Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Categorii articole:



Directorul de bancă devenit călugăr

mai 28, 2010 Categoria: Articole, Pilde si povestiri

„Omul caută faimă, bani, adrenalină, dar nu poate trăi plenar decît întru Hristos.”

A fost un economist apreciat, cu burse şi oferte de muncă în străinătate, cu mulţi prieteni şi cu o viaţă „de lume” plină. A renunţat la toate pentru singura libertate care există, după cum spune el, cea pe care ţi-o oferă dragostea pentru Hristos. Şi s-a călugărit.

Ion Dan a absolvit Facultatea de Comerţ, secţia Relaţii Economice Internaţionale, ASE Bucuresti, în 1980. S-a angajat la ONT Litoral Mamaia, apoi, cîţiva ani a lucrat la Direcţia Generală a Vămilor. În „™90, după o scurtă prezenţă la Departamentul pentru Reformă din cadrul Guvernului Romîniei, a intrat în mediul bancar. Filialele constănţene ale Bancorex, Banca Turco-Romînă, OTP Bank au fost conduse de el pînă în 2007, cînd şi-a dat demisia. În februarie 2009 a fost tuns în călugărie, devenind „fratele Ilarion”, iar în aprilie, acelaşi an, a fost hiorotonit.

CE E CULOAREA?

A crescut într-un mediu deloc religios. Născut în „™56, „în plină perioadă stalinistă”, cum spune el, părinţii fiind şi ei „un produs al regimului”. Părintele exemplifică: „tata, pentru că nu ieşise niciodată din Ovidiu iar singura ofertă în anii aceia erau brigăzile patriotice de la Bumbeşti- Livezeni, a plecat şi el acolo.” La biserică îl mai ducea bunica, verile, cînd mergea la ea în vacanţă. Abia în adolescenţă a început să caute. „Aveam întrebări fără răspuns”¦”

Şi atunci a început să citească, mai ales filosofie, însă „fără să găsesc ceva care să mă marcheze cumva, fără să schimbe nimic în mine” spune el, mîngîindu-şi gînditor barba lungă. Pînă-ntr-o zi, cînd a dat peste o carte din colecţia „Idei Contemporane” a Editurii Politice. „În această colecţie apăreau tot felul de cărţi de sociologie, de filosofie, de economie, mai toate cu idei de stînga.

Printre ele mai scăpau şi altele, ca de exemplu „Spirit şi Materie” a fizicianului Erwin Schroedinger. Acest om spunea că spiritul e altceva decît materia. Pornea de la un exemplu foarte frumos, răspunzînd întrebării «ce e culoarea?» demonstrînd fizic că, de fapt, culoarea nu există decît în conştiinţa noastră. Este doar o senzaţie receptată de un subiect care nu este doar materie, ci şi suflet. Noi vedem cu partea noastră spirituală culorile şi lumina. Ei, pus în faţa unei astfel de abordări am început să mai caut, să citesc mai mult şi am devenit, să zic, nu neapărat creştin, am devenit teist: da, există Dumnezeu”¦”

DRUMUL SPRE SUFLET

A descoperit creştinismul, ortodoxia, o dată cu Revoluţia. „Atunci a fost ca un fel de descătuşare, aşa.” Iar la finele lui „™90, lucrînd în Bucureşti, Ion Dan s-a spovedit prima oară. „Am ajuns pe mîna unui mare duhovnic, Părintele Sofian Boghiu, de la Mănăstirea Antim. Un om de o blîndeţe deosebită. Atunci m-am hotărît să mă întorc acasă, la Constanţa.” Iar părintele Sofian l-a îndrumat către părintele Arsenie Papacioc de la Mănăstirea Techirghiol. „Nu auzisem de părintele Arsenie, deşi în vacanţele studenţiei, ca ghid, am dus grupuri de turişti străini şi pe la mănăstire. Dar după întîlnirea cu el, totul a devenit mult mai profund. Mi-a fost un sprijin atît de puternic că, dacă nu ar fi fost lîngă mine, aş fi avut probleme sufleteşti foarte mari, chiar grave.”

PROIECTUL SFÂNTUL MINA. „CUM SÄ‚ VENIŢI CU MORTUL ÎN PARC!?”

În „™92 a fost cooptat de părintele Picu Nicolae în proiectul bisericii Sfîntul Mina din parcul Tăbăcărie. Împreună au făcut proiectul, împreună au fost să caute meşteri în Maramureş. Era pe-atunci directorul Bancorex Constanţa. „Aveam un entuziasm extraordinar, dar ne-am izbit de problema terenului. Am făcut demersurile la Primărie, dar cînd au auzit că vrem în Tăbăcărie, au sărit ca arşi: „Cum să punem biserică în parc? Să veniţi cu mortul acolo? Oamenii vor fi şocaţi, ei vin să se recreeze şi văd mortul!”

Într-un final, ca să scape de noi, ne-au dat loc «tot în Tăbăcărie, dar nu unde vreţi voi, ci în spatele Microdeltei». Cît s-a mai amărît părintele Picu! Eu ştiam zona, că adesea ieşeam cu copiii la plimbare pe-acolo, era foarte liniştită. Şi i-am propus părintelui să mergem să-l vedem, spunîndu-i că poate aşa vrea Sfîntul Mina. Iar terenul era perfect: plan, nu erau copaci, ne-am putut desfăşura cu materialele, cu vagoanele întregi de buşteni pe care i-am adus acolo, cu munţii de rumeguş,”¦ Dincolo nu am fi avut cum, erau copaci, terenul băltea, dar asta am văzut-o după cîţiva ani şi ne-am dat seama că Dumnezeu a aranjat aşa. A fost o perioadă aşa de romantică, că se făceau slujbele în corturi din acelea militare de campanie, era o comunitate ca-n biserica primară”, povesteşte călugărul, zîmbind amintirilor.

JERTFA

1999 a fost pentru el un an cumplit. Anul în care i-a murit soţia. „Avea 40 de ani. Eram încă tineri, iar copiii erau la o vîrstă foarte fragilă. 16 ani, fata, iar băiatul 14 ani. Atunci, foarte mult m-a ajutat faptul că mergeam la părintele Arsenie. M-a întărit sufleteşte să pot face faţă unei astfel de încercări. Eram implicat, trup şi suflet, şi pe partea profesională. Îmi asumam foarte multe responsabilităţi şi riscuri, am prins şi toată perioada asta de modificări structurale ale economiei şi am primit din plin acest şoc, l-am trăit direct pe pielea mea, cu toate consecinţele. Şi m-am trezit, deodată, şi mamă, şi tată. Soţia mea a fost o mamă extraordinară, iar mie mi-a fost ani de zile nu numai soţie, ci şi prietenul meu cel mai bun, sfătuitorul meu. Eu am luat-o aşa, ca un fel de jertfă pentru noi, pentru mine şi pentru copii, aşa am şi primit-o.”

Atunci a încolţit în mintea lui şi ideea de a se călugări. A fost la Athos, la Schitul Romînesc Prodromul. „Acolo mi s-a înfiripat gîndul ăsta, că aş putea să mă fac şi eu monah (zîmbeşte), deşi atunci era imposibil că erau copiii, trebuia să am grijă de ei. Îmi dau seama şi-acum că dacă ar fi fost posibil atunci, nu eram pregătit. Am înţeles un pic mai tîrziu cam ce înseamnă să intri în mănăstire”.

„NU A ZICE, CI A MERGE ESTE A AJUNGE”

În 2000 a început proiectul Mănăstirea Casian. „Stareţul, ieromonahul Iustin Petre, era un tînăr care terminase facultatea şi s-a trezit aici în Dobrogea, străin cu totul, să facă o mănăstire. De unde s-o iei, cu ce? I-am ieşit înainte şi s-a creat între noi o legătură foarte strînsă. Practic, eu am fost acolo din primul moment, de cînd au venit vieţuitorii. Apoi a fost proiectul, construcţia, şi am fost tot timpul lîngă ei. În fiecare sîmbătă şi duminică eram acolo. A fost refugiul meu, ani de zile.” Iar gîndul de călugărie îşi înfigea rădăcinele din ce în ce mai adînc în mintea şi în inima lui. „Cel puţin cu doi ani înainte m-am gîndit în toate felurile posibile, inclusiv cum o să-mi stea îmbrăcat în hainele astea!”, rîde călugărul.

„I-am spus părintelui Arsenie încă de acum cîţiva ani, iar el m-a încurajat foarte mult, şi, în ultimul an, tot începuse să mă întrebe: «ce faci?» Iar eu îi tot spuneam că nu mi-am rezolvat problemele, că tot timpul apărea ceva. Treburi de ordin material sau ceva cu copiii, trebuia să am şi acordul lor. Sunt şi nişte ispite cînd vrei să pleci la mănăstire. Şi la un moment dat mi-a zis: «frate Ionele, nu mai e timp!». Şi l-am întrebat: «bun, şi ce fac?». «Îţi iei bocceluţa, te duci şi spui: am venit!» Foarte simplu, dar mai greu de făcut. Şi mai aveam o problemă: mama. Mama ştiam că n-o să fie de acord.

Dar pînă la urmă am spus: dom”™le gata! Fie ce-o fi! Stabilisem deja cu părintele Arsenie să mă duc la Sfîntul Ioan Casian. Eu am crezut c-o să spună să mă duc undeva, în Moldova. Oricum aş fi făcut ascultare, m-aş fi dus oriunde. Şi mi-am luat geanta şi-am bătut la poarta mănastirii. Pentru mine a fost uşor, intrînd într-o mănăstire cunoscută, cu oameni cunoscuţi, şocul acomodării n-a fost foarte mare. Şi de-atunci totul a intrat pe un făgaş firesc. Pentru că, la mine, gestaţia acestui gînd a fost foarte îndelungată. 8 ani. Părintele spune foarte frumos: «Cine pleacă la mănăstire să găsească o mănăstire, degeaba pleacă, n-o s-o găsească. Trebuie să facă întîi în inima lui mănăstire»”.

Pentru mulţi a părut stranie trecerea de la costum la sutana monahală a unui director de bancă, poate şi de aceea, la tunsul în călugărie al economistului au fost prezenţi, spre uimirea lui, vreo 200 de oameni. „Am fost călugărit în peştera Sf. Ioan Casian. De hramul mănăstirii, pe 28 februrie 2009. Am crezut că o să fie o călugărie obişnuită, dar Înaltpreasfinţitul Teodosie a venit şi a zis: la Peşteră. A fost o surpriză extraordinară. De obicei, astea sunt ceremonii mai restrînse. Ei, la mine a fost multă lume, fiind şi hram, erau mulţi care mă cunoşteau „“ prin „™97 „“ „™98 eram unul din cei mai cunoscuţi oameni din Constanţa -, dar fără să ştie că sunt eu cel călugărit, şi m-am trezit acolo cu o mulţime de cunoscuţi.”

Toţi prietenii apropiaţi au fost uimiţi, dar l-au susţinut. Apropierea lui de biserică o simţiseră şi ei în timp. Doar unul a fost cumva dezamăgit. „Am un prieten foarte bun din America, om de afaceri, de mare succes, foarte intrigat că eu am intrat la mănăstire. El de fapt a fost singurul care a reacţionat negativ. A venit la mine şi ce mi-a făcut! Cu toate stereotipurile astea: că preoţii sunt corupţi, că nu fac decît pentru bani”¦. Eu n-am intrat în polemică cu el, l-am lăsat să termine. Zic: «asta este, eu cu alegerea mea!». «Păi ce faci tu aici, în pustietatea asta? Pentru cine faci tu slujbă? Pentru porumbei, pentru păsărele?» Iar mie mi-a plăcut foarte mult: «Da! Pentru porumbei!». Poate nici eu n-aş fi putut să-i spun aşa frumos cum mi-a spus-o el. Săracul, a plecat aşa de supărat, n-am avut ce să-i fac.

Fata a spus foarte frumos: «tata ne-a lăsat să facem ce-am dorit şi ne-a încurajat. Noi cum era să nu-l lăsăm?». Ei oricum au intuit asta. Oricum, acum poate am şi mai mult timp pentru ei. Nu mai au nevoie de sprijinul meu financiar. Băiatul s-a simţit un pic lăsat deoparte. I-am zis că nu sunt închis acolo, dar el a răspuns, «da, dar n-o să fie acelaşi lucru». Şi are dreptate. Nu mai sunt doar tatăl lor. M-a rugat «mai stai un pic». Şi am stat încă un an de zile. Tata a fost puţin intrigat, cînd i-am spus, dar el m-a sfătuit totdeauna să fac aşa cum îmi dictează sufletul. Dar a murit chiar în aprilie anul trecut, cînd am fost hirotonit. Mama abia acum a început să vină la mine”¦”

„PÄ‚RINTE, UNDE E MAI GREU SÄ‚ TRÄ‚IEŞTI?”

Cum e la mănăstire? „E alt mod de a trăi, de a privi lucrurile, de a înţelege lumea, de a te înţelege pe tine. Mergi pe drumul tău, ştii ce-ai de făcut, ai o convingere deplină. Este foarte frumos şi că acum nu numai crezi că este aşa, ştii că este aşa! Sfîntul Nicolae Velimirovici povesteşte cum, pe cînd era în închisoare la Dachau, a venit la el un gardian german şi l-a întrebat „“ ştia că este un om foarte educat, avea 5 doctorate „“ «părinte, dumneata chiar crezi în Dumnezeu?”. La care vlădica Nicolae i-a zis: „cînd eram tînăr, credeam şi eu în Dumnzeu”¦” la care neamţu”™ l-a privit aşa”¦ uite, în sfîrşit un om cu mintea întreagă! „Acum, nu mai cred. Acum ştiu că există!” (rîde), iar neamţul a ieşit din celulă trîntind uşa. La fel şi eu, cu tot ce mi s-a-ntîmplat în aceşti 20 de ani. Nu mai ai niciun dubiu cînd trăieşti toate lucrurile astea. Nu te mai poţi îndoi de absolut nimic. În orice caz, tot ce pot să spun e că niciodată nu m-am simţit mai liber ca acum. Au venit oameni şi m-au întrebat: «părinte, unde e mai greu să trăieşti? În lume sau aici?». În lume fraţilor! În lume e mai greu să trăieşti. Eu mă uit aşa, şi cu dragoste, şi cu durere, la cei rămaşi în lume, la foştii mei colegi cu care mai vorbesc la telefon şi care nu mai rezistă, sunt copleşiţi de problemele astea ale vieţii de zi cu zi, şi eu sunt”¦ cum să zic, mă simt un pic jenat de faptul că mă simt aşa de bine.”

700.000 DE KILOMETRI LA VOLAN

Ion Dan a ajuns prima oară în America în „™94, cu o bursă în domeniul bancar. Cursurile le-a făcut pe coasta de răsărit, în Delaware, iar practica a făcut-o într-o bancă, la sud de Chicago. Au urmat încă două vizite în America şi o ofertă de muncă, pe care americanii i-au făcut-o, iar el a refuzat-o. „M-am plimbat destul prin lume. Am văzut multe, am condus mult, fel de fel de maşini. Am făcut odată socoteala că am condus vreo 700.000 de km la viaţa mea. Enorm. Mi-a plăcut. Acum o las pe maica stareţă. Nu mai am nici măcar cel mai mic impuls să mă urc la volan. Am fost adesea întrebat «dar nu regretaţi nimic?» Ce să regret? Libertatea de mişcare? Dacă mă duc pînă-n vîrful dealului, mă simt cel mai bine. Face mai mult decît o călătorie pînă la New York”, spune el rîzînd.

CRIZA PRIN CARE TRECEM E O „CRIZA SISTEMICÄ‚”

În 2003, a avut o periodă cînd 6 luni n-a muncit, pentru că nu mai putea. „Intrasem într-o stare de stres cumplită. Orice hîrtie, orice document luam să citesc, mă apuca brusc durerea de cap, cu ameţeli, crunt! Eram bolnav de stres. Şi acum, cînd trăiesc lipsa totală de stres şi cînd ştiu sărmanii oameni cum se chinuie, cu toată fuga asta nebună, zile după zile, şi nu te-alegi cu nimic, după bani”¦ Eu ştiu, că am avut bani, am avut salarii bune, dar oricît cîştigam, cheltuiam. Şi n-aveam fantezii. Nu te alegi cu nimic. Confort? Cînd eşti atît de stresat, nu te mai bucuri de el. Ce se întîmplă în lume la ora actuală e cumplit. Eu înţeleg şi mecanismul acestei crize, dacă sunt economist, şi nu e doar o simplă criză economică, e mult mai profunda. E o criză sistemică. E omul în criză. Şi încep să crape chestiile mai vizibile, şi ce este mai vizibil decît banul? Am lucrat în sistemul ăsta financiar şi am repulsie faţă de bani. Nu mai suport banul! Am pătimit atîta din cauza lor! Aici sunt super fericit că nu mai ating niciun ban!”

„Sunt trei întrebări fundamentale pentru om: Cine sunt? De unde vin? Şi unde mă duc? Dacă vei căuta, în mod onest, răspunsul la întrebările astea, inevitabil te vei întîlni cu Hristos. Pentru că nu există alt răspuns. El este răspunsul la toate şi soluţia tuturor problemelor noastre. Orice altă soluţie este o iluzie. Ne minţim pe noi înşine. Asta eu o afirm pe baza unei experienţe. Nu e citită din cărţi! Eu am trăit lucrul ăsta.”

„Din păcate, omul contemporan trăieşte mitul progresului permanent, mitul tehnologic care promite să rezolve totul în mod miraculos. Poate e şi un progres tehnologic util dar noi avem nevoie de afecţiune, de dragoste. Fiecare om de asta are nevoie. Or izvorul dragostei este Hristos şi dacă nu-l ai, dacă nu ajungi la izvor, la sursă, atunci nu ai nici dragoste. Şi atunci omul caută alte surse, orice: faimă, bani, adrenalină, din dorinţa de a simţi că trăieşte plenar. Şi nu poţi trăi plenar decît întru Hristos. Omul contemporan caută de fapt cu disperare, dar nu găseşte decît surogate, şi atunci caută şi mai tare.”

/jurnal.ro/
/eph.md/

Citiţi: >> Mai bine ţăran decît oligarh

Lasa un comentariu

Completeaza casutele de mai jos pentru a adauga un comentariu.

Trebuie sa fii logat pentru a comenta.