Iubirea părintească în zorii vieţii copilului

iunie 13, 2012 Categoria: Articole, Familia, Sanatate

Alăptarea, în sine, este un multiplu proces de hrănire a copilului. Actualmente, hrănirea naturală a copilului la sân este din ce în ce mai promovată în multe medii medicale de specialitate, avându-se în vedere multiplele ei avantaje, dintre care două sunt esenţiale: întărirea sistemului imunitar al organismului copilului, prin anticorpii specifici pe care îi conţine laptele mamei, şi întărirea „sistemului imunitar afectiv”, prin relaţionarea emoţională unică din timpul alăptării.

Înainte de a naşte, mama îşi hrăneşte copilul prin intermediul sângelui ei, iar după naştere îl hrăneşte cu laptele său. Prin lapte, copilul primeşte şi ceva din trăsăturile mamei, din trăirile ei, din dragostea şi tandreţea ei. Când mama îşi hrăneşte copilul, ea trebuie să o facă conştient, vorbindu-i şi acordându-i întreaga atenţie şi prezenţă. Copilul trebuie zămislit în dragoste şi hrănit în dragoste. Neliniştea mamei, tristeţea ei, gândurile ei negative – toate se transmit copilului. Acei copii ai căror mame trec printr-o psihoză post-natală, chiar dacă au numai câteva săptămâni, evită privirea tulbure a mamei, întorcând capul în timpul hrănirii, şi se înviorează când intră în comunicare cu o persoană sănătoasă, căutând privirea acesteia. Depresia mamei devine şi depresia copilului; iar, printr-o reacţie circulară, depresia bebeluşului întăreşte depresia mamei.

Înţărcarea bruscă sau timpurie a copilului determină o cerinţă psihologică continuă de „lactaţie”. Această nevoie, neîmplinită cum se cuvine la vremea ei, se va manifesta la maturitate în felurite forme de dependenţă (ţigări, cafea, alcool), până la cele mai grave forme de toxicomanie (droguri).

În timp ce copilul doarme, mama îi poate vorbi despre tot ce doreşte mai bun în el, mângâindu-l pe cap, cu blândeţe, încredinţându-l ocrotirii Maicii Domnului şi Sfântului al cărui nume îl poartă pruncul. Chiar dacă doarme, cuvintele mamei sale se vor înregistra în subconştientul său şi se vor face lucrătoare. Bebeluşul este foarte fragil în această etapă; dacă el asistă la anumite conversaţii sau scene care sunt vătămătoare sufleteşte, chiar dacă nu le înţelege pe moment, mai târziu acestea vor deveni sursa unor tulburări în plan emoţional sau comportamental.

Mama trebuie să se hrănească zilnic din dragostea lui Dumnezeu în rugăciune, pentru a putea dărui mai departe o iubire de calitate pruncului ei. Dacă pruncul este botezat la opt zile, iar mama nu poate intra încă în Biserică pentru a-l împărtăşi, ori dacă mama are mai mulţi copii, de diferite vârste, în aceste momente naşii de botez devin foarte importanţi, pentru a împlini şi suplini nevoia de dragoste a copiilor din acea casă. Foarte mulţi duhovnici amintesc că în vremurile noastre revigorarea instituţiei năşiei este o prioritate.

În primul an de viaţă, rolul mamei este hotărâtor. Tatăl pare acum a fi în umbră. Mai mult, dacă el însuşi nu a ajuns la maturitatea necesară, se va simţi neglijat, asemenea unui copil mare, şi se va retrage şi mai mult. Rolul tatălui este însă doar aparent redus; el trebuie să aducă siguranţă soţiei cu sprijinul său şi să o secundeze, astfel încât prin prezenţa sa, mai târziu, copilul să se poată desprinde de mamă, să poată ieşi din relaţia de fuziune cu ea. Tatăl trebuie să devină o a doua persoană de referinţă în viaţa copilului, încât desprinderea de mamă să nu se realizeze cu dramatism, aşa cum se întâmplă cu copiii prea „mămoşi” atunci când încep grădiniţa sau şcoala. Când tatăl lipseşte de acasă foarte mult timp, datorită serviciului, este foarte greu să satisfacă aceste condiţii – însă acolo unde este dorinţă, Dumnezeu oferă şi posibilitatea împlinirii ei! Un timp poate mai scurt, dar de calitate, oferit familiei este de folos pentru păstrarea treimii de persoane. Părintele Adrian Făgeţeanu considera că menţinerea relaţiei de comuniune între soţi, mai ales în aceste momente, rămâne soluţia cea mai bună – mai ales când există şi tendinţa soţiei de a se lăsa total absorbită de nevoile copilului şi de a-l marginaliza pe soţ.

Tatăl are, în mod firesc, o voce mai gravă şi structurată în ton, care se pare că permite stabilirea limitelor. Mama, în schimb, are adesea o voce consolatoare. Prezenţa iubitoare şi fermă a tatălui va echilibra atitudinea mamei. Spre sfârşitul primului an de viaţă, copilul este deja capabil să recunoască rolul tatălui şi pe cel al mamei şi să le atribuie intenţii diferite în raport cu el.

Studiile cu privire la efectul implicării taţilor în creşterea copiilor începând cu mica copilărie (0-3 ani) au arătat beneficiile pe termen lung în dezvoltarea acestora, şi anume: creşterea coeficientului de inteligenţă la vârsta şcolară, o capacitate de concentrare mai bună, o dorinţă mai mare de a învăţa, un simţ al umorului mai dezvoltat.

Calitatea interacţiunilor dintre copilul ajuns la vârsta de un an şi cei mari (în primul rând părinţi, apoi bunici, naşi, după fiecare caz în parte) este ilustrată amplu de teoriile ataşamentului. În jurul vârstei de opt-nouă luni apare frica copilului de persoane necunoscute şi anxietatea la separarea de mama sa. O despărţire bruscă şi îndelungată de mamă, nesuplinită de persoane cu care copilul este obişnuit, produce efecte dezastruoase pentru sănătatea emoţională pe termen lung a acestui copil, aşa cum se poate observa la mulţi dintre copiii abandonaţi în centre de plasament.
În „paradigma străinului”, s-a putut evidenţia în condiţii experimentale calitatea relaţiei mamă-copil, definindu-se trei tipuri de ataşament care tind spre permanentizare. Astfel, dacă mama (tatăl) părăseşte încăperea pentru câteva minute (trei minute, în experiment) şi pruncul de un an este lăsat în prezenţa unui străin, la revenirea mamei în cameră copilul poate reacţiona în trei moduri de regăsire.

Dacă micuţul îşi exprimă supărarea faţă de mama sa că a plecat, dar apoi îi fuge în braţe, bucurându-se de îmbrăţişarea ei, tipul de ataşament faţă de mamă este unul sigur şi încrezător.

Dacă la intrarea mamei copilul rămâne însă rece, indiferent, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ataşamentul dezvoltat este unul neîncrezător, nesigur. În sfârşit, dacă copilul are în acelaşi timp manifestări de furie şi indiferenţă, şi nu arată încredere în mama (tatăl) lui, ataşamentul este unul ambivalent.
Calitatea interacţiunilor din primul an de viaţă îngăduie o predicţie asupra modului de ataşament şi a capacităţii copilului de a se despărţi mai târziu de mama sa. El va intra cu uşurinţă la şcoală atunci când ataşamentul este sigur, se va adapta şi în cazul unui ataşament nesigur, dar va fi întotdeauna dificil în caz de ataşament ambivalent.

Atunci când părinţii înţeleg în timp cât mai bine despre ce este vorba şi mama devine deschisă la schimbare sau atunci când intervine tatăl, în două treimi din cazuri modalităţile de ataşament se pot schimba.

Iată că, de obicei, ne imaginăm că devenim maturi emoţional începând cu majoratul de la optsprezece ani, ori poate la douăzeci şi cinci ani, ori poate la treizeci ani – ca şi cum maturitatea ar veni de la sine şi pentru oricine o dată cu înaintarea în vârstă, ca un salt simplu şi firesc, după nişte achiziţii academice, de profesie sau de rol. Totuşi, lucrurile nu stau chiar aşa. Această maturitate afectivă (de fapt socio-afectivă, pentru că se naşte şi creşte în planul comuniunii cu ceilalţi) nu este o floare apărută peste noapte în grădina vieţii, ci are în fundal etape succesive. Fiecare etapă de viaţă este definită prin propria sa creştere în iubire – există, adică, o maturitate afectivă a copilului de un an, a copilului de trei ani, a celui de şapte ani, a celui de paisprezece ani şi tot aşa.

A fi matur pentru o anume vârstă înseamnă, de fapt, a trăi în conformitate cu ceea ce a sădit Dumnezeu în firea omului la fiecare prag de vârstă. Problema maturităţii emoţionale devine foarte importantă întrucât este şi o condiţie a maturităţii duhovniceşti de mai târziu, fie că persoana respectivă va urma calea căsătoriei, fie calea monahală.

Adriana Hâncean, psiholog
Articol aparut in nr. 8 al revistei “Familia Ortodoxa”