Statul vrea să “privatizeze” copiii. O lege mai periculoasă decât cea a “anti-descriminării”
aprilie 1, 2013 Categoria: Articole, Biserica si societate, EUtopia, Familia
Scopul urmărit de noua lege
21 martie 2013, Parlamentul Republicii Moldova a aprobat în primă lectură proiectul Legii privind protecţia specială a copiilor în situaţie de risc şi a copiilor separaţi de părinţi. În mediile creştine deja s-a afirmat, că proiectul Legii este un atac în adresa instituţiei familiei şi că va institui un mecanism de privatizare a copiilor.
Ca să înţelegem ce propune şi ce aduce nou proiectul Legii, trebuie să facem o comparaţie cu legislaţia existentă. Lucrul acesta este cu atât mai necesar, dacă luăm în calcul calitatea – nici pe departe cea mai reuşită – a proiectului Legii, care cere explicaţii pe seama normelor actuale din Cod familiei. Dacă Codul familiei are un limbaj decent şi clar şi nu creează dificultăţi de interpretare, atunci proiectul Legii este scris cu o neglijenţă care sare în ochi. Această neglijenţă începe chiar de la denumire. Proiectul defineşte trei categorii de copii afectaţi: copii în situaţie de risc, copii separaţi de părinţi şi copii abandonaţi. Denumirea însă ar sugera că proiectul Legii se referă doar la primele două categorii (copii în situaţie de risc şi copiilor separaţi de părinţi), dar nu şi la a treia categorie.
Dar neglijenţele nu se opresc aici. Ele continuă cu expresii defectuoase (cum ar fi „copilul referitor la care se constată”, „prin intermediul căreia evaluează necesităţile copilului şi ale familiei lui în colaborare cu ei”, „soluţionării cazurilor copiilor” etc.), nerespectarea normelor elementare de tehnică legislativă (îmbinarea mai multor idei într-un singur alineat), sintagme juridice cu un sens neclar („persoană aflată în poziţie de răspundere”, „persoană aflată în poziţie de putere”, „persoană aflată în relaţie de încredere cu copilul” etc.) şi încheind cu o stilistică greoaie şi un mod încâlcit de expunere a gândurilor. Toate ele creează numeroase întrebări, la care proiectul Legii nu oferă răspunsuri.
S-ar pretinde, că scopul proiectul Legii este protejarea drepturilor copilului. În realitate, proiectul Legii protejează copiii de … părinţi. Apărarea copiilor de părinţi este de înţeles dacă ne referim la crime, decăderea din drepturile părinteşti sau alte cazuri similare. Vom vedea în cele ce urmează, că proiectul Legii extinde aceste cazuri până la absurd, astfel încât, dacă o aşa lege se adoptă, apoi toţi copiii – dar absolut toţi fără excepţie – trebuie „protejaţi” şi separaţi de propriii părinţi.
În proiectul Legii vom observa un interes aparte pentru luarea (separarea, sechestrarea – numiţi-o cum doriţi) copiilor de la părinţi şi plasamentul acestora în afara propriilor familii. Există diferite situaţii în care copiii trebuie luaţi sub supraveghere şi îngrijire. Dar nu orice supraveghere a unor familii nereuşite duce la separarea copiilor de părinţi. O problemă de familie poate fi conciliată, părinţilor le poate fi oferit suport din partea statului pentru aplanarea problemelor, părinţilor le pot fi impuse anumite condiţionări etc. Este curios că proiectul Legii nu pomeneşte deloc asemenea situaţii – se creează impresia că ele nici nu sunt admise – însă revine cu o obsesie suspectă anume asupra fenomenului de „luare a copilului de la părinţi” şi „plasament al copilului”.
Normele actuale sunt rezonabile
Protejarea drepturilor copiilor nu este un concept nou în legislaţia moldovenească. Un astfel de concept este prevăzut şi reglementat de Codul familiei, care formează temelia juridică de protecţie a copilului. Codul întruneşte următoarele norme care vizează în mod direct drepturile copiilor:
Relaţiile familiale se bazează pe următoarele principii: 1. prioritatea educaţiei copilului în familie de către părinţi şi 2. inadmisibilitate a amestecului deliberat în relaţiile familiale (art.3 şi art.60 (2) din Cod).
Copilul care a împlinit 10 ani este în drept de a-şi exprima opinia în privinţa problemelor ce ţin de familie, iar ceilalţi sunt obligaţi să ia în consideraţie opinia copilului (art. 54).
Părinţii sunt în drept, dar şi obligaţi, de a educa copii conform propriilor convingeri (art.60 (1)).
Decăderea din drepturile părinteşti se face exclusiv în cazurile stabilite de Codul familiei (art.67 şi 68).
Copilul poate fi separat de părinţi numai în cazul în care părinţii sunt decăzuţi din drepturile lor părinteşti şi doar în temeiul deciziei instanţei de judecată (art.69 (2), art.71 (1) şi (3)).
Trebuie luate toate măsurile necesare pentru depistarea din timp a situaţiilor de risc care pot determina separarea copiilor de părinţi (art.112/1).
Dacă sintetizăm reglementările de mai sus, vom deduce următoarele două elemente principale (ele sunt de o importanţă primordială, dacă avem în vedere normele propuse de proiectul Legii):
părinţii au prioritate în educaţia copilului; respectiv, părinţii sunt în drept să educe copii conform propriilor convingeri;
separarea copiilor de părinţi se va face numai în cazul decăderii părinţilor din drepturile sale şi doar în temeiul deciziei instanţei de judecată.
În opinia noastră prevederile de mai sus sunt rezonabile şi capabile să protejeze drepturilor copiilor. Proiectul Legii însă are o altă opinie. Chiar în nota la proiectul Legii se menţionează că prevederile din Codul familiei „sunt depăşite”. Proiectul Legii vrea să „depăşească” Codul familiei prin introducerea unor noi norme, care afectează anume aceste două componente – prioritatea în educarea copilului de părinţi şi cazurile în care copilul poate fi separat de părinţi. Proiectul Legii aduce o abordare absolut nouă în privinţa acestor două elemente şi schimbă temelia pe care se construieşte în prezent reglementarea relaţiilor dintre părinţi şi copii.
„Interesul superior al copilului”
Aşa cum menţionam, actualul Cod al familiei prevede că părinţii au prioritate în educarea copiilor. Părinţii stabilesc acel mediu şi profil educaţional şi cultural pe care îl consideră potrivit pentru copii săi. Părinţii sunt în drept să-şi educe copiii conform propriilor convingeri. Amestecului deliberat în relaţiile familiale, implicit cele ce ţin de educaţia copiilor şi de formarea convingerilor acestora, nu este admis.
Proiectul Legii anulează acest raport dintre părinţii şi copii. Conform noii Legi, responsabilitatea de educare a copiilor de către părinţi este doar unul din principiile în domeniul protecţiei copilului. Legea nu prevede că părinţii au prioritate în educaţia copiilor şi că îl educă conform convingerilor proprii. Doar că „au responsabilitatea”. Cine atunci stabileşte limitele şi convingerile în educaţia copilului? În această privinţă, proiectul Legii plasează pe prima poziţie principiul „asigurării şi promovării cu prioritate a interesului superior al copilului”.
Toate măsurile de protejare a copiilor, inclusiv cele care ţin de educaţia copilului şi separarea de părinţi, va porni în mod prioritar de la aşa-numitul „interes superior al copilului”. Ne vom întreba ce înseamnă această difuză noţiune de „interes superior al copilului”? Legea păstrează tăcerea la aşa o întrebare.
Se pare că o noţiune a „interesului superior al copilului” nu există. Una din recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei – cea care probabil a inspirat elaborarea proiectului Legii – spune că interesul superior al copilului porneşte de la constatarea, că copilul „nu este o proprietate a părinţilor, ci o persoană cu necesităţi şi drepturi distincte de cele a părinţilor” (nu e greu de observat că şi această poziţie este un derivat al ideii obsesive de a privi copilul ca ceva separat – sau care trebuie separat – de părinţi).
Recomandarea aduce anumite explicaţii, dar totuşi nu răspunde la întrebarea care este „interesul suprem al copilului” şi cine decide acest lucru? Proiectul Legii stabileşte aşa un regim de reglementare, conform căruia, interesul suprem al copilului este decis de stat prin intermediul instituţiilor sale. Statul va decide care este interesul suprem al copilului, care, în mod evident, poate evolua în funcţie de contextul politic, situaţia economică, nivelul corupţiei, relaţiile cu alte state, interese de orice natură şi orice alte considerente.
Este greşit să credem că cele discutate au o dimensiune teoretică sau filosofică. Din contra, atunci când statul sau funcţionarii de stat vor decide că părinţii nu acţionează în „interesul suprem al copilului”, se va recurge la măsura cheie prevăzută de proiectul Legii – la sechestrarea copilului „neprotejat”. De altfel, în legislaţia actuală se regăseşte acest „interes suprem al copilului”. Altceva este că el are un rol formal şi lipsit de substanţă, şi doar proiectul Legii îl impune ca criteriu principal de evaluare la sechestrarea copiilor de la propriii părinţi.
Sechestrarea copiilor de la părinţi
Am menţionat: separarea copiilor de părinţi poate fi necesară în unele circumstanţe. Prima întrebarea care se impune este când trebuie efectuată o astfel de sechestrare. Codul familiei actual este clar şi univoc în această privinţă. În prezent copii pot fi separaţi de părinţi doar la decăderea părinţilor din drepturile părinteşti, în cazul în care părinţii:
se eschivează de la exercitarea obligaţiilor părinteşti;
refuză să ia copilul din maternitate sau dintr-o altă instituţie curativă, educativă etc.;
fac abuz de drepturile părinteşti;
se comportă cu cruzime faţă de copil, aplicând violenţa sau atentând sexual;
au un comportament amorală, care influenţează negativ asupra copilului;
suferă de alcoolism cronic sau de narcomanie;
au săvârşit infracţiuni premeditate contra vieţii şi sănătăţii copiilor sau a soţului.
Spre deosebire de Codul familiei, proiectul Legii nu prevede cazurile exacte în care copii pot fi luaţi de la părinţi. Conform logicii proiectului legii, sechestrarea copiilor ar urma să aibă loc „în cazul în care, în baza evaluărilor, se constată că menţinerea copilului alături de părinţi nu este posibilă sau contravine interesului superior al acestuia”. Care sunt aceste cazuri, când menţinerea copilului nu este posibilă, care este interesul superior al copilului – proiectul Legii nu spune.
Unicul lucru palpabil al proiectului Legii este faptul, că sechestrarea se va face în baza unor evaluări. Printre criteriile de evaluările propuse de proiectul Legii se evidenţiază cazurile de aşa-zisa „neglijare a copilului”. Ele întrunesc un şir foarte extins de situaţii. Spre exemplu, conform noii Legi se va consideră că părinţii neglijează copii, dacă din meniul copilului lipsesc alimentele esenţiale pentru dezvoltare, copilul are mese neregulate, îmbrăcămintea şi încălţămintea copilului este de mărime necorespunzătoare, nu sunt respectate normele generale de igienă, copilului i se interzice frecventarea activităţilor extraşcolare, părinţii nu manifestă atenţie faţă de copil sa multe alte condiţii de acest fel.
Fără să exagerăm, presupunem că în categoria acestei noţiuni se încadrează toate familiile din Moldova. Orice copil, în diferite circumstanţe şi cu diferite periodicităţi, trebuie considerat ca fiind neglijat în temeiul noţiunii propuse de proiectul Legii. Orice copil, mai devreme sau mai târziu, va lua masa neregulat, va purta haine de o mărime mai mică sau mai mare sau nu îşi va spăla mâinile la timp sau nu va corespunde altor condiţii de „neglijare”.
Aplicarea noţiunii de „neglijare a copilului” este cu atât mai periculoasă şi străină situaţiei actuale, dacă luăm în consideraţiei nivelul de sărăcie şi starea economică precară în care ne aflăm. Se ştie că în Moldova numeroase familii obţin venituri semnificativ mai mici decât minimul necesar de existenţă. În majoritatea localităţilor din Republica Moldova lipsesc sisteme de canalizare şi aprovizionare cu apă. În aceste condiţii, mesele neregulate, îmbrăcămintea şi încălţămintea necorespunzătoare, nerespectarea normelor de igienă etc. sunt o realitate pentru majoritatea familiilor din Republica Moldova – nu din cauza neglijenţei, ci din imposibilitatea de a acoperi costurile unor aşa beneficii. În condiţiile în care statul nu asigură populaţia cu astfel de utilităţi elementare, cum ar fi reţele de aprovizionare cu apă şi canalizare, în condiţiile în care nu este asigurată o situaţie economică care ar permite un nivel de trai decent, este o obrăznicie şi teroare să penalizezi părinţii şi să le sechestrezi copiii pentru că aceştia poartă „îmbrăcăminte şi încălţăminte de mărime necorespunzătoare”.
A doua întrebare firească este cine ia decizia de separare a copiilor de părinţi. În situaţia actuală, Codul familiei stabileşte că luarea copilului de la părinţi se va face în temeiul deciziei instanţei de judecată. Proiectul Legii stabileşte că decizia privind plasamentul copiilor, şi respectiv, luarea copiilor de la părinţi, se va face nu de instanţa de judecată, ci în temeiul dispoziţiei autorităţilor tutelare.
Este adevărat, că în comparaţie cu dispoziţia autorităţii tutelare, luarea unei decizii de instanţa de judecată presupune o procedură mai complexă şi mai „birocratică”. Însă în cazul de faţă o astfel de procedură „birocratică” se impune: totuşi, este vorba despre un caz ieşit din comun – de luare a copilului de la proprii părinţi. Prin formalităţile şi normele procesuale pe care le implică, procesul judiciar oferă garanţii mai mari, că situaţia va fi examinată detaliat şi obiectiv. Procesul judiciar presupune prezenţa părinţilor ca parte a procesului, posibilitatea atragerii unui avocat, dreptul părinţilor de a-şi expune punctul de vedere şi a aduce probe, obligaţia autorităţilor tutelare de a dovedi că luarea copilului de la părinţi într-adevăr e necesară, respectarea unei proceduri anumite de formare a documentaţiei (întocmirea procesului-verbal al şedinţelor, structura deciziilor judiciare) etc. Toate aceste elemente vor lipsi în cazul în care sechestrarea copiilor de la părinţi va fi efectuată, aşa cum propune proiectul Legii, prin dispoziţia autorităţii tutelare.
Pe acest fondal, este lesne să presupunem – şi vom avea perfectă dreptate – că în proiectul Legii nu se regăsesc alte 2 principii din Codul familiei: inadmisibilitatea amestecului deliberat în relaţiile familiale şi obligaţia de a lua în consideraţie opinia copilului mai mare de 10 ani. Autorităţile tutelare vor admite, la propria discreţie, amestecul în relaţiile familiale şi vor ignora opinia copilului.
În spiritul „toleranţei” şi „drepturilor omului”
Este remarcabil că nota informativă care însoţeşte proiectul Legii prevede, că după adoptarea acestei Legi, vor fi promovate modificări şi completări la Codul contravenţional şi Codul penal. Se pare că proiectul Legii copiază stilul şi abordările Legii privind asigurarea egalităţii – nu este suficient să se introducă nişte norme neproporţionale şi străine realităţilor din Moldova, dar se mai şi includ sancţionări draconice, care ajung până la aplicarea unor amenzi usturătoare şi privarea de libertate.
Autorii proiectului Legii, ghidaţi probabil de acelaşi spirt al „toleranţei” şi „drepturilor omului”, urmează să propună completarea Codul contravenţional şi Codului penal cu sancţiuni şi pedepse pentru… părinţi. Nu va fi suficientă sechestrarea copiilor de la părinţi – părinţii ar urma să fie întemniţaţi. Inclusiv în cazurile în care îmbrăcămintea şi încălţămintea copilului este de mărime necorespunzătoare.
Şi astfel, urmărind un obscur „interes superior al copilului”, proiectul Legii vine să realizeze ideea că „copilul nu este proprietate a părinţilor”, dar care în esenţă se rezumă la sechestrarea copiilor de la părinţi şi trecerea acestora în … proprietatea statului.
Centrul ortodox de sociologie „Aletheia”
P.S. Pe internet există o mulţime de materiale despre efectele nefaste ale aşa-numitei „justiţii juvenile” în diferitele ţări ale lumii. Informaţi-vă şi luaţi atitudine, dacă vreţi să vă păstraţi copiii.
/teologie.net/
Puteţi să descarcaţi şi filmul „Ювенальная юстиция. Стена”
Lasa un comentariu
Completeaza casutele de mai jos pentru a adauga un comentariu.
Trebuie sa fii logat pentru a comenta.