Despre Rugăciunea Domnească (II)

noiembrie 25, 2010 Categoria: Abecedar crestin, Articole, Catehism

50. Care este a patra cerere din Rugăciunea Domnească şi ce cerem prin ea?

A patra cerere din Rugăciunea Domnească este: „Pîinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi”. Adică, dă-ne tot ce ne trebuie pentru întreţinerea vieţii trupeşti şi sufleteşti. Cererea a patra este zaua ce leagă cele trei cereri de mai înainte, privitoare la mărirea, împărăţia şi voia Tatălui ceresc, de celelalte patru, care urmează şi care au în vedere trebuinţele, necazurile şi nădejdea mîntuirii noastre. «Începînd cu aceasta cerere şi pînă la sfîrşitul Rugăciunii Domneşti este limpede că ne rugăm lui Dumnezeu pentru noi». Ca atare, cererea a patra s-ar putea prinde de a treia în acest chip: ca să putem face voia Ta şi să dobîndim fericirea veşnică, avem nevoie şi de cele ce trebuie pentru întreţinerea acestei vieţi. Deci «ca oameni ce suntem cerem şi pîinea cea spre întărirea fiinţei noastre, ştiind că şi aceasta este (tot) de la Tine» şi că «noi nu putem trai fără pîine».
1. Cineva s-ar putea mira că ne rugăm numai pentru „pîine”. Pîinea este însă hrana cea mai trebuincioasă; iar «în cuvîntul pîine se cuprind toate cele trebuitoare ca să ne păstram viaţa noastră în lumea aceasta; atît în ce priveşte hrana, cît şi alte lucruri de care avem nevoie ca să trăim». Drept aceea, Mîntuitorul ne-a învăţat să cerem pîine, pîinea cea spre fiinţă; adică să ne mulţumim cu «cele ce ajung spre păstrarea fiinţei trupeşti;… şi nimic altceva din acelea prin care e depărtat sufletul de la grija dumnezeiască şi cea mai de folos». „… avînd hrana şi îmbrăcăminte” – zice Sf. Apostol Pavel – „cu acestea vom fi îndestulaţi” (I Tim. 6, 8).
Rostirea cuvintelor „pîinea noastă cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi” îndatorează pe cel ce se roagă să se gîndească să ceara pîine şi pentru aproapele şi să ajute pe cei lipsiţi. Pe de altă parte, cuvîntul nouă nu este aici fără rost; el ne dă să înţelegem că trebuie să cerem pîine cîştigată cinstit şi cu munca noastră. Că zice Sf. Grigorie al Nissei: «Dacă pîinea cu care ne hrănim nu este răpită de la altul, dacă nimeni n-a flămînzit ca să ne săturăm noi şi nimeni n-a suspinat ca să ne umplem noi pîntecele, ci este agonisită cinstit şi deci, din al său, şi este rod al dreptăţii şi spic neprihănit şi neamestecat al păcii, pîine a lui Dumnezeu este una ca aceasta».
2. Hrana trupească singură nu poate îndestula pe om, pentru că el are şi un suflet în care este întipărit chipul lui Dumnezeu. Sfinţii Părinţi ne învaţă că „pîinea” pe care o cerem în Rugăciunea Domnească e nu numai pîinea cea trupească, ci şi cea sufletească. Adică pîinea sufletului; o pîine «care hrăneşte pe omul adevărat, cel zidit după chipul lui Dumnezeu, crescîndu-l şi făcîndu-l asemenea cu Creatorul». Ca atare, „pîinea lui Dumnezeu este aceea ce se pogoară din cer şi dă viaţă lumii” (Ioan 6, 33). Pîinea sufletului este: cuvîntul lui Dumnezeu, adică cunoaşterea şi înţelegerea Evangheliei; şi Sfînta Cuminecătură, adică împărtăşirea cu Sfîntul Trup şi Sînge al Domnului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos.
a) Hrana cea mai presus de fire a sufletului nostru este cuvîntul lui Dumnezeu, despre care zice Scriptura: „nu numai cu pîine va trai omul, ci (şi) cu tot cuvîntul ce iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4). Fără de această pîine „omul cel dinlăuntru” (Rom. 7, 32; II Cor. 4, 16) moare, ca şi cum ar fi sfîrşit de foame şi de flămînzire. Iar «moartea sufletului se abate mai ales asupra celor ce nu vor să asculte de cuvîntul Domnului şi de învăţăturile Lui» şi să le înţeleagă. Această pîine este de mare folos sufletului. Fără ea nu putem trăi. Hrana noastră cea spre fiinţă şi din care trăiesc sufletele pe pămînt este cuvîntul lui Dumnezeu, ce se împarte necontenit în biserici. Viaţa veşnică va fi răsplată celor ce-l ascultă şi-l împlinesc.
b) Cealaltă hrană a sufletului este cuminecarea cu Trupul şi Sîngele lui Hristos: „Trupul Meu cu adevărat este mîncare şi Sîngele Meu cu adevărat este băutură; cela ce mănîncă Trupul Meu şi bea Sîngele Meu rămîne întru Mine şi Eu întru el” (Ioan 6, 55, 56). În Sfînta Liturghie, rugăciunea Tatăl nostru se rosteşte înainte de frîngerea şi împărtăşirea cu Sfintele Taine, «cu scopul ca noi, voind să primim sfîntul Trup şi Sînge al Domnului nostru Iisus Hristos, să I le cerem nu numai întru numele lui Iisus Hristos, ci şi prin rugăciunea Lui». «Pîinea spre fiinţă» este pîinea celor ce mănîncă trupul lui Hristos. Aceasta este pîinea spre fiinţa, nu cea obişnuită, şi este rînduită spre fiinţarea sufletului. Ea întăreşte şi sfinţeşte şi trupul şi sufletul. Tatăl ceresc, cînd vrea să Se facă hrana oamenilor, împrumută faţa ei. «Noi frîngem o pîine», scrie Sfîntul Ignatie al Antiohiei creştinilor din Efes, «care este noua doctorie pentru a nu muri». Pîinea este mîncarea care hrăneşte fiinţa noastră cu Dumnezeu cel viu şi face ca să fim în El şi El în noi.
3. Cuvîntul „astăzi”, din cererea a patra, înseamnă veacul cel de acum, cîtă vreme trăim în lumea aceasta. «Dar să nu trecem hotarele rugăciunii privind lacom înainte la multe perioade de ani, şi să uităm astfel că suntem muritori şi avem o viaţa care trece ca umbra. Ci să cerem prin (aceasta) rugăciune, fără îngrijorare, doar pîinea trebuincioasă zilei». „Astăzi” înseamnă şi încrederea în providenţa divină (Matei 6, 25-34).

51. Care este a cincea cerere din Rugăciunea Domnească şi cum se tîlcuieşte?

A cincea cerere din Rugăciunea Domnească este: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” şi se tîlcuieşte: iartă păcatele noastre, aşa cum iertăm şi noi celor ce greşesc împotriva noastră. În cererea a patra am rugat pe Tatăl ceresc să ne dea cele de trebuinţă pentru hrana vieţii; acum Îl rugăm «să dea iertare păcatelor noastre, mai ales a acelora pe care le-am săvîrşit după Sfîntul Botez, prin care am supărat pe Dumnezeu sau pe aproapele fie cu gîndul, sau cu hotărîrea de a păcătui, fie cu cuvîntul, sau şi cu fapta». Că în adevăr multe sunt păcatele noastre şi „dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi” (I Ioan 1, 8). Toată cunoaşterea şi puterea dumnezeieştii Evanghelii se cuprinde în cererea: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. În adevăr, Fiul lui Dumnezeu a venit în lume, S-a întrupat şi Şi-a dat Sîngele Său pentru iertarea fărădelegilor şi a păcatelor noastre. Tot spre iertarea păcatelor a aşezat şi Sfintele Taine. Dar grăind despre păcatele noastre şi poruncindu-ne să ne cerem iertare, Mîntuitorul arată că iertarea atîrna de faptul de a ierta şi noi păcatele pe care alţii le-ar fi făcut împotriva noastră: „că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-vă şi vouă. Tatăl vostru cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu va ierta greşelile voastre” (Matei 6, 14-15). Prin urmare, rostind rugăciunea Tatăl nostru cu inima împietrită de a nu ierta altuia greşelile, înseamnă a ne osîndi singuri. Totuşi, dacă din slăbiciunea firii încă nu am izbutit să biruim ura din noi, nu trebuie să încetăm a rosti această rugăciune. Căci dacă o facem din inimă, Dumnezeu, pînă în cele din urmă, Se va îndura şi ne va da putere să biruim slăbiciunea firii şi să alungăm ura din inima noastră.

52. Care este a şasea cerere din Rugăciunea Domnească şi ce cerem prin ea?

Cererea a şasea din Rugăciunea Domnească este: „Si nu ne duce pe noi în ispită”. Prin ea ne rugăm Tatălui ceresc ca «harul Lui să ne ferească de ispitele care întrec puterile noastre».

53. Ce este ispita şi cine este ispititorul?

Ispita este bîntuiala cea rea, care amăgeşte şi împinge pe credincios sub jugul diavolului. Ispita nu este de la Dumnezeu, că Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni (Iacov 1, 13), ci, după cum zice Origen «dacă este un rău ca să te laşi ispitit (lucru pe care tocmai îl cerem să nu se întîmple), atunci cum să nu fie absurd să ne gîndim că Bunul Dumnezeu, Care nu poate aduce roade rele, l-ar arunca pe cineva în cele rele?». Avem de luptat împotriva duhurilor răutăţilor din văzduh (Efes. 6, 12). Iar Sfîntul Grigorie al Nissei numeşte ispititor pe diavolul. Ispita este uneltirea celui necurat; el este cel ce aÈ›îÈ›ă în om pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii (I Ioan 2, 16). Cu aceste întreite bîntuieli a cercat el să ispitească chiar pe Hristos (Matei 4, 1-11) şi cu ele a dus în ispită pe Eva în rai: «Frumos era la vedere şi bun la mîncare rodul ce m-a omorît». Diavolul se foloseşte de obicei de slăbiciunile noastre, adică de împătimirea noastră pentru cele pămînteşti, atunci cînd ne întinde momeala ispitei. Pescarul care vrea să prindă un anumit soi de peşte agaţă în cîrligul undiţei o anumită gînganie, ce place îndeosebi bietului peşte.

54. Ispita este păcat?

Ispita în sine nu este păcat; învoirea cu ispită este păcat. Dumnezeu nu ispiteşte, dar îngăduie ispita fie pentru mîntuirea sufletelor noastre, fie spre a ne da prilej să dovedim tăria credinţei noastre, şi astfel să avem drept la răsplătire: «Ispitele ce se întîmplă drepţilor sunt pentru cercare şi au şi plată». Se poate spune, pe bună dreptate, că ispitele sunt semne ale dumnezeieştii bunăvoinţe, aşa cum îi zice Arhanghelul Rafail lui Tobit: „Trebuia să fii ispitit, fiindcă ai bineplăcut lui Dumnezeu” (Tobit 13, 13, Vulgata şi Cod. Sinaiticus). Pentru aceea, oamenii cei mai bîntuiţi de ispite sunt tocmai cei ce se tem de Dumnezeu şi fac voia Lui, căci satana nu ispiteşte pe cel ce-l are în mînă, ci pe acela care îi scapă sau îi zădărniceşte planurile lui. Sfîntul Efrem Sirul a văzut în vedenie tolănit pe ziduri, la poarta unei cetăţi pline de desfrîu, un singur diavol, care nu făcea altceva decît să se tot sucească leneş, cînd pe o parte, cînd pe alta. În schimb, în pustie a văzut un viespar întreg de draci dînd tîrcoale în jurul unui singur pustnic îmbunătăţit. «Unde ispita bîntuieşte mai aprig, acolo se poate spune că şi virtutea este mai mare».

55. Ispitele folosesc la ceva?

Ispitele ne sunt de mare folos: „Fericit este bărbatul care rabdă ispita; căci lămurit făcîndu-se va lua cununa vieţii” (Iacov 1, 12; 1, 2, 4).
Ispitele ne trezesc din nepăsare, ne smeresc, ne sporesc virtutea (copacul scuturat de vînt îşi înfige rădăcinile mai adînc), ne măresc dragostea de Dumnezeu, ne ajută să ne ispăşim păcatele chiar în viaţa de acum şi, în sfîrşit, sporesc fericirea noastră veşnică (prin cioplire şi lustruire, piatra nestemată capătă mai multă strălucire).

56. Atunci, dacă nimeni pe pămînt nu este scutit de bîntuiala ispitelor, cum trebuie înţeleasă cererea: „Şi nu ne duce pe noi în ispită”?

Într-adevăr, viaţa omului pe pămînt este o luptă, după cum citim în Sfînta Scriptura (Iov 7, 1) şi dacă cerem să fim scutiţi de lupta cu păcatul nu cerem «ca să nu fim puşi la încercare, căci aşa ceva nu e cu putinţă, ci ca să nu fim biruiţi în ispită». Ne rugăm «să ne întărească, cu harul Său, ca să putem răbda cu tărie şi cu bărbăţie pînă la sfîrşit caznele ce ni se vor da». A nu cădea în ispită, cînd suntem bîntuiţi, a răbda cu tărie şi cu bărbăţie necazurile înseamnă a ne împotrivi, a lupta împotriva ispitei, că legea noastră creştină este luptă (I Cor. 9, 25), iar fără luptă şi fără biruinţă nu se poate cîştiga împărăţia cerurilor (Matei 11, 12).

57. Puterile noastre singure sînt oare de ajuns pentru lupta împotriva ispitei?

Numai cu puterile noastre nu putem birui ispita; de aceea, atunci cînd ispita ne bîntuie, să ne rugăm lui Dumnezeu, ca să ne mîntuiască (scape) cu harul Său.
Dumnezeu nu îngăduie să fim ispitiţi peste puterile noastre (I Cor. 10, 13). Olarul nu şine prea mult oalele în cuptor, ca să nu crape de prea mult foc. Din păţania dreptului Iov se vede ca diavolul are asupra omului numai atîta putere cîtă îi îngăduie Dumnezeu (Iov 1, 12); iar dacă Dumnezeu îngăduie ispite mari, atunci El dă şi harul îndestulător spre a ţine piept încercărilor (II Cor. 12, 9). Harul de împotrivire se dobîndeşte prin rugăciuni. Cine se ispiteşte, dar, să cadă numaidecît la rugăciune; aşa au făcut Sfinţii Apostoli în corabie, cuprinşi de furtună pe lacul Ghenizaretului (Matei 8, 25).
Rugăciunea este pavăza cea mai puternică împotriva ispitei: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită” (Matei 26, 41). Rugăciunea luminează mintea şi întăreşte voinţa. Aşadar, tîlcul cererii „şi nu ne duce pe noi în ispită” este, nu să ne scape de ispită, că şi Sf. Apostol Pavel a cerut şi nu a fost ascultat (II Cor. 12, 7-9), ci să ne izbăvească de bîntuielile ispitelor, care ne-ar putea prăvăli în păcat; să ne dea putere să ne împotrivim, să luptăm şi să biruim ispita.

58. Care este a şaptea cerere din rugăciunea Domnească?

A şaptea cerere din Rugăciunea Domnească este: „Ci ne mîntuieşte (scapă) de cel rău”.

59. Ce se înţelege prin cuvîntul „cel rău” din această cerere?

După învăţătura Sfinţilor Părinţi şi marilor dascăli ai Bisericii, „cel rău” din aceasta cerere este diavolul; „cel rău” este «diavolul cel potrivnic», zice Sf. Chiril al Ierusalimului. Iar Sf. Grigorie al Nissei spune că ispititorul este diavolul, iar „cel rău” este o altă numire dată diavolului. El este duhul răutăţii, făptuitorul şi adevăratul începător al răului; iar răul pe pămînt are obîrşia „de la cel rău” (Matei 5, 37).

60. Ce tîlcuire are cererea a şaptea din Rugăciunea Domnească?

Prin aceasta cerere ne rugăm «să ne păzească Dumnezeu de tot răul, adică de păcat şi de toată răutatea care aţîţa mînia lui Dumnezeu spre pedepsirea noastră».
1. Ne rugăm adică să ne izbăvească de răul ce bîntuie sufletul şi în primul rînd de păcat şi de urmările lui. Păcatul fiind călcarea cu ştiinţă şi de bună voie a poruncilor lui Dumnezeu, plata lui este moartea (Rom. 6, 23). Cînd zicem „şi ne izbăveşte de cel rău”, cerem apărarea lui Dumnezeu împotriva celui rău, pe care dobîndind-o suntem tari şi apăraţi de toate cîte diavolul şi lumea le uneltesc împotriva noastră. Şi mare nevoie are lumea de acest „ne izbăveşte de cel rău”! Mai ales de răul sufletesc, de acel potop de minciuni ce se revarsă asupra lumii prin tot felul de mijloace: de îndemnul la dezmăţ, ură şi răzbunare; de nestatornicia căsătoriilor; de oprirea vinovată a naşterilor de prunci şi de alte rele asemenea acestora.
2. «În această cerere trebuie să înţelegem ca ne rugăm să fim feriţi de orice altă răutate pe care omul cu greutate o suferă, cum ar fi foamete, ciumă, război, foc şi alte asemenea».
Adică ne rugăm să ne slobozeancă de tot ce ar putea să ne fie păgubitor vieţii trupeşti. Negreşit, multe din greutăţile de acest fel sunt urzituri şi meşteşugiri tot ale diavolului, măcar că făptaÈ™ii sunt oameni. De aceea, Mîntuitorul zice să spunem: „Ci ne izbăveşte de cel rău”, poruncindu-ne însă să nu avem nici un fel de amărăciune pe fraţii noştri din pricina răutăţilor pe care le îndurăm din partea lor, ci să întoarcem toată ura noastră împotriva acelui duh al răutăţii, făptuitorul şi adevăratul începător al răului.
3. Vechea carte de învăţătură, Mărturisirea ortodoxă, ne mai învaţă încă să vedem în această cerere o rugăciune şi pentru sfîrşitul nostru cel mai de pe urmă. Pentru acest sfîrşit al vieţii noastre Biserica la Sfînta Liturghie se roagă ca el să fie «creştinesc, neînfruntat, cu pace şi răspuns bun la înfricoşătoarea judecată», aşa ca prin cererea „ci ne izbăveşte de cel rău” ne mai rugăm lui Dumnezeu ca la timpul morţii noastre să alunge de la noi toată bîntuiala vrăjmaÈ™ului sufletului nostru şi să ne ferească de înfricoşelile diavolului, de munca cea veşnică a iadului şi de diavolul cel rău.

61. Care este a treia parte a Rugăciunii Domneşti şi ce cuprinde ea?

A treia parte a Rugăciunii Domneşti este încheierea: „Că, a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin”.
Începem Rugăciunea Domnească printr-o chemare: „Tatăl nostru care eşti în ceruri…” şi o terminăm cu o încheiere, căreia îi mai zicem şi doxologie: „Ca a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci”. În chemare ne-am găsit în starea cea adevărată cerută de rugăciune, înălÈ›îndu-ne duhul către Dumnezeu, cu încredere ca vom dobîndi cele ce vom cere de la El cu cuviinţă, de vreme ce de la Tatăl nostru cerem. Iar în încheiere ne arătam nădejdea că vom primi cele pentru care ne-am rugat. Şi întrucît El stăpîneşte lumea şi făptura toată I se supune, a Aceluia este puterea şi slava şi nimeni nici în cer, nici pe pămînt, nu-I poate sta împotrivă. Rostind această încheiere-doxologie, parcă am zice: «Iţi cer toate acestea fiindcă pe Tine Te cunosc singur şi adevărat stăpîn a toate, cu putere fără de sfîrşit, putînd face tot ce vrei, avînd o mărire pe care nimeni nu o poate răpi. Drept aceea, aducem mulţumită Celui ce a binevoit să ne dea atîtea bunătăţi şi vestim sărbătoreşte că Lui se cuvine toată mărirea, toată cinstirea şi toată puterea; zic: Tatălui şi Fiului şi Sfîntului Duh. Acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin».

62. Ce este şi ce înÈ›eles are cuvîntul „Amin” cu care se încheie Rugăciunea Domnească?

Cuvîntul „Amin” cu care se termină Rugăciunea Domnească e un vechi cuvînt evreiesc, pe care îl întîlnim numai în Evanghelia Sfîntului Apostol Matei de treizeci şi una de ori. Cu el se încheie toate rugăciunile şi doxologiile şi are mai multe înţelesuri. Aici însă înseamnă: «Aşa să fie», «Toate să se facă după cum ne-am rugat» şi arată încrederea neclintită că Dumnezeu dă tot ce-I cerem cu credinţă, cu nădejde şi după voia Lui (Ioan 5, 14-15).
Negreşit cuvîntul Amin este un răspuns dat şi în ziua de azi la Sfîrşitul Liturghiei, şi Ieronim spune că poporul în vremea lui încheia Rugăciunea Domnească, rostită de unul singur, în numele tuturor, cu Amin, spus cu atîta însufleţire, încît răsunau bisericile că de bubuitul tunetului.
Biserica întrebuinţează din cea mai adîncă vechime Rugăciunea Domnească la Sfînta Liturghie, precum şi la toate sfintele slujbe, fiindcă ea cuprinde tot ce trebuie să cuprindă o rugăciune. Rostind-o ar trebui să simţim îmbrăţişarea îngerilor, pentru că nu mai numim pe Cel ce ne-a zidit: Dumnezeul nostru, ci Ii spunem Tatăl nostru. Tot creştinul, care crede drept, trebuie să ştie această rugăciune şi să o rostească în toate împrejurările vieţii sale.