Post cu marime de suflet

decembrie 3, 2010 Categoria: Articole, Familia, Paisie Aghioritul, Post

Prin post omul îşi arată intenţia sa cea bună. Face din mărime de suflet o asceză şi Dumnezeu îl ajută. Dacă însă se sileşte pe sine şi spune: „Ce să fac? Este vineri şi trebuie să postesc”, atunci se va chinui. În timp ce, dacă ar înţelege folosul postului şi ar posti, s-ar bucura gîndindu-se că în această zi Hristos a fost răstignit. Nici apă nu I-au dat să bea, ci oţet, iar eu să beau apă toată ziua. Iar dacă face aceasta, atunci va simţi înlăuntrul său o bucurie mult mai înaltă decît a celui care bea cele mai bune răcoritoare.

Şi uită-te, mulţi mireni nu pot posti nici măcar o Vinere Mare, dar în fata Ministerului pot face, dintr-o încăpăţînare, greva foamei ca să obţină ceva. Acolo diavolul îi încurajează. Dar aceasta pe care o fac este sinucidere. Iar alţii, atunci cînd vine Pastele, cîntă: „Hristos a înviat!” cu toată puterea lor, de bucurie că vor mînca bine. Unii ca aceştia seamănă cu iudeii care voiau să-L facă pe Hristos împărat, deoarece i-a hrănit în pustie.

Vă aduceţi aminte ce spune Proorocul? „Blestemat este cel care face lucrurile Domnului cu lenevire”. Altceva este atunci cînd cineva are dispoziţie să postească, dar nu poate, pentru că, dacă nu mănîncă, îi tremură picioarele, cade jos – adică nu-l ajută trupul, sănătatea sa, etc. „“ şi altceva este să ai putere şi să nu posteşti. Şi atunci unde este buna intenţie? Iar mîhnirea celui care vrea să facă o nevoinţă şi nu poate completează lipsa acesteia, şi unul ca acesta are mai multă plată decît cel care are curaj şi se nevoieşte, căci acela simte şi o mulţumire de sine. Astăzi a venit o femeie amărîtă, în vîrstă cam de cincizeci şi cinci de ani, care plîngea fiindcă nu putea să postească. Bărbatul ei o părăsise, copilul şi-l pierduse într-un accident, mama îi murise şi astfel a rămas singură. Nu are nici casă, nici masă, ci o cheamă cînd o femeie, cînd alta pe la casele lor ca să lucreze cîte ceva. „Părinte, mi-a spus sărmana, am o mare greutate pe conştiinţă pentru că văd că nu fac nimic. Şi ceea ce e mai rău decît toate este că nu pot posti. Mănînc tot ceea ce mi se dă. Uneori miercurea şi vinerea îmi dau mîncare de post, dar adeseori îmi dau de dulce şi sunt nevoită să mănînc, pentru că altfel mă istovesc repede şi nu mai pot sta în picioare”. „Mănîncă, îi spun, de vreme ce nu ai curaj”. Fiecare trebuie să se supravegheze pe sine şi dacă va vedea că nu rezistă la post, să mănînce puţin mai mult. „Măsoară-te pe tine însuţi”, spune Sfîntul Nil Ascetul.

– Părinte, cum mai demult la sate unele femei nu mîncau nimic din prima zi a Postului Mare pînă în Sîmbăta Sfîntului Teodor? Cum puteau rezista, avînd o mulţime de treburi, case, copii, animale, ogoare?

– Ele îşi spuneau în sinea lor: „În mod firesc ar trebui să mîncăm în Sfînta şi Marea Sîmbătă, pe cînd această sîmbătă este aproape”. Sau se poate să-şi fi spus: ‘Hristos a postit patruzeci de zile, pentru mine ce este să postesc o săptămînă?”. Pe lîngă aceasta aveau şi multă simplitate şi de aceea rezistau. Dacă cineva are simplitate şi smerenie primeşte cu lesnire harul lui Dumnezeu şi astfel posteşte cu smerenie şi se hrăneşte dumnezeieşte. Are putere dumnezeiască şi multă rezistenţă la postiri îndelungate.

[…] Omul dacă posteşte se face ca un mieluşel. Iar atunci cînd devine ca o fiară, înseamnă că asceza pe care o face ori este mai presus de puterile lui, ori o face din egoism, şi de aceea nu primeşte ajutorul dumnezeiesc. Dar uneori chiar şi fiarele sălbatice sunt îmblînzite şi smerite de post. Vezi, atunci cînd le este foame se apropie de om, căci din instinct simt că de nu vor mînca vor muri. în timp ce, dacă se apropie de om pentru a găsi de mîncare, se poate să nu păţească nimic. Eu am văzut un lup care, din pricină că era flămînd, era ca un mieluşel. Odată, într-o iarnă cu zăpadă multă, venise pînă în curtea noastră. Eu şi cu fratele meu ieşiserăm să dăm hrană la animale. În timp ce eu ţineam felinarul în mînă, fratele meu a luat cociorva şi a început să-l lovească, dar lupul nu se împotrivea deloc.

Tot ceea ce face omul se zădărniceşte dacă nu o face din dragoste pentru Dumnezeu şi semenul său. Dacă posteşte şi se mîndreşte cum că ar face ceva, se pierde postul său. Devine apoi ca un rezervor găurit, care nu mai poate ţine nimic în el. Pune apă într-un astfel de rezervor şi vei vedea că încet-încet va curge toată.

Paisie Aghioritul, „Viata de familie”
/duminica.do.am/