Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Categorii articole:



Despre viaţa viitoare (I. Despre Judecata Particulară)

decembrie 1, 2009 Categoria: Articole, Catehism

327. În care articole din Simbolul Credinţei se vorbeşte despre „Viaţa viitoare”?

În articolele XI şi XII.

328. Care sunt aceste articole?

Aceste articole sunt:
«Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie».

329. Ce ne învaţă aceste două articole?

Ne învaţă despre ţinta ultimă la care vom ajunge după viaţa noastră pămîntească în sînul Bisericii. Ţinta aceasta este viaţa fericită şi nesfîrşită ce va urma după „veacul” pămîntesc şi după învierea morţilor.

330. Dacă oamenii vor învia odată, de ce mai mor? Pare drept să moară cei păcătoşi, pentru că firea lor e robită de păcat, dar de ce să moară cei ce trăiesc in sînul Bisericii, curăţindu-se de păcate prin harul Sfintelor Taine şi prin implinirea poruncilor dumnezeiesti?

Moartea a rămas, şi pentru cei drepţi, ca o lege de obşte a tuturor oamenilor ce vieţuiesc pe pămînt (Rom. 5, 12; Evr. 9, 27). A rămas chiar şi pentru cei ajunşi la o cît mai deplină curăţire de păcate, pentru că trupul lor poartă slăbiciunile intrate în el, de pe urma păcatului strămoşesc. Şi trupul acesta slab trebuie să moară cum a murit trupul lui Hristos, ca oamenii să-l primească odată cu totul schimbat, eliberat de toate slăbiciunile şi trebuinţele, ca să nu mai stînjenească fericirea desăvîrşită a omului din viaţa viitoare. Sfîntul Apostol Pavel zice: „Nebun ce eşti! Tu ce semeni nu dă viaţă, de nu va muri” (I Cor. 15, 36). Deci moartea celui drept nu mai e o pedeapsă pentru păcat, ci o trecere a lui spre o viaţă mai desăvîrşită. Prin moarte firea omenească scapă de ultima slăbiciune intrată în ea de pe urma păcatului. Aceasta însă numai pentru că omul se ridică, prin credinţă şi prin iubirea lui Hristos, mai presus de moarte încă din viaţă, nemaitemîndu-se de ea, şi aşteptînd-o ca un prilej de a se apropia şi mai deplin de Hristos. Precum se eliberează de celelalte slăbiciuni, stăpînindu-le cu voinţă întărită de harul Sfîntului Duh, aşa se va elibera de moarte răbdînd-o fără teamă, prin aceeaşi întărire a Sf. Duh. Aşa face cel drept. Sfîntul Apostol Pavel spune că el doreşte a fi cu Hristos, deşi pentru folosul oamenilor ar fi mai bine să mai trăiască (Filip. 1, 23-24; II Cor. 3, 6-8).

331. Îndată după moarte şi încă mai înainte de învierea trupurilor, sufletele celor credincioşi şi curăţiţi de păcate se duc la viaţa fericită. Dar ce se întîmplă cu sufletele celor care mor în necredinţă şi păcate?

Sufletele celor necredincioşi sunt îndată osîndite. Aceasta ne-o spune Însuşi Mîntuitorul Iisus Hristos prin pilda despre bogatul şi săracul Lazăr. De sărac se spune că a murit şi a fost dus de îngeri în sînul lui Avraam, iar de bogat, că a fost dus în iad (Luca 16, 22-23).

332. Ce se întîmplă cu sufletele după moarte şi mai înainte de învierea trupurilor şi de judecata cea de obşte?

Primul lucru ce se întîmplă fiecărui suflet, îndată după moarte, este o judecată. Această judecată care se face cu fiecare suflet în parte se numeşte judecata particulară şi ea se deosebeşte de judecata cea de obşte, sau universală, care se Va face cu toţi oamenii, în acelaşi timp, la sfîrşitul lumii după învierea trupurilor. Prin această judecată particulară se cercetează starea în care iese omul din viaţa pămîntească; şi dacă această stare este bună, sufletul este dus de îngeri la fericire, iar dacă este rea, e luat de duhurile cele rele şi dus la chinuri.
Fericirea la care sunt duşi cei găsiţi vrednici se numeşte „Sînul lui Avraam” (Luca 16, 22), sau „Rai” (Luca 23, 43), iar chinurile la care sunt supuşi necredincioşii şi păcătoşii se numesc „Iad” (Luca 16, 22). Că această judecată şi trimitere a sufletelor la rai sau la iad are loc îndată după moarte, vedem şi din cuvîntul Mîntuitorului către tîlharul de pe cruce: „Astăzi vei fi împreună cu Mine în rai” (Luca 23, 43), sau din cuvintele Sfîntului Apostol Pavel: „Rînduit este oamenilor odată să moară, iar după aceea să fie judecata” (Evr. 9, 27), ca şi din locurile unde se spune că e cuprins de dorinţa de a muri, pentru a petrece cu Domnul (II Cor. 5, 6-8; Filip. 1, 21). Dintre Vechii scriitori bisericeşti, care vorbesc despre judecata particulară deosebită de cea de obşte, amintim pe Tertulian, care zice: «Sufletul (păcătosului după moarte) cel dintîi trebuie să încerce judecata lui Dumnezeu, ca unul ce a fost pricinuitorul tuturor celor ce le-a făcut, dar el trebuie să aştepte şi trupul său, ca să primească răsplata şi pentru ceea ce a făcut cu ajutorul trupului, care s-a supus poruncilor lui».

333. Cine este judecătorul la această judecată particulară a sufletelor şi cum se face ea?

Judecata particulară o face Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, Care va face şi judecata cea de obşte. „Că Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” (Ioan 5, 22). Dar Mîntuitorul Se serveşte la această judecată pe de o parte de conştiinţa omului, pe de alta de Sfinţii Îngeri şi de duhurile rele.

334. De ce şi cum Se foloseşte Mîntuitorul de conştiinţa omului la judecata particulară?

De conştiinţa omului Se foloseşte ca să nu poată spune omul că a fost judecat pe nedrept. Însăşi conştiinţa lui îl va osîndi, atunci, pe omul păcătos şi tot ea îi va da pace şi linişte, dacă nu se găseşte în el nimic de osîndit. Conştiinţa este judecătorul omului şi în timpul vieţii pămînteşti. Dar în timpul morţii şi mai ales după moarte ea va fi luminată în chip deosebit de Dumnezeu, ca să-şi poată cîştiga şi spori toate forţele sale de pătrundere şi de judecată nemincinoasă a omului: «Fiecare în vremea morţii îşi cunoaşte păcatele lui».
Osîndirea din partea conştiinţei va produce sufletului o spaimă grozavă, iar neosîndirea din partea ei, o mare linişte şi îndrăzneală. Un scriitor din Filocalie, Teognost, spune: «Luptă-te să iei arvuna mîntuirii în chip ascuns înlăuntrul inimii tale, ca o siguranţă neîndoielnică, ca să nu afli în vremea ieşirii tulburare şi spaimă neaşteptată. Şi atunci ai luat-o, cînd nu mai ai inima osînditu-te pentru lipsuri şi conştiinţa înţepîndu-te pentru supărări… şi cînd primeşti cu bucurie şi cu inima pregătită moartea cea înfricoşată de care fug cei mulţi».

335. De ce şi cum Se foloseşte Mîntuitorul de Sfinţii Îngeri şi de draci la judecata particulară?

De Sfinţii Îngeri Se foloseşte Mîntuitorul din milostivire faţă de noi, pentru că atunci ei se străduiesc să ne apere, mărturisind toate gîndurile, cuvintele şi faptele noastre, din care poate multe ne sunt nouă ascunse sau uitate. Prin aceasta ei ne dau mult curaj. Iar pe draci îi admite, pentru că vrea ca judecata ce se face cu noi să fie desăvîrşit dreaptă, luînd toate în considerare, deci şi greşelile pe care noi le-am uitat, sau am vrea să le uităm. Deci, îi lasă pe draci să vină ca pîrîşi, care scot toate cele rele ale noastre la iveală. Într-un fel, atît Îngerii cît şi dracii ajută conştiinţei omului să-şi aducă aminte de toate cele bune şi de cele rele ale sale. Scriitorii din Filocalie descriu astfel această lucrare a Îngerilor şi dracilor la ieşirea sufletului: «Cînd sufletul iese din trup, vrăjmaşul dă năvală asupra lui, războindu-l şi ocărîndu-l şi făcîndu-se pîrîş amarnic şi înfricoşat al lui, pentru cele ce a greşit. Dar atunci se poate vedea cum sufletul iubitor de Dumnezeu şi prea credincios, chiar dacă a fost mai înainte rănit adeseori de păcate, nu se sperie de năvălirile şi ameninţările aceluia, ci se întăreşte şi mai mult întru Domnul şi zboară plin de bucurie, încurajat de Sfintele Puteri care îl conduc şi împrejurat ca de un zid de luminile credinţei, strigînd şi el cu multă îndrăzneală diavolului viclean: Ce este ţie şi nouă, înstrăinatule de Dumnezeu? Ce este ţie şi nouă, fugarule din Ceruri şi slugă vicleană? Nu ai stăpînire peste noi, căci Hristos, Fiul lui Dumnezeu, are stăpînirea peste noi şi peste toţi. Lui I-am păcătuit, Lui Îi vom răspunde, avînd zălog al milostivirii Lui faţă de noi şi al mîntuirii noastre cinstita Lui Cruce. Iar tu fugi departe de noi, pierzătorule. Căci nimic nu este ţie şi slugilor lui Hristos. Zicînd acestea sufletul cu îndrăzneală, diavolul întoarce spatele, tînguindu-se cu glas mare, neputînd să stea împotriva numelui lui Hristos. Iar sufletul, aflîndu-se deasupra, zboară asupra vrăjmaşului, pălmuindu-l, ca pasărea numită Oxipteri (repede zburătoare) pe corb. După aceasta e dus cu veselie de dumnezeieştii Îngeri la locurile hotărîte lui, potrivit cu starea lui».

336. Ce se va avea în vedere la această judecată?

Credinţa omului în Domnul nostru Iisus Hristos (Marcu 16, 16) şi faptele lui bune izvorîte din credinţă (II Cor. 5, 10). Cel ce le are pe acestea va merge la fericire, cel ce nu le are, la nefericire. Dar aceasta nu înseamnă că se vor pune în cumpănă faptele rele şi bune după numărul lor. Căci se poate ca unii oameni să fi săvîrşit foarte multe fapte rele şi apoi s-au căit cu toată puterea de ele, fără să mai aibă vreme să facă tot aşa de multe fapte bune. Aceştia, totuşi, se vor mîntui. Sau se poate ca unii să fi făcut multe fapte bune, dar spre sfîrşitul vieţii să fi căzut în necredinţă şi necurăţie. Aceştia se vor pierde. Ceea ce se are în vedere la judecată este starea cu care se duce omul din această lume. Starea de credinţă şi de iubire faţă de Domnul nostru Iisus Hristos îi aduce omului fericirea, iar starea din care lipsesc acestea îi aduce pierzania. Starea de credinţă şi de iubire care se cere nu înseamnă însă numai o simţire plăpîndă, ci o stare întărită, încît omul acela aproape să nu mai poată să cadă din ea. Cu alte cuvinte, se cere ca omul să fi ajuns la virtuţi, adică credinţa lui să nu-l fi mînat numai din cînd în cînd la cîte o faptă bună, ci faptele bune, în toate privinţele, să-i fi devenit deprinderi statornice.
Patimile alcătuiesc necurăţia omului. Virtuţile, curăţia lui. Cu cît a dezrădăcinat mai mult patimile din el şi cu cît a pus în locul lor mai mult virtuţile, cu atît e mai curat. Sau cu cît iese sufletul din trup mai înflăcărat de iubire faţă de Dumnezeu şi de semenii săi, sau cu mai multă smerenie, cu atît e mai sigur că va merge la fericire, lîngă Dumnezeu. Starea aceasta se poate cîştiga uneori şi numai spre sfîrşitul vieţii, printr-o căinţă cutremurătoare, ca în cazul tîlharului. Dar e bine ca omul să nu se lase în nădejdea aceasta, căci păcătuirea îndelungată îl face nesimţitor şi anevoie va mai putea birui această nesimţire spre sfîrşit. Aşadar, la judecată, Dumnezeu ia aminte la curăţia sau la necurăţia cu care te-ai dus de aici, căci numai dacă eşti curat poţi sta în preajma Lui, eşti în stare să te apropii de curăţia Lui. Dăm numai un citat din Teognost, în care se vorbeşte atît de nepătimire, cît şi de smerenie: «Îţi spun un cuvînt străin şi nu te minuna: chiar dacă nu ai dobîndit lipsa de patimi, pentru obişnuinţele care, poate, te stăpînesc, dacă te afli în vremea ieşirii în adîncul smereniei, te vei înălţa, nu mai puţin ca cel fără de patimi, mai presus de nori. Căci deşi comoara celor nepătimitori s-a adunat din toate virtuţile, piatra preţioasă a smereniei e mai de preţ decît toate. Ea nu prilejuieşte numai împăcare de la Dumnezeu celui ce o are, ci şi intrare împreună cu cei aleşi în locaşurile de nuntă ale împărăţiei Sale». Dar în omul virtuos ia chip Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, căci fiecare virtute e o trăsătură a chipului Lui şi se face cu puterile Lui. În omul virtuos Se arată tot mai bine Hristos care lucrează dinlăuntrul omului. Căci spune Sfîntul Maxim Mărturisitorul: «Fiinţa virtuţii din fiecare este Cuvîntul lui Dumnezeu; căci fiinţa tuturor virtuţilor este Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos». Sau, tot el spune că prin virtuţi «Dumnezeu Se face neîncetat om în cei vrednici». La judecată, Domnul nostru Iisus Hristos va lua lîngă Sine pe cei ce se vor înfăţişa cu pecetea chipului Său pe fiinţa lor, pe cei ce vor fi devenit prin viaţa lor asemenea Lui. Aşa spune Sfîntul Apostol Pavel (Rom. 8, 29).

337. Putem şti de la ce treaptă a virtuţilor sau a curăţiei sau a lipsei de patimi, în sus, merge cineva la rai, şi de la ce treaptă în jos, merge cineva la iad?

Aceasta n-o putem şti întocmai. Dar e de crezut că dacă cineva s-a înălţat din ce în ce mai mult pe calea virtuţii, acela merge la fericire şi, dimpotrivă, dacă s-a coborît din ce în ce mai mult în necurăţie, merge la iad.

338. Nu rămîn vreunii într-un loc de mijloc, între rai şi iad?

Nu. Pentru că nu există om care să se afle exact la mijloc între necurăţie şi virtute. Inima lui tot are o pornire principală, chiar dacă se mai mişcă uneori şi altfel. Sau dacă ar fi un om cu totul nehotărît, acela n-ar fi vrednic de Dumnezeu.

339. Dar cei ce se duc în rai sau în iad sunt cu toţii pe aceeaşi treaptă de fericire sau de chinuri?

Nu. Despre rai, Domnul nostru Iisus Hristos a spus: „În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri” (Ioan 14, 2). Iar despre cei din iad a spus: „Iar sluga aceea care a ştiut voia Domnului său şi nu s-a pregătit, nici n-a făcut după voia lui va fi bătută mult; iar cea care nu a ştiut, dar a făcut cele vrednice de bătăi, va fi bătută puţin” (Luca 12, 47-48).

340. În ce constă fericirea sufletelor din rai?

Noi nu ne putem da seama de felul şi de mărirea acestei fericiri. Toată fericirea vine din petrecerea sufletului cu Dumnezeu, cu Sfinţii Îngeri, cu Sfinţii şi Patriarhii, în lumina şi în slava lui Hristos (Matei 8, 11; Luca 13, 28, 29; Evr. 12, 22, 23; Ioan 14, 3; Luca 16, 23; II Tim. 2, 12). Hristos, Care Se uneşte tainic încă din această viaţă cu cei credincioşi, Îşi va face atunci vădită unirea Lui cu ei, putînd fi văzut faţă către faţă, umplîndu-i de strălucire, de iubire şi de cunoaştere, adică desăvîrşindu-i (I Ioan 3, 2; 4, 16; I Cor. 13, 12). Atunci vor fi îndumnezeiţi după har, adică vor cunoaşte fericirea, strălucirea şi toată lucrare şi viaţa pe care o are Dumnezeu în Sine, după fiinţă, şi se vor împărtăşi de razele Soarelui dumnezeiesc. Nu va mai fi în ei nici o durere, întristare, trebuinţă, grijă, ci îşi vor fi găsit în Dumnezeu desăvîrşită odihna şi mulţumire (Apoc. 7, 16-17; Evr. 4, 3, 11).

341. Şi în ce constau chinurile celor păcătoşi?

Nici acestea nu ni se descriu de Sfînta Scriptură în înţelesul lor propriu, ci numai în icoane. Locul celor păcătoşi se numeşte iad (Luca 16, 23), gheena (Matei 5, 22, 29, 30), depărtare de la faţa lui Dumnezeu (Matei 7, 23), locul de chinuri, cuptorul de foc (Matei 13, 42-50), focul nestins (Matei 3, 12), iezerul de foc (Apoc. 19, 20), întunericul cel mai din afară (Matei 8, 12; 22, 13), adîncul (Luca 8, 31). Se poate spune că nefericirea aceasta e o viaţă în întunericul minţii, departe de Hristos, „Lumina lumii”, o viaţă slăbănogită, o viaţă în moarte, departe de Hristos care e Izvorul vieţii, o viaţă fără de iubire, căci Dumnezeu este iubire.

Toate puterile sufletului vor fi atunci înţepenite, căci osînda lui Dumnezeu va fi povara cea mai grea, sub a cărei apăsare păcătoşii îşi vor vedea toată slăbiciunea minţii, a voinţei şi a simţirii, pe care au avut-o pe pămînt.

Ei înşişi au făcut totul că să-şi ruineze aceste puteri: puterea de a crede, puterea de a voi, puterea de a înţelege adevărul, puterea de a iubi pe Dumnezeu şi pe semeni, puterea de a se însufleţi pentru ce este bun. De aceea sufletul ajuns la chinuri nu mai poate face nimic pentru îndreptarea lui şi deci pentru ieşirea de acolo. Aşa tîlcuieşte Teofilact al Bulgariei cuvintele de la Matei 22, 13: „Legîndu-i mîinile şi picioarele”: «Căci în veacul de acum se poate face şi lucra ceva, iar în cel viitor se leagă toate puterile de lucru ale sufletului şi nu se poate face ceva bun spre ridicarea păcatelor». Aşadar, „plînsul şi scrîşnirea dinţilor” (Matei 22, 13) nu trebuie înţelese ca pricinuite de pocăinţă, ci de disperare. E disperarea neputinţei de a schimba ceva în starea sufletului său.
Deci învăţătura Bisericii romano-catolice despre purgatoriu, ca un foc curăţitor de păcate, este cu totul greşită şi de aceea noi nu o primim. Chinurile de acolo ar putea curăţi sufletul numai dacă ar putea naşte în el o pocăinţă, o înnoire. Dar am văzut că puterile sufletului sunt legate, sunt paralizate în iad. Se spune aceasta şi în alte locuri ale Sfintei Scripturi: „Şi în iad cine Te va lăuda pe Tine?” (Ps. 6, 5) sau: „Nu cei morţi Te vor lăuda pe Tine, Doamne, nici toţi cei ce se pogoară în iad” (Ps. 113, 25).

342. Dar atunci, nu e nici o putinţă să scape vreunii din cei ce ajung la chinuri?

Este cu putinţă. Unii din ei pot scăpa de acolo prin rugăciunile Bisericii şi ale fiecăruia dintre noi, precum şi prin milosteniile noastre pentru ei. În Sfînta Scriptură se pune mare preţ pe rugăciunea unora pentru alţii. Sfîntul Apostol Pavel spune: „Vă îndemn, deci, înainte de toate, să faceţi rugăciuni, cereri, făgăduinţe, mulţumiri pentru toţi oamenii” (I Tim. 2, 1). Iar Sfîntul Iacov spune: „Mărturisiţi-vă unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul ca să vă vindecaţi. Că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (5, 16). Sfîntul Apostol Pavel cere să se facă rugăciuni şi pentru el (Efes. 5, 19). Dar dacă folosesc rugăciunile noastre semenilor noştri vii, de ce n-ar folosi şi celor morţi, odată ce ei trăiesc cu sufletul şi odată ce acelaşi Dumnezeu le ascultă şi pe unele şi pe altele? La mărturisirile acestea indicate se adaugă şi unele mărturii directe din Vechiul Testament. Astfel, în II Mac. 12, 42-45 se aduce jertfă pentru ostaşii morţi şi apoi se zice: „Drept aceea, sfînt şi cucernic gînd a fost, că a adus jertfă de curăţie pentru cei morţi ca să se slobozeancă de păcat” (v. 46). Iar în Baruh se spune: „Doamne atotţiitorule, Dumnezeul Lui Israil, auzi rugăciunea celor ce au murit ai lui Israil… Nu îţi aduce aminte de nedreptăţile părinţilor noştri…” (3, 4, 5). În chipul cel mai limpede vorbeşte de aceste rugăciuni întreaga Sfînta Tradiţie, începînd din primele timpuri ale Bisericii, cum arată Sfintele Liturghii. Sfîntul Ioan Gură de Aur spune că, chiar Apostolii au rînduit să se facă la Liturghie pomenire de cei morţi: «Nu degeaba au rînduit Apostolii să se facă asupra Tainei celei înfricoşate pomenirea celor plecaţi. Ştiau că mult le foloseşte, multă binefacere aduce celor mulţi. Cînd stă poporul, plinătatea preoţească, cu mîinile întinse şi în faţă stă jertfă înfricoşată, cum nu vor îndupleca pe Dumnezeu cei adormiţi? Dar aceasta numai pentru cei plecaţi în credinţă».

343. Pot fi scoase sufletele din iad?

Da. Deoarece nu se spune nicăieri că sufletele se pot mîntui prin suferinţele purgatoriului, dar se spune limpede: 1) că Jertfa răscumpărării e pentru toţi, vii şi morţi, şi 2) că Dumnezeu are puterea să scoată sufletele din iad, nu omul (Rut 2, 20; III Regi 2, 6; Ps. 48, 16; Matei 12, 32; Rom. 14, 9; I Cor. 15, 19; I Tim. 2, 6; Evr. 9, 22; I Ioan 2, 2 şi Apoc. 1, 18). Puterea şi iertarea lui Dumnezeu, Care împlineşte „orice” vom cere de la El (Marcu 11, 24; Ioan 14, 13), sunt fără margini, iar bunătatea Lui e atît de mare, că numai El poate schimba osînda veşnică a omului.

344. Se poate şti sigur de un suflet că va fi scos de la chinuri datorită rugăciunilor Bisericii şi ale celor vii?

Nu. Întîi, pentru că nu se cunoaşte care e starea în care s-a dus un suflet de aici. Al doilea, pentru că Biserica nu scoate cu de la sine putere un suflet de la chinuri, cum se laudă papa de la Roma că face cu sufletele din purgatoriu. Căci asupra sufletelor de acolo singur Dumnezeu are putere. Biserica se roagă numai lui Dumnezeu, ca El să facă aceasta şi nădăjduieşte tare în mila şi atotputernicia Lui. Căci noi ştim că Dumnezeu ne cere să iubim pe semenii noştri şi priveşte cu plăcere la această iubire a noastră. Şi nu e faptă mai mare de iubire decît să ne rugăm unii pentru alţii. Rugăciunea Bisericii găseşte cu atît mai mare ascultare la Dumnezeu, cu cît în rugăciunea ei se împletesc glasurile Sfinţilor din cer cu ale credincioşilor de pe pămînt şi însuşi glasul Maicii Domnului. «Biserica e într-o nesfîrşită rugăciune pentru mădularele sale: se roagă pentru noi toţi Îngerii şi Apostolii şi Mucenicii şi Patriarhii şi cea mai presus de toţi, Maica Domnului nostru, şi această sfîntă unire e viaţa Bisericii». În rugăciune se arată dragostea şi creşte dragostea şi unirea tuturor întreolaltă. Rugăciunea, după cum zice scriitorul creştin Homiakov, din care am citat şi mai înainte, este sîngele Bisericii. Iar Cel ce întreţine această dragoste, din care izvorăşte rugăciunea de obşte a tuturor pentru fiecare şi a fiecăruia pentru toţi, e Dumnezeu. Căci unde e iubire, acolo e Dumnezeu. Dar dacă Dumnezeu îndeamnă la orice rugăciune din iubire şi El o încălzeşte (Rom. 8, 26), desigur ca El ne dă şi El ne încălzeşte şi rugăciunea pentru cei morţi. Şi atunci nu va găsi această rugăciune ascultare la El? Căci El însuşi a zis: „Toate cîte cereţi, rugîndu-vă, să credeţi că veţi lua şi va fi vouă” (Marcu 11, 24). Rugăciunea pentru morţi este, aşadar, nu numai un semn şi o întărire a iubirii, ci şi o probă a credinţei. Căci tot Mîntuitorul zice: „De poţi crede, toate sunt cu putinţă credinciosului” (Marcu 9, 23).
Se poate spune că credinţa tare şi iubirea stăruitoare a Bisericii se revarsă ca un val de putere peste păcătosul din iad, izbutind, cînd binevoieşte Dumnezeu să-Şi adauge şi mila Sa deosebită, ceea ce nu poate păcătosul prin sine însuşi: o reînnoire a puterilor sale amorţite.

345. Nu se poate şti măcar în general care păcătoşi se pot folosi de rugăciunile Bisericii?

Am văzut că Sfîntul Ioan Gură de Aur spune că rugăciunile ajută numai celor adormiţi în credinţă. La Proscomidie (la Sfînta Liturghie), se pomenesc toţi cei adormiţi «Întru nădejdea învierii şi a vieţii de veci». Se poate spune deci că rugăciunile folosesc numai sufletelor acelora care au plecat de aici nu de tot moarte, ca mădulare ale Bisericii, ci avînd în ele o anumită credinţă ca rădăcină a virtuţilor şi oarecare silinţe de a o dezvolta în virtuţi; celor ce au săvîrşit, aşadar, unele fapte bune ca început al virtuţilor şi al slăbirii patimilor, dar nu au făcut binele aşa de statornic, sau aşa de mult timp, încît să fi ajuns la deprinderi bune sau virtuţi care să cumpănească asupra patimilor. Cu alte cuvinte, rugăciunile folosesc celor ale căror puteri nu s-au ruinat slujind numai patimilor, ci au avut şi o oarecare obişnuinţă a binelui, cu care s-au dus de aici. Ele folosesc chiar şi celor ce n-au dus o viaţă de credinţă şi n-au avut fapte bune, dar la sfîrşitul vieţii au găsit puterea să se căiască, însă nu aşa de cutremurător ca să li se prefacă fiinţa dintr-o dată şi întregime, ca a tîlharului de pe cruce, în care caz s-ar fi dus în rai. Mitropolitul Nicolae al Crutitelor spune: «Domnul nostru Iisus Hristos este atît de milostiv că nu lasă fără iubirea Lui de oameni nici acele suflete greşite, care stau înaintea Lui cu credinţă slabă şi numai cu începuturi de credinţă, sufletele care nu-şi întăresc credinţa şi nici nu se pocăiesc în timpul vieţii lor pămînteşti. Prin rugăciunile Bisericii, prin puterea Jertfei celei nesîngeroase, aduse pentru aceşti răposaţi, prin milosteniile date pentru ei, li se uşurează soarta. Aceşti păcătoşi nu sunt lipsiţi de nădejdea iertării şi a bunurilor veşnice».

346. Cum se face că rugăciunile Bisericii pot ajuta unora să se mîntuiască de chinuri înainte de judecata din urmă?

Aceasta se datoreşte faptului că chinurile ce le suportă păcătoşii după moarte şi înainte de învierea cu trupurile nu sunt definitive că după judecata din urma, ci provizorii, ca să se lase omenirii din Biserică prilejul să se întărească în dragoste prin rugăciunile pentru cei morţi, care nu se mai pot ajuta ei singuri, ci sunt ajutaţi prin dragostea altora. Chinurile dinainte de judecata din urmă nu sunt nici definitive, nici aşa de mari ca cele de după acea judecată, cînd vor fi răbdate şi în trup.

347. Tot provizorie este şi starea de fericire a sufletelor drepţilor înainte de judecata din urmă? Şi tot de un grad mai mic?

Da. De aceea ele, deşi primesc o anumită fericire îndată după moarte, fericirea deplină o aşteaptă să li se dea abia după judecata din urmă. Sfîntul Grigorie Teologul, fericind pe fratele său mort, Chesarie, «Că intră în cer şi se înfăţişează Marelui Împărat şi se umple de lumina de acolo», adaugă că «sufletul iubitor de Dumnezeu priveşte şi gustă cu închipuirea fericirea ce o va primi de-abia după învierea trupului».

Lasa un comentariu

Completeaza casutele de mai jos pentru a adauga un comentariu.

Trebuie sa fii logat pentru a comenta.