Cuvînt la Duminica a XV-a după Rusalii

septembrie 13, 2009 Categoria: Articole, Ioan Gura de Aur, Predici

„Să iubeşti pe aproapele tău, ca însuţi pe tine” (Mat 22, 38)

Pavel, ca model al adevăratei iubiri către aproapele

Sfîntul Pavel, care, „“ deşi om, „“ s-a răpit pana la al treilea cer şi a întrecut pe îngeri şi pe Arhangheli, ne îndeamnă întru-un loc, ca să urmăm lui şi cu dînsul lui Hristos, zicînd: „Următori fiţi mie, precum şi eu lui Hristos” (I Cor. 11, 1). În alt loc dimpotrivă el tace despre persoana sa şi deodată ne duce la Dumnezeu, cînd zice: „fiţi următori lui Dumnezeu, ca nişte fii iubiţi” (Efes. 5, 1).

Iar prin acesta el arată, că noi cu nimic nu putem mai mult să fim următori lui Dumnezeu, decît atunci cînd întru toate ne sîrguim a ajuta la binele aproapelui, şi de aceea adaugă: „umblaţi întru dragoste” (Efes. 5, 2)

Îndată ce a zis: „fiţi următori lui Dumnezeu”, a adăugat: „umblaţi întru dragoste”, ca să ne dea a înţelege, că această faptă bună, mai mult decît toate ne face asemenea lui Dumnezeu.

Alte fapte bune mai mici se văd numai la oameni, de pildă lupta cu poftele, războiul împotriva îmbuibării, împotriva lăcomiei de avere şi împotriva mîniei; dragostea însă o avem noi de comun cu Dumnezeu. De aceea a zis Hristos: „rugati-vă pentru cei ce vă supără şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru, care este în cer” (Mat. 5. 44-45).

Fiind deci că Pavel ştia, că dragostea este cea mai mare dintre faptele cele bune, de aceea el se sîrguia cu toată rîvna pentru dobîndirea ei.

Nimeni n-a iubit pe vrăjmaşii săi ca dînsul, nimeni n-a arătat atîtea binefaceri prigonitorilor săi, nimeni n-a suferit atît de mult pentru atacatorii săi. Adică el privea nu la ceea ce suferea, ci la comunitatea firii între el şi aceia, şi cu cît ei mai mult se înfuriau, cu atîta el mai mult compătimea nebunia lor, şi purtarea lui semăna cu a unui părinte iubitor către fiul său, care se afla în tulburarea frigurilor.

Cu cît mai mult bolnavul face zgomot şi ocărăşte şi loveşte, cu atîta Tatăl îl jeleşte şi tînguieşte. Deci cu cît mai mult îl necăjeau cei cuprinşi de duhurile cele rele, cu atîta el mai mult cunoştea, că ei sunt bolnavi, şi se îngrijea de ei cu atîta mai duios.

Ascultă numai, cu cîtă blîndeţe şi compătimire vorbeşte el despre dînşii, care de cinci ori l-au biciut, care l-au împroşcat cu pietre şi încătuşat, care însetau de sîngele lui şi în toate zilele doreau sa-l sfîşie. El zicea aşa: „mărturisesc, că au rîvnă pentru Dumnezeu, dar sunt fără cunoştinţă” (Rom. 10, 2). Şi în alt loc i-a smerit pe acei ce voiau a se ridica peste dînsul zicînd: „nu te înălţa cu mintea, ci te teme; că de n-a părtinit Dumnezeu ramurilor celor fireşti, nu cumva şi ţie să nu-ţi părtinească” (Rom. 11, 20-21).

El ştia bine, că Dumnezeu dăduse hotărîrea Sa asupra vrăjmaşilor Săi, dar totuşi voia să facă pentru dînşii ceea ce sta în puterea sa. De aceea el pururea plîngea pentru dînşii, avea compătimire pentru ei, nu suferea, ca cineva să se înalţe peste dînşii, cînd era cu putinţă, căuta să descopere măcar o umbră de desvinovăţire pentru dînşii. Şi fiindcă pentru îndărătnicirea şi împietrirea inimii lor, el nu putea să-i cîştige pentru credinţă, pururea se ruga pentru ei şi zicea: „Fraţilor, bunăvoinţa inimii mele, şi rugăciunea către Dumnezeu, pentru Israil este spre mîntuire” (Rom. 10, 1). Aşa, el se sileşte a le face încă nădejde bună, cînd zice: „Darurile şi chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua înapoi” (Rom. 11, 29). El zice aceasta pentru ca ei să nu se desnădăjduiască cu totul şi să piară.

Aşa lucrează prietenul cel plin de iubire şi îngrijorat, care tot este aprins de rîvna pentru dînşii. Mişcat de acest simţ zice el încă: „Veni-va din Sion izbăvitorul, şi va întoarce necurăţiile de la Iacov” (Rom. 11, 26).

Adică era pentru dînsul un cumplit chin şi o muncă roditoare, ca să vadă el, că vrăjmaşii săi se duc în pieire. De aceea căuta vreo micşorare la această durere, uneori zicînd: „va veni izbăvitorul”, iar alteori grăind: „aceştia acum n-au crezut, dar prin harul căruia voi v-aţi făcut părtaşi, şi ei vor ajunge la har” (Rom. 11, 31). Tot aşa făcea odinioară Ieremia, care de asemenea din toate puterile voia să găsească o desvinovăţire pentru păcate, uneori zicînd: „Deşi faptele cele rele mărturisesc împotriva noastră, o Doamne, ajută-ne pentru numele Tău” (Ierem. 14, 7); altă dată, zicînd: „fapta omului nu stă în puterea sa, şi nu este în puterea omului, ca să umble şi să-şi îndrepte paşii săi” (Ierem. 10, 23). Şi iarăşi un alt prooroc zice: „adă-ţi aminte, că noi suntem pulbere” (Ps. 102, 14).

Acesta este adică obiceiul acelora, care la noi mijlocesc pentru cei vinovaţi, ca ei, chiar cînd nu le este cu putinţă nici o dezvinovăţire temeinică, totuşi născocesc vreo umbră de apărare, care măcar, că nu totdeauna suferă o pătrunzătoare cercetare, dar totuşi celui îngrijit pentru cel vinovat îi dă cel puţin o mîngîiere.

Deci astfel de dezvinovăţiri să nu le cercetăm cu prea mare pătrundere, ci să le socotim ca nişte semne ale sufletului celui necăjit, care ar zice ceva spre priinţa păcătosilor! În acelaşi chip trebuie să judecăm noi şi despre cuvintele cele mai sus aduse ale lui Pavel.

Dar oare Pavel numai către Iudei, conaţionalii săi, era aşa plin de iubire, sau şi către cei străini? El întru adevăr era cel mai bogat în dragoste, atît către patrioţi, cît şi către străini. Ascultă numai, cum grăieşte către Timotei: „Slugii Domnului nu i se cade să se sfădească, ci blînd să fie către toţi, învăţător, suferitor, cu blîndeţe certînd pe cei ce stau împotrivă; poate cîndva le va da lor Dumnezeu pocăinţă, spre cunoştinţa adevărului, şi vor scăpa din cursele diavolului, care i-a prins spre a lui voie” (II Tim. 2, 24-26).

Iar de voieşti să vezi, cum vorbeşte Pavel cu cei păcătoşi, ia aminte, cum scrie el către Corinteni: „Mă tem, nu cumva, daca voi veni, să vă aflu pe voi, precum nu voiesc” (II Cor. 12, 20).

Şi ceva mai tîrziu zicea: „iarăsi ma tem, nu cumva, daca voi veni, să mă smereasca Dumnezeul meu la voi, şi voi plînge pe mulţi, care au greşit mai înainte, şi nu s-au pocăit de necurăţia, şi curvia şi spurcăciunea, care au făcut” (II Cor. 12, 21).

Iar către Galateni scrie: „Fii mei, pe care iarăşi cu durere vă nasc, pînă ce se va închipui Hristos întru voi” (Gal. 4, 19). Ascultă-l acum şi despre amestecatorul de sînge de la Corint, cum el este supărat mai mult decît acela, şi apelează la Corinteni pentru dînsul: „rogu-vă să întăriţi spre acela dragostea” (II Cor. 2, 8). Şi cînd a fost silit să-l depărteze de la trupul bisericii, a făcut aceasta cu multe suspinuri şi lacrimi. El zicea aşa: „Că din multă scîrbă şi necaz al inimii am scris vouă cu multe lacrimi; nu ca să vă întristaţi, ci ca să cunoaşteţi dragostea, pe care o am mai mult spre voi” (II Cor. 2, 4).

Şi în alt loc zice el: „Şi m-am făcut iudeilor, ca un iudeu, ca pe iudei să-i dobîndesc. Celor de sub lege, ca un supus legii, ca pe cei de sub lege să-i dobîndesc. M-am făcut celor neputincioşi, ca un neputincios, ca pe cei neputincioşi să-i dobîndesc. Tuturor toate m-am făcut, ca oricum pe unii să mîntuiesc”. (I Cor. 9, 20-22).

Şi iarăşi în alt loc scrie el: „noi învăţăm pe tot omul întru toată înţelepciunea, ca să punem de faţă pe tot omul desăvîrşit întru Hristos Iisus” (Colos. 1, 28).

Cunoşti tu acum sufletul lui, care covîrşeşte toate cele pămînteşti? El voia a desăvîrşi pe tot omul întru Hristos, şi el a şi făcut aceasta, pe cît a fost în puterea lui. El era aşa de îngrijat, şi cu aşa rîvnă alerga în toate părţile, ca şi cum toate popoarele ar fi fost copii lui, şi îşi da toată osteneala a-i aduce la împărăţia cerului, vindeca, sfătuia, făgăduia, plîngea, se ruga, speria duhurile cele rele, şi pe toţi vrăjmaşii mîntuirii sufleteşti ai oamenilor, prin venirea sa de faţă, prin epistolii, prin cuvinte, prin fapte, sprijinea pe cei ce cădeau, parte prin el, parte prin ucenicii săi, întărea pe cei ce stăteau, ridica pe cei surpaţi, mîngîia pe cei zdrobiţi, întărea pe cei uşori la minte, înspăimînta pe vrajmaşi cu glasul cel puternic şi căuta la potrivnici cu o privire ameninţătoare. El se asemăna unui comandant de oaste, şi unui doctor ales, purta însuşi armele, sprijinea pe ai săi, sta cu dînsii şi era în oaste totul întru toate.

Şi nu numai în cele duhovniceşti, dar încă şi în lucrurile cele pămînteşti a arătat el totdeauna o mare îngrijire şi o neobişnuită rîvnă. Ascultă numai, cum scrie şi zice el către un popor mare pentru o singuratică femeie: „Şi laud vouă pe Fivi sora noastră, care este slujitoarea Bisericii din Chenhrea, ca să o primiţi pe ea întru Domnul, după cum se cuvine sfinţilor, şi să-i fiţi ajutători ei întru tot lucrul, orice ar pofti de la voi” (Rom. 16, 1-2). Asemenea vorbeşte el într-altă Epistolă: „Ştiţi casa lui Ştefana, care spre slujba sfinţilor s-a randuit pe sine. Să cunoaşteţi dar pe unii ca aceştia şi să-i aveţi întru cinste” (I Cor. 16-18). Adică dragostea sfinţilor este astfel formată, ca ea sa dea ajutor şi în lucrurile cele vremelnice.

Aşa proorocul Elisei, pe femeia, care l-a primit, a răsplătit-o nu numai cu lucruri duhovniceşti, ci şi cu binefaceri trupeşti (IV Regi. 4, 13, s.urm). Şi trebuie cineva să se minuneze, că Pavel de multe ori în epistolele sale, cînd recomanda pe cineva, nu socoate mai prejos de vrednicia sa a se îngriji chiar şi de călătorie şi de cheltuiala confraţilor săi, şi aceasta a grăit-o chiar în epistolă. Adică în epistola sa către Tit, el zice: „Pe Zenas ştiitorul legii şi pe Apolos degrabă să-i trimiţi mai înainte; (îngrijeşte) ca nimica lor să nu le lipsească” (Tit. 3, 13).

Iar dacă Pavel pentru oamenii cei împreună cu dînsul recomandă atîta îngrijire, cu mult mai vîrtos el ar fi făcut toate, cînd i-ar fi văzut în primejdie. Vezi numai, cît de îngrijit este el în epistola către Filimon pentru Onisim, şi cu ce dibăcie şi rîvnă scrie pentru dînsul! Iar daca el a putut să scrie o epistolă întreagă pentru un rob, şi pe lîngă aceea pentru un rob fugar şi mai înainte necredincios; socoteşte, ce ar fi trebuit el să simtă pentru un om din cei împreună cu dansul!

Numai un lucru socotea el mai jos de vrednicia sa, adică, a pregeta întru ceea ce putea sluji spre binele altora. De aceea el totul punea în mişcare, şi nu pregeta a întrebuinţa toate pentru mîntuirea altora, cuvinte, bani şi propria sa viaţă. Cînd el de mii de ori se expunea la moarte pentru alţii, cu cît mai vîrtos n-ar fi întrebuinţat el pentru dînşii bani şi avuţie, dacă le-ar fi avut? Ce zic eu: dacă le-ar fi avut? Eu pot să arăt, că el nu cruţa bani şi avere, deşi nu poseda nimic. Nu gîndi, că cuvintele mele ar fi o zgîrcitura, ci ascultă, ce zice el însuşi: „Dar eu prea cu dulceaţă voi cheltui, şi mă voi cheltui şi pe mine pentru sufletele voastre” (II Cor. 12, 12-15). Şi vorbind cu Efesenii el zice: „Singuri voi ştiţi, că trebuinţelor mele şi ale acelora ce erau cu mine, au slujit mîinile mele acestea” (Fapt. Ap. 20, 34).

El era înalt şi sta la vîrful faptei celei bune; dar el cu deosebire prin văpaia dragostei către aproapele său a covîrşit căldura oricărui foc. Precum fierul, cînd se pune în foc, cu totul se înfochează, aşa era Pavel aprins de dragoste, însuşi cu totul era dragoste.

Şi fiindcă el era părinte al întregii lumi, de aceea urma el tuturor părinţilor, ba încă îi întrecea cu îngrijirea pentru nevoile duhovniceşti şi trupeşti ale fiilor săi, şi a jertfit avere şi bunuri, trupul şi viaţa şi totul pentru iubiţii săi. Pentru aceea a numit el dragostea suma de căpetenie a legii, legătură a desăvîrşirii, mamă a tot binelui, începutul şi sfîrşitul tuturor faptelor celor bune. El zice anume: „sfîrşitul poruncii este dragostea din inimă curată, şi din ştiinţă bună” (I Tim. 1, 5), şi în alt loc: „Porunca: să nu curveşti, să nu ucizi, şi oricare altă poruncă, întru acest cuvant se cuprinde: să iubeşti pe aproapele tău ca însuţi pe tine” (Rom. 13, 9).

Ştiind deci, că dragostea este începutul şi sfîrşitul tuturor faptelor celor bune, să urmăm şi noi întru acesta sfîntului Pavel, căci tocmai prin dragoste s-a făcut el aşa de mare şi înalt!

Nu-mi vorbi de morţii, pe care el i-a înviat, nici de leproşii, pe care i-a curăţit. Astfel de fapte Dumnezeu nu cere de la tine. Dar sîrguieşte-te a-ţi cîştiga astfel de dragoste ca Pavel, şi vei dobîndi cununa cea cerească.

Cine spune aceasta?

Tocmai acela însuşi, care a posedat dragostea în o aşa de înaltă treaptă, şi care a preferat-o minunilor şi semnelor şi altor mii de fapte bune. Căci fiindcă el însuşi o săvîrşea cu atîta rîvnă, de aceea şi cunoştea aşa de bine puterea ei. Prin ea s-a făcut el însuşi aşa de slăvit, şi nimic nu i-a dat lui o aşa înaltă vrednicie, decît tocmai puterea dragostei. De aceea zicea el: „să rîvniţi darurile cele mai bune, şi încă mai înaltă cale vă arăt vouă” (I Cor. 12, 31). El prin aceasta gîndeşte la dragostea, pe care o numeşte calea mai bună şi mai aleasă. Să umblăm deci şi noi pururea pe această cale, pentru ca şi noi odinioară să vedem pe Pavel, ba chiar pe Domnul şi Dascălul lui Pavel, şi să dobîndim cununile cele netrecătoare prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia se cuvine slava şi cinstea în vecii vecilor! Amin.

Sfîntul Ioan Gură de Aur