Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Categorii articole:



Mărturia unui protestant întors la adevărata credintă

septembrie 7, 2009 Categoria: Articole, Religii si secte

M-am născut într-o familie de intelectuali atei. În primii ani am fost crescut de bunici, crestini ortodocsi. Copil fiind, bunica a fost cea care m-a învătat cîteva rugăciuni si să mă închin. Tot la insistentele ei, părintii m-au botezat.

Uneori mă lua cu ea la biserică. Copil fiind, priveam îndelung chipurile grave zugrăvite pe pereti, candelele si vesmintele „ciudate” ale preotului. Mă întrebam cine sunt oamenii aceia de i-au zugrăvit pe pereti.

După primii ani de viată petrecuti în casa bunicilor, am fost crescut de părinti si, din cauza convingerilor lor ateiste, am uitat tot ce mă învătase bunica. Crescînd, am adoptat si eu ateismul părintilor si al societătii comuniste. Am devenit chiar foarte convins că Dumnezeu nu există, că Iisus este un mit bun pentru cei slabi de minte si că toate lucrurile din natură au o justificare evolutionistă. Rîdeam de străbunica atunci cînd îmi spunea că Dumnezeu e cel ce face plantele să crească. Pentru mine, apa din pămînt era responsabilă de acest lucru.

Copilăria tihnită, cu scoală si vacante petrecute cu părintii la munte si la mare, a fost curmată brusc în clasa a sasea, cînd între ei au început să apară neîntelegeri. A urmat o perioadă grea, un divort si decesul mamei. La 14 ani deja aveam o atitudine cinică si batjocoritoare la adresa a tot ce era frumos pe lume, la adresa lui Dumnezeu si a iubirii.

În decembrie 1989 a avut loc Lovitura de Stat. Aveam 17 ani si eram elev de liceu. Ascultam muzică rock. În tară începuseră să sosească misionari ai diferitelor culte originare din America, aducînd cu ei Nou Testamente protestante. Am intrat si eu în posesia unuia si am început să-l citesc, mai mult din curiozitate intelectuală. Desi eram convins că Iisus Hristos este un mit, mi-au plăcut foarte mult cuvintele Lui din cărticica misionarilor.

În acea perioadă (clasa a 11-a) am avut un vis despre sfîrsitul lumii, posibil indus de lecturile mele, cu toate că nu aveam nici un interes fată de scenarii apocaliptice. Iisus si toată Biblia erau încă un mit.

În vis, lumea se sfîrsea printr-un cutremur continuu, care aducea cu el inundatii si incendii. Eram chiar în casa în care locuiam si priveam pe fereastră blocurile din vecinătate care cădeau unul după altul. Pe străzi apa era pînă la brîu si ducea cu ea tot ce lua din casele si blocurile dărîmate. Afară ploua, iar eu tineam în geam o bucată de placaj pentru a nu intra apa în casă. Deja se prăbusiseră două laturi ale blocului nostru si mă asteptam să cadă din clipă în clipă si tronsonul nostru. La radio se difuzau în continuu stiri din întreaga lume despre pagubele umane si materiale. Ce vedeam eu pe fereastră se petrecea în lumea întreagă. Atunci am auzit o voce care venea de sus, din tavanul camerei, parcă din tot tavanul, nu dintr-un punct. Nu era nici tare, nici înceată, nici de bărbat, nici de femeie. Mi-a spus să nu-mi fie frică, pentru că eu nu voi păti nimic. Desi nu credeam în Dumnezeu, am recunoscut vocea Lui. Am rămas linistit, preocupat să nu intre ploaia de afară în casă. Asa s-a terminat visul. M-a impresionat foarte mult (de aceea si acum, după atîtia ani, mi-l amintesc în detaliu), însă nu m-a convins de existenta lui Dumnezeu. Am rămas în continuare un cinic si un rebel.

În anul trei de facultate am trecut printr-o deceptie sentimentală, iar o rudă apropiată mi-a recomandat un coleg de serviciu capabil să-mi dea niste sfaturi. Numele lui era Ioan Panican si, în timpul liber, era misionar neoprotestant. Desi era penticostal, predica si era apreciat în toate adunările neoprotestante.

Am acceptat să mă întîlnesc cu acest ins, discutiile noastre fiind axate în general pe credintă. Mi-a vorbit foarte frumos despre Dumnezeu si, cu ajutorul lui, lucrurile citite de mine în Noul Testament au început să capete o nouă lumină.

Convertirea

După cîteva săptămîni, m-a invitat să fac o călătorie cu el la Timisoara si acolo, într-o adunare baptistă, în urma „chemării la pocăintă” lansată de un predicator american, am afirmat în fata celor prezenti că îl primesc pe Iisus în inima mea si că vreau să încep o viată nouă alături de El. Am primit o Biblie. M-am întors la Bucuresti gîndind că de acum sunt crestin si că Dumnezeu mi-a făcut un mare har că m-a scos din viata falimentară în care trăisem pînă atunci. Mai mult, simteam că am o identitate nouă: eram un baptist. Aceste lucruri s-au petrecut în ianuarie 1994.

Sase luni am frecventat o adunare baptistă din apropierea casei. Spre deosebire de alte adunări neoprotestante, unde noii veniti sunt bine primiti si înconjurati cu atentie, venirea mea acolo a fost destul de ignorată. În perioada aceea am citit toată Scriptura, precum si alte cărti, si am aflat de existenta altor culte neoprotestante – inclusiv de cei care credeau că pogorîrea Duhului Sfînt de la Cincizecime poate avea loc si astăzi: penticostalii. Am devenit curios în privinta manifestărilor neobisnuite, atribuite de penticostali Sfîntului Duh.

„Botezul cu Duhul Sfînt”

În vara lui 1994 am mers cu niste tineri baptisti într-o tabără în Muntii Hateg. Acolo a venit, pentru un weekend, un grup de englezi care nu se amestecau cu noi. Am dedus că desi erau si ei „născuti din nou”, aveau o credintă diferită de-a noastră.

La un botez al unor adulti, organizat într-un sat din zonă, la care am asistat toti cei din tabără, i-am auzit pe englezi rugîndu-se într-o limbă pe care nu o întelegeam. Am intrat în discutie cu ei, cerîndu-le amănunte despre acea limbă. Mi-au explicat că aceea era asa-numita „vorbire în limbi”. I-am întrebat dacă acel „har” mi-ar putea fi dat si mie. „Dacă crezi că Cincizecimea din Faptele Apostolilor poate avea loc si pentru tine, ne vom ruga ca să primesti si tu acest dar”, mi-au răspuns ei.

În acea seară m-am întîlnit cu ei într-o cameră din tabără. Stăteau în picioare în jurul meu, avînd mîinile asezate pe mine. La început s-au rugat în limba engleză, ca apoi să înceapă să vorbească în alte limbi. Mă rugam si eu ca Dumnezeu să-mi dea darul vorbirii în alte limbi. Văzînd că nu se întîmplă nimic, am început să obosesc. Ei se rugau în continuare. Am continuat si eu să mă rog. La un moment dat am simtit că limba romînă este insuficientă pentru a exprima ce voiam să-i spun lui Dumnezeu. Am început să mă rog în limba engleză, desi evident, nu vorbesc engleza mai bine decît romîna, care este limba mea maternă. După cîteva clipe si engleza a devenit „insuficientă”. Atunci am simtit că porneste din mine, din piept, o limbă pe care nu o controlam cu mintea (rational sau gramatical). Nu eram în transă, căci eram perfect lucid. Mă auzeam vorbind foarte repede într-o limbă care părea să iasă singură din mine. Cunoasteam însă „ideea” acelor cuvinte. Eram atît de lucid, încît am început să zîmbesc la neobisnuitul situatiei. Nu pot spune cît a durat rugăciunea. Ne-am oprit cu totii, ei confirmîndu-mi că am primit darul vorbirii în alte limbi. Mi-au făcut cadou o Biblie.

M-am întors în camera unde era grupul de tineri din Bucuresti. Am intrat si m-am asezat pe un pat, nedorind să le povestesc experienta de care tocmai avusesem parte. În mijlocul discutiei pe care o aveau, o fată m-a întrebat: „Ce e cu tine?” Nu am înteles la ce se referă. „Ai… ceva pe fată, nu stiu, asa, o…” Le-am povestit atunci experienta mea. La sfîrsit s-a lăsat o liniste jenantă. Ei erau baptisti si fuseseră învătati să respingă apriori orice experientă de-a penticostalilor.

Penticostal

Am revenit în Bucuresti si am început să frecventez o adunare penticostală în care m-am botezat. Acum eram penticostal. „Botezul cu Duhul Sfînt” nu a condus însă la nici o schimbare în viata mea, în afară de constientizarea accederii pe o treaptă spirituală superioară. Vorbirea în alte limbi a devenit din ce în ce mai rară pentru ca, într-un final, să dispară. În adunare însă, făceam parte din categoria celor care „aveau Duhul”.

Acea adunare penticostală era complet diferită de cea baptistă. Am fost repede înconjurat de tineri de vîrsta mea si m-am integrat într-un grup. Am început să aprofundez teologia penticostală si, în general, pe cea neoprotestantă. Pastorul adunării, Ioan Ceută, era presedintele unei scoli teologice neoprotestante si m-a încurajat să devin student acolo, ceea ce am si făcut. Începusem să devin popular în adunare, simpatizat deopotrivă de tineri si de bătrîni. După cîteva luni însă am renuntat la studiile teologice, din cauza conflictului de opinii cu pastorul si neacceptînd să fac compromisurile necesare „avansării”. Eram prea nonconformist, puneam prea multe întrebări si tulburam traditia împămîntenită în acea adunare penticostală.

A fost o perioadă frumoasă, cu prieteni de vîrsta mea, cu activităti si pasiuni comune. Apoi, odată cu schimbarea din nou a domiciliului si din cauza divergentelor cu pastorul, am părăsit adunarea pentru o alta, tot penticostală. Aici am dorit să rămîn anonim si cît am mers acolo, vreme de jumătate de an, nu am legat prietenii cu tinerii din acea adunare.

Pentru un timp am păstrat legătura cu tinerii din adunarea lui Ceută si am aflat cu surprindere că, după plecarea mea, acesta pusese în circulatie diverse minciuni despre mine în scopul discreditării mele în fata tinerilor. Cînd prietenii mei l-au întrebat de unde stie acele lucruri si ce dovezi are, el nu a putut da nici un răspuns.

Îndoieli

În cei trei ani de la momentul din adunarea baptistă din Timisoara aprofundasem învătătura neoprotestantă, cu accent pe felul în care este tratată problema păcatului. Fusesem învătat că dacă faci un păcat, este suficient să i-l mărturisesti lui Dumnezeu într-o rugăciune rostită în baza versetului de la 1 Ioan 1:9, păcatul tău fiind astfel iertat. Dacă păcătuiesti iarăsi, faci la fel. Lucrurile aveau o rezolvare simplă, iar eu trebuia numai să cred că Dumnezeu îmi iartă acel păcat odată ce i-l mărturiseam.

Cu timpul, observînd că viata mea personală nu se îmbunătăteste si că Harul transformator al lui Dumnezeu întîrzie să-si facă vizibile roadele, am început să mă îndoiesc că problema păcatului poate fi rezolvată printr-o solutie atît de superficială. Desi în adunările neoprotestante se repeta sistematic că Iisus este prietenul nostru, pentru mine această amicitie cu Jesus nu se potrivea cu ceea ce învătasem despre dumnezeirea Lui. Treptat mi-am pierdut încrederea în formula „1 Ioan 1:9” de îndepărtare a păcatului (o îndepărtare teoretică, nu reală). Eram acelasi om păcătos ca la început, iar formula neoprotestantă nu mă mai linistea deloc.

Un capăt de drum: „Părtăsia”

După vreo patru ani de cunoscut diferite adunări neoprotetante, mi-am pierdut încrederea în infailibilitatea credintei neoprotestante. Convorbiri cu diferite secte, mai mult sau mai putin extreme, cu martorii lui Iehova si cu mormonii, mi-au completat imaginea ofertei religioase de pe piată.

Aveam nevoie de altceva, însă nu stiam prea bine ce. Voiam adevărul, însă nu aveam o idee prea clară despre cum arăta acel „adevăr”. Discernămîntul mi se baza pe criterii relative si mereu în schimbare.

După o perioadă de cîteva luni de frămîntări, niste prieteni m-au invitat să vin la adunarea unde mergeau ei. Mi-au vorbit despre lupta cu păcatul si am acceptat să merg unde mergeau ei. Asa am descoperit Părtăsia.

Această sectă apăruse la începutul secolului 20 în Norvegia (unde poartă numele de Prietenii lui Smith). Adunările din Romînia se aflau sub coordonarea unor germani. În Bucuresti, cei mai multi membri erau proveniti din alte culte. Învătăturile sectei semănau mult cu cele ale penticostalilor, cu o diferentă notabilă: omul trebuia să lupte împotriva păcatului, nu să apeleze într-una la harul lui Dumnezeu pentru acoperirea păcatelor care se repetau. Ideea aceasta a luptei împotriva păcatului era esenta predicilor lor. Pe cît de înfierbîntate erau predicile lor împotriva păcatului, pe atît de extremisti erau în opiniile lor si criticau plin de sîrg celelalte culte neoprotestante si Biserica Ortodoxă, considerîndu-se „alesii” lui Dumnezeu. Cu timpul, am observat că ceea ce ei numeau „rîvnă pentru Domnul” îi făcea să aibă probleme de relationare si comunicare cu restul lumii si chiar în sînul familiei. Numeroasele dezechilibre comportamentale erau justificate prin această „rîvnă” si prin „lupta cu păcatul”.

De la prima vizită am constatat diferenta fată de alte grupări si că încercau să ofere o solutie la problema păcatelor personale. Am început să frecventez locul acela si m-am integrat în comunitate. Aici am cunoscut-o pe sotia mea si prin căsătoria cu ea m-am legat si mai mult de acei oameni. Problemele specifice cultelor neoprotestante (învătături contradictorii, ierarhia în adunare, conflictele tineri-bătrîni) erau prezente si aici, însă predicile – puternic emotionale si isterizante în acelasi timp – abăteau atentia.

Aceeasi Mărie, altă pălărie

La un an de la sosirea mea, în adunare s-a petrecut un incident foarte grăitor pentru mine. După modelul jocurilor politice si a partidelor din Romînia, o mînă de tineri au organizat „debarcarea” bătrînilor si s-au făcut sefi ai partidei. Considerînd că lucrurile nu merg cum trebuie sub vechea conducere, ei au decis că trebuia făcut ceva si au organizat o „lovitură de palat”. Timp de cîteva luni adunarea a fost scindată. Eu mă aflam în tabăra bătrînilor, a conservatorilor. Lucrurile au fost oarecum rezolvate atunci cînd responsabilul pe Romînia (un german) a transat situatia de criză în favoarea tinerilor. În fond, practicile si orgoliile „din lume” se regăseau din plin la acesti „alesi ai lui Dumnezeu” si am putut constata prezenta duhului de dezbinare la lucru în mijlocul acestor culte. Tinerii ajunsi conducători de partidă ofereau acum un management religios mult mai eficient si mai captivant decît cel anost al bătrînilor detronati. Adunările au început să fie presărate tot mai frecvent cu mese festive si cu scenete religioase, spre deliciul copiilor.

Incidentul n-a făcut decît să reactualizeze îndoielile mele legate de cultele neoprotestante. Desi eram de acord cu Părtăsia în privinta luptei cu păcatul, căile lor si duhul în care umblau nu aveau nimic comun cu simplitatea lui Hristos. În cele din urmă am încetat să mai frecventez locul acela, sfătuind-o însă pe sotia mea să continue dacă vrea, deoarece nu voiam ca ea să ia decizii influentată de mine.

Am intrat într-o criză. De întors în adunările baptiste sau penticostale nici nu putea fi vorba, odată pentru că era un pas înapoi, apoi pentru că si pe acestea le criticasem intens cît timp mersesem în Părtăsie.

Decizia de a nu mai frecventa nici o adunare nu a fost usoară. Atunci cînd esti învătat că întîlnirile regulate cu „fratii”, participarea la adunări si un anume fel de comportament reprezintă laolaltă „credinta”, renuntarea la aceste forme exterioare îti dă sentimentul că-ti pierzi credinta. Stiam că ceilalti spuneau despre mine că „am căzut de la credintă” si că „m-am întors în lume”. Întorcîndu-se duminica de la adunare, sotia mea îmi povestea amuzată despre felul compătimitor în care o priveau acum cei din adunare. Era un fel de văduvă de război. Uneori o întrebau despre mine ca si cum eram pe moarte sau chiar murisem. Cînd ea le răspundea însă că sunt bine, ei se mirau si clătinau neîncrezători din cap. Trebuia deci să-mi revin din toată intoxicarea cu propagandă neoprotestantă si să stau singur în picioare. Foarte multi dintre neoprotestanti stau în acele adunări pentru că ele le oferă o formă de viată socială. Adunarea actionează ca un „tarc” care le sustine „credinta”. Izolîndu-se de societate si de ceilalti oameni, ei ajung deseori să confunde manifestările lor bizare cu credinta. Lipsindu-le trăirea interioară autentică, ei simt nevoia să se îmbrace cu frunze asemenea lui Adam, pentru a se încredinta pe sine că sunt credinciosi. Înconjurîndu-se de asemenea lucruri, cad repede în auto-înselare si în păreri de sine. Acestea si cu tarcul adunării în care-si petrec viata socială sunt un paravan care-i împiedică să se vadă asa cum sunt. Cunosc oameni care, după prăbusirea (la nivel psihologic) a acestui tarc, au căzut într-un soi de letargie si stare vegetativă. „Credinta” lor a murit.

Am stat deci acasă cîteva luni de zile, rugîndu-l pe Dumnezeu să-mi îndrepte pasii unde crede El de cuviintă.

Întîlnirea cu Ortodoxia

În anul 2000, Dumnezeu mi-a trimis un coleg de serviciu pe nume Bogdan Bucur. Era absolvent al Facultătii de Teologie Ortodoxă si era complet diferit de ceilalti colegi, prin răbdare, atitudini si firea linistită. Am început să discut cu el despre credintă, dorind să-l evanghelizez. Mă asculta cu atentie, îmi răspundea si el. Treptat, am început să recunosc în inima mea că as vrea să fiu ca el. Aveam o invidie aparte pe felul lui de a fi. Asta a făcut ca toată campania mea de evanghelizare, care-l avea ca obiect, să se desumfle. Predicarea mea a fost înghitită de trăirea lui. Cînd am vrut să-i împrumut să citească „Călătoria pelerinului” de John Bunian (o carte foarte apreciată de protestanti), el mi-a împrumutat „Pelerinul rus”. Diferenta între cele două cărti era că prima era o fictiune, pe cînd a doua era o realitate. Mi-a împrumutat apoi „Viata Sfîntului Arsenie Capadocianul” si alte cîteva cărti. Am rămas uimit de o credintă pe care o criticasem pînă atunci fără să o cunosc.

Trebuie să spun că începutul descoperirii credintei ortodoxe avusese loc într-un mod neobisnuit. Cu un an în urmă, cînd încă frecventam Părtăsia, un prieten îmi împrumutase o carte. Cel mai bun prieten al meu, un tînăr baptist, avea de tradus si compilat niste materiale din mai multe cărti (printre care si ortodoxe), pentru un om de afaceri baptist care dorea să scrie o carte despre cartea Apocalipsei.

El mi-a împrumutat o cărticică numită „Viata monahilor din Egipt”. Îl impresionase si pe el foarte mult, însă s-a scuturat repede de acea impresie, amintindu-si că el e baptist. Pe mine cartea aceea m-a prins bine de tot. Asemenea trăire nu văzusem si nici nu auzisem că ar fi măcar căutată în nici o adunare neoprotestantă din cîte cunoscusem. Tot el mi-a împrumutat cartea „Evanghelia necunoscută”, scrisă de un teolog rus, Dmitri Merejkovski. Prin ea am început să înteleg ce este acea Sfîntă Traditie a ortodocsilor. Le citise si prietenul meu, îl impresionaseră, însă după cîteva zile îsi revenise.

Revenind la anul 2000, după ce Dumnezeu mi-l trimisese pe Bogdan Bucur ca si coleg de serviciu, de Bobotează a bătut la usa mea preotul de la biserica ortodoxă din cartier. I-am deschis si i-am spus spus că nu-l primesc pentru că eu sunt „sectant”. Mi-a zîmbit si m-a întrebat de ce spun că sunt sectant. I-am spus că acesta este cuvîntul folosit de ortodocsi pentru a-i desemna pe cei de altă credintă. Mi-a răspuns: „Să nu mai spui niciodată că esti sectant. Asta înseamnă a deforma adevărul despre Dumnezeu, ceea ce e foarte grav. Apoi, tu nici nu arăti, nici nu vorbesti ca un sectant. Un iehovist de la etajul patru mi-a spus că sunt fiu al Satanei si că nu există Crăciun”. Mi-a spus că i-ar place să mai stea de vorbă cu mine si m-a invitat să-l vizitez la biserică.

Timp de aproape jumătate de an, citind si discutînd cu părintele Dinu si cu colegul de la serviciu, m-am apropiat de bogătia spirituală a Bisericii Ortodoxe. Printre altele, am fost foarte surprins să aflu că crestinii din vechime nu credeau în „răpirea celor credinciosi” sau în „împărătia de o mie de ani”, doctrine fundamentale pentru neoprotestanti.

Am început să vin la slujbă la biserica unde slujea părintele Dinu. Nu întelegeam nimic din Liturghie. Veneam mai mult pentru a-l asculta pe el predicînd. Îl ascultam cu urechi protestante, aprobînd si dezaprobînd, după caz, cele ce auzeam. Bogdan Bucur mi-a explicat Sfînta Liturghie si mi-a dat o carte cu tîlcuirea ei.

Atmosfera pe care o vedeam acolo era foarte diferită de cea cu care eram obisnuit în adunările neoprotestante. Aici oamenii păreau să nu se cunoască între ei. În plus, vedeam gesturi de răutate cînd unul ocupa scaunul altuia sau îl împingea mai mult sau mai putin voit. Relatiile dintre oameni, alături de anumite aspecte doctrinare, au reprezentat o piedică pentru mine. Eram însă atras si doream să cunosc mai multe pe linia celor citite în cărtile mentionate mai sus.

Părintele Dinu mi-a spus că nu ar trebui să vin la biserică pentru oameni, ci pentru Dumnezeu. Mi-am amintit de pasajul din Evanghelie care descrie aducerea lui Iisus la Templu la vîrsta de 12 ani. Am revăzut în mintea mea multimea care venea din toate colturile tării la Ierusalim, care se îmbulzea să intre în Templu. Oameni care nu se cunosteau între ei si care aveau felurite inimi si gînduri. Printre ei însă erau si Maica Domnului, Iosif, bătrîna Ana si proorocul Simeon.

Din afara Bisericii multe lucruri îmi păreau de neînteles si fără rost. În Scriptură, cei care ascultau pildele lui Iisus nu le întelegeau, căci erau „afară”. Atunci cînd „au intrat” în Biserică la Cincizecime, li s-au deschis ochii si au înteles.

Întoarcerea

Întrucît lista întrebărilor mele doctrinare era foarte lungă, părintele Dinu m-a sfătuit să merg în concediu la mănăstirile din Moldova, unde voi putea sta de vorbă pe îndelete cu călugării de acolo.

Asa am ajuns în vara lui 2000 la Mănăstirea Neamtu. Eram un tînăr neoprotestant dornic să afle răspunsul la multe întrebări.

M-am dus la tînărul călugăr de la poarta mănăstirii si l-am întrebat cu cine as putea sta de vorbă despre credintă. M-a îndrumat în biserica mare a mănăstirii. Aici l-am întîlnit pe părintele Serafim. Din primele mele cuvinte si-a dat seama că nu sunt ortodox. Am văzut că nu era prea dornic să-mi răspundă la întrebări. Spre surprinderea mea, mi-a citat un psalm în traducerea protestantă a lui Cornilescu, redîndu-mi apoi si traducerea ortodoxă, mai duhovnicească si mai plină de miez, după părerea lui.

Discutia a fost scurtă, el fiind reticent a discuta cu mine. M-am întors la băiatul de la poarta mănăstirii, cerîndu-i să mă îndrume către un alt călugăr. Mi l-a arătat pe unul care tocmai traversa curtea mănăstirii. Era părintele Vlasie.

M-am dus la el si i-am spus că am niste întrebări despre credintă si că as vrea să stau de vorbă cu el. M-a întrebat dacă sunt ortodox. Cînd a aflat că nu sunt, mi-a spus să-l caut a doua zi si că îmi va spune atunci dacă va putea sta de vorbă cu mine.

A doua zi l-am găsit abia seara, la ora 10. Am mers cu sotia mea, cu el si cu încă un călugăr într-o chilie. Mai întîi le-am spus ce credintă am eu; le-am vorbit despre Părtăsie si despre „lovitura de palat” care m-a făcut să plec de acolo. Mă ascultau cu interes, remarcînd uneori zîmbind „ortodoxia” din viziunea si comentariile mele.

Cei doi monahi, părintele Vlasie si părintele Eufrosin, erau niste persoane interesante pentru mine. În ciuda descrierii sau imaginii realizate de neoprotestanti, nu găseam la ei nici aere de superioritate, nici morga unor oameni cu preocupări înalte, cum nu găsisem de altfel nici la părintele Dinu din Bucuresti. Am discutat despre multe „“ despre icoane si idoli, despre închinare si slujbe bisericesti. A trebuit să admit că toate răspunsurile pe care le primeam stăteau în picioare, cu toată obsesia mea protestantă legată de „biblicitatea” răspunsurilor.

Discutia cu ei a durat pînă la 2 noaptea. La despărtire, cînd urma să plec cu sotia mea în camera unde ne cazasem, părintele Vlasie m-a întrebat, mai mult ca o sugestie care nu cerea un răspuns pe loc, dacă nu as vrea să mă întorc la Ortodoxie.

Mergînd către camera noastră, doream în inima mea să mă întorc la Ortodoxie, însă nu stiam cum avea să reactioneze sotia mea. Cînd am ajuns în cameră însă, sotia mea a deschis discutia si mi-a spus că ar vrea ca înainte de a pleca de la mănăstire, ar vrea să pună lucrurile în ordine, în sensul întoarcerii la Ortodoxie. I-am mărturisit că si eu doresc acelasi lucru.

A doua zi am mers la părintele Vlasie si i-am spus că vrem să ne întoarcem la Ortodoxie. Ne-a spus că slujba de întoarcere trebuie oficiată de un episcop, însă atunci era sosit în vizită la mănăstire IPS Daniel, Mitropolitul Moldovei. Însotit de părintele Vlasie, am mers si am stat de vorbă cu el. Ne-a povestit că si el mergea din cînd în cînd la penticostali cînd era copil, însă nu s-a ferit să se convertească. I-a dat dezlegare unui preot să facă slujba de Mirungere pentru întoarcerea noastră la Ortodoxie.

Slujba a avut loc la prînz, urmată apoi de slujba Cununiei. Ca nasi i-am avut pe părintii lui Vlasie, care erau si ei zilele acelea la mănăstire. Acestea se petreceau în luna iulie a anului 2000.

După cununie, părintele Vlasie m-a întrebat de cînd eram căsătorit cu Cornelia si de ce nu aveam copii. Sotia mea pierduse o sarcină si fiecare doctor la care fusese îi prescrisese un alt tratament. Hotărîsem să asteptăm un diagnostic definitiv. Părintele Vlasie mi-a răspuns atunci să nu ne mai facem griji, că de acum lucrurile aveau să fie în regulă.

Ceea ce s-a si întîmplat. L-am crezut pe cuvînt, am mers prin credintă si peste un an, cu ajutorul Maicii Domnului si al rugăciunilor părintelui Vlasie, ni s-a născut Mihai.

Am petrecut o săptămînă la mănăstirea Neamtu. Am putut să gust pentru prima oară din duhul sfintilor si să văd ce înseamnă cu adevărat lupta cu păcatul. Nu am întîlnit nici oameni cu vorba mieroasă, nici învătături interesante extrase din Biblie ca iepurii din pălăria scamatorului. Nimic care să izbească ochiul sau care să îmbie pămînteste.

Astăzi

Privind înapoi la anii din grupările neoprotestante, perioada aceea a reprezentat pentru mine învătătura începătoare despre Dumnezeu, Iisus Hristos si mîntuire. Nu spun că este întotdeauna necesară o asemenea „fază”. Dumnezeu lucrează individual, în functie de firea omului. Pentru „copilul teribil” care eram, probabil era prea greu să vin deodată, direct la Biserica lui Iisus Hristos. Lucrurile de început învătate în adunările neoprotestante îsi găsesc acum plinire în Biserica Ortodoxă. Ele capătă un sens nou, duhovnicesc.

Pentru mine, trăirea credintei în Ortodoxie are suisuri si coborîsuri. Spre deosebire de învătătura protestantă, mîntuirea nu este gata si ceea ce ai azi „“ bun sau rău „“ e posibil să nu mai ai mîine. Totul tine de Harul lui Dumnezeu si de vointa omului. Este o luptă grea, este o luptă frumoasă, este lupta dusă de Sfinti de-a lungul timpului, este lupta care duce la cununa mîntuirii.

Bogdan Mateciuc
/odaiadesus.ro/

Lasa un comentariu

Completeaza casutele de mai jos pentru a adauga un comentariu.

Trebuie sa fii logat pentru a comenta.