Focul râvnei

februarie 26, 2013 Categoria: Articole, Cuvinte duhovnicesti, Teofan Zavoratul

La ce reuşită ne putem aştepta când nu există nici urmă de râvnă aprinsă pentru a plăcea în chip creştinesc lui Dumnezeu? Un lucru care nu cere nici o osteneală, oricine e gata să îl facă; dar de cum ni se cere puţin mai multă nevoinţă, sau vreun fel de lepădare de sine, tot atunci renunţăm, căci nimeni nu poate săvârşi acestea prin sine însuşi. Şi atunci aflăm că nu ne putem bizui pe nici un lucru care să mişte omul către fapta bună: cruţarea de sine va şubrezi toată temelia. Iar orice altă pricină se va mai ivi, afară de cea pe care am amintit-o, va preface fapta cea bună într-una rea.

Iscoadele lui Moise se temeau pentru că s-au cruţat pe sine. Însă mucenicii mergeau de bunăvoie la moarte, fiindcă erau aprinşi de un foc lăuntric. Un adevărat credincios nu va face numai ceea ce porunceşte legea, ci şi ceea ce ea sfătuieşte şi orice bun îndemn care i s-a întipărit în suflet; el nu va face doar ceea ce i s-a dat, ci va dobândi şi orice lucru bun; şi se îngrijeşte cu totul de singurul lucru bun care e trainic, adevărat şi veşnic.

Sfântul Ioan Gură de Aur învaţă că trebuie să avem pretutindeni această aprindere şi acest foc nemăsurat în suflet, gata să înfruntăm până şi moartea; căci altfel va fi cu neputinţă să dobândim împărăţia. (Sfântul Ioan Hrisostomul, „Omilii la Faptele Apostolilor”, în „Nicene and Post Nicene Fathers”, Omilia 31, pp. 195-201)

Lucrarea evlaviei şi a unirii cu Dumnezeu se face cu multă osteneală şi durere, mai ales la început. De unde să luăm puterea de a săvârşi acestea? Cu ajutorul harului lui Dumnezeu, o putem afla în râvna inimii.

Un negustor, un soldat, un judecător sau un învăţat – fiecare dintre aceştia au o muncă plină de griji şi de greutăţi. Cu ce se întăresc ei în ostenelile lor? Cu râvna şi dragostea pe care o au pentru munca lor. Nici pe calea evlaviei nu se poate întări nimeni cu altceva.

Fără acestea vom sluji pe Dumnezeu într-o stare de trândăvie, urât şi dezinteres. Şi o făptură ca leneşul (n. tr. rom.: zool. Bradypus) se mişcă, dar cu mare greutate, în vreme ce pentru sprintena gazelă sau pentru veveriţa cea vioaie mişcarea şi forfoteala sunt o încântare. A căuta plin de râvnă să placi lui Dumnezeu este calea către Dumnezeu care e plină de mângâiere şi dă aripi sufletului. Fără ea toate se duc de râpă.

Trebuie să facem totul spre slava lui Dumnezeu, sfidând păcatul care zace în noi. Altfel, le vom face doar din obişnuinţă, pentru că aşa „se cuvine”, pentru că aşa s-a făcut dintotdeauna, sau pentru că aşa fac alţii. Trebuie să facem tot ceea ce ne stă în puteri, altminteri le vom face pe unele şi le vom nesocoti pe altele, şi asta fără nici o părere de rău sau fără a fi conştienţi chiar de ceea ce am nesocotit. Pe toate trebuie să le facem cu grijă şi multă luare aminte, ca pe lucrul nostru de căpetenie; altfel, le vom săvârşi la întâmplare.

Aşadar e limpede că fără râvnă un creştin este un biet creştin. Moleşit, neputincios, lipsit de viaţă, nici cald, nici rece şi felul acesta de viaţă nu este viaţă. Ştiind aceasta, să ne străduim a ne vădi adevăraţi râvnitori ai faptelor bune pentru a putea fi cu adevărat bineplăcuţi lui Dumnezeu, neîntinaţi, neprihăniţi şi fără vreo altă necuviinţă.

Astfel că adevărata mărturie a vieţii creştine este focul şi lucrarea râvnei de a plăcea lui Dumnezeu. Acum se pune întrebarea – cum se poate aprinde acest foc? Cine îl pricinuieşte? O astfel de râvnă vine din lucrarea harului. Dar ea nu se iveşte fără încuviințarea şi împreună-lucrarea voii noastre libere. Viaţa creştină nu e viaţa firii. Iată cum ar trebui ea să înceapă sau să fie trezită mai întâi: precum într-o sămânţă se produce creşterea atunci când căldura şi umezeala pătrund până la germenul ascuns înăuntru, iar prin ele se face simţită puterea atotţiitoare a vieţii, aşa şi în noi viaţa dumnezeiască este trezită atunci când Duhul lui Dumnezeu pătrunde în inimă şi aşează acolo începutul trăirii, în Duhul, curăţind şi adunând laolaltă trăsăturile întunecate şi fărâmiţate ale chipului lui Dumnezeu. Atunci se trezesc (printr-o lucrare din afară) o dorinţă şi o căutare de bunăvoie; pe urmă harul se pogoară (prin Sfintele Taine) şi, unindu-se cu libertatea noastră, naşte râvna cea preaputernică. Însă să nu creadă cineva că poate de unul singur să dea naştere unei asemenea puteri de viaţă; nu, ci trebuie să se roage pentru aceasta şi să fie gata a o primi. Focul râvnei ce arde cu putere – acesta este harul Domnului. Duhul lui Dumnezeu, pogorându-Se în inimă, începe să lucreze în ea cu o râvnă care este pe cât de mistuitoare, pe atât de neostoită.

Unii s-ar putea întreba: oare chiar e nevoie de lucrarea aceasta a harului? Chiar nu putem noi înşine să facem fapte bune? La urma urmei şi noi am făcut cutare sau cutare faptă bună, iar dacă mai avem zile vom mai face. Puţini sunt, probabil, cei care să nu-şi pună această întrebare. Alţii spun că de la noi înşine nu putem face nimic bun. Numai că problema în cauză nu e doar a faptelor bune, ci e aceea a reînvierii întregii noastre vieţi, a dobândirii unei noi vieţi, este problema vieţii în deplinătatea ei – a unei vieţi care să ne poată duce la mântuire.

La drept vorbind, nu e de loc greu a face vreun lucru cu adevărat bun, cum făceau şi păgânii de altfel. Să vedem însă şi noi pe cineva care să se hotărască de bunăvoie a face totdeauna numai binele şi care să şi le rânduiască pe toate aşa cum stă scris în cuvântul lui Dumnezeu – iar aceasta nu pentru o lună sau un an, ci pentru o viaţă întreagă – şi care să îşi ia drept lege rămânerea fără de clintire întru această rânduială; iar apoi, când se va dovedi credincios cuvântului dat, nu are decât să se laude cu vârtutea lui. Până atunci însă e mai bine să ne ţinem gura. Cât de multe au fost şi sunt încă acele cazuri – hrănite din bizuirea pe sine – de începere şi încercare de împlinire a unei vieţi creştineşti! Şi toate au sfârşit şi continuă să sfârşească în nimic. Omul lucrează un pic la noua rânduială a vieţii lui – apoi lasă totul baltă. Şi cum ar putea fi altfel? Nu există putere. E propriu doar puterii veşnice a lui Dumnezeu să ne păstreze statornici în felul de a fi în mijlocul neîncetatelor valuri ale schimbărilor vremelnice.

Aşadar trebuie să ne umplem cu această putere; trebuie să o cerem şi să o primim, iar ea ne va scoate din şi ne va înălţa deasupra marii tulburări a vieţii veacului de acum.

Sf. Teofan Zăvorâtul