Mijloace de vindecare recomandate de către părinţi contemporani (I)

iulie 9, 2009 Categoria: Andrei Andreicut, Articole, Cuvinte duhovnicesti

Ne este foarte cunoscută pilda Samarineanului milostiv. Învăţătorul de lege l-a întrebat pe Mîntuitorul cine-i semenul nostru? Şi Domnul i-a răspuns printr-o parabolă: „Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tîlhari, care după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsîndu-l aproape mort. Din întîmplare un preot cobora pe calea aceea şi, văzîndu-l, a trecut pe alături. De asemenea şi un levit, ajungînd în acel loc şi văzînd, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergînd pe cale, a venit la el şi, văzîndu-l, i s-a făcut milă, şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnînd pe ele untdelemn şi vin, şi, punîndu-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoţînd doi dinari, i-a dat gazdei şi a zis: ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, eu, cînd mă voi întoarce, îţi voi da. Care dintre aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tîlhari? Iar el a zis: Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: mergi şi fă şi tu asemenea” (Luca 10, 30-37).
Tîlcul moral este limpede: „Orice om în suferinţă este aproapele nostru pe care trebuie să-l ajutăm. Parabola are însă şi un pronunţat tîlc dogmatic. Cel căzut între tîlhari este tot omul. Tîlharii sunt diavolii. Bietul om căzut între tîlhari coboară de la rai (Ierusalimul cel de sus) la iad (Ierihonul cel de jos). Preotul şi levitul, adică legea şi proorocii, nu l-au putut ajuta. Şi a venit Samariteanul Milostiv „“ Hristos. El şi-a asumat firea omenească, luînd asupra Sa toate neputinţele ei, afară de păcat, şi a tămăduit-o. Undelemnul şi vinul sunt simbolul Sfintelor Taine. Casa de oaspeţi este Biserica. Gazda este preotul.
Preotului, duhovnicului, Mîntuitorul îi încredinţează pe omul rănit de păcate. Îi dă şi doi dinari, Vechiul şi Noul Testament, pentru a-l învăţa. Îi pune la îndemînă Tainele, pentru a-l vindeca. Iar răsplata va fi la a Doua Venire.
„Unui asemenea părinte duhovnicesc trebuie să-i arătăm încrederea şi dragostea pe care o arată bolnavul doctorului care-l îngrijeşte, urmînd metodele terapeutice prescrise şi aşteptînd să fie vindecat. De fapt, trebuie să-i arătăm chiar mai multă încredere şi dragoste preotului decît doctorului, ţinînd seama de diferenţa dintre suflet şi trup, şi de faptul că Hristos însuşi sălăşluieşte în părintele nostru duhovnicesc”.
Omul căzut a fost restaurat de Hristos, prin iconomia Sfintei Treimi. Pentru fiecare ins în parte, mijloacele medicale pe care ascetica ortodoxă le pune la îndemînă, prin harul Duhului Sfînt, oferă posibilitatea însănătoşirii.
Această însănătoşire a omului şi însănătoşirea lui, săvîrşită de Hristos, este dăruită potenţial fiecărui ins prin Taine. Omul trebuie ca prin lucrarea sa, prin asceză, printr-o viaţă spirituală susţinută, să asimileze acest dar al lui Dumnezeu.
Părinţii duhovniceşti sunt în măsură să-i prescrie credinciosului cele mai potrivite mijloace de însănătoşire. De aceea, am selectat dintr-o seamă de părinţi contemporani mai multe mijloace de tămăduire, pentru fiinţa noastră atinsă de stricăciune.

a) Hristos este Doctorul cel Mare. El este totul.

1. Bătrînul Porfirie zicea: „Viaţa fără Hristos nu este viaţă. Dacă nu-L vezi pe Hristos în toate faptele şi gîndurile tale, tu trăieşti fără Hristos”.

2. Acelaşi Bătrîn adăuga: „Hristos este prietenul nostru, fratele nostru, El este tot binele şi toată frumuseţea. El este Totul. În Hristos nu este nici tristeţe, nici melancolie, nici intravestire, atunci cînd omul este copleşit de gîndurile şi împrejurările care l-au apăsat şi l-au rănit. Hristos este Bucurie, Viaţă, Lumină, Lumină adevărată care-l îmbucură pe om, îi dă aripi, îi descoperă toate lucrurile, îl fac să vadă toate creaturile, să sufere dimpreună cu toţi şi să dorească ca toţi să fie cu Hristos şi aproape de El.”

3. Amfilohie, Bătrînul din Patmos, zicea despre omul care-L uită pe Hristos din pricina numeroaselor sale ocupaţii: „Adesea Hristos vine şi bate la poarta ta. Tu-L faci să se aşeze în anticamera sufletului tău şi, absorbit de ocupaţiile tale, uiţi de Dumnezeiescul vizitator. El aşteaptă ca tu să trîndăveşti, aşteapt㔦 şi apoi, dacă tu întîrzii prea mult, El se ridică şi pleacă. Uneori încă, eşti atît de ocupat că-I răspunzi de la fereastră: n-ai nici atîta timp încît să-i deschizi uşa!”

4. Acelaşi Bătrîn zicea: „Omul care nu-l are pe Hristos în el vede toate lucrurile sumbre şi dificile”. Şi încă: „Pînă ce inima omului nu este locuită de Hristos, el are loc pentru bani, pentru averi şi pentru creaturi”.

5. Asupra aspectelor Providenţei lui Dumnezeu, pe care omul le ignoră, Bătrînul Porfirie zicea: „oamenii poate ajunge la o întunecare a conştiinţei văzînd, zicînd aşa, neantul din faţa lor şi cugetînd: „Noi cădem în neant, suntem pierduţi. Iar din spate suntem războiţi!” Atunci revin la Dumnezeu şi-i luminează credinţa noastră ortodoxă. Dumnezeu lucrează în taină şi nu vrea să influenţeze libertatea omului. El conduce evenimentele în aşa fel încît omul să călătorească încet acolo unde trebuie”.

6. Bătrînul Epifanie zicea: „Lecţiile pe care ţi le dă Dumnezeu sunt total diferite de cele pe care ţi le dau oamenii. Pentru noi, doi şi cu doi fac patru. Dar, pentru Dumnezeu, doi şi cu doi pot face cinci, sau şase, sau nu importă ce alt număr!”

7. Antim, Bătrînul din Chios, spunea: „Fără voia lui Dumnezeu o piatră nu poate fi mişcată nici o frunză de copac nu se poate clătina ca să cadă pe pămînt”.

8. Bătrînul Eusebiu de la Frăţia Zoi scria unui fiu de-al său duhovnicesc: „Atunci cînd Dumnezeu se îndepărtează de om, acesta nu numai că se prăbuşeşte în tot felul de păcate şi nedreptăţi, dar el pierde şi credinţa. Dumnezeu te-a făcut creatura Sa şi, prin credinţa ta în El şi voinţa ta de a creşte după voia sa, El te face copilul Său, prevăzînd toate lucrurile ca un Tată plin de dragoste şi are grijă de viitorul tău ca tu să devii desăvîrşit”.

9. Despre mijloacele pe care le întrebuinţează Dumnezeu pentru a-l ajuta pe om, Bătrînul Antim zicea: „Bunul Dumnezeu nu încetează să-i dea sugestii bune omului. Uneori îl luminează, alteori îi trimite o mîngîiere prin intermediul unei persoane, alteori îi dă un semn. Mila nesfîrşită a lui Dumnezeu se foloseşte de toate căile posibile pentru a-l apropia pe om de Sine şi a-l mîntui”. Bătrînul adăuga: „Dumnezeu îl ajută pe om, fie printr-un părinte duhovnicesc pe care-l face să-l cunoască pentru a-l îndruma, fie printr-un înger care-l luminează, fie printr-un gînd bun pe care îl sugerează sau printr-o descoperire dumnezeiască pe care i-o acordă”.

10. Bătrînul Ieronim zicea: „Fiţi atenţi la felul în care vă petreceţi ziua de astăzi. Iar viitorul încredinţaţi-l Providenţei divine! Dumnezeu vă va ajuta. Ceea ce e cu voia lui Dumnezeu se va face! Nu vă chinuiţi mintea gîndind la viitor. Dumnezeu va ajuta”.

11. Referitor la dragostea lui Dumnezeu pentru om, Bătrînul Antim, noul sfînt din insula Chios, sublinia: „Dumnezeu nu-i separă pe drepţi de păcătoşi nici nu-i compară pe cei răi cu cei buni. Albina, dacă găseşte un pic de zahăr pe o scrumieră, nu importă cît de murdară este aceasta, va lua zahărul pentru a face din el miere. Dumnezeu nu se uită dacă omul se găseşte în păcat sau în virtute, nici dacă este bun sau rău. El caută doar momentul în care să Se apropie pentru a-i veni în ajutor”.

b). Dragostea vindecă sufletul

1. Bătrînul Amfilohie dădea acest sfat: „Iubeşte-L pe Unicul ca toţi să te iubească. Nu numai oamenii te vor iubi, ci şi vieţuitoarele fără raţiune, căci, atunci cînd harul divin se manifestă, el atrage ca un iubitor tot ce este înaintea lui. Şi nu numai că te vor iubi, ci te vor şi respecta, căci pe chipul tău va străluci faţa curată şi feciorelnică a Celui pe care tu-L iubeşti şi adori”.

2. Bătrînul Iosif Isihastrul le zicea călugărilor săi: „Ceea ce nu-i dăm lui Dumnezeu spre a fi întrebuinţat de El, este întrebuinţat de diavol. De aceea Domnul ne-a dat porunca să-L iubim din tot sufletul şi din toată inima, pentru ca cel rău să nu găsească nici loc nici odihnă pentru a locui în noi”.

3. Despre iubirea pe care trebuie să o avem faţă de Hristos, Bătrînul Amfilohie zicea: „Pînă ce inima noastră nu este locuită de dragostea lui Hristos, nu putem face nimic. Suntem ca nişte bărci fără carburant în motor. Şi el adăuga: „Să ne aducem aminte de Hristos cu dragoste, şi atunci inima noastră va tresălta de bucurie”.

4. Dragostea niciodată nu se sfîrşeşte. Chiar dacă se adresează la mai mulţi, nu se împuţinează. Bătrînul Epifanie zicea: „Dragostea adevărată se aseamănă cu flacăra unei lumînări. Oricîte alte lumînări s-ar aprinde din ea, flacăra primeia rămîne întreagă şi nu se micşorează deloc. Şi, fiecare nouă lumînare, are aceeaşi flacără ca şi precedentele”.

5. Bătrînul Iosif spunea: „Cînd Harul lucrează în sufletul celui ce se roagă, Dragostea lui Dumnezeu îl copleşeşte şi el nu poate decît să suporte ceea ce resimte. Această dragoste se întoarce apoi spre lume şi spre oameni, pe care îi iubeşte într-atît încît cere să ia asupra sa toate nenorocirile şi suferinţele omeneşti pentru a-i uşura pe alţii. În general această dragoste compătimeşte cu toate ispitele şi încercările, chiar cu cele ale fiinţelor fără raţiune, pînă acolo încît plînge gîndindu-se că acestea suferă! Acestea sunt caracteristicile dragostei care provoacă şi suscită rugăciunea. De aceea marii rugători nu încetau de a mijloci pentru lume. Ni se pare străină şi cutezătoare rugăciunea lor, dar ea prelungeşte viaţa pe pămînt. să ştiţi că dacă aceşti rugători ar dispare, acesta ar fi sfîrşitul lumii”.

6. Bătrînul Ironim zicea: „Vrei să iubeşti oamenii? Iubeşte-L pe Hristos şi vei vedea cît îi vei iubi pe oameni, chiar dacă nu vrei. Dragostea care vine din dragostea lui Hristos este dragoste puternică şi veritabilă. Iubeşte-L pe Hristos!”

7. Dragostea este semnul după care se recunosc creştinii. Bătrînul Amfilohie zicea: „Noi trebuie să avem dragoste faţă de persoana lui Hristos, această dragoste este necesară vieţii sufletului nostru. Dragoste faţă de creaturile lui Dumnezeu, faţă de animale, de copaci, de flori, de păsări, şi mai ales faţă de om, cea mai perfectă dintre creaturile lui Dumnezeu”.

8. Acelaşi bătrîn povăţuia: „Dragostea cerească, copilul meu, să-ţi umple mereu inima. Umple-o numai de doriri înalte şi dumnezeieşti. Te vei bucura atunci de şoaptele dumnezeieşti ale Fiinţei adorate, care se bucură să vorbească cu tine atunci cînd inima ta a devenit tronul Său. Trebuie să-ţi păstrezi neîncetat inima ca un chivot sfînt şi imaculat”.

9. Noi îi admirăm pe Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre pentru nevoinţele ascetice pe care le-au împlinit. Dar oare ce le dădea forţă de a le îndura? Bătrînul Antim sublinia: „Părinţii aveau platoşă credinţa neclintită în Dumnezeu şi străluceau de doriri sfinte. Dumnezeu îi lăsa să simtă încercarea suferinţelor atît cît voia, apoi le dădea harul Său şi socoteau ca nimic aceste suferinţe”.

10. Despre dragostea pe care trebuie să o avem pentru cei ce ne stînjenesc şi ne chinuiesc, Bătrînul Porfirie zicea: „Orice om care ne jigneşte, ne face rău, ne calomniază sau este nedrept cu noi, este unul dintre fraţii noştri căzut în mîinile diavolului. Pînă ce-l întîlnim pe acest frate noi trebuie să plîngem mult, să suferim dimpreună cu el şi să ne rugăm lui Dumnezeu, în linişte şi cu stăruinţă, ca-n ceasul dificil al ispitei să ne întărească şi să aibă milă de fratele nostru, victima diavolului. Şi Dumnezeu ne va ajuta, atît pe noi cît şi pe fratele nostru”.

11. Despre dragostea faţă de aproapele Bătrînul zicea: „Cînd fratele nostru face o greşeală, noi trebuie să-i suportăm ispita. Adevărata dragoste ne inspiră să facem sacrificii pentru aproapele nostru. Fără sacrificiul din partea noastră, dacă-l judecăm pe fratele nostru care a păcătuit, îl facem să cadă şi mai jos. Şi invers, printr-un sacrificiu făcut al dragostei noastre şi prin rugăciunea noastră tainică pentru el, îi trezim conştiinţa, care se educă şi-l judecă: atunci el se pocăieşte şi se îndreaptă”.

12. Bătrînul Iosif zicea: „În prezenţa unuia despre care ştii că te bîrfeşte şi te denigrează, este aproape imposibil să nu te tulburi înlăuntrul tău, chiar dacă te sforţezi să rămîi nepăsător. Dar prin iertare şi rugăciune pentru acea persoană, tu contrabalansezi rana şi tristeţea”.

13. Bătrînul Filotei sublinia importanţa dragostei: „Dacă un om construieşte o casă şi o lasă fără acoperiş, această casă nu-i foloseşte la nimic. La fel este şi omul care a dobîndit toate virtuţile şi n-are dragoste, este ca o casă fără acoperiş”.

14. Pentru a dobîndi dragostea, acelaşi Bătrîn învăţa: „Omul blînd se curăţeşte de păcatele sale, căci Dumnezeu locuieşte în el. Omul curăţit de păcate este iluminat de razele Duhului Sfînt şi dobîndeşte dragostea”.

15. Bătrînul Porfirie zicea: „Hristos locuieşte în sufletele adevăraţilor creştini, şi ei nu pot decît să-i iubească pe toţi oamenii, inclusiv pe duşmanii lor”. Şi adăuga: „Coroana dragostei noastre faţă de prieteni are şi corpuri străine (interesul, recompensa, vanitatea, slăbiciunea sentimentelor, simpatia pătimaşă) în timp ce coroana dragostei noastre faţă de vrăjmaşi este pură”.

16. Vocea iubirii schimbă inima împietrită a oamenilor. Bătrînul Porfirie învăţa: „Dragostea lui Hristos trebuie să atingă tot universul, chiar şi pe hipi din Matala! Aş dori mult să mă aflu acolo cu ei, nu pentru a păcătui împreună cu ei sau pentru a-i critica pe aceşti oameni, ci pentru a trăi cu ei, bineînţeles fără a păcătui, şi a lăsa dragostea lui Hristos, care schimbă fiinţele, să le vorbească ea însăşi”.

17. Ascultarea este o condiţie a dragostei. Bătrînul Iosif Isihastrul zicea: „Nu există dragoste adevărată fără supunere. Cum poţi tu să-i iubeşti şi să slujeşti altora dacă nu te supui voinţei lor? fiecare faptă de dragoste adevărată este slujire, şi cei ce practică ascultarea fac o dublă lucrare: pe de o parte, îşi arată încrederea în cel ce porunceşte şi, pe de altă parte, dragostea pusă în practică prin serviciu ce i-l oferă”.

18. Bătrînul Amfilohie zicea: „Eu am fost născut pentru a-i iubi pe toţi oamenii. Că sunt turci, negri sau albi, nu mă interesează. Văd pe chipul fiecărui om chipul lui Dumnezeu. Şi pentru acest chip a lui Dumnezeu, cu sunt gata la orice sacrificiu”.

19. Gheorghe, Bătrînul din Drama, de asemenea, îi învăţa pe creştini să fie iubitori: „Creştinul care-i iubeşte pe toţi oamenii şi mai ales îi iartă pe cei ce i-au făcut rău merită să primească răsplată de la Dumnezeu. Căci dacă împlinim toate faptele bune, dar nu-l iubim pe aproapele, nu facem nimic. Suntem un zero, un nimic! Iubirea, fraţii mei, iubirea o cere Dumnezeu de la noi!”

20. Bătrînul Porfirie zicea: „Pentru ca toţi să te iubească, trebuie ca tu mai întîi să-i iubeşti”.

IPS Andrei Andreicut

(Va urma…)