Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Categorii articole:



Despre mînie

noiembrie 16, 2010 Categoria: Articole, Cuvinte duhovnicesti, Ioan Casian

A patra lupta o avem împotriva duhului mîniei. Si cîta trebuinta este sa taiem, cu ajutorul lui Dumnezeu veninul cel purtator de moarte al duhului acestuia, din adîncul sufletului nostru! Caci mocnind acesta tainuit în inima noastra si orbind cu tulburari întunecate ochii inimii, nu putem dobîndi puterea de-a deosebi cele ce ne sunt de folos, nici patrunderea cunostintei duhovnicesti. De asemenea nu putem pazi desavîrsirea sfatului bun si nu ne putem face partasi vietii adevarate, iar mintea noastra nu va ajunge în stare sa priveasca lumina dumnezeiasca. «Caci s-a tulburat, zice, de mînie ochiul meu» (Ps. 6,7). Dar nu ne vom face partasi nici de întelepciunea dumnezeiasca, chiar daca am fi socotiti de toti fratii întelepti. Fiindca s-a scris: «Mînia în sînul celor fara de minte salasluieste» (Ecl. 7,9). Dar nu putem dobîndi nici sfaturile mîntuitoare ale dreptei socoteli, chiar daca ne socotesc oamenii cuminti. Caci scris este: «Mînia si pe cei cuminti îi pierde». Nu vom putea tine nici cumpana dreptatii cu inima treaza, caci scris este: «Mînia barbatului nu lucreaza dreptatea lui Dumnezeu» (Iac. 1,20). Nici podoaba si chipul cel bun nu-l putem dobîndi, cu toate ca ne lauda toti, caci iarasi scrie: «Barbatul mînios nu este cu bun chip». Drept aceea cel ce vrea sa vie la desavîrsire si pofteste sa lupte lupta cea duhovniceasca dupa lege, strain sa fie de toata mînia si iutimea. Iata ce porunceste vasul alegerii: «Toata amaraciunea si iutimea si mînia si strigarea si hula sa se ridice de la voi, dimpreuna cu toata rautatea» (Ef. 4,31). Iar cînd a zis «toata», nu ne-a mai lasat nici o pricina pentru care mînia sa fie trebuincioasa sau îndreptatita. Deci cel ce vrea sa îndrepte pe fratele sau cînd greseste, sau sa-l certe, sa se sileasca a se pazi pe sine netulburat, ca nu cumva vrînd pe altul sa tamaduiasca, sa atraga boala asupra sa si sa auda cuvîntul Evangheliei: «Doctore, vindeca-te pe tine însuti», sau: «Ce vezi paiul din ochiul fratelui tau, iar bîrna din ochiul tau n-o cunosti?» (Lc 4,23; Mc. 7,2).

Din orice fel de pricina ar clocoti mînia în noi, ea ne orbeste ochii sufletului si nu-l lasa sa vada Soarele Dreptatii. Caci precum fie ca punem pe ochi foite de aur, fie de plumb, la fel împiedecam puterea vazatoare, si scumpetea foitei de aur nu aduce nici o deosebire orbirii, tot asa din orice pricina s-ar aprinde mînia, fie ea, zice-se, întemeiata sau neîntemeiata, la fel întuneca puterea vazatoare.

Numai atunci întrebuintam mînia potrivit cu firea, cînd o pornim împotriva gîndurilor patimase si iubitoare de placeri. Asa ne învata Proorocul zicînd: «Mîniati-va si nu pacatuiti» (Ps. 4,4); adica aprindeti mînia asupra patimilor voastre si asupra gîndurilor rele si nu pacatuiti savîrsind cele puse de ele în minte. Acest înteles îl arata limpede cuvîntul urmator: «… pentru cele ce ziceti întru inimile voastre, în asternuturile voastre va pocaiti» (Ps. 4,4); adica atunci cînd vin în inima voastra gîndurile cele rele scoate-ti-le afara cu mînie, iar dupa ce le veti fi scos, aflîndu-va ca pe un pat al linistii sufletului, pocaiti-va. Împreuna cu acesta glasuieste si fericitul Pavel, folosindu-se de cuvîntul lui si adaugînd: «Soarele sa nu apuna peste mînia voastra, nici sa dati loc diavolului» (Efes. 4,26); adica sa nu faceti pe Hristos, Soarele Dreptatii, sa apuna pentru inimile voastre, din pricina ca-L mîniati prin învoirea cu gîndurile rele, ca apoi, prin departarea Lui, sa afle diavolul loc de sedere în voi. Despre Soarele acesta si Dumnezeu zice prin Proorocul: «Iata celor ce se tem de numele Meu, va rasari Soarele Dreptatii si tamaduire va fi în aripile lui» (Maleahi 3,20).

Iar de vom lua cele zise dupa litera, nici pîna la apusul soarelui nu ni se îngaduie sa tinem mînia. Ce vom zice deci despre aceia care, în salbatacia si turbarea dispozitiei lor patimase, tin mînia nu numai pîna la apusul soarelui, ci, întinzînd-o peste multe zile, tac unii fata de altii si n-o mai scot afara cu cuvîntul, ci prin tacere îsi sporesc veninul tinerii de minte a raului spre pierzarea lor. Ei nu stiu ca trebuie sa fuga nu numai de mînia cea cu fapta, ci si de cea din cuget, ca nu cumva, înnegrindu-li-se mintea de întunecimea amintirii raului, sa cada din lumina cunostintei si din dreapta socoteala si sa se lipseasca de salasluirea Duhului Sfînt. Pentru aceasta si Domnul porunceste în Evanghelii sa lasam darul înaintea altarului si sa ne împacam cu fratele nostru (Mt. 5,24). Caci nu e cu putinta ca sa fie bine primit darul pîna ce mînia si tinerea de minte a raului se afla înca în noi. Asemenea si Apostolul, zicînd: «Rugati-va neîncetat» (I Tes. 5,17) si «Barbatii sa se roage în tot locul, ridicînd mîini cuvioase, fara mînie si fara gînduri» (I Tim. 2,8), ne învata aceleasi lucruri. Ramîne asadar ca, sau sa nu ne rugam niciodata si prin aceasta sa ne facem vinovati înaintea poruncii apostolesti, sau, silindu-ne sa pazim ceea ce ni s-a poruncit, sa facem aceasta fara mînie si fara a tine minte raul. Si fiindca de multe ori cînd sunt întristati sau tulburati fratii nostri, zicem ca nu ne pasa, ca nu din pricina noastra sunt tulburati, Doctorul sufletelor, vrînd sa smulga din radacina, adica din inima, pricinile mîniei, ne porunceste ca nu numai cînd suntem noi mîhniti asupra fratelui sa lasam darul si sa ne împacam, ci si daca el s-a mîhnit asupra noastra, pe drept sau pe nedrept, sa-l tamaduim, dezvinovatindu-ne, si apoi sa aducem darul.

Dar de ce sa zabovim prea mult la vremurile evanghelice, cînd putem învata aceasta si din legea veche? Desi s-ar parea ca aceasta e cu pogoramînt, totusi zice si ea: «Sa nu urasti pe fratele tau întru inima ta» (Levit. 19,17), si iarasi: «Caile celor ce tin minte raul, spre moarte (duc)» (Prov. 12,28). Deci si acolo se opreste nu numai mînia cu fapta, ci se osîndeste si cea din cuget. De aceea, urmînd legilor dumnezeiesti, sa ne luptam cu toata puterea împotriva duhului mîniei, a carui boala o avem înlauntrul nostru.

Sa nu cautam singuratatea si pustia pentru ca ne mîniem pe oameni, ca si cînd acolo n-ar fi cel ce ne porneste spre mînie, sau fiindca e mai usor sa dobîndim virtutea îndelungii rabdari în singuratate. Caci din mîndrie si din vointa de a nu ne învinui pe noi însine si de a nu pune pe seama trîndaviei noastre pricinile tulburarii, poftim despartirea de frati. Drept aceea pîna ce aruncam pricinile neputintei noastre în socoteala altora, nu este cu putinta sa ajungem la desavîrsirea îndelungii rabdari. Capatul îndreptarii si al pacii noastre nu se cîstiga din îndelunga rabdare ce o are aproapele cu noi, ci din suferirea raului aproapelui de catre noi. Deci de vom fugi de lupta îndelungii rabdari, cautînd pustia si singuratatea, patimile netamaduite ale noastre, pe care le vom duce acolo, vor ramînea ascunse, dar nu vor fi smulse. Caci pustia si retragerea celor neizbaviti de patimi nu numai ca le pazeste patimile nevatamate, ci li le si acopera, încît nu-i lasa sa se simta pe ei însisi de ce patima se biruiesc, ci, dimpotriva, le pune în minte naluciri de virtute si-i face sa creada ca au cîstigat îndelunga rabdare si smerenia, pîna nu este cine sa-i ispiteasca si sa-i probeze. Dar cînd vine vreo pricina, care îi stîrneste si-i cearca, patimile cele ce mocnesc tainuit sar îndata ca niste cai fara frîu, hraniti multa vreme în liniste si odihna, din ocoalele lor si tîrasc cu si mai multa vijelie si salbatacie spre pierzare pe calaretul lor. Caci si mai mult se salbatacesc patimile în noi, cînd e încetata legatura cu oamenii, încît pierdem si umbra suferirii si a îndelungii rabdari, pe care în tovarasia fratilor ni se parea ca le avem; aceasta pentru lasarea deprinderii cu oamenii si din pricina singuratatii. Caci precum fiarele veninoase ce stau linistite în culcusurile lor din pustie, de îndata ce prind pe careva apropiindu-se de ele, îsi arata toata turbarea lor, asemenea si oamenii patimasi, care sunt linistiti din pricina pustiei, iar nu din vreo dispozitie a virtutii, îsi dau veninul pe fata cînd apuca pe cineva care s-a apropiat si-i întarîta. De aceea cei ce cauta desavîrsirea blîndetii sunt datori sa puna toata stradania, ca sa nu se mînie nu numai asupra oamenilor, dar nici asupra dobitoacelor si nici asupra lucrurilor neînsufletite. Caci îmi aduc aminte de mine cînd petreceam în pustie, ca ma porneam cu mînie asupra trestiei si o azvîrleam, pentru ca nu-mi placea fie grosimea, fie subtirimea ei; asemenea si asupra lemnelor cînd voiam sa le tai si nu puteam repede, sau asupra cremenii, cînd ma sileam sa scapar si nu iesea foc îndata. Asa mi se întinsese coarda mîniei, încît o porneam si asupra lucrurilor neînsufletite.

Drept aceea, de vrem sa dobîndim fericirea fagaduita de Domnul, datori suntem sa înfrînam, precum s-a zis, nu numai mînia cea cu lucrul, ci si mînia din cuget. Caci nu foloseste asa de mult a-ti tine gura în vremea mîniei, ca sa nu dai drumul la vorbe furioase, cît foloseste a-ti curati inima de tinerea de minte a raului si a nu învîrti în minte gînduri viclene asupra fratelui. Învatatura evanghelica porunceste sa se taie mai bine radacinile patimilor decît roadele lor. Fiindca taindu-se din inima radacina mîniei, nu mai are loc nici fapta de ura sau de pizma. Caci celui ce uraste pe fratele sau, ucigas de om i s-a zis, fiindca îl ucide cu dispozitia de ura din cugetul lui. Desigur aici nu vad oamenii varsîndu-se sîngele aceluia prin sabie, dar vede Dumnezeu cum a fost omorît cu gîndul si cu dispozitia de ura. Dumnezeu va da fiecaruia sau cununa, sau osînda, nu numai pentru fapte, ci si pentru gînduri si hotarîri, precum însusi zice prin Prorocul: «Iata vin sa adun faptele si gîndurile lor» (Is. 66,18). La fel zice si Apostolul: «însesi gîndurile lor se vor învinui sau apara între ele, în ziua în care va judeca Dumnezeu cele ascunse ale oamenilor» (Rom. 2,15). Dar Însusi Stapînul, învatîndu-ne ca trebuie sa lepadam toata mînia, zice în Evanghelie: «Cel ce se mînie pe fratele sau vinovat va fi judecatii» (Mt. 5,22). Asa sta în copiile cele bune (cuvîntul în desert e un adaos), potrivit cu gîndul Scripturii despre acest lucru. Caci Domnul voieste ca noi sa taiem în toate chipurile radacina si scînteia însasi a mîniei si nici o pricina a ei sa nu pastram în noi, ca nu cumva, pornindu-ne la început dintr-o pricina asa zisa întemeiata, mai pe urma sa alunecam în turbarea mîniei fara temei.

Iar leacul desavîrsit al acestei boli acesta este: sa credem ca nu ne este iertat sa ne stîrnim mînia nici pentru pricini drepte, nici pentru nedrepte. Caci duhul mîniei întunecîndu-ne mintea, nu se va mai afla întru noi nici lumina care ne ajuta sa deosebim lucrurile, nici taria sfatului drept, nici cîrma dreptatii. Dar nici templu al Duhului Sfînt nu ni se mai poate face sufletul, cîta vreme ne va stapîni duhul mîniei întunecîndu-ne mintea. Iar la urma tuturor, avînd în fiecare zi în fata icoana mortii, care nu stim cînd poate veni, sa ne pazim pe noi însine de mînie si sa stim ca n-avem nici un folos nici de neprihanire, nici de lepadarea de cele pamîntesti, nici de posturi si privegheri, caci de vom fi stapîniti de mînie si ura, vinovati vom fi judecatii.

Sfantul Ioan Casian
Filocalia, volumul I, editia a II-a, editura Harisma, Bucuresti, 1992
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim

Lasa un comentariu

Completeaza casutele de mai jos pentru a adauga un comentariu.

Trebuie sa fii logat pentru a comenta.