Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Categorii articole:



Biserica Reformată (Calvină)

mai 27, 2013 Categoria: Articole, Religii si secte

Calvinismul — mişcare religioasă protestantă care apare în prima jumătate a sec. XVI, în Elveţia (Geneva), ca o reacţie împotriva Bisericii catolice din Franţa.
Întemeietorul calvinismului este Jean Chauvin sau Calvin, învăţat catolic francez. Profund revoltat împotriva intoleranţei cu care autorităţile Bisericii catolice franceze urmăreau mişcările eretice, Calvin însuşi va ajunge un intolerant în cadrul bisericii calvine, pe care o înfiinţează în 1541.
Doctrina ei o formulase încă din 1536, în lucrarea „Institutio religioni Cristianae“, considerată ca cel mai bun tratat de teologie dogmatică şi morală a protestantismului.
Calvinismul se bazează pe libera interpretare a Sfintei Scripturi şi nu admite Sf. Tradiţie. De asemenea, dintre Sfintele Taine nu admite decât Botezul şi Euharistia, fără a recunoaşte însă în aceste taine prezenţa reală a Mântuitorului; astfel, el neagă caracterul obiectiv sacramental al tainei, considerând că aceasta are efect numai la cei predestinaţi. Cultul este şi mai simplificat decât la luterani, calvinismul păstrând doar predica, rugăciunea şi cântarea de psalmi; ca obiecte de cult n-a păstrat nimic, neadmiţând altare, icoane, lumânări, orgă, eliminând orice obiecte bisericeşti sau odăjdii, mai radical decât în luteranism; nu admite semnul crucii, crede în predestinaţie şi de aceea respinge liberul arbitru.
Calvinismul s-a răspândit din Elveţia în Franţa (unde erau numiţi hughenoli), Olanda, Scoţia, Ungaria şi Transilvania, unde ajunge dominant între unguri. Pentru a atrage pe români la calvinism s-a tradus (în 1642) Catehismul calvinesc pe care îl va combate mitropolitul Moldovei, Varlaam, scriind Răspuns la Catehismul calvinesc (1645).


Biserica Reformată (cunoscută şi sub denumirea de Biserica Calvină) este o grupare rezultată în urma Reformei Protestante. Credinţa Bisericii Reformate se bazează pe interpretarea dată de Jean Calvin şi Huldrich Zwingli scrierilor din Noul Testament. Pentru că cei doi fondatori au activat în Elvetia (Calvin la Geneva, iar Zwingli în Zürich), denumirea latină a învăţăturii propagate de ei este „Confessio Helvetica” („credinţa elveţiană”), spre deosebire de „Confessio Augustana” („credinţa de la Augsburg”), cea răspândită de Martin Luther.

Adepţii Calvinismului s-au reunit în Olanda, la Dordrecht, în 1618. Acolo au formulat cele cinci puncte ale Calvinismului. Ele se bazează pe afirmaţii izolate ale Sfântului Apostol Pavel, scoase din contextul Bibliei şi din contextul interpretării Tradiţiei: Romani (5:10), 2 Corinteni (5:18-19), Efeseni (2:15-16), Coloseni (1:21-22), Romani (3: 24-25). Cele cinci puncte se bazează de asemenea pe scrierile timpurii ale lui Augustin despre predestinare. Autorii celor cinci puncte s-au inspirat din spiritul scolasticismului medieval, reducând relaţia lui Dumnezeu cu omul, mântuirea, creaţia şi întruparea lui Hristos la cinci formule teologice raţionaliste şi practice.

Cele cinci puncte ale Calvinismului

1. Totală neputinţă sau totală depravare

Păcătosul este mort, orb şi surd la lucrurile Domnului. Voinţa sa nu este liberă; omul păcătos nu poate deosebi binele de rău. Omul nu poate niciodată să aleagă să-l iubească pe Dumnezeu sau să facă binele. Credinta omului nu îl ajuta la mântuire; este darul lui Dumnezeu dat celor pe care El i-a ales spre mântuire. E normal sa fie aşa, de vreme ce, după cădere, omul a decăzut complet, si-a pierdut liberul arbitru şi a devenit total depravat.

2. Alegerea necondiţionată

Dumnezeu a ales, înainte de facerea lumii şi prin voinţa Sa suverană, pe unii spre mântuire. Alegerea Sa, potrivit căreia unii păcătoşi vor fi salvaţi, nu se bazează pe nici un criteriu care poate fi cunoscut prin mijloace omeneşti. El nici măcar nu alege să-i mântuiască pe aceia despre care ştia dinainte că îl vor iubi şi asculta. Alegerea nu este determinată sau condiţionată de faptele omului. Dimpotrivă, Dumnezeu dă credinţă celor pe care El îi alege. Alegerea de către Dumnezeu a păcătosului, nu alegerea păcătosului de a-l urma pe Hristos, este singura cauză a mântuirii. Trebuie să fie asa, de vreme ce omenirea nu poate să aleagă, voinţa şi intelectul fiindu-i profund depravate.

3. Mântuirea specială sau iertarea limitată

Lucrarea lui Hristos avea ca scop să-i mântuiască doar pe cei aleşi de dinainte de facere. A asigurat mântuirea celor aleşi prin răscumpărarea păcatului lor în procesul alegerii necondiţionate. Dar nu există nici un motiv pentru aceasta, de vreme ce toţi oamenii sunt păcătoşi şi sunt sortiţi pierzaniei. Totuşi, datorită unor raţiuni cunoscute doar de El, Dumnezeu a ales o mână de oameni pentru a-i mântui. Toţi merită în egala măsură pedeapsa divină, dar Dumnezeu a găsit potrivit să mântuiască doar pe câţiva, datorită raţiunilor sale ascunse.

4. Harul irezistibil

Lucrarea Sfântului Duh adresează o chemare specială celor aleşi. Această chemare îi duce inevitabil la mântuire. La fel cum cei aleşi sunt selectaţi de Dumnezeu, nu mântuiţi prin alegerea lor de a deveni precum Hristos, tot aşa ei nu pot rezista harului lui Dumnezeu – chemarea Duhului. Chemarea sa nu poate fi refuzată. Păcătosul nu are nici o alegere. Duhul îl forţează pe păcătos nu numai să creadă, dar şi să coopereze cu voinţa divină.

5. Perseverenţa sfinţilor

Cei aleşi sunt mântuiţi de-a pururi. Nimic din ceea ce fac nu poate să le şteargă numele din Cartea Vieţii. Nu ei au ales să se apropie de Dumnezeu, la fel cum nici o faptă, gând sau dorinţă nu poate să îi îndepărteze din planul lui Dumnezeu de a-i face să persevereze până la capăt. Totuşi, cei aleşi nu pot şti niciodată în această viaţă dacă sunt cu adevărat aleşi. Cei aleşi de Dumnezeu să fie pierduţi de-a pururi nu pot face nimic pentru a se apropia de Dumnezeu. Căinţa, caracterul lor, faptele bune sau credinţa în Hristos, nu le sunt de nici un folos.

/dervent.ro/
/odaiadesus.ro/

Lasa un comentariu

Completeaza casutele de mai jos pentru a adauga un comentariu.

Trebuie sa fii logat pentru a comenta.