O nouă făptură în Hristos prin Sfântul Botez. Botezul pruncilor

mai 29, 2013 Categoria: Articole, Cuvinte duhovnicesti, Teofan Zavoratul

„Dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă” învaţă Apostolul (II Corinteni 5, 17). Creştinul devine această făptură nouă prin Botez. Din cristelniţă omul nu iese nicidecum la fel cum a intrat. Cum este lumina faţă de întuneric, cum e viaţa faţă de moarte, aşa este un om botezat faţă de unul nebotezat. Zămislit întru fărădelegi şi născut în păcate, înainte de botez omul poartă în el toată otrava păcatului, cu toată povara urmărilor acestuia. Se află într-o stare de necinste pentru Dumnezeu; este din fire un fiu al mâniei. Este un om distrus, cu toate părţile şi puterile sale răvăşite, îndreptate cu precădere spre înmulţirea păcatului. E robul aflat sub înrâurirea Satanei, care lucrează cu putere multă în el din pricina păcatului care zace în el. Iar în urma a toate acestea, după moarte va fi negreşit fiu al iadului, unde se va chinui în veci alături de stăpânul său şi de slugile şi ajutoarele acestuia.

Botezul ne izbăveşte din toate aceste răutăţi. El ridică blestemul cu puterea Crucii lui Hristos şi aduce iar binecuvântarea. Cei botezaţi sunt fiii lui Dumnezeu, aşa cum Domnul însuşi i-a îndreptăţit a fi: „Şi dacă suntem fii, suntem şi moştenitori , moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos” (Romani 8, 17). Deja împărăţia cerurilor este a celui botezat în virtutea botezului său. El este scos de sub stăpânirea Satanei, care îşi pierde acum puterea ce o avea asupra lui şi cu care lucra în el după placul său. Prin intrarea în Biserică – casa cea de scăpare – Satana nu mai poate ajunge la cel botezat. Căci acesta se află acum într-o adevărată îngrădire de apărare.

Toate acestea sunt daruri şi înlesniri în afară. Dar ce se petrece înlăuntru? Tămăduirea vătămării şi stricăciunii pricinuite de păcat. Puterea harului pătrunde înăuntru şi reface aici dumnezeiasca rânduială în toată frumuseţea ei. Vindecă neorânduiala întocmirii şi vălmaşia diferitelor părţi şi puteri ale ei şi întoarce privirea sufletului de la sine la Dumnezeu – pentru a bineplăcea Domnului şi a-şi înmulţi faptele cele bune.

Aşadar Botezul este o renaştere sau o nouă naştere care aşează omul într-o stare în întregime refăcută. Apostolul Pavel îi aseamănă pe cei botezaţi cu Mântuitorul înviat, lăsându-ne să înţelegem că şi aceştia prin înnoirea lor au aceeaşi fire luminată ca firea omenească pe care a avut-o Mântuitorul Hristos prin învierea Sa în slavă (Romani 6, 4).

Iar faptul că într-o persoană botezată rostul lucrărilor se schimbă se poate vedea din cuvintele aceluiaşi Apostol, care spune în altă parte că cei botezaţi deja trebuie „să nu mai vieze loruşi, ci Aceluia care, pentru ei, a murit şi a înviat” (II Corinteni 5, 15). „Căci ce a murit, a murit păcatului o dată pentru totdeauna, iar ce trăieşte, trăieşte lui Dumnezeu” (Romani 6, 10). „Ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez” (Romani 6, 4); şi: „Omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru a nu mai fi robi ai păcatului” (Romani 6, 6). Şi aşa, viaţa întreagă a unui om, prin puterea Botezului, este întoarsă de la sine însuşi şi de la păcat către Dumnezeu şi sfinţenie.

Remarcabile sunt cuvintele Apostolului: „pentru a nu mai fi robi ai păcatului” şi celelalte: „păcatul nu va avea stăpânire asupra voastră” (Romani 6, 14). Aceasta ne face să înţelegem că puterea care în firea noastră căzută şi răvăşită ne târăşte la păcat, nu este în întregime nimicită prin Botez, ci doar este adusă într-o stare în care nu mai are nici o putere asupra noastră, nici o stăpânire peste noi, iar noi nu-i mai suntem robi. Dar e încă în noi, trăieşte şi lucrează, însă nu ca stăpân. De acum întâietatea este a harului lui Dumnezeu şi a sufletului care se predă de bunăvoie Lui.

Lămurind puterea Botezului, Sfântul Diadoh (Filocalia rom., vol. l, Ed. Humanitas, 1999, nr. 76, p. 369-370) zice că înainte de Botez păcatul sălăşluieşte în inimă, iar harul lucrează din afară, dar după Botez harul se sălăşluieşte în inimă iar păcatul ne atrage din afară. Este izgonit din inimă precum e alungat duşmanul dintr-o cetate, şi se aşează afară, în mădularele trupului, de unde dă la răstimpuri năvală. Iată de ce rămâne permanent un ispititor, un amăgitor, dar nu mai e stăpân: tulbură şi nelinişteşte, dar nu mai porunceşte. Şi aşa se naşte în Botez viaţa cea nouă!

Acum ne vom îndrepta atenţia asupra felului în care viaţa creştină începe prin Botez în cei care au fost botezaţi când erau copii – aşa cum se obişnuieşte. Căci aici începerea vieţii creştineşti se rânduieşte într-un fel deosebit care vine din legătura ce există între har şi libertate.

Am aflat deja că harul pogoară asupra unei dorinţe şi a unei căutări de bunăvoie şi că numai prin împreună-lucrarea lor ia naştere noua viaţă în duh, care se face atât după har cât şi după firea omului liber. Domnul dăruieşte harul, dar El vrea ca omul să îl caute şi să dorească a-l primi, închinându-se cu toate ale sale lui Dumnezeu. Săvârşirea acestui lucru în Pocăinţa şi Botezul celor maturi e limpede; dar cum se săvârşeşte el prin Botezul pruncilor? Un prunc nu ştie încă a-şi folosi nici cugetul, nici libertatea; prin urmare, el nu poate împlini ceea ce îi revine lui pentru începerea unei vieţi creştineşti – adică să dorească a se închina lui Dumnezeu. Cu toate acestea, lucrul trebuie neapărat împlinit. Felul deosebit în care viaţa (creştină) începe prin Botezul pruncilor atârnă de felul în care această condiţie se împlineşte.

Botezul pruncilor

Harul se pogoară în sufletul unui prunc şi săvârşeşte acolo acelaşi lucru pe care l-ar face şi dacă libertatea ar lua parte, dar numai cu condiţia ca în viitor, când i se va dezvolta conştiinţa de sine, pruncul, care în clipa botezului nu avea conştiinţă de sine şi nu a săvârşit nimic personal, să se închine de bunăvoie lui Dumnezeu, să primească din proprie dorinţă harul care şi-a arătat lucrarea în el, să fie bucuros că îl are, să fie recunoscător că i s-a dăruit, şi să spună că, dacă în clipa Botezului său ar fi avut înţelegerea şi libertatea, nu ar fi făcut altfel decât i s-a făcut şi nu ar fi dorit altceva.

Pentru această liberă închinare viitoare a sa lui Dumnezeu şi pentru unirea harului cu libertatea, dumnezeiescul har dăruieşte totul pruncului, săvârşind chiar şi fără el, în el, tot ceea ce ii este propriu a săvârşi, cu făgăduinţa că dorinţa şi închinarea omului lui Dumnezeu se vor împlini negreşit. Aceasta este de fapt făgăduinţa pe care o fac naşii când mărturisesc lui Dumnezeu în faţa Bisericii că acest prunc, când va avea propria sa conştiinţă de sine, va dovedi în chip neîndoielnic acea folosire a libertăţii care se cere pentru har, luându-şi asupra lor drept datorie tocmai a aduce pană în acea stare pe pruncul căruia ii sunt naşi.

Şi astfel, prin Botez, sămânţa vieţii în Hristos e pusă în prunc şi rămâne în el; dar rămâne ca şi cum n-ar fi: lucrează în el ca un indemn. Viaţa duhovnicească, zămislită în prunc prin harul Botezului, devine un bun al omului şi se vădeşte în chip desăvârşit nu numai după har, ci şi după felul de a fi al făpturii cuvântătoare, începând din clipa în care aceasta, ajungând la înţelegere, se închină de bunăvoia sa lui Dumnezeu şi îşi însuşeşte puterea harului care este în el, primindu-l cu dragoste, bucurie şi recunoştinţă. Şi pană atunci viaţa creştină lucrează cu adevărat în el, dar o face oarecum fără ca el să ştie; lucrează în el, dar ca şi cum încă nu ar fi a lui. Însă din clipa înţelegerii şi a alegerii, devine a lui, nu numai prin har ci şi prin libertate.

Din pricina acestui răstimp mai lung sau mai scurt dintre Botez şi închinarea de bunăvoie lui Dumnezeu, începutul vieţii creştine morale prin harul Botezului la prunci este prelungit, ca să zicem aşa, pe o perioadă nedeterminată, în care pruncul creşte şi devine creştin în Sfânta Biserică printre ceilalţi creştini, aşa cum s-a format trupeşte mai înainte în pântecele maicii sale.

Să mai zăbovim puţin, cititorule, asupra acestui lucru. Va fi de mare trebuinţă pentru noi să hotăram cum ar trebui să se poarte părinţii, naşii şi învăţătorii faţă de pruncul botezat încredinţat lor de către Domnul şi Sfânta Lui Biserică.

Se înţelege de la sine că, după Botezul pruncului, în faţa părinţilor şi a naşilor stă o problemă de cea mai mare însemnătate: cum să îl crească pe cel botezat pentru ca, atunci când va ajunge la înţelegere, să poată recunoaşte în el darurile harului şi să le primească cu bucurie, alături de îndatoririle şi felul de viaţă pe care ele îl cer. Aceasta ne pune faţă în faţă cu problema educaţiei creştineşti, adică a unei educaţii care să se facă după cerinţele harului de la Botez, şi să aibă ca rost al ei păstrarea acestui har.

Pentru a lămuri cum trebuie să ne purtăm faţă de un prunc botezat, ţinând cont de cele spuse, să ne amintim ideea mai sus pomenită, că harul umbreşte inima şi se sălăşluieşte în ea când inima se întoarce de la păcat spre Dumnezeu. Iar dacă aceasta se săvârşeşte cu fapta, urmează şi toate celelalte daruri ale harului şi toate însuşirile proprii celui ce trăieşte în har: ajutor de la Dumnezeu, împreună-moştenirea cu Hristos, traiul în afara stăpânirii satanei şi în afara primejdiei de a fi osândit la iad. Însă în clipa în care această stare a minţii şi a inimii slăbeşte sau se risipeşte, tot atunci păcatul începe iarăşi să stăpânească inima, prin păcat legăturile satanei cad asupra omului, iar bunăvoinţa lui Dumnezeu şi împreună-moştenirea cu Hristos se pierd, în prunc, harul slăbeşte şi stinge păcatul, dar dacă păcatul este hrănit şi lăsat în voia sa, va prinde iarăşi viaţă.

Şi astfel, întreaga atenţie a celor care au datoria de a păzi întreg pe pruncul creştin pe care l-au primit din cristelniţă ar trebui să se îndrepte spre a nu îngădui în nici un fel păcatului să pună iarăşi stăpânire pe el, să zdrobească păcatul şi să îi taie puterea cu orice chip, pentru a trezi şi întări în prunc chemarea către Dumnezeu. Trebuie făcut în aşa fel încât această chemare în creştinul care creşte să crească de la sine, chiar dacă sub călăuzirea altuia, iar el să fie tot mai obişnuit să izbândească asupra păcatului şi să îl învingă pentru a plăcea lui Dumnezeu, şi tot mai deprins cu punerea în lucrare a puterilor sufletului şi trupului său, astfel încât să slujească nu păcatului, ci lui Dumnezeu.

Că lucrul este cu putinţă se vede din faptul că cel născut şi botezat este în întregime sămânţă pentru viitor, sau un câmp plin de seminţe. Această nouă aşezare a lui de către harul Botezului nu e ceva doar gândit sau închipuit, ci este ceva foarte real, adică este deja o sămânţă de viaţă. Dacă, în general, fiecare sămânţă creşte potrivit felului său, atunci şi sămânţa vieţii în har din cel botezat poate să crească. Dacă în el se pune sămânţa întoarcerii la Dumnezeu, care biruieşte păcatul, atunci şi ea, ca şi celelalte seminţe, poate fi hrănită şi îngrijită. Numai că pentru aceasta este nevoie de mijloace folositoare, sau, cu alte cuvinte, trebuie hotărâtă calea cea mai potrivită de a lucra asupra pruncului botezat.

Sf. Teofan Zăvorâtul