Predica la Duminica a IV-a după Rusalii

iulie 5, 2009 Categoria: Articole, Nicolae Velimirovici, Predici

Evanghelia credinţei

Matei 8, 5-13

Cum să se mîntuiască un om lipsit de smerenie, de blîndeţe, de supunere si de ascultare faţă de Dumnezeu ?

Cum să se mîntuiască necredinciosul şi păcătosul „dacă dreptul abia se mîntuieşte” (I Petru 4, 18) ?

Apa nu se adună pe crestele munţilor ci în locuri joase, adînci. Nici binecuvîntarea lui Dumnezeu nu se sălăşluieşte în cei mîndri, care se umflă pe sine în faţa Lui, ci în cei smeriţi si blînzi, care si-au adîncit inima prin smerenie şi blîndeţe, prin închinare înaintea măreţiei lui Dumnezeu şi ascultare de voia Sa.

Cînd o viţă de vie nobilă, îndelung îngrijită, se mănează si se usucă, gospodarul o taie şi o aruncă în foc si în locul ei sădeşte o viţă sălbatică.

Cînd fiul uită dragostea părintească si se ridică împotriva tatălui său, ce va face acesta ? Il va alunga din casa sa pe fiu si va infia pe strain.

Cum e în natura, aşa e şi între oameni. Necredincisii spun: Cutare si cutare lucru e dupa natură, şi după legile noastre; cei care au credinţă însă nu vorbesc în felul acesta. Ei, care au dat la o parte perdeaua legilor fireşti si omeneşti şi au privit în ochii strălucitori ai tainei veşnicei libertăţi, vorbesc altfel.

Ei spun: lucrul acesta se întîmplă din voia lui Dumnezeu si spre binele nostru.

Dumnezeu scrie cu degetul Său, dar scrierea Lui tipărită cu foc şi cu Duh în lucruri si întîmplări n-o pot pătrunde dintre oameni decît aceia care sunt în stare să o citească. Cei înaintea ochilor cărora firea şi viaţa stau ca un maldăr de litere moarte, lipsite de noimă, vorbesc de „întîmplare”.

„Tot ce se întîmplă”, zic ei, „e din întîmplare”. Prin aceasta ei înţeleg că tot mormanul acela de litere se mişcă si se amestecă singur, din amestecătură ieşind o întîmplare sau alta.

De n-ar fi Dumnezeu un Dumnezeu al milei şi al îndurării, ce-ar mai rîde de nebunia acestor tîlcuitori de lume şi viaţă ! Dar e cineva care rîde cu răutate de nebunia lor: duhul cel rău, vrăjmaşul neamului omenesc, cel fără de milă si cruţare.

O gîscă păşind pe un covor întins într-o grădină, poate va crede că izvoadele şi culorile sunt acolo din întîmplare, sau poate chiar că au crescut din pămînt ca iarba. Atîta e mintea gîştei.

Dar ţesătorul care a urzit covorul şi l-a ţesut ştie că n-a ieşit la voia întîmplării, după cum ştie şi ce însemnează orice amănunt al desenului şi culorii, şi de ce desenul şi culoarea sunt cum sunt. Numai cine a ţesut covorul cu mîna lui poate să înţeleagă ţesătura, şi cei cărora el le-o desluşeşte.

Aşa se preumblă şi necredincioşii pe minunatul covor al lumii şi vorbesc de „întîmplare”. Şi numai Dumnezeu, care a ţesut lumea, cunoaşte înţelesul fiecărui fir „” Dumnezeu si cei cărora El le desluşeşte.

Isaia a văzut, şi a scris: „Aşa zice Domnul: Sălăşluiesc într-un loc înalt si sfînt si sunt cu cei smeriţi si înfrînţi, ca să înviorez pe cei cu duhul umilit si să îmbărbătez pe cei cu inima frîntă” (Isaia 57,15).

Aşadar, aici pe pămînt Dumnezeu este numai cu cei cu inima înfrînta şi duhul umilit. Iar celor cu care este, Dumnezeu le dezvăluie tainele lumii si ale vieţii, si adîncimile duhovniceşti a tot ceea ce El a scris prin împrejurări si lucruri.

Avraam, Isaac, Iacov, Iosif, Moise şi David, toţi aceştia au avut inimă înfrîntă si duh umilit, şi de aceea Dumnezeu a fost cu ei, şi le-a făgăduit să fie şi cu urmaşii lor cîtă vreme şi aceştia vor fi cu inimă înfrîntă si smerită.

Dar cînd deasa legătură cu Dumnezeu îl face pe om mîndru, omul cade într-o pierzanie mai grea decît cei care n-au avut cunoştinţă şi apropiere de Dumnezeu.

Cel mai bun exemplu îl avem chiar în israeliti, coborîtori din marii si lui Dumnezeu plăcuţii părinţi pomeniţi mai sus.

Nemaiîncăpîndu-şi în sine de multa apropiere de Dumnezeul cel adevărat, poporul acesta a început să se uite la celelalte neamuri ca la praful de pe pragurile lui Dumnezeu.

Dar cu aceasta si-a pricinuit ruinarea, pentru că mîndria într-atît l-a orbit, încît din toate descoperirile făcute de Dumnezeu prin profeţi şi prin plăcuţii Săi una doar a priceput: că el e Poporul Ales.

Duhul şi înţelesul revelaţiei celei vechi a lui Dumnezeu s-a spulberat pentru ei cu totul, iar Sfînta Scriere a început să joace în faţa ochilor acestui popor ca o încîlcitură de litere de neînţeles.

Cînd Hristos a venit cu o descoperire nouă, poporul evreu în orbenia şi ignoranţa lui nu numai că a căzut pe aceeaşi treaptă cu neamurile păgîne, dar învîrtoşat la inimă fiind si cu vederea întunecată, a ajuns în multe privinţe chiar mai prejos decît păgînii.

Evanghelia de astăzi ne arată cum priveşte Mîntuitorul lucrul acesta.

Ne arată sănătatea între bolnavi şi boala între cei sănătoşi, credinţa între păgîni şi necredinţa între cei ce se lăudau a fi poporul ales şi a avea credinţa cea mai curată.

Evanghelia aceasta a fost scrisă drept învăţătură pentru toate vremurile şi pentru toate popoarele, potrivindu-se la fel de bine şi nouă celor de astăzi.

E o învăţătură tăioasă ca sabia heruvimică, limpede ca lumina zilei, neaşteptată si proaspătă ca floarea de munte: ca să ne străpungă cu ascuţişul ei, să ne lumineze cu limpezimea ei, şi să ne scoată din apatia si nepăsarea noastră. Si mai cu seamă să ne aducă aminte nouă creştinilor ca nu cumva să ne fălim cu mersul la biserică, cu rugăciunea şi cu mărturisirea lui Hristos, spre a vedea la Judecata de Apoi că cei dinafară Bisericii au fost găsiţi cu mai multă credin-ţă şi fapte bune decît noi.

„Pe cînd intra Iisus în Capernaum, s-a apropiat de El un sutas, rugăndu-L şi zicînd: Doamne, sluga mea zace in casă, slăbănog, cumplit chinuidu-se”.

Acest sutaş era un fel de ofiţer în garnizoana din Capernaum, cel mai însemnat oraş de la marea Galileii. Dacă era direct în slujba Romei sau sub autoritatea lui Irod Antipa, este o chestiune secundară, deşi mai probabil era sub stăpînirea Romei. Lucrul de seama e ca acest sutas esra pagan si nu iudeu. Este primul ofiter roman pomenit in Evanghelie ca venit la credinta in Hristos.

Altul este sutasul de straja langa Cruce, cal care vazand infricosatoarele semne care au zguduit firea cand Hristos Si-a dat ultima suflare , a strigat: „Cu adevarat Fiul lui Dumnezeu a fost acesta! ” (Matei 27, 54).

Mai este apoi Corneliu, sutasul din Cezareea botezat de Apostolul Pavel (Fapte 10).

Cu toate ca erau pagani , acestia au patruns adevărul şi viaţa în Hristos si au ajuns la credinţă mai repede decît cohortele cărturarilor învăţaţi, dar orbi.

„Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, cumplit chinuindu-se”.

Nu era neapărat o slugă, potrivit cuvîntului grecesc (pais) folosit în Evanghelie, ci un fecior, un fel de ordonanţă, soldat pesemne la fel cu cel care cerea ajutor pentru dînsul. Paralizia e o boală cumplită, iar tînărul, aşa cum ne povesteşte Sfîntul Luca, se afla în pragul morţii. Se vede că sutaşul ţinea la el si, auzind că Hristos a ajuns la Capernaum, s-a ostenit să meargă şi să-L roage să vină în ajutorul tînărului bolnav.

Oricine citeşte istoria aceasta povestită de cei doi Evanghelisti, Matei şi Luca, va socoti că între cele două istorisiri este o mare deosebire. Matei scrie că sutaşul a venit însuşi la Hristos cu rugămintea sa, pe cînd Luca zice că el a trimis mai întîi mijlocitori dintre bătrînii iudeilor iar apoi, fiind Domnul în drum spre casa lui, a trimis prieteni care să-i spună că nu trebuie să se ostenească să vină pana la dansul pentru ca el, sutasul, nu este vrednic de acestea; ci a transmis el, „spune cu cuvantul si se va tamadui sluga mea”.

Deosebire este , intr-adevar, intre aceste doua istorisiri, dar contradictie nu.

Iar deosebirea sta in faptul ca Matei nu pomeneste de cele doua solii trimise mai întîi Domnului de sutaş iar Luca nu pomeneşte venirea acestuia, cu toată smerenia sa, faţă către faţă cu Domnul.

Omul duhovnicesc se bucură de această frumoasă întregire a celor doi Evanghelisti unul printr-altul.

Aşa cum spune Sfîntul Ioan Gura de Aur , daca toate istorisirile ar fi fost la toti Evanghelistii la fel, ar fi putut spune cineva ca ei au copiat unul de la altul.

De ce ar mai fi trebuit atunci sa fie patru Evanghelii si patru Evanghelişti ? In orice instanţă de pe pămînt ajunge mărturia a doi oameni pentru ca lucrul să fie crezut. Dumnezeu ne dă însă, cu cei patru Evanghelisti, de două ori doi martori, pentru ca cei ce vor să se mîntuiască să creadă fără împiedicare iar cei ce caută pierzania sa nu aiba nici o acoperire.

Inca ne-a mai dat Dumnezeu patru Evanghelişti, cu toate că ar fi putut revărsa toată înţelepciunea spre mîntuire într-unul singur, pentru ca, văzînd cum se întregesc între dînşii, să învăţăm a face şi noi aşa în viaţă, potrivit cu feluritele daruri pe care le primim fiecare de la Dumnezeu (I Corinteni 12).

Fiind mădulare ale aceluiaşi Trup, întrajutorîndu-se şi sprijinindu-se mădularele după rostul lor, Trupul „îşi săvîrşeşte creşterea” (Efeseni 4,16).

Cu cele două istorisiri, avem în faţă o icoană limpede a celor petrecute. Sutaşul, auzind puterea si mărirea lui Hristos, şi simţindu-se pe sine păcătos si nevrednic, a trimis la Domnul pe nişte bătrîni ai iudeilor ca să-L roage să vină la dînsul. Nu era sigur că Domnul va binevoi să facă aceasta. Şi-o fi spus omul: ” Eu sunt un închinător la idoli, un păcătos; cum o să audă de mine, o să şi vadă, cu pătrunderea pe care o are, lucrul acesta. Cine ştie de se va învoi sau nu să intre în casa mea ? Să trimit mai bine pe iudei şi dacă va spune nu, lor le spune, iar dacă va zice da, mai vedem noi”¦”

Dar cînd a văzut că Domnul vine, s-a tulburat adînc. Atunci şi-a trimis prietenii să-i spună lui Hristos să nu vină pînă la dînsul, căci este păcătos si nevrednic, ci doar să spună cu cuvîntul, şi bolnavul are să e vindece. Dar numai ce-au sosit prietenii, că a ajuns în urma lor şi sutaşul. De răscolit ce era, nu putea să stea locului acasă. Cum, să vină El sub acoperişul lui ? Nu, cu nici un chip; prietenii lui nu ştiu încă cine-i El, deci n-o să fie în stare să-I spună ce se cuvine. Cît despre bătrînii iudei, sutaşul trebuie să fi ştiut că parte din ei erau potrivnici lui Hristos şi nu credeau în El. Aşadar s-a grăbit să-I iasă chiar el în întîmpinare, mai ales ştiind acum că Domnul n-are să-l respingă umilindu-l în faţa mulţimii, căci era ofiţer.

Iudeii îl vorbiseră de bine pe sutaş în faţa lui Hristos: „Vrednic este să-i faci lui aceasta; căci iubeşte neamul nostru şi sinagoga el ne-a zidit-o” (Luca 7,4-5). Dar toate cele spuse de ei nu atingeau miezul lucrului. Ei preţuiau vrednicia sutaşului după cîştigul lor.

Indeobşte, ofiţerii şi oficialii romani se uitau de sus la iudei, pe cînd acesta nu. „Sinagoga el ne-a zidit-o”¦”

Cu alte cuvinte: „Cheltuie banii lui, noi îi economisim pe-ai noştri. Ne-a clădit pe banii lui un loc de rugăciune de care aveam nevoie, şi pe care altfel ar fi trebuit să-l plătim noi.”

Parcă ar fi vorbit cu Caiafa, nu cu Hristos ! Hristos însa nu le-a răspuns nimic la aceasta, ci „mergea cu ei”. Atunci I-au ieşit înainte prietenii sutasului si, în urmă, sutaşul însuşi.

Stînd faţă în faţă cu Hristos, sutasul a trebuit, desigur, să-I spună si el cu gura lui totul (lucruri pe care Domnul le mai auzise o dată de la ceilalţi). „Si i-a zis Iisus: Venind, îl voi vindeca”.

Vedeţi cum vorbeşte Unul care are putere ! Nu zice: „Să mai vedem !”

Si, de astă dată, nici nu întreabă, cum i-a întrebat pe alţii: „Crezi tu că pot face aceasta ?” Doar citise în inima acestui om, îi văzuse credinţa. Aşa că îi spune hotărît, cum nici un doctor nu îndrăzneşte să spună: „Şi i-a zis Iisus: Venind, îl voi vindeca”.

Anume a vorbit Domnul cu atîta limpezime şi hotărîre, ca să poată avea răspunsul sutasului de faţă cu iudeii, pentru că Dumnezeu lucrează în aşa fel încît lucrarea Lui atinge mai multe planuri deodată.

Hristos voia ca fapta să ajute mai multora: să vindece bolnavul, să arate credinţa cea mare a sutasului, să mustre necredinţa iudeilor şi să dea glas profeţiei despre împărăţie; despre cei ce aşteaptă să intre în împărăţie, dar nu vor intra, si despre cei ce nu aşteaptă nicidecum să intre, dar vor intra.

„Dar sutasul, răspunzînd, i-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvîntul si se va vindeca sluga mea”.

Ce deosebire uriaşă între credinţa arzătoare a acestui om si crezările îngheţate, de formă, ale fariseilor ! Deosebire nu mai mică decît între un foc care arde şi un foc zugrăvit.

Cînd unul din farisei a poftit odată pe Hristos la o cină în casa sa, socotea că-I face Domnului o mare cinste, şi nicidecum că Domnul, venind, l-ar onora cu ceva pe el si casa lui. Obraznic şi mîndru cum era, si-a uitat pînă şi de legile ospeţiei: n-a adus musafirului său nici apă să-Si spele picioarele, nici nu L-a îmbrăţişat de bun-venit, nici nu I-a uns capul cu miresme (Luca 7, 44-6).

Uitaţi-vă acum la acest păgîn căruia nu i-a fost dat să audă de Moise şi de profeţi; spre a deosebi lumina de întuneric, adevărul de minciună, el are drept singură făclie doar fireasca minte.

Cum se smereşte, cum se căleşte înaintea Domnului! Orice om din Capernaum ar fi fost onorat să intre în casa lui, si el ştie preabine lucrul acesta; dar pe Hristos nu-L socoteşte om obişnuit ci Dumnezeu.

De aceea şi spune: „Nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu”.

Ce credinţă tare în Hristos şi în puterea Lui! „Numai zi cu cuvîntul” şi boala va fi învinsă, se va ridica sluga mea ! Apostolului Petru i-a trebuit multă vreme ca să ajungă la o asemenea credinţă.

Sutasul a simţit în Hristos cerul: foc din cer si lumină din cer. De ce să intre sub acoperişul sau atata foc cînd este de-ajuns doar o scînteie ? De ce tot soarele cînd e destul o rază ?

Dacă sutasul ar fi cunoscut Scripturile aşa cum le cunoastem noi astăzi, i-ar fi putut spune Domnului: Tu, care prin cuvîntul Tău ai zidit lumea şi pe om, poţi să-l tămăduieşti pe bolnav cu doar un cuvînt! Ajunge un cuvînt al Tău, pentru că e mai tare ca focul şi mai strălucitor ca raza soarelui; „numai zi cu cuvîntul”!

O, cît de tare ar trebui să ne ruşineze pe noi cei de astăzi marea credinţă a acestui păgîn ! Noi cunoaştem Scripturile, dar cît de puţină credinţă avem !

Dar sutasul nu se opreşte aici; el explică acum lui Hristos cum anume crede el: „Că şi eu sunt om sub stăpînirea altora si am sub mine ostaşi si-i spun acestuia: Du-te, si se duce; si celuilalt: Vino, si vine; si slugii mele: Fă aceasta, si face”.

Ce-i un sutaş ? Are sub ascultarea lui o sută de soldaţi, în vreme ce el însuşi e la ordinele altor o sută ! Cei de sub comanda lui trebuie să facă ce spune el. Ori dacă el, om aflat sub o autoritate mult mai mare decît a sa, si căruia i s-a dat putere puţină, poate porunci soldaţilor si slugilor sale, cu cît mai mult Hristos, care nu e în puterea nimănui, care e Insuşi puterea de deasupra firii şi oamenilor !

Si dacă atîţia oameni se supun cuvîntului unui sutas, cum să nu se supună toate lucrurile cuvîntului lui Dumnezeu care este puternic ca viaţa, ascuţit ca sabia, groaznic ca biciul (cf. Deuteronom 32-46; Pilde 2, 2-6); Ioan 12, 50; Efeseni 6, 17) ?

Care sunt soldaţii si slugile lui Hristos ?

Oare nu orice făptură e înrolată în oştirea Lui ?

Ingerii, sfinţii si toţi oamenii cu frica lui Dumnezeu nu sunt soldaţii lui Hristos ?

Stihiile, boala, moartea, nu-s slugile Lui ?

Domnul porunceşte vieţii: „Intră în făptura aceasta”, şi intră; „Vino înapoi”, şi vine.

El trimite viaţa; El îngăduie boala şi moartea; El vindecă şi El învie morţii.

La cuvîntul Său ostile îngereşti se pleacă precum la suflarea unui vînt puternic.

„El a zis si s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit” (Psalm 32, 9).

Nimeni nu poate sta înaintea puterii Lui, nimeni nu se poate împotrivi cuvîntului Lui. „Niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte acest Om” (Ioan 7, 46).

El nu vorbeşte ca unul de sub porunca altuia, ci ca un Stăpîn, „ca unul care are putere” (Matei 7, 29).

Iată cum este Cel pe care L-a rugai sutasul: Să scoţi boala dintr-un om paralizat nu-i o lucrare pe care s-o poată săvîrşi un muritor; dar pentru Hristos e puţin lucru; El nici nu are nevoie sa-l vadă pe bolnav; nu are de ce să-l apuce de mînă si să-l ridice.

La El fapta se împlineşte numai „cu cuvîntul”.

„Auzind acestea, Iisus s-a minunat si a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: Nici în Israel n-am găsit atîta credinţă”.

Dar de ce se minunează Hristos dacă ştie dinainte ce va spune sutasul ?

Doar El a chemat acest răspuns cînd a spus: „Venind, îl voi vindeca”.

De ce se mai miră acum ?

Se minunează spre învăţătura celor ce sunt cu dînsul.

Se minunează spre a le arăta ce este de minune în lumea aceasta.

Se minunează de credinţa cea mare a acestui om ca să-i înveţe pe următorii Săi să se minuneze si ei de credinţa lui cea mare.

Intr-adevăr, nimic pe lume nu-i mai de mirare decît credinţa tare a unui om.

Nu s-a minunat Hristos cît de frumoasă e marea Galileii, căci ce-i acea frumuseţe pe lîngă frumuseţea cerurilor deschise înaintea ochilor Săi ?

Nici nu s-a minunat de înţelepciunea, de averea sau de puterea cuiva; pentru că toate sunt nimic pe lîngă înţelepciunea, bogăţia si puterea din împărăţia lui Dumnezeu.

Nu s-a minunat nici de marea adunare naţională la praznicul din Ierusalim, pentru că e sărăcăcioasă şi puţină pe lîngă slăvită adunare a îngerilor din cer, care a stat înaintea Lui de la întemeierea lumii.

Cînd lumea admiră frumuseţea şi măreţia Templului lui Solomon, El vorbeşte de nimicirea lui din temelii.

Singură credinţa acestui om e vrednică de minunare.

E cel mai mare şi mai frumos lucru de pe pămînt.

Prin credinţă robul e liber, năimitul se face fiu al lui Dumnezeu si muritorul are viaţa veşnică.

Cînd dreptul Iov zăcea plin de răni pe maldărul de cenuşă rămas din casa si din copiii săi, credinţa i-a rămas nevătămată. Din mijlocul plăgilor şi durerilor a strigat: „Şi afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu. Pe El Il voi vedea si ochii mei Il vor privi” (Iov, 19, 26-7).

Faţă de cine Si-a arătat Domnul uimirea ?

Faţă de cei „ce veneau după El”. Aceştia erau apostolii Săi.

S-a minunat ca să le fie spre învăţătură. Desigur că şi ceilalţi iudei care mergeau cu El la casa sutaşului au auzit cuvîntul cu care s-a minunat Domnul: „Adevărat grăiesc vouă: Nici în Israel n-am găsit atîta credinţă”.

Nici în Israel, unde credinţa ar fi trebuit să fie mai mare decît la oricare alt popor, pentru că Domnul Si-a arătat acolo încă de la început puterea, dragostea şi purtarea de grijă, făcînd înaintea lor semne si minuni mari si grăindu-le cuvinte de foc prin profeţi. Dar în Israel credinţa se uscase aproape cu totul, iar fiii aleşi se răzvrătiseră împotriva Tatălui lor, plecaseră cu inima şi cu mintea de lîngă Tatăl lor, orbind la minte şi împietrind la inimă.

Nici chiar apostolii, la început (Petru, ca să nu mai vorbim de Iuda) nu au avut atîta cre-dinţă în Hristos ca acest ofiţer roman; nici surorile lui Lazăr, în casa cărora intra adesea Hristos; nici neamurile şi prietenii Săi din Nazaret, printre care crescuse.

Acum Hristos, văzător în Duh pînă la sfîrşitul veacurilor, face o profeţie amară pentru iudei dar spre bucurie neamurilor: „Mulţi de la răsărit si de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor. Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plîngerea şi scrîsnirea dinţilor”.

Profeţia aceasta s-a împlinit si se împlineşte pînă astăzi.

La răsărit si la apus de iudei trăiau popoare păgîne.

[Teofilact zice: „Domnul nu a spus: „˜mulţi păgîni”™ ci: „Mulţi de la răsărit si de la apus”, cu toate că fără îndoială îi are în vedere pe păgîni. De ce nu a spus „˜păgîni”™ ? Ca să nu-i smintească pe iudei, de aceea a spus: „Mulţi de la răsărit si de la apus”.]

Mulţi au venit la credinţă cu neamul întreg: armenii si abisinienii, grecii si romanii, şi toate popoarele Europei; în alte ţări, doar unii au ajuns creştini: dintre arabi si egipteni, indieni şi persiani, chinezi şi japonezi, negri şi malaiezi, pe „cînd fiii împărăţiei” (adică iudeii)au rămas neclintiţi în necredinţă pînă astăzi; şi de aceea sunt împrăştiaţi peste tot pămîntul, alungaţi de la vetrele lor, urîţi şi dispreţuiţi de popoarele între care se pripăşesc.

Şi viaţa lor pe pămînt s-a făcut întuneric, plîns şi scrîsnirea dinţilor.

Dar în lumea cealaltă, la masa fără de moarte a părinţilor lor, Avraam, Isaac si Iacov, vor fi mai multe neamuri din toate colţurile lumii decît iudei. Şi în acea lume pentru „fiii împărăţiei „va fi iarăşi întuneric, plîns si scrîsnirea dinţilor.

Gospodarul smulge vita uscată si o aruncă în foc şi în locul ei sădeşte mlădiţe de vie sălbatică. Domnul va despărţi pe fiii răzvrătiţi ai Tatălui lor de Sine în veci, şi în locul lor va înfia pe străini. Si aşa cel ales va fi lepădat iar cel lepădat va fi ales. Si cei de pe urmă vor fi cei dintîi, iar cei dintîi vor fi cei de pe urmă. Iar sutasului i-a spus Iisus: „Du-te în drumul tău, şi facă-se după credinţa ta”.

Şi s-a tămăduit sluga lui chiar în ceasul acela. După profeţie a săvîrşit minunea, nu numai ca răsplată a credinţei ci si ca întăririre a marii profeţii. A spus cuvîntul, si s-a vindecat sluga.

Dupa cum la zidirea dintai „Dumnezeu a zis, si a fost aşa”, acum la zidirea cea nouă, Domnul spune si se face.

Paraliticul pe care nu-l putea ridica toată împărăţia Romei, s-a sculat la dumnezeiescul cuvînt al Mîntuitorului si s-a vindecat.

Boala e sluga lui Dumnezeu şi cînd Dumnezeu spune: „Pleacă”, se duce, iar cînd spune: „Vino”, vine.

Bolnavul s-a făcut sănătos fără leacuri si unsori, pentru că slujitorul a auzit porunca Stăpînului şi s-a dus.

Nu doctoriile şi unsorile vindecă: ci Dumnezeu. Dumnezeu vindecă, fie nemijlocit prin cuvîntul Său, fie mijlocit prin leacuri „” după credinţa omului. Nici un leac din lume nu poate stîrpi boala fără puterea, prezenţa si cuvîntul lui Dumnezeu.

Slavă Dumnezeului Celui Viu pentru fără de număr tămăduirile Sale asupra credincioşilor Săi prin cuvîntul Său cel puternic, din vremurile trecute si din ziua de astăzi.

Ne închinăm sfîntului şi puternicului Său cuvînt, cu care zideşte iarăşi, vindecă bolnavii, ridică pe cei căzuţi „” toate în Iisus Hristos Fiul Său cel Unul-născut, Domnul si Mîntuitorul nostru şi în puterea Sfîntului Duh.

Cu ostile îngerilor şi ale sfinţilor ne închinăm Tatălui, şi Fiului, si Sfîntului Duh, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.