Cuvant la Sfînta si Marea Luni

martie 29, 2010 Categoria: Articole, Ioan Gura de Aur, Predici

Cuvînt despre Evanghelia de la Matei,
care se citeşte în Sfînta si Marea Luni, la Liturghie (Mt. 24, 3-35)

După ce Hristos a vorbit despre nenorocirea ce avea să vie asupra Ierusalimului şi despre aceea că Apostolii vor birui toate piedicile, iar Evanghelia se va predica în toată lumea, se întoarce iarăşi la descrierea ticăloşiei ce va veni peste iudei, pe cînd ucenicii vor predica strălucit Evanghelia în toată lumea. „Atunci cei din Iudeea să fugă la munţi„. Atunci, cînd? Cînd acestea se vor întîmpla, cînd urîciunea pustiirii va fi în locul cel sfînt. El prin aceasta înţelege, oastea romană. Atunci, zice el, să fugiţi, căci nu va fi nici o nădejde de mîntuire. Altădată iudeii din războaie grele se ridicaseră, ca în timpurile lui Sanherib şi ale lui Antioh. Oastea lor fusese împrăştiată, templul cucerit; însă s-au ridicat macabeii împotriva vrăjmaşului şi a urmat o deplină schimbare. Dar pentru ca ei să nu aştepte şi acum ceva asemenea, le curmă toată nădejdea. Abia viaţa singură, zice El, vor putea ei să-si mîntuiască. De aceea, cei ce se vor afla pe acoperămîntul casei, să nu se mai pogoare în casă spre a-şi lua hainele. El prin aceasta le arată nenorocirea de care nu vor putea scăpa şi prin care oricine se va afla acolo neapărat va pieri.

Pentru aceasta adaugă el: „Cel ce va fi în cîmp să nu se întoarcă înapoi să-şi ia haina sa”; căci dacă cei ce se aflau în cetate trebuia să fugă din ea, cu atît mai puţin puteau să vină în ea cei ce se aflau afară din dînsa. „Vai celor însărcinate şi de cele ce vor alăpta în zilele acelea”; celor dintîi pentru că ele, cu povara pîntecului lor, nu vor putea fugi atît de repede; iar celorlalte pentru că vor fi oprite de dragostea pruncilor lor şi nu se vor putea mîntui.

A părăsi banii şi hainele este uşor, dar cine va părăsi ceea ce i-a dat firea? însemnînd mai departe mărimea ticăloşiei. Domnul zice: „Rugaţi-vă ca să nu fie fuga voastră iarna sau Sîmbăta; căci va fi atunci necaz mare cum nu a mai fost de la începutul lumii pînă acum, şi nici nu va mai fi”. Bagă de seamă că el vorbeşte către iudei şi lor le descrie nenorocirea ce are să vină asupră-le. Căci atunci cînd Vespasian s-a arătat cu ostile înaintea Ierusalimului, Apostolii nu mai erau acolo, şi nu serbau Sîmbăta. Pentru ce nu iarna sau Sîmbăta ? Nu iarna, pentru anotimpul cel rău; nu Sîmbăta, pentru că legea oprea a face o cale lungă, aşadar a fugi departe. Si cînd Hristos zice că n-a mai fost un necaz aşa de mare şi nici nu va mai fi, aceasta nu este o exagerare a lucrului. Cine citeşte cărţile istoricului iudeu Iosif Flaviu, care vieţuia pe atunci, va vedea că aceasta este adevărat.

Si să nu zică cineva că el poate a spus minciună spre a înfăţişa profeţia lui Hristos ca fiind adevărată. Desigur, nu; căci el nu era unul dintre credincioşi, ci un iudeu foarte rîvnitor. Iară el povesteşte că ticăloşia aceea a covîrşit toată tragedia şi nici un război n-a nenorocit vreodată un popor, într-o ademenea măsură. Aşa de mare a fost foametea, încît mumele îşi sfîşiau copii şi se certau pe carnea lor, morţii se tăiau bucăţi şi se mîncau. Iudeii înşişi trebuie să spună, şi încă mai mult spune adevărul, că această grozavă nenorocire a venit asupra Iudeii pentru omorîrea lui Iisus Hristos.

Pentru că aceasta a fost cea mai mare fărădelege din cîte s-au săvîrşit pe pămînt, de aceea şi necazul acela a fost cel mai mare din cîte a văzut pămîntul. „Şi de nu s-ar fi scurtat zilele acelea, zice Domnul, n-ar mai scăpa nici un trup, dar pentru cei aleşi se vor scurta zilele acelea”. Prin aceasta El arată că iudeii ar fi meritat şi mai mare pedeapsă, iar sub „zilele acelea” înţelege El timpul împresurării, ceea ce va să zică: dacă războiul romanilor ar fi ţinut mai îndelung, toţi iudeii ar fi pierit. Şi el nu înţelege numai pe jidovii cei din Iudeea, ci şi pe cei ce erau afară de această ţară, căci pretutindenea pe unde ei vieţuiau, au fost atuncea prigoniţi şi alungaţi, atîta erau ei de urîţi.

Dar pe cine numeşte Iisus în acest loc: „cei aleşi” ? Pe credincioşii care locuiau între iudei. Adică pentru ca iudeii să nu poată zice că acea nenorocire este o pedeapsă pentru predicarea şi închinarea lui Hristos, de aceea Domnul arată că credincioşii nu numai că n-au fost pricina acelei nenorociri a iudeilor, că mai vîrtos aceştia ar fi pierit cu totul, dacă între ei n-ar fi fost nici un creştin. Căci dacă Dumnezeu ar fi lăsat războiul să dureze mai îndelung, n-ar fi rămas nici un iudeu, însă Dumnezeu a scurtat războiul, pentru ca cei credincioşi dintre iudei să nu piară împreună cu cei necredincioşi. Si cu privire la aceasta zice Domnul: „Pentru cei aleşi se vor scurta zilele acelea”. Zice aceasta spre a da mîngîiere credincioşilor ce locuiau printre iudei, ca să nu se teamă că şi ei vor pieri cu dînşii. Iar dacă Dumnezeu are o astfel de îngrijire pentru cei credincioşi, că pentru dînşii chiar si alţii s-au mîntuit, şi pentru creştini au rămas în viaţă şi iudei, de ce cinste mare se vor împărtăşi ei în timpul cununilor (adică în cer)? Şi el nu numai că îi mîngîie, dar îi şi abate treptat de la obiceiurile iudaiceşti; căci cînd templul nu mai există, fireşte încetează şi legea. Aceasta însă nu o zice lămurit, ci numai arată la ea, vorbind despre pierirea Ierusalimului.

Atunci de vă va zice vouă cineva: Iată, Mesia este aici sau dincolo, să nu-l credeţi. Că se vor scula hristoşi mincinoşi şi profeţi mincinoşi, si vor da semne mari şi minuni, cît să amăgească, de va fi cu putinÈ›ă, şi pe cei aleşi. Iată, mai înainte v-am spus. Deci de vă vor zice vouă: Iată este în pustie, să nu ieşiţi; iată este în cămări, să nu credeţi. Că precum iese fulgerul de la răsărit, şi se arată pînă la apus, aşa va fi şi venirea Fiului Omului”.

După ce Iisus a vorbit despre pierirea Ierusalimului, acum El aduce vorba despre venirea sa cea de-a doua şi descrie ucenicilor Săi semnele aceleia; dar nu numai lor, ci şi spre folosul nostru şi al neamurilor viitoare. El zice „atunci”. Acest „atunci” nu va spună că cele următoare sunt legate după timp cu cele înainte mergătoare, sau au să se întîmple îndată după aceea, ci numai că ele au să se întîmple în viitor.

De asemenea, prin cuvintele: „în zilele acelea venit-a Ioan Botezătorul” (Mt. 2, 1), nicidecum nu arată timpul cel mai de aproape ce a urmat, ci arată ceva ce s-a întîmplat cu mulţi ani mai tîrziu. Cuvintele „în zilele acelea” nu înseamnă timpul în care s-au întîmplat cele dinainte, ci cînd s-au întîmplat cele următoare, pe care el voia să le povestească. În cele dinainte vorbise el despre naşterea lui Hristos, despre venirea magilor şi despre moartea lui Irod. La aceasta uneşte nemijlocit cuvintele: „în zilele acelea a venit Ioan Botezătorul”, povestind ceea ce s-a întîmplat cu 30 de ani mai tîrziu. Acest chip de povestire adeseori se află în Sfînta Scriptură. Aşa şi aici ea lasă toată întinderea cea mare de timp dintre surparea Ierusalimului si sfîrşitul lumii, povestind ceea ce are să se întîmple cu puţin înainte de pieirea lumii.

Atunci, de va zice vouă cineva: „Iată aicea este Hristos, sau acolo”, să nu credeţi. Cînd a grăit despre pieirea Ierusalimului, el a vorbit si despre profeţii cei mincinoşi, care vor amăgi oamenii în timpul Apostolilor; dar cu mult mai rău descrie el pe profeţii cei mincinoşi care se vor arăta cu puţin timp înainte de pieirea lumii; „ei vor da semne mari şi minuni, cît să amăgească, de va fi cu putinţă, pe cei aleşi”. Aici vorbeşte el de Antihrist şi de slugile lui, despre care şi Pavel zice: „a căruia venire este dinspre lucrarea Satanei, întru toată puterea şi semne şi minuni ale minciunii, şi cu toată amăgirea pentru cei pieritori” (II Tes. 9, 10).

Domnul îndeamnă la pază. El zice: „Să nu vă duceţi nici în pustie, nici în cămări”. El nu zice: „Duceţi-vă la dînsul, dar să nu-l credeţi”, ci „să nu ieşiţi”, căci vicleşugul lui Antihrist este mai mare şi susţinut prin minuni.
Mai departe El descrie cum va veni iarăşi, prin cuvintele: „precum iese fulgerul de la răsărit””¦ Aşadar, El nu va întrebuinţa nici un trimis, nici un vestitor, ci într-o clipă Se va arăta El tuturor, în toată lumea. El zice: „Unde este stîrvul, acolo şi vulturii”; aceasta însemnează că îngerii, Mucenicii şi Sfinţii îl vor înconjura. Mai departe pomeneşte de semnele cele înfricoşătoare.

„îndată după necazul zilelor acelora, soarele se va întuneca”. Prin „zilele necazului” înţelege el pe cele ale lui Antihrist şi ale profeţilor lui mincinoşi, cand mare necaz este de a fi mulţi amăgiţi. Dar acest necaz nu va dura îndelung. Căci, dacă pentru cei aleşi s-a scurtat şi războiul iudaic, cu atît mai vîrtos se va scurta pentru dînşii şi acest necaz. De aceea zice el „îndată”, căci mai toate se vor întîmpla deodată.

Abia va sosi Antihrist şi profeţii săi, şi Hristos Se va arăta. „Soarele se va întuneca” aceasta nu va să zică se va desfiinţa, ci va fi covîrşit de strălucirea venirii Sale; „şi stelele din cer vor cădea”, căci ele atunci nu vor mai fi trebuincioase, nemaifiind noapte.

„Si puterile cerului se vor clăti” pe bună dreptate, cînd ele vor vedea o aşa de mare schimbare. Căci dacă îngerii, precum zice Iov (Iov 38, 7), s-au uimit şi-au lăudat pe Dumnezeu cînd s-au făcut stelele, mai vîrtos se vor uimi ei cînd vor vedea o aşa de mare prefacere; şi vor privi toată lumea înaintea scaunului judecăţii lui Dumnezeu şi, împreună cu slujitorii lor, pe acei oameni supuşi pedepsei.

„Atunci se va arăta semnul Fiului Omului pe cer”, adică crucea mai strălucită decît soarele. Soarele se va întuneca, iară crucea va străluci, căci ea este mai luminoasă decît razele soarelui. Si acest semn se va arăta spre a ruşina cu totul neruşinarea iudeilor. „Şi toate seminţiile lui Israel vor plînge”, cînd vor vedea crucea, căci ele nu au tras nici un folos din moartea lui Hristos şi au răstignit pe Acela căruia ar fi trebuit să I se închine.

Iar după ce a amintit crucea, adaugă: „Şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă”. El va să zică: pentru că ai auzit de cruce, să nu crezi că a doua venire a lui Hristos va fi ceva trist, ci mai vîrtos El va veni cu putere şi cu slavă multă. Iară crucea o poartă El, pentru ca prin ea păcatele acelora de sine să se osîndească, aşa precum un bătut cu pietre ar arăta pietrele şi petele de sînge de pe haine.

Şi vine pe nor, precum s-a înălţat la cer pe nor. Văzînd acestea, seminţiile vor plînge, pentru că înşişi îşi rostesc hotărîrea, înşişi se osîndesc. „Şi va trimite pe îngerii Săi, cu glas mare de trîmbiţă, şi vor aduna pe cei aleşi al Lui din cele patru vînturi, de la marginile cerurilor pînă la celelalte margini”. Cînd auzi aceasta, gîndeşte la aceia care aşteaptă osînda, încă si aceasta auzind ei, va fi pentru dînşii o pedeapsă.
Dar pentru ce îi cheamă El pe îngeri, cînd, precum zice, se va arăta tuturor de năprasnă ca un fulger? Pentru ca ei, cei aleşi, si prin aceasta să se cinstească. Pavel zice: „Ei se vor răpi în nori” (I Tes. 4, 16). El va zice aceasta cînd grăieşte despre înviere şi adaugă: „Domnul întru poruncă, cu glasul arhanghelului, se va pogorî din cer” (II Tes. 4, 15). Aşadar la înviere, îngerii vor aduna pe cei drepţi, şi adunaţi fiind, vor fi răpiţi în nori, iar acest lucru se va face într-o clipă. Dar la ce slujesc trîmbiţele si sunetele ? Spre deşteptare, spre arătare de bucurie, dar şi spre arătarea durerii celor osîndiţi.

Vai nouă în acea zi înfricoşată ! Pe cînd noi ar trebui să ne bucurăm de auzirea sunetului trîmbiţelor, ne umplem de tînguire şi zdrobire. „Eu am venit să slujesc, nu să Mi se slujească” zice Hristos (Mt. 20, 28).
Eu sunt prietenul tău, capul tău, sunt fratele tău, soră, mamă, toate, şi nu voiesc alta decît să fii şi tu prietenul Meu. Eu am fost sărac pentru tine, cerşetor pentru tine, am fost răstignit pentru tine, am fost pus în mormînt pentru tine, în cer mă rog Tatălui pentru tine şi am venit pe pămînt ca mijlocitor pentru tine la Tatăl. Tu eşti Mie totul, frate împreună moştenitor, prieten, membru.

Ce doreşti mai mult ?
Pentru ce te tragi îndărăt de la Acel ce atît de mult te iubeşte ?
Pentru ce lucrezi tu numai pentru lumea aceasta ?
Pentru ce torni tu apă într-un vas fără fund ?
Căci aceea face cel ce lucrează pentru lumea cea de acum.
Pentru ce voieşti tu să apuci focul şi să abaţi aerul ?
Pentru ce alergi în zadar ? Toate au sfîrşitul lor; arată-mi, deci, şi sfîrşitul rîvnei tale pentru lume. Dar tu nu poţi aceasta. Toate sunt deşertăciune. Să mergem la morminte; arată-mi pe tatăl tău, arată-mi pe nevasta ta cea moartă. Unde este cel ce purta haine împletite cu aur, cel ce şedea în trăsură pompoasă, cel ce avea putere pe viaţă şi pe moarte ? Eu nu văd nimic alta decît oase şi viermi. Toate acele sunt pulberi şi vis şi umbră, un chip sec, ba nici măcar un chip.

Si dea Dumnezeu ca la sfîrşit numai acesta să fie răul. Cinstea, traiul cel bun şi bogăţia sunt, negreşit, aici numai o umbră, dar cele ce au fost legate cu ele, cele ce au urmat din ele: zgîrcenia, desfrînarea, acestea nu sunt umbre, ci sunt scrise în cer, fie cuvinte, fie fapte.

Cu ce ochi vom privi noi la Hristos în Ziua Judecăţii ?

Hristos, mai departe, aduce pilda smochinului, spre a însemna timpul. Precum vara este aproape,, cînd frunzele smochinului cresc, aşa şi sfîrşitul lumii va fi aproape, zice el, cînd vor veni profeţii cei mincinoşi şi Antihrist, si se vor întîmpla acele senine.

Totodată, aceasta înseamnă că viaţa din acea lume este pentru cei drepţi vara cea duhovnicească; pe cînd pe păcătoşi îi aşteaptă iarna. El zice mai departe: „Nu va trece neamul acesta pînă ce toate aceste se vor întîmpla”.

Ce înţelege El prin „toate acestea”? Atît cele ce privesc Ierusalimul, războaiele, foametea, ciuma, cutremurele de pămînt, hristoşii cei amăgitori, profeţii cei mincinoşi, răspîndirea Evangheliei în toată lumea, cît şi celelalte numărate mai sus, care se vor săvîrşi pînă la a doua venire a lui Hristos.

Dar atunci, cum putea El să zică: „neamul acesta” ? El prin aceasta nu înţelege pe cei ce trăiau atunci, ci neamul credincioşilor; căci Sfînta Scriptură întrebuinţează zicerea „neam” nu numai spre a arăta o ştiută perioadă de timp, ci spre a rosti felul şi chipul cucerniciei şi al purtării, ca Psalmistul cînd zice: „Acesta este neamul celor ce-L caută pe Dumnezeu” (Ps. 23, 6).

Hristos voieşte să spună, că Ierusalimul va pieri şi o mare parte din iudei se vor prăpădi, dar neamul celor credincioşi va rămîne, nu se va birui de foamete şi de ciumă, de cutremure şi de războaie, de profeţii cei mincinoşi şi de amăgitori, în sfîrşit, spre a-i întări şi mai mult în credinţă, El adaugă: „Cerul şi Pămîntul vor trece, iar cuvintele Mele nu vor trece”, adică mai degrabă se va nimici cerul şi pămîntul, cu toată tăria lor cea mare, decît să nu se împlinească ceva din cuvintele Sale. El cu aceasta voieşte să arate, totodată, că Biserica, pe care El a întemeiat-o, este mai înaltă şi mai trainică decît cerul şi pămîntul, iar El este Plăsmuitorul a toată lumea, Domnul şi Stăpînul cerului şi al pămîntului.

Sfîntul Ioan Gură de Aur