Cuvant la Sfînta şi Marea Marţi

martie 30, 2010 Categoria: Articole, Ioan Gura de Aur, Predici

„Daţi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Mt. 22, 21)

Împotriva lenevirii de a veni la Biserică

Ni se pare că n-am isprăvit nimic, cînd ne-am dat osteneala de a vă îndemna să fiţi mai osîrdnici cu vizitarea adunării, unde se face slujirea cea dumnezeiască; căci iarăşi Biserica este deşartă şi părăsită de fiii ei. De aceea, eu iarăşi trebuie să vă îngreunez si să vă fiu povară, pe de-o parte dojenind pe cei de faţă, pe de alta probozind pe cei ce lipsesc. Pe aceştia din urmă, pentru că rămîn în lenevire şi în uşurătatea minţii lor, iară pe voi, pentru că nu vă îngrijiţi cu rîvna cuvenită pentru mîntuirea confraţilor voştri.

Eu iarăşi sunt silit să vă îngreunez şi să vă fiu povară, nu pentru mine şi pentru folosul meu, ci pentru voi şi pentru mîntuirea voastră, care îmi este scumpă. Poate să se supere pe mine oricine vrea, poate să mă ocărască pentru aceasta şi să mă vorbească de rău, că totuşi nu voi înceta de a vă fi povară, în felul acesta, şi această împovărare este lucrul cel mai bun, pe care-l pot eu face.

Căci poate, poate că tocmai prin aceasta vă veţi sfii şi de acum înainte vă veţi îngriji pentru mîntuirea fraţilor voştri, ca nu de-a pururea să fiţi proboziţi pentru unul şi acelaşi lucru. Căci ce-mi foloseşte mie, cînd voi lăudaţi predicile mele, dar nu umblaţi după fapta bună; şi ce mă va vătăma pe mine, cînd voi îmi veţi retrage lauda voastră, dar eu voi vedea că fapta bună şi cucernicia voastră cresc ?

Nu aplauzele ascultătorilor, ci îndreptarea lor este adevărata laudă pentru un predicator. Cuvintele care plac pier repede în aer, iară îndreptarea ascultătorilor este pentru predicator şi pentru ascultători un folos durabil şi netrecător. Lauda voastră poate numai aici jos, pe pămînt, să dea predicatorului însemnătate, iară îndreptarea sufletelor voastre îi va da lui duh de veselie, cînd se va înfăţişa la scaunul Judecăţii lui Hristos.

A nu se îngriji cineva de mîntuirea celorlalţi oameni nu este un păcat mic, ci acesta merită o pedeapsă aspră şi neînlăturată, cum s-a întîmplat robului aceluia din Evanghelie, care a îngropat talantul său în pămînt.

El a fost dojenit nu pentru vreo purtare fără de orînduială în viaţa sa privată, nici pentru vreo necesitate, căci el a întors totul neatins. Dar vinovăţia lui a stat în aceea că el n-a dobîndit talantul, nu 1-a îndoit, iar pentru aceasta a fost vrednic de osîndit.

Din aceasta vedem că, spre a se mîntui cineva, nu este de ajuns ca noi înşine să fim aprinşi ele rîvnă pentru slujirea de Dumnezeu; cineva trebuie să îndoiască talantul său, iar aceasta se face cînd noi ne îngrijim nu numai de mîntuirea sufletului nostru, ci şi de a confraţilor noştri.

Sluga aceea, deÈ™i a zis. „Iată, ce-i ai al tău” (Mt. 25, 25), totuşi aceasta n-a fost deajuns pentru apărarea sa, căci Domnul a zis către dînsul: „Se cuvenea ţie să fi dat argintul meu schimbătorilor”.

Socoteşte acum cît de uşoare sunt poruncile Domnului! Adică omul cere de la sluga sa, care a împrumutat bani de la stăpînul său, ca ea să-i aducă iarăşi îndărăt; Dumnezeu însă nu face aşa; El cere numai ca talantul să fie dat cu împrumut, şi nu ne face răspunzători de înturnarea lui. Aceasta va să zică: îndeamnă pe aproapele tău, dă-i sfatul tău, fă numai datoria ta, iar a-l îndupleca nu stă în puterea ta.

Dumnezeu cere numai ca tu să pui talantul tău şi să-1 dai la dobîndă.

Ce este mai lesne decît aceasta? Şi cu toate acestea, sluga aceea a numit pe Domnul său aspru şi nemilostiv.

Aşa fac slugile cele rele şi leneşe, ele totdeauna aruncă greşalele lor asupra stăpînilor. De aceea a fost acela pedepsit şi legat şi aruncat în întunericul cel mai dinafară. Pentru aceea, ca să nu ne întîmpine si pe noi acelaşi lucru, să îndemnăm şi să sfătuim pe fraţii noştri, fie că ascultă ei cuvintele noastre sau nu. Dacă ei ne vor urma, se vor ferici şi pe dînşii şi pe noi; iară dacă nu ne vor urma, vor trage asupră-le cea mai grea osîndă, fără ca noi, în ce ne priveşte, să suferim cea mai mică vătămare.

Noi ne-am făcut datoria, le-am dat sfatul şi povăţuirea cea bună; ne-urmarea lor nu poate a ne aduce vreo vătămare.

Nu atunci păcătuim noi, cînd nu cîştigăm pe alţii, ci numai atunci cînd neglijăm de a le da îndemn şi povăţuire. Iară dacă noi totdeauna i-am îndemnat şi i-am sfătuit bine, de acolo înainte, Dumnezeu nu pe noi, ci pe dînşii are să-i tragă la socoteală.

însă omul pe care cineva de-a pururea îl sfătuieşte şi-l învaţă, abia este cu putinţă ca la sfîrşit să nu se îndrepteze şi să nu se facă rîvnitor. Eu pot la aceasta să aduc o zicătoare cunoscută, care spune că apa, picînd necontenit pe o piatră, la sfîrşit o găureşte. Ce este mai moale decît apa şi ce este mai vîrtos decît piatra ? Cu toate acestea, necontenirea picurării biruieşte firea cea vîrtoasă a pietrei. Iară dacă necontenirea poate birui chiar firea, cu atît mai vîrtos va putea ea să biruiască voia; creştinătatea, iubiţilor, nu este o jucărie, un lucru de a doua mînă. Aceasta noi o spunem de-a pururea, şi totuşi nimica nu isprăvim. Ce gîndiţi voi, cîte dureri simt eu, cînd observ că în zilele de sărbători mulţimea cea mare se aseamănă cu valurile cele nenumărate ale mării, iară acum nu se arată la slujirea de Dumnezeu nici a suta parte din acea mulţime?

Unde sunt acum aceia care ne îmbulzesc în zilele de sărbători ? Eu îi caut, îi jelesc acum, gîndind cîţi dintre dînşii iarăşi se duc la pieire după ce au fost mîntuiţi odată, cît de mulţi fraţi văd eu lipsind, cît de mic este numărul celor ce doresc mîntuirea şi ce mare parte a Bisericii se aseamănă unui trup mort şi nemişcat. Dar voi veţi zice, poate: ce ne pasă nouă?

Trebuie să vă pese foarte mult. Vai acelora care nu caută să mîntuiască pe confraţii lor, nu-i îndeamnă, nu le dau sfat! Trebuie să vă pese vouă, celor ce nu-i siliţi şi nu-i întoarceţi de la uşurătatea minţii şi de la lenea lor. Cum că noi nu trebuie să ne îngrijim numai de noi, ci si pentru alţii, Hristos ne-a arătat-o lămurit, cînd ne-a numit sare, aluat şi lumină (Mt. 5, 13; 14 şi 13, 33). Căci anume aceste lucruri sunt folositoare şi avantajoase pentru alţii.

Lumina luminează şi se arată nu pentru dînsa însăşi, ci pentru aceia care şed în întuneric. Şi tu eşti o lumină „“ nu pentru ca să ai lumină pentru tine singur, ci pentru ca să poţi întoarce şi pe cei rătăciţi. Căci la ce foloseşte lumina dacă ea nu poate sluji celor ce şed în întuneric?

Si ce foloseşte un creştin, dacă el nu cîştigă pe nimenea şi nu întoarce pe nimenea în fapta cea bună?

Tot aşa sărează sarea, nu pe sine însăşi, ci împiedicînd alte trupuri ca să nu treacă în putrejune şi nelăsîndu-le să se piardă. Asemenea trebuie să faci şi tu. Dacă Dumnezeu te-a făcut sare duhovnicească, tu eşti dator a săra şi a împrospăta membrele care trec în putrejune, adică pe confraţii tăi, care sunt leneşi şi cugetă cele pămînteşti, a-i depărta de lene ca de putrejune; şi iarăşi a-i lega cu trupul Bisericii.

Tot pentru aceasta Dumnezeu te-a numit aluat, încă şi aluatul nu se dospeşte pe sine însuşi, ci plămădeala, oricît de mare sau mică ar fi ea. Aşa trebuie să fiţi şi voi. Chiar de aţi fi puţini după număr, totuşi după credinţă şi după rîvna cea cucernică trebuie să fiţi puternici şi tari.

Deci, precum aluatul nu este slab, cu toată micimea lui, ci prin puterea sa cea lăuntrică covîrşeşte toată plămădeala, aşa si voi puteţi întoarce la rîvnă un număr mult mai mure, numai de veţi voi.

învinovăţiţi vara, căci aud pe unii făcînd aceasta şi zicînd: „Căldura acum este prea mare, zăduful este nesuferit, nu putem să ne strîngem şi să ne înghesuim într-o adunare prea mare, ne umplem de sudoare şi de năduşeală”; cînd ziceţi aceasta, în adevăr mie-mi este ruşine de voi, căci acestea sunt vorbe femeieşti, de nimica şi fără putere.

Este o adevărată ruşine măcar a răspunde la astfel de dezvinovăţiri, dar totuşi trebuie să facem aceasta; căci dacă voi nu vă roşiţi a spune acestea, cu atîta mai puţin trebuie să roşim noi de a vă răspunde. Deci, ce să vă răspundem noi la aceste pricinuiri ? Eu vă voi aminti istoria celor trei bărbaţi din cuptorul cel cu foc, care în mijlocul flăcărilor ce-i înconjurau din toate părţile, ce se atingeau de gura şi de ochii lor şi ameninţau a-i năbuşi, totuşi n-au încetat a aduce Domnului Dumnezeu cîntarea cea sfîntă a laudei, în mijlocul focului îl lăudau mai veseli decît pe o drăgălaşă pajişte.

Pe lîngă aceasta vă voi aminti de Daniil şi de groapa leilor din Babilon, încă şi de o altă groapă plină de noroi, care era aproape să înăbuşească pe profetul Ieremia. Pe cei ce vor să dezvinovăţească nevenirea lor la Biserică prin arşiţă, îndată îi voi duce de la această groapă la temniţă şi le voi arăta cum Pavel şi Syla sunt încătuşaţi acolo, plini de vînătăi şi de răni, cu trupul sfîşiat de mulţimea loviturilor, cum ei totuşi în mijlocul nopţii cîntau laude lui Dumnezeu şi săvîrşeau prea sfînta lor priveghere. Toţi aceşti sfinţi din cuptorul cel înfocat, din groapa leilor, din temniţă, din cîtuşi şi din tot felul de pătimiri nespuse, niciodată nu s-au îngreuiat de toate acestea, ci le-au suportat cu o rîvnă neobosită, într-o evlavie arzătoare şi preamărire a lui Dumnezeu.

Noi însă, care nici măcar o mică parte din pătimirile acelor sfinţi nu am răbdat, am vrea să ne lăsăm de îngrijirea mîntuirii sufletelor noastre pentru căldură, pentru puţină arşiţă şi sudoare, a ne feri de adunările servirii dumnezeieşti, şi în locul lor să ne amestecăm în societăţile cele pierzătoare, care nu au în sine nimic sănătos ? Nu este aceasta o nebunie?

Cuvîntul lui Dumnezeu este o rouă atît de plăcută şi drăgălaşă, iar tu vorbeşti de arşiţă ? Hristos zicea curat: „Apa pe care Eu o dau omului se va face într-însul izvor săltător întru viaţa cea veşnică” (In. 4, l, 4); şi iarăşi: „Cel ce crede întru mine, precum a zis Scriptura „“ rîuri de apă vie vor curge din pîntecele lui” (In. 7, 38).

Cînd ai tu izvoarele şi rîurile cele duhovniceşti, spune-mi, te mai temi de arşiţa cea trupească ? Cînd este vorba de tîrg, unde este aşa de mare zgomot, aşa de cumplită înghesuială si aşa de năsilnică arşiţă, nu te aperi cu căldură, şi totuşi nu poţi zice, că în tîrg suflă numai vînt plăcut şi răcoros, iară aici în Biserică s-a strîns tot pripecul şi arşiţa.

Mai degrabă este cu totul dimpotrivă, căci Biserica este podită cu pietre răcoroase, împotriva razelor soarelui ea este apărată prin ziduri şi acoperămînt şi prin bolţi înalte, acolo, din contră, fiecare loc este expus razelor celor arzătoare ale soarelui, pe lîngă aceea, acolo domneşte o înghesuială cumplită, mult fum şi praf, şi încă multe altele, care pricinuiesc greutăţi. Din aceasta vedem că astfel de pricinuiri şi dezvinovăţiri ale nevenirii la Biserică, precum le-am pomenit eu, trebuie a le însuşi lenevirii şi moleşirii sufletului care nu este încălzit de flacăra Sfîntului Duh.

Însă eu adresez vorba mea nu tocmai celor absenţi, ci mai vîrtos vouă, care nu-i atrageţi aici, nu-i opriţi de la lenevirea lor şi nu-i faceţi să vină la această masă mîntuitoare. Cînd slugile voiesc să săvîrşească o lucrare împreună, cheamă pe toţi soţii lor; voi însă cînd aveţi să săvîrşiţi o slujbă duhovnicească Domnului Dumnezeu, slujirea cea dumnezeiască, nu vă îngrijiţi de soţii voştri la slujire, ci-i lăsaţi a pierde acest mare cîştig. Dar dacă ei nu voiesc? Va zice cineva: stăruieşte asupră-le, nu-i lăsa pînă ce vor voi! Dacă vor vedea că noi nu-i slăbim, ba necontenit îi zorim, vor voi şi ei. Dar toate acestea sunt numai o îndoială şi o dezvinovăţire de nimic.

Cîţi părinţi sunt aici care n-au cu dînşii pe copiii lor ? Nu poţi tu oare nici pe copiii tăi să-i aduci aici ? De aici înţelegem noi că mulţi lipsesc din această adunare nu numai pentru lenevirea lor, ci şi pentru că voi nu v-aţi făcut datoria.

Dacă voi pînă acum nu aţi fost rîvnitori la aceasta, trebuie să fiţi cu atît mai mult de acum înainte. Fiecare să aducă, de acum, la Biserică, împreună cu dînsul, pe vreunul dintre cei de aproape ai săi; tatăl să-şi aducă fiul, fiul pe tatăl său, bărbatul pe nevasta sa, femeia pe bărbatul său, stăpînul pe sluga sa, fratele pe frate, prietenul pe prieten; unul să încurajeze şi să îndemne pe altul a se arăta toţi aici. Ba nu numai pe prietenii noştri, ci încă şi pe vrăjmaşii noştri să-i invităm la această comună comoară ele norocire. Şi cînd vrăjmaşul va vedea această grijă a ta pentru mîntuirea sufletului său, desigur îi va trece ura asupra ta.

Zi celui ce nu voieşte să meargă la Biserică: nu te ruşinezi tu oare de jidovi, care cu aşa mare stricteţe păzesc sîmbăta lor şi chiar înaintea serii acelei zile se opresc de orice lucru ? Vineri, cînd soarele se pleacă spre apus, ei curmă toate afacerile, cumpărarea şi vînzarea încetează. Jidovii încă şi acum păzesc legea lor atît de curat, măcar că vremea ei a trecut şi măcar că ea nu le ajută, ci mai mult îi vătăma; iară tu, care de la umbră ai trecut la lumină şi te-ai învrednicit a vedea soarele dreptăţii, tu, care ai dreptul de cetăţenie al cerului, si căruia ţi s-a încredinţat adevărul, tu nu vei voi oare să arăţi o rîvnă aşa de mare ca jidovii?

Numai pe o mică parte a zilei te chemăm aici şi tu nu vei voi oare nici această mică parte să o întrebuinţezi spre ascultarea cuvîntului lui Dumnezeu ? Spune-mi, ce iertare poţi tu nădăjdui ? Cu ce poţi tu oare să te dezvinovăţeşti temeinic şi cuviincios ? Este cu neputinţă, aşa cum este cu neputinţă ca cineva, fiind atît de leneş şi uşuratic de minte, să dobîndească iertare, chiar de ar făptui el mii de treburi şi isprăvi pămînteşti.

Nu ştii tu că, dacă vei veni aici şi te vei ruga lui Dumnezeu, atunci treburile tale vor merge mai bine?

Tu ai multe griji vremelnice! Tocmai de aceea vino aici, pentru ca prin părtăşia ta la această adunare să cîştigi ajutorul lui Dumnezeu şi, liniştindu-te, iarăşi să te duci de aici. Tu vei cîştiga atunci pe Dumnezeu întru ajutorul tău şi, susţinut de mîna cea cerească, nu vei mai fi biruit de duhurile cele rele.

Dacă tu iei parte la rugăciunea Episcopului, părintelui nostru, şi la evlavia obştească, dacă auzi cuvîntul lui Dumnezeu, dacă cu chipul acesta dobîndeşti ajutorul cerului şi ieşi de aici înarmat cu aceste arme, atunci nici Satana nu te va mai putea vătăma, nici vreunul dintre oamenii cei înrăutăţiţi, a căror ocupaţie este de a jigni şi de a cleveti pe alţii.

Iară dacă tu fără aceste arme te duci de la casa ta la tîrg, lesne vei putea fi biruit de toţi cei ce te pîndesc. De aici vine că multe din afacerile noastre, atît private, cît şi publice, nu merg după dorinţa noastră; de aici vine că noi nu ne grijim înainte de toate de suflet şi de duh, ci nesocotim orînduiala, pradă treburilor celor lumeşti. De aici vine că toate merg aşa pe dos şi fără de rînduială, si domneşte o confuzie aşa de mare.

Mai zic încă o dată, socotiţi ce durere mare trebuie să simtă sufletul meu, cînd gîndesc că în sărbători toată cetatea de la sine şi fără invitare se grămădeşte aici; iară dacă a trecut sărbătoarea, nimeni nu mai vine aici, chiar de m-aş osteni şi i-aş invita toată ziua?

Aceasta cu adevărat mi-a pricinuit mult necaz, şi eu am zis în sine-mi: sfatul şi îndemnarea sunt zadarnice, voi faceţi toate numai din obicei, şi prin predicarea mea nu vă faceţi mai buni şi mai rîvnitori. în sărbători veniţi aici mulţime, iară dacă a trecut sărbătoarea, atunci se vede că predica mea nu a adus nici un folos.

Nu dovediţi voi oare cu acestea, că predica mea, întrucît va priveşte pe voi, este nefolositoare şi de prisos?

Poate că noi pe mulţi i-am supărat cu cuvintele noastre. Dar tocmai cei leneşi nu prea iau la inimă dojana noastră, altminterea ar trebui ca ei să lepede uşurătatea minţii şi să se facă mai osîrdnici.

Spune mie, poţi tu oare trage din vreo afacere lumească atît de mare folos, pe cîtă pagubă îţi aduce lipsirea de la Biserică? Este cu neputinţă de a trage din vreo altă societate atîta folos, pe cît din această sfîntă adunare.

Tu gîndeşti poate la sala judecăţii, la casa sfatului, sau la palatul împărătesc. Este adevărat, noi aici în Biserică nu dăm nimănui vrednicii şi dregătorii, comandamente ori altele asemenea; dar noi dăm aici o vrednicie, care este mai mărită decît cea împărătească; de fapt nu noi, ci harul lui Dumnezeu dă aici această vrednicie. Dar care este acea mare vrednicie pe care o primesc cei ce vin aici? Ei se învaţă a birui patimile cele nebuneşti, a stăpîni poftele cele păcătoase, a învinge mînia, a înăbuşi zavistia şi a subjuga deşertăciunea.

Un împărat, care sade pe tronul său împodobit cu coroană, nu este aşa de mărit ca omul la care mintea sade pe scaun, domneşte peste patimile cele înjosite şi se împodobeşte cu această putere precum cu o coroană mărită. Spune-mi, ne folosesc oare porfira şi hainele cele pompoase, si coroana cea înfrumuseţată cu pietre scumpe, dacă sufletul este robul patimilor?

Ce ne foloseşte nouă a fi liberi şi mari, dacă partea cea mai însemnată a noastră, sufletul, suspină într-o robie înjositoare? Precum nu ne foloseşte nouă nimic, cînd trupul nostru din afară pare sănătos iară înlăuntru îl ard frigurile, aşa nu ne ajută nouă stăpînirea cea pămîntească, ba chiar nici tronul cel împărătesc, cînd înlăuntru sufletul este sfîşiat de poftele cele sălbatice şi duhul este răsturnat de pe tronul stăpînirii de către patimi, încît se gîrboveşte de silnicia lor şi tremură de năpădirile lor.

Deci pentru ca să nu ni se întîmple una ca aceasta, de aceea aleargă la noi Profeţii şi Apostolii, din toate părţile, cu Sfintele Scripturi şi cu îndemnurile şi sfătuirile lor domolesc patimile noastre, îmblînzesc sălbăticia poftelor noastre, ajutîndu-ne a ajunge la o domnie care este mai mărită decît o împărăţie.

Pentru aceasta am zis eu că cel ce se depărtează de la slujirea de Dumnezeu şi se lipseşte de aceste sfătuiri, singur se răneşte pe sine de moarte, vătămîndu-se însuşi mai mult decît orice altă vătămare ar putea să fie pe pămînt. Dimpotrivă, cei ce vin aici trag mai mare folos decît de oriunde de aiurea, precum am arătat în curgerea cuvîntării noastre.

Legea lui Moise a zis: „Să nu te arăţi înaintea Domnului Dumnezeului tău deşert” (leş. 23, 15) Deci, dacă fără de jertfă nici la templul Vechiului Testament nu se putea merge, cu atît mai mult trebuie a aduce cu sine jertfa, cînd cineva se adună cu fraţii săi la slujirea de Dumnezeu cea creştinească.

Iară jertfa, pe care cineva trebuie să o aducă cu sine, este mai mărită şi mai nobilă decît aceea din legea veche, căci aici omul are să aducă jertfă lui Dumnezeu propriul său suflet.

Nu ştii că sunt păsări care ademenesc la sine pe altele ? Aşa să facem şi noi, căci cum ne vom putea noi oare dezvinovăţi, cînd animale necuvîntătoare ademenesc la sine pe altele de felul lor, iară noi, care suntem înzestraţi cu minte şi cu judecată, să neglijăm oare o astfel de prinsoare?

De aceea eu vă zic: mergeţi pe la casele confraţilor voştri, aduceţi-i cu voi la maica noastră cea obştească, la Biserică.

Nu este de ajuns să auzim; trebuie să şi facem. Ba încă ne atragem o pedeapsă mai mare, cînd noi măcar că de-a pururea auzim sfătuirile, dar nu facem ce se zice. Apostolul zice aşa: „Nu cei ce aud legea sunt drepţi la Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea vor fi îndreptaţi” (Rom. 2, 13).

Aceasta în ce-i priveşte pe cei ce ascultă. Dar nici predicatorul nu are nici un folos de la cuvîntarea sa, dacă purtarea lui nu corespunde învăţăturii sale şi dacă nu pune în concordanţă viaţa sa cu cuvîntarea sa.

Ascultă ce zice Psalmistul şi Apostolul. Psalmistul scrie: „Păcătosului i-a zis Dumnezeu: pentru ce tu povesteşti dreptăţile mele, şi iei aşezămîntul de lege al Meu prin gura ta, iară tu ai urît învăţătura” (Ps. 49, 17-18).

Iar Apostolul Pavel aşa grăieşte către cei ce se îngîmfează pentru învăţătura lor: „Tu te bizuieşti a fi povăţuitorul orbilor şi lumină celor din întunerec, îndreptător celor fără de minte, învăţător celor neştiutori; dar pentru ce înveţi numai pe alţii, iară pe tine însuţi nu te înveţi?” (Rom. 2, 19-21).

Deci, fiindcă mie predicarea, iară vouă ascultarea nimic nu ne folosesc, dacă nu facem ceea ce se zice, ba încă prin aceea mai mult se măreşte osînda noastră, de aceea noi să nu ascultăm numai în linişte cuvîntul lui Dumnezeu, ci să-l şi aplicăm în fapte.
Este foarte bine cînd cineva de-a pururea aude cuvîntul lui Dumnezeu; dar oricît de bine este aceasta, totuşi rămîne fără folos, dacă nu unim cu ea şi ascultarea, care împlineşte voia lui Dumnezeu. Aşadar, să nu veniţi aici în zadar şi fără roadă, ci precum eu de multe ori v-am rugat, şi nu voi înceta de a vă ruga, puneţi toată rîvna voastră, spre a-i aduce aici pe fraţii voştri; îndemnaţi pe cei rătăciţi si daţi-le sfat bun, nu numai cu cuvintele, ci şi cu fapta, că învăţarea prin fapte este cea mai puternică.

Chiar de nu ai vorbi, dar dacă la ieşirea ta din Biserică vei arăta celor ce au rămas afară de ea, prin aerul tău, prin căutarea ta, prin glas, prin mers şi prin toată fiinţa ta, folosul ce ai cîştigat de la Biserică, chiar aceasta este de ajuns, spre a-i sfătui şi îndemna şi pe dînşii să vină la Biserică. Adică noi trebuie să ieşim din Biserică, aşa cum am ieşi din locul cel mai sfînt, aşa cum am ieşi chiar din cer, mai îndreptaţi, mai înţelepţi, mai serioşi şi mai legiuiţi în toate cuvintele şi faptele noastre.

Cînd femeia pe bărbat, tatăl pe fiu, fiul pe tată, sluga pe stăpîn, prietenul pe prieten şi vrăjmaşul pe vrăjmaş se vad astfel ieşind din Biserică, atunci toţi trebuie să recunoască de ce mare folos ne-am împărtăşit noi aici; ei trebuie să recunoască folosul acesta, cînd vor vedea că noi ne-am făcut mai blînzi, mai răbdători şi mai cucernici.

Gîndeşte numai la ce taine ai fost de faţă în Biserică, că tu aici ai fost în ceata Serafimilor, ai fost în rîndul cetăţenilor cerului, ai cîntat cu îngerii, ai vorbit cu Domnul întru rugăciune şi te-ai unit cu Hristos.
Dacă noi înşine suntem într-o întocmire dreaptă, nu avem nevoie de vorbe multe ca să îndemnăm a veni la Biserică pe cei ce lipsesc, ci mai vîrtos ei vor pricepe, din folosul cel mare de care ne-am împărtăşit, pierderea pe care ei au suferit-o, iar pe viitor se vor grăbi a veni şi ei la Biserică, ca să se împărtăşească la rîndul lor de acest folos.

Cînd ei chiar din cele din afară ale voastre vor vedea frumuseţea sufletului vostru, ei de ar fi oricît de nesimţitori, totuşi desigur se vor aprinde de dorul unei asemenea frumuseţi. De aceea noi să împodobim omul nostru cel dinlăuntru, iar ceea ce am auzit aici în Biserică, în afară de ea să le punem în lucrare! Precum luptătorul dă dovadă la săvîrşirea luptei de cele ce a învăţat în şcoala de gimnastică, aşa şi noi în afacerile vieţii trebuie să arătăm cele ce am învăţat aici în Biserică. Amin.

Sfîntul Ioan Gură de Aur