Despre vînzarea săvîrşită de Iuda

aprilie 1, 2010 Categoria: Articole, Ioan Gura de Aur, Predici

din „Omilii la Postul Mare” – Sfîntul Ioan Gură de Aur

Timpul de faţă ne aduce aminte a vorbi de grozava crimă a celui ce a vîndut pe Hristos Domnul, în ziua de astăzi Iisus fu predat de ucenicul Său în mîinile iudeilor, însă voi, care auziţi aceasta, nu vă tînguiţi pentru Iisus cel vîndut, ci mai vîrtos tînguiţi şi jeliţi pe Iuda, vînzătorul Său. Căci Iisus, prin aceea că a fost vîndut, a mîntuit lumea, pe cînd Iuda, prin vînzarea sa, şi-a aruncat sufletul în pierzanie. Iisus cel vîndut şade acum de-a dreapta Tatălui, în veci; iară Iuda vînzătorul îşi are locul în iad şi suferă pedeapsă veşnică şi nesfîrşită. Aşadar, el trebuie tînguit, precum însuşi Hristos, cînd s-a uitat la Iuda, l-a tînguit şi l-a plîns. „Căutînd la el, s-a turburat cu duhul şi a zis: Unul dintre voi Mă va vinde” (In. 13, 21). Pentru ce însă s-a tulburat El ?
Mai întîi spre a arăta cît de mare este iubirea de oameni a Sa, cîtă îndurare, cîtă bunătate a Domnului! Cel vîndut plînge pentru vînzător! El îl plînge încă şi pentru ca să-i dea prilej de a se lăsa de vînzarea sa. Fiindcă însă sufletul aceluia nu mai primea sămînţa mîntuirii, fiind nesimţitor la îndemnare şi deşteptare, de aceea, întunecîndu-se de patimă, s-a aruncat în prăpastie, îndelung-răbdarea şi sfătuirea Domnului Său nu i-au ajutat lui nimic. Şi de aceea mai mult plîngea Iisus, căci vedea că Iuda, după o învăţătură aşa de mult repetată şi după îndesite sfătuiri, totuşi s-a aruncat în bezna pierzării.
Pentru acesta Domnul simţea compătimire şi plîngea; şi prin aceasta ne-a învăţat mai cu seamă pe aceia să-i plîngem, care fac rele, iară nu pe acei ce suferă relele. Aşa, cel ce suferă nefiind vinovat, acela mai vîrtos este de fericit. Pentru aceea a zis Hristos: „Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerului” (Mt. 5, 10). Aşadar, vedeţi ce folos aduce suferinţa relelor. Dar priviţi şi la pedeapsa celor ce fac rele. După ce Pavel a vorbit despre făcătorii de rele, zice: „Sfîrşitul lor va fi după faptele lor” (II Cor. 11, 15); şi în alt loc: „Mînia lui Dumnezeu a sosit, în sfîrşit, asupra lor” (II Tes. 2, 16). Aşadar, vezi că făcătorii de rele moştenesc mînia lui Dumnezeu.
Însă eu, iubiţilor, nu vă spun aceasta în zadar, ci pentru ca pe viitor să nu vă mai mîniaţi pe cei ce vă fac rău, ci mai vîrtos să-i jeliţi şi să-i plîngeţi; căci tocmai aceia ce vă fac vouă rău pe nedrept, sunt cei mai nenorociţi. De aceea noi, după porunca Domnului, să ne rugăm pentru dînşii şi să cerem de sus ajutorul cel dumnezeiesc. Chiar pentru noi înşine trebuie să iertăm pe cei ce ne jignesc, căci prin aceasta noi primim mai mult decît dăm, cînd lăsăm să se pornească mînia noastră asupra aproapelui. Tu întrebi: în ce chip primesc eu mai mult decît dau ? Ascultă cu luare aminte: cînd tu ierţi vrăjmaşului gresalele pe care le-a făcut el împotriva ta, ţi se vor ierta şi ţie păcatele pe care le-ai săvîrşit împotriva lui Dumnezeu.
Acestea din urmă sunt multe şi abia de iertat, iară cele dintai sunt chiar uşor de iertat. Păcatele tale împotriva lui Dumnezeu sunt cei zece mii de talanţi din Evanghelie; iară păcatele aproapelui împotriva ta sunt numai cei o suta de dinari. Dacă tu iei aproapelui tău cei o sută de dinari, se vor ierta şi ţie cei zece mii de talanţi.
Dar să ne întoarcem iarăşi la cuvîntarea noastră despre crima Iudei şi să vedem cum Domnul nostru a fost vîndut, însă, ca să cunoaştem bine turbarea vînzătorului, nemulţumirea ucenicului şi nespusa bunătate a Domnului, să ascultăm povestirea Evanghelistului însuşi. „Atunci, zice el, unul din cei doisprezece, care se numea Iuda Iscarioteanul, mergînd la Arhierei, a zis lor: Ce-mi veţi da mie, şi eu îl voi da pe El vouă?” (Mt. 26, 14-15). Aceste cuvinte se pare că sunt foarte lămurite şi că nu cuprind nimic alta ceva decît ceea ce se arată la întîia privire, însă, dacă se cercetează cu dinadinsul toate zicerile, atunci ele dau multă materie de gîndire şi arată o bogăţie, de cugetări adînci.

Mai întîi trebuie să socotim timpul. Evanghelistul nu zice simplu: „El s-a dus la Arhierei”, ci adaugă: „Atunci s-a dus” etc. Pentru ce Evanghelistul înseamnă mai amănunţit timpul ? Aceasta nu este în zadar. Mai înainte, adică, venise la Iisus o femeie cu un vas de alabastru şi vărsase unsoarea cea preţioasă pe capul Lui. Ea a arătat multă credinţă, multă stimă, multă supunere şi dăruire. Ea s-a lăsat cu totul de viaţa ei cea de mai înainte si s-a făcut mai bună şi mai morală. Deci tocmai cînd păcătoasa s-a îndreptat, atunci ucenicul a vîndut pe învăţătorul său. Atunci cînd păcătoasa a vărsat asupra Domnului vasul cu mir şi a şters picioarele Lui cu părul său, a arătat lui Hristos mare respect, prin mărturisirea sa stîrpind toate păcatele sale, atunci ucenicul, care a văzut toate acestea, s-a dus spre a săvîrşi vînzarea sa cea ruşinoasă. Aceea s-a ridicat din bezna păcatului la cer; iar acesta, măcar că văzuse mii de minuni şi de semne şi măcar că primise nenumărate învăţături, totuşi a căzut în bezna iadului.
In astfel de mare nenorocire aruncă pe om uşurătatea minţii lui şi voinţa cea răzvrătită. De aceea zice Pavel: „Cel ce crede că stă neclintit, să ia aminte, ca să nu cadă” (I Cor. 10, 12) Dar ar putea cineva să zică: dacă Hristos a putut să atragă la Sine pe păcătoasă, pentru ce n-a putut El să atragă la Sine şi pe ucenic ? Negreşit, El putea să-l atragă la Sine, dar n-a voit să-l silească, ci a voit să-i lase voia lui cea liberă şi să nu-l tîrască la Sine cu de-a sila. De aceea zice Evanghelistul: „Iuda s-a dus”, adică el n-a fost chemat, n-a fost silit de cineva, nici sfătuit, ci de bună voie a întreprins acest pas, s-a grăbit de bună voie la fapta cea de ruşine, de nimic altceva împins la vînzarea Domnului Său, fără numai de răzvrătirea lui cea lăuntrică.
Evanghelistul spune mai departe: „Unul dintre cei doisprezece s-a dus” etc. şi în aceste cuvinte zace o pîră nu mică. Adică de spun că unul dintre cei aleşi, care în toate zilele umblau cu Domnul şi se învredniciseră de o mare încredere, unul dintre aceştia L-a vîndut. Aici tu vezi totodată o dovadă de bunătate şi de îngrijire îndelung răbdătoare a Domnului, care pînă în seara cea de pe urmă a suferit şi a îndemnat la îndreptare pe vînzătorul şi tîlharul.
Ai văzut cum păcătoasa a dobîndit harul, iară apostolul s-a dus în pierdere. De aceea, uită-te la păcătoasă şi nu te îndoi de iertate, dar uită-te şi la prăpăstuirea apostolului şi nu fii neîngrijitor şi nu te bizui; amîndouă sunt pierzătoare! Inima noastră este foarte plecată spre păcat şi voinţa noastră este foarte schimbătoare; de aceea, noi trebuie să ne asigurăm şi să ne întărim din toate părţile. „Unul dintre cei doisprezece s-a dus”. Vezi din ce societate stimabilă el a pierit şi ce mare nenorocire este uşurătatea minţii ?
Evanghelistul zice mai departe că cel ce s-a dus se chema Iuda Iscarioteanul. Aşa îl înseamnă el mai întîi, spre a-l deosebi de un alt Iuda, cu porecla Tadeu, frate Sfîntului Iacov cel tînăr. Dar pentru ce îl numeşte el, după locul naşterii sale, „Iuda, cel zis Iscarioteanul” şi pentru ce nu zice „Iuda vînzătorul” ? El face aceasta pentru ca să ne îndemne a ne ţine limba curată de vorbe de ocară şi de aceea se stăpîneşte a-l numi „vînzătorul”. Să ne învăţăm, deci, a nu vorbi rău despre nici unul dintre vrăjmaşii noştri.
Dacă Evanghelistul chiar împotriva vînzătorului Domnului nu întrebuinţează nici un cuvînt aspru, cum am putea noi să aflăm iertare cînd hulim pe cei de aproape ai noştri? Ba încă noi batjocorim nu numai pe vrăjmaşii noştri, ci şi pe cei ce sunt către noi cu bune plecări. Vă conjur, să nu mai fie una ca aceasta ! Ascultaţi numai ce zice Apostolul Pavel: „Nici un cuvînt putred să nu iasă din gura voastră”. (Efes. 4, 29).
Iuda a zis către Arhierei: „Ce-mi veţi da mie, şi eu îl voi da pe El vouă ?”. Ce glas nelegiuit, ce crimă nebună ! Noi, iubiţilor, tremurăm numai gîndind la aceasta. Cum a putut o gură omenească să vorbească astfel, o limbă omenească să se mişte spre asemenea graiuri ? Cum s-a putut ca buzele să nu înţepenească şi înţelegerea să nu se clintească ? Spune, Iudo, pentru ce ai vîndut tu pe Domnul tău ? Aceasta a făcut-o iubirea de argint, această rădăcină a tuturor răutăţilor, această patimă care întunecă sufletele noastre; ea face să se uite chiar legile firii, răpind judecata cea sănătoasă şi stîrpind toată amintirea de prietenie, de mulţumire ş.a.; cînd o dată iubirea de argint orbeşte ochii duhului nostru, atunci noi umblăm cu totul în întuneric. Ca să te convingi desăvîrşit despre aceasta, socoteşte numai cît de multe lucruri în sufletul lui Iuda iubirea de argint le-a dat uitării.
Indată ce ea a intrat în acest suflet, s-a uitat toată petrecerea cu Domnul, toată acea sfîntă legătură şi societate, însăşi învăţătura cea admirabilă a lui Hristos, toate acestea au fost uitate. Pentru aceea, cu drept zice Pavel: „Rădăcina tuturor răutăţilor este iubirea de argint.” (I Tim. 6, 10). „Ce-mi veţi da mie, a zis Iuda, ca eu să vi-L dau pe El vouă ?”.
Iudo, tu trădai pe Cel ce prin cuvîntul Său ţine împreună toată lumea, vinzi pe Cel nesfîrşit, pe Făcătorul cerului şi al pămîntului, încă şi al nostru Făcător? Dar spre a arăta cum că El de bunăvoie s-a lăsat a se vinde, ascultă ce a făcut Hristos. Tocmai în timpul trădării, cînd ei au ieşit asupra Lui cu săbii şi cu ciomege, cu făclii şi cu felinare, El a zis către dînşii: „Pe cine căutaţi?”. Ei nu cunoşteau pe cel ce voiau să-l prindă. Aşadar, împotriva voinţei Lui cu atît mai puţin ar fi putut fi El trădat, căci ei nici nu-L cunoşteau, cu toate făcliile şi felinarele lor. Insă ei, îndată ce au auzit glasul lui Hristos, s-au retras înspăimîntaţi şi au căzut la pămînt. Ei n-au putut suferi nici glasul Lui şi, prin căderea lor, şi-au arătat slăbiciunea; dar Domnul însuşi s-a predat prin Sine lor, zicînd: „Eu sunt”.
După ce Iuda a vîndut pe Domnul şi a săvîrşit crima sa cea turbată, a aruncat cei treizeci de arginţi şi a zis: „Greşit-am. că am vîndut sînge nevinovat” (Mt. 27. 4). Mai înainte el zisese: „Ce-mi veţi da mie, şi eu îl voi da pe El vouă?”; iară acum, după ce a săvîrşit păcatul, l-a cunoscut. De aici noi vedem că, dacă suntem uşuratici de minte şi neîngrijitori, nici o îndemnare şi sfătuire nu ne poate folosi la ceva; iară dacă suntem rîvnitori şi priveghetori, putem iarăşi a ne ridica chiar din căderea în păcat. Priveşte numai: cînd Domnul îl sfătuia şi voia a-l opri de la pravăţul lui cel rău, el nu auzea şi nu ţinea seamă de sfătuire. Acum însă, după faptă, cînd nimeni nu-l sfătuia, acum s-a deşteptat conştiinţa lui şi, fără ca cineva să-l îndemne a aruncat cei treizeci de arginţi la picioarele Arhiereilor.
Să socotim acum şi deosebirea între Iuda şi ceilalţi ucenici. Toate acestea ni le povesteşte Evanghelistul cu de-amănuntul. El ne spune că, atunci cînd se făcea trădarea, cînd Iuda vindea pe Domnul, cînd el încheia negoţul cel ruşinos şi căuta prilej de a-L trăda, pe atunci s-au apropiat ceilalţi ucenici de Domnul şi L-au întrebat: „Unde voieşti să gătim pasca ?” (Mt. 26, 17). Vezi pe unul, vezi şi pe celălalt! Acesta umbla după trădare, iară acela voia să slujească Domnului. El încheia negustorie şi voia să ia bani pentru sîngele răscumpărătorului; iară ei se ocupau cu slujba Domnului.
Şi el şi ei văzuseră aceleaşi minuni şi primiseră aceeaşi învăţătură; de unde, deci, această mare deosebire? Ea vine de la voinţă. Voinţa este pricina binelui şi a rîului. Ucenicii întrebau: „Unde voieşti să gătim pasca”. Care pască? Cea iudaică, care avea obîrşia sa din Egipt, însă pentru ce ţine Hristos această pască? Precum El în toate împlinise legea, aşa voia să o păzească şi în punctul acesta. De aceea a zis El şi lui Ioan Botezătorul: „Se cade nouă a împlini toată dreptatea” (Mt. 3, 15).
Aşadar, ucenicii voiau a găti nu pasca noastră, ci cea iudaică, însă pasca noastră, cea nouă, o gătea însuşi Hristos, ba El însuşi s-a făcut Mielul pascal, prin sfînta Sa patimă Dar pentru ce se duce la patimă ? Pentru a ne mîntui de blestemul legii. De aceea a strigat Pavel: „Dumnezeu a trimis pe Fiul Său Cel născut din femeie, care s-a supus legii, ca pe cei de sub lege să-i răscumpere” (Gal. 4, 4-5). Deci, ca să nu poată nimenea zice că El a ridicat legea, pentru că n-a putut să o păzească pentru greutatea şi povara ei, de aceea El a împlinit-o în toate punctele, iar apoi a desfiinţat-o. Şi pentru aceasta a ţinut El şi pasca. Iară pasca cea iudaică era o preînchipuire a celei creştineşti. Ca să vezi aceasta, uită-te numai la asemănarea lor. Acolo este un miel şi aici este un Miel. Acolo se jertfea un dobitoc, aici însuşi Stăpînul vieţii. Acolo este umbră, aici Adevărul. Soarele mîntuirii a răsărit şi umbra a dispărut, Jertfa mielului pascal al iudeilor nu era numai o preînchipuire a viitorului Miel pascal; care a pătimit pe cruce.
Pe cînd ucenicii mîncau şi beau, a luat Iisus pîinea cu sfintele şi neîntinatele Sale mîini, a săvîrşit rugăciunea cea de mulţumire, a frînt-o şi a zis către ucenici: „Luaţi şi mîncaţi; acesta este trupul Meu, care pentru voi se frînge, spre iertarea păcatelor”. Şi după aceea a luat paharul, l-a dat şi a zis: „Acesta este sîngele Meu, care pentru voi se varsă spre iertarea păcatelor” (Mt. 26, 26-28). Şi Iuda era de faţă pe cînd Domnul zicea toate acestea. Aşadar, o, Iudo, acesta este sîngele pe care tu l-ai vîndut pentru treizeci de arginţi! Acesta este sîngele pe care tu nu demult aşa de ruşinos l-ai tîrguit cu fariseii cei necucernici!
Cît de mare este dragostea lui Hristos! Cît de mare este nerecunoştinţa Iudei! Domnul îl hrănea şi sluga vindea pe Domnul. El îl vindea pentru trezeci de arginţi şi Domnul îşi vărsa sîngele Său; încă şi pentru vînzătorul Său L-a vărsat, numai dacă el ar fi voit să se folosească de Dînsul. Si Iuda era încă de faţă la cină, pentru ca să nu aibă nici o dezvinovăţire, mai vîrtos pentru ca judecata să vină asupra lui. Numai cel ce are conştiinţa curată să se împărtăşească din Cina cea Sfîntă; nici un Iuda necredincios, nici un înrăutăţit, nici unul care are otravă în inima sa, să nu cuteze a se apropia de masa cea sfîntă; căci Apostolul Pavel zice: „Oricare va mînca pîinea aceasta, sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, vinovat va fi trupului şi sîngelui Domnului! (I Cor. 11, 27), de care grea vinovăţie să ne păzească harul lui Dumnezeu totdeauna ! Amin.

/ioanguradeaur.ro/