Răni ale fiinţei omeneşti, pricinuite de păcat

iulie 2, 2009 Categoria: Andrei Andreicut, Articole, Biserica si societate, Morala, Tinerii

Dumnezeu l-a făcut pe om tînăr, frumos şi nemuritor. Dumnezeu privind întreaga creaţie, a cărei încununare era omul, a văzut că toate „erau bune foarte” (Facere 1, 31). Sfîntul Ioan Gură de Aur zice: „Dacă vreţi să ştiţi cum era trupul nostru, atunci cînd a ieşit din mîna lui Dumnezeu, să mergem în rai, şi să-l vedem pe omul aşezat de Dumnezeu acolo. Trupul său nu era supus stricăciunii; asemănător unei statui scoase din cuptor şi strălucind de lumină, el nu era încercat de nici una din neputinţele pe care le vedem astăzi”.
În pericopa evanghelică cu învierea lui Lazăr este un amănunt, peste care trecem uşor. Se spune acolo că Mîntuitorul văzîndu-l pe Lazăr în mormînt de patru zile, mirosind urît, „a lăcrimat” (Ioan 11, 35). De ce? Superficial analizînd situaţia putem răspunde aşa: pentru că-l iubea pe Lazăr. Cînd moare un om drag plîngi. Aşa că nu-i lipsită de temei această afirmaţie. Dar motivul mult mai profund pentru care a plîns Domnul Hristos este altul. El ştia că l-a creat pe om tînăr, frumos, sănătos şi nemuritor. Şi iată-l pe omul frumos, sănătos şi nemuritor, mort de patru zile, intrat în descompunere şi mirosind greu. Văzînd în ce hal a ajuns coroana creaturii Sale, Mîntuitorul a plîns.
Cine făcuse lucrul acesta? În orice caz nu Dumnezeu, pentru că aflăm din Sfînta Scriptură că „Dumnezeu n-a făcut moartea şi nu se bucură de pieirea celor vii” (Înţelepciunea lui Solomon 1, 13). Şi atunci, totuşi, cine a făcut moartea, pentru că ea este o realitate peste care nimeni nu poate trece?
Ne spune Sfîntul Apostol Pavel: „printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea” (Romani 5, 12). Aşadar păcatul este izvorul suferinţei, neputinţei, bolii şi, în sfîrşit, al morţii. Iar păcatul i-a fost sugerat omului de diavolul. Moartea este urmarea păcatului, iar mergînd pe firul lucrurilor ajungem la diavolul „“ vrăjmaşul lui Dumnezeu. „Opera” lui o avea în faţă Domnul Hristos la mormîntul lui Lazăr.
Multe răni pricinuieşte păcatul firii omeneşti. Omul care la început era curat, gingaş şi sfînt, devine pîngărit, bădăran şi păcătos. Iar un păcat repetat ajunge patimă. Omul împătimit de un viciu nu mai este liber, este un om dependent.
Este adevărat că Dumnezeu l-a creat pe om cu libertate. Dacă n-ar avea libertatea alegerii între bine şi rău n-ar mai fi o fiinţă morală, ci un robot. „Viaţă şi moarte ţi-am pus eu astăzi înainte, şi binecuvîntare şi blestem, zice Dumnezeu. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi” (Deutenorom 30, 19).
Ontologic însă omul este aşa structurat ca, libertate deplină, să aibă numai atunci cînd ascultă de Dumnezeu. Cînd nu ascultă libertatea lui devine libertinaj, iar libertinajul îl face dependent şi rob. „Trăiţi ca oameni liberi, zice Sfîntul Petru, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept acoperămînt al răutăţii, ci ca robi ai lui Dumnezeu” (1 Petru 2, 16).
Întro dispută cu iudeii Mîntuitorul îi îndemna să asculte de cuvîntul Său pentru a fi oameni liberi. Ei au rămas contrariaţi pentru că, din punct de vedere social, erau oameni liberi. „Iisus le-a răspuns: Adevărat, adevărat vă spun: oricine săvîrşeşte păcatul este rob păcatului” (Ioan 8, 34).
Toate păcatele creează dependenţă. Dăm doar un exemplu de la Avva Dorotei: „Vreţi să vă povestesc istoria unuia care avea o patimă devenită obişnuinţă? Ascultaţi un fapt vrednic de plîns. Cînd eram în viaţa de obşte, nu ştiu cum, fraţii se amuzau mărturisindu-mi gîndurile lor. Avva însuşi a fost de acord şi, cu acordul bătrînilor, mi-a încredinţat această slujire. Întro bună zi a venit la mine un frate şi mi-a zis: iartă-mă şi roagă-te pentru mine căci eu fur pentru a mînca. Eu i-am zis: de ce furi? Ţi-e foame? Da, mi-a zis el, mie foame înaintea mesei rînduite pentru fraţi, şi nu pot cere de mîncare mai devreme. Eu i-am zis: de ce nu mergi să vorbeşti cu avva? El a spus: mi-e ruşine. Eu i-am zis: vrei să mergem împreună? Mi-a răspuns: cum vrei tu, părinte. Am mers deci să-i spunem avvei şi el mi-a zis: fii bun şi ocupă-te de el. Atunci l-am luat cu mine şi în prezenţa lui i-am spus chelarului: fii bun şi de cîte ori va veni acest frate la tine, nu importă la ce oră, dă-i tot ce doreşte şi nu-i refuza nimic. Chelarul m-a ascultat, zicîndu-mi: dacă-mi porunceşti, eu o să fac. Fratele cu pricina a făcut acest lucru cîteva zile, apoi s-a reîntors să-mi zică: iartă-mă părinte, eu am reînceput să fur. Eu i-am zis: de ce? Nu-ţi dă chelarul tot ce vrei? Ba da, dar mi-e ruşine de el. L-am întrebat atunci: dar de mine îţi este ruşine? Nu! Mi-a spus el. Eu i-am zis: ei bine, cînd ai nevoie de ceva vino şi ia de la mine, şi nu fura. Eu atunci aveam ascultarea la bolniţă. Fratele venea deci la mine şi lua tot ce dorea. Totuşi peste cîteva zile a reînceput să fure şi a venit la mine trist şi mi-a spus: iartă-mă că eu iarăşi fur! Eu i-am zis: de ce frate? Nu-ţi dau eu tot ce-ţi trebuie? El a răspuns: ba da. Şi eu i-am zis: atunci de ce furi? El mi-a zis: iartă-mă, nu ştiu de ce, aşa din senin, fără motiv. Atunci eu l-am întrebat: spune-mi sincer, ce faci cu cele furate? Le dau asinului să le mănînce”¦” Omul devenise dependent de furat.
Multe dependenţe şi răni pricinuieşte astăzi păcatul. Sfîntul Ioan Casian le numea „gînduri ale răutăţii”. S-a oprit la opt dintre ele. Noi ne vom opri la cele mai evidente: toxicomania, homosexualitatea, desfrîul, alcoolismul, tabagismul etc. Mai sunt, ele multe alte patimi.

a) Toxicomania este dependenţa de un produs de care nu te mai poţi lăsa: este cazul drogurilor, dar şi al alcoolului, al medicamentelor sau al tutunului.
Ceea ce-i diferenţiază pe oameni este modul în care reacţionează la droguri: să le ia, sau să nu le ia. Şi, apoi, oamenii nu sunt toţi la fel: unul „va încerca” şi atît; altul „va încerca” şi el, dar va fi subjugat de efectele drogurilor şi va repeta experienţa pînă la prăbuşire.
Toxicomanul crede şi el la început că, atunci cînd va voi, se va opri. Însă nu-i deloc aşa. Dependenţa se instalează în aşa măsură încît nu-i mai poate rezista. De aceea este mult mai bine şi mai uşor să nu începi.
Cei mai vulnerabili dependenţei de droguri sunt tinerii. Drogurile „de stimulare” (cannabis, cocaină) le accelerează funcţionarea sistemului nervos central, producînd alertă şi excitabilitate. Tinerii consumă aceste droguri din dorinţa de senzaţii tari, iar ca efect principal este deformarea imaginii realităţii şi scăderea percepţiei riscului.
Drogurile „de relaxare” (tranchilizante, sedative), încetinesc activitatea sistemului nervos central, produc o stare de relaxare şi induc somnul. Tinerii care consumă aceste droguri se protejează de solicitările din mediu, evită confruntarea cu problemele, din cauza unui sentiment de neputinţă.
Drogurile halucinogene (L.S.D., marijuana, ecstasy) produc tulburări ale funcţionării intelectuale, inducînd o stare pseudopsihologică, cu iluzii şi halucinaţii. Efectele posibile sunt percepţia eronată a timpului şi distanţelor, euforia şi un comportament dezorientat.
Dinamica instalării dependenţei este următoarea:
– consumul experimental, din curiozitate;
– consumul regulat, în diverse întîlniri cu prietenii;
– consumul devenit preocupare, în diverse situaţii, a căror căutare devine un scop în sine;
– dependenţa, întreg comportamentul fiind controlat de nevoia organismului de a consuma droguri. Persoana nu mai este liberă, este controlată de substanţele halucinogene.
În ce priveşte dependenţa, se vorbeşte tot mai mult de o dublă dependenţă: trupească şi sufletească. Orice substanţă care modifică starea fizică, sau pe cea sufletească, e considerată psiho-activă. Folosind asemenea substanţe se poate ajunge la dependenţă fizică sau sufletească. În cazul unei dependenţe sufleteşti, persoana simte nevoia să consume drogul pentru a obţine anumite stări sufleteşti. Dependenţa trupească duce la apariţia unor simptome (dureri de cap, de stomac, epuizare, depresive, etc.), atunci cînd nu foloseşte substanţe toxice. Unele persoane sunt cuprinse de ambele tipuri de dependenţă, atît fizică cît şi sufletească.
Omul poate deveni dependent după cîteva săptămîni de consumare a drogurilor, după luni sau chiar după ani. Se afirmă că heroina şi cocaina de calitate superioară duc în mod sigur şi rapid la dependenţă. Cei ce le consumă devin robi ai lor.

b) Homosexualitatea (relaţia sexuală dintre doi bărbaţi) şi lesbianismul (relaţia sexuală dintre două femei) sunt o gravă boală a fiinţei omeneşti. Din nefericire această boală ia mare amploare în lumea contemporană.
În orice lucru, bun sau rău, în care trupul este implicat trebuie luate în considerare două aspecte: instinctul şi raţiunea. De exemplu, desfrînarea nu este un păcat prin raportul la instinct (pentru că urmăreşte împreunarea cu celălalt sex), ci numai prin raportare la raţiune. Raţiunea ştie porunca lui Dumnezeu: „să nu fii desfrînat!” (Ieşire 20, 14). Homosexualitatea şi lesbianismul, însă, păcătuiesc atît împotriva raţiunii, cît şi a instinctului. Aceste perversiuni sexuale Părinţii le numesc nefireşti (gr. para fisin).
Cuvîntul lui Dumnezeu, pe care ni-l păstrează Scriptura, este categoric împotriva acestui păcat. Citim de exemplu în Vechiul Testament: „Să nu te culci cu bărbat, ca şi cu femeie; aceasta este spurcăciune. Cu nici un dobitoc să nu te culci, ca să-ţi verşi sămînţa şi să te spurci cu el; nici femeia să nu stea la dobitoc, ca să se spurce cu el; aceasta e urîciune” (Levitic 18, 22-23). Pedeapsa pentru aceste păcate, din perspectiva dură a Legii Vechi, era moartea. Se pare că pentru idolatrie şi homosexualitate Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să decimeze popoarele cananite. Cea mai dură intervenţie, pentru aceste păcate nefireşti, a fost la Sodoma şi Gomora. „Noi avem să pierdem locul acesta, zice Dumnezeu, pentru că strigarea împotriva lor (a sodomiţilor) s-a suit înaintea Domnului” (Facere 10, 13).
Nici lumea greco-romană nu era lipsită de acest păcat. Sfîntul Pavel, scriindu-le creştinilor din Roma, constată cu durere această realitate: „Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rînduială cu cea împotriva firii, asemenea şi bărbaţii, lăsînd rînduiala cea după fire a părţii femeieşti s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvîrşind ruşinea şi luînd în ei răsplata cuvenită rătăcirii lor” (Romani 1, 26-27).
Tîlcuind acest loc, din Epistola către Romani, Sfîntul Ioan Gură de Aur spune că toate patimile omeneşti sunt necinstite, dar cele ce sunt contra firii sunt şi mai grele şi, în acelaşi timp, dezgustătoare: „Vezi cum întreaga lor dorinţă (a homosexualilor) vine din nesaţ, care nu suportă să stea în hotarele lui? Şi tot ceea ce încalcă legile stabilite de Dumnezeu pofteşte alte lucruri decît cele legiuite. Fiindcă aşa cum unii, lăsînd la o parte mîncărurile, se hrănesc cu pămînt şi pietre, iar alţii, stăpîniţi de o sete nebună, ar bea pînă şi noroi, tot aşa aceşti oameni clocotesc de pofta lor nelegiuită”.
Îndepărtîndu-se de învăţătura Bisericii, o seamă de cercuri liberale creştine fac eforturi pentru legitimizarea homosexualităţii. Problema trebuie examinată cu multă seriozitate. În lumea ortodoxă există o mare reţinere, dar şi o confuzie generală în această problemă, referitoare pe de o parte la homosexualitate ca stare, şi pe de altă parte la viciul homosexual. „Este important ca preoţii ortodocşi şi laicii să fie conştienţi de motivele pentru care actele homosexuale trebuie respinse ca imorale. În acest domeniu isteria nu ajută nimănui şi duce doar la anxietate şi nedreptate”.
Unii dintre marii psihanalişti consideră că homosexualitatea este o expresie a libertăţii, iar cercuri influente din structurile europene luptă pentru ca această minoritate să fie socotită normală. O seamă dintre oamenii de ştiinţă declară homosexualitatea ca fiind determinată genetic. Alţi savanţi spun că nu se pot aduce probe care să dovedească că această înclinaţie are cauze genetice. Oricum, fie că are cauze genetice sau ereditare, fie că se ajunge la această stare din cauza mediului în care trăiesc unii oameni, homosexualitatea este o boală gravă a firii omeneşti ce trebuie tămăduită.

c) Desfrîul este o mare patimă a vremurilor noastre. Banul şi sexul îi robeşte pe tineri şi pe bătrîni: „A mînca bine, a îndrăgi femei frumoase, a fura şi exploata pe cei slabi, a dormi în lenea unui trup obosit de senzaţii tari, a te închina icoanelor rotunde ale banului devenit în acest fel un adevărat dumnezeu făcător de minuni, iată expresia unei vieţi pentru care a trudit o lume întreagă de milenii”.
Cele două funcţiuni vitale aşezate de Dumnezeu în om la creaţie, funcţiunea nutritivă şi procreativă, s-au pervertit după cădere. Omul nu mai mănîncă pentru a trăi, ci trăieşte pentru a mînca. Funcţiunea nutritivă, normală, a devenit îmbuibare a pîntecului. Iar binecuvîntata comuniune trupească, care are ca şi scop înmulţirea neamului omenesc, s-a pervertit în desfrînare. Scopul ei, mai ales în cazul legăturilor extraconjugale, este exclusiv plăcerea.
Din nefericire, în societatea postmodernă nici nu se pune problema păcatului. Se dezbate problema momentului în care tinerii trebuie să-şi înceapă viaţa sexuală fără a se ţine seama de porunca lui Dumnezeu: „Să nu fii desfrînat!” (Ieşire 20, 14). Odinioară era clar: viaţa sexuală începea după căsătorie. Orice relaţie extraconjugală este păcat.
Sfîntul Apostol Pavel militează cu putere pentru o viaţă trupească corectă: „Fugiţi de desfrînare! Orice păcat pe care-l va săvîrşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrînării păcătuieşte în însuşi trupul său. Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfînt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?”(1 Corinteni 6, 18-19).
Înţeleptul Solomon, în mod artistic, descrie modul în care tînărul se prăbuşeşte în braţele unei desfrînate: „Vino, să ne îmbătăm de iubire pînă dimineaţă, să ne cufundăm în desfătări de dragoste, că bărbatul meu nu este acasă, plecat-a la drum departe”¦ El începu să meargă dintr-o dată după ea, ca un bou la junghiere şi ca un cerb care se zoreşte spre capcan㔦” (Proverbe 7, 18-22).
Astăzi ispita trupului pentru tineri este mult mai puternică. Înspre desfrîu sunt chemaţi prin literatura scrisă, prin atmosfera păcătoasă din discoteci şi localuri de petrecere, dar mai ales prin imaginile ce le transmite televizorul şi internetul.
Nici instituţiile care ar trebui să-i facă atenţi şi să-i cheme la o viaţă curată „“ respectiv familia, Biserica şi şcoala „“ nu-şi îndeplinesc bine misiunea. Ba, paradoxal, reprezentanţii unor instituţii importante, dezbătînd la televizor sau la simpozioane subiecte legate de sănătatea tinerilor, îi îndeamnă să desfrîneze protejat şi nicidecum să fie cuminţi.
Sfîntul Apostol Pavel ni se adresează tuturor şi, în special, tinerilor, spunînd: „Să umblăm frumos, ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrînări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă” (Romani 13, 13).
Un venerabil profesor şi duhovnic adresîndu-se tineretului scrie: „desfrîul, tinere, după cum spun mereu, este un mare păcat. Mai mult decît o greşeală, lipsă de voinţă în stăpînirea propriilor porniri, este şi o lipsă a simţămîntului de demnitate omenească”.

d) Alcoolismul este o altă mare patimă care-i face pe mulţi oameni dependenţi. Băutura este ispititoare, dar dacă devine obişnuinţă, te robeşte şi te dărîmă sufleteşte şi trupeşte. „Nu te uita la vin cum este el de roşu, spune Solomon, cum scînteiază în cupă şi cum alunecă pe gît, căci la urmă el ca un şarpe muşcă şi ca o viperă împroaşcă cu venin” (Pilde 23, 31-32). Omul băut nu se mai poate controla: „ochii tăi vor privi la femei străine şi gura ta va grăi lucruri meşteşugite” (Pilde 23, 33).
Un alcoolic este vrednic de plîns: „Vai de cei ce dis-de-dimineaţă, spune Isaia, aleargă după băuturi îmbătătoare; vai de cei ce pînă tîrziu seara se înfierbîntă cu vin! Cei care doresc, la ospeţele lor chitară, harpă, tobă, flaut şi vin, ei nu iau în seamă faptele Domnului şi nu văd lucrurile mîinilor Sale” (Isaia 5, 11-12).
Vinul este „bucuria inimii şi veselia sufletului”, pentru omul cumpătat, însă totuşi „la vin nu te face viteaz, că pe mulţi i-a pierdut” (Înţelepciunea lui Iisus Sirah, 31; 33, 29). Sfîntul Apostol Pavel ne îndeamnă: „Nu vă îmbătaţi de vin, în care este pierzare, ci vă umpleţi de Duhul” (Efeseni 5, 18).
Sfîntul Ioan Gură de Aur este foarte aspru cu patima beţiei: „Beţivul este mai nenorocit decît morţii; acela zace nesimţitor şi nu poate să facă nici bine, nici rău; acesta este gata să săvîrşească răul, şi, îngropîndu-şi sufletul în corp ca într-un mormînt, îşi poartă mort de ici colo trupul. Vezi că beţivul este mai nenorocit decît un îndrăcit, că este mai nesimţitor decît morţii? Vrei să-ţi spun ceea ce este mai mare şi mai grozav decît toate acestea? Beţivul nu poate să intre în împărăţia cerurilor”. De fapt acest lucru îl spunea, inspirat de sus, Sfîntul Apostol Pavel: „Nu vă amăgiţi: Nici desfrînaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (1 Corinteni 6, 9-10).
Un beţiv împătimit creează dificultăţi pentru cei apropiaţi. Reabilitarea lui depinde şi de modul în care este ajutat de către aceştia. Se cere multă răbdare şi tact. Reproşurile, cearta şi admonestările nu rezolvă situaţia. Hans Klein dă următorul sfat soţiei sau soţului celui pătimaş: „Începeţi prin a vă schimba dumneavoastră. Schimbaţi-vă în aşa fel, încît partenerul dumneavoastră dependent de alcool să poată pricepe „“ şi trebuie să priceapă „“ că el trebuie să facă ceva dacă vrea să scape de tentaţia alcoolului şi cît de important este pentru dumneavoastră ca să vrea”.
Beţivul însă, pe lîngă faptul că-i necăjeşte pe ceilalţi, îşi dărîmă propria sa sănătate. „Organul care este întotdeauna afectat de abuzul de alcool este ficatul”¦ Celălalt organ afectat la fiecare abuz de alcool este creierul. Celulele nervoase nu se regenerează. La fiecare consum puternic de alcool sunt distruse cîteva mii”.
Pe lîngă doctorul trupesc, şi poate mai mult decît acesta, doctorul duhovnicesc are un mare rol în a-l ajuta pe beţiv să renunţe la patima sa. Pe lîngă sfaturi, dacă acesta apelează la ajutorul lui Dumnezeu, îl va ajuta harul primit în taina spovedaniei şi a celorlalte taine tămăduitoare.

e). Tabagismul este o altă patimă care-i robeşte pe foarte mulţi oameni. Sfîntul Pavel ne întreabă: „Nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfînt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?” (1 Corinteni 6, 19). Or, acest templu al Duhului Sfînt noi ne îngăduim să-l „tămîiem” cu „tămîia dracului”.
Fumatul reduce speranţa de viaţă. Fumătorii sunt predispuşi la o seamă de boli, cum ar fi: cancerul, astmul bronşic, infarctul, bronşita, impotenţa, infertilitatea, emfizemul pulmonar, arteroscleroza, fragilitatea imunitară şi altele.
Tabagismul face victime în întreaga lume. Anual mor în jur de 4,9 milioane de oameni din cauza acestui viciu. Panourile publicitare ale diverselor companii de ţigări iau cu asalt oraşele din întreaga lume. Personajele reclamelor sunt întotdeauna şarmante, pentru a reuşi să-i corupă pe privitori.
Şi în Romînia acest păcat face ravagii. În judeţul Dolj, de exemplu, pentru estimarea prevalenţei fumatului în perioada 1993-1996 s-a aplicat un chestionar de profil unui număr de 8502 subiecţi din ambele medii de rezidenţă şi de ambele sexe. Rezultatele obţinute au fost comparate cu datele altor studii similare din Romînia şi S.U.A. Din prelucrarea datelor a rezultat că 21,9% din populaţia judeţului fumează. În alte judeţe procentul e mai mare. Proporţia fumătorilor de sex masculin este de 2,76 ori mai mare decît a celor de sex feminin. În funcţie de mediul de rezidenţă, tabagismul este mai răspîndit în mediul urban, la ambele sexe, atingînd cotele maxime la adolescenţi şi adulţii tineri.
Pentru a se renunţa la această patimă este nevoie de multă voinţă. Ai nevoie, spunem noi, şi de un bun duhovnic. Trebuie, apoi, să conştientizezi faptul că fumatul dăunează sănătăţii tale. E nevoie să fii hotărît pentru a spune: nu! Primele luni de abstinenţă sunt dificile pentru orice fumător. Tentaţia apare zilnic şi e nevoie de o voinţă de fier ca să reuşeşti cu adevărat. După ce ai renunţat la fumat nu-i bine să te amăgeşti cu o ţigară. S-ar putea ca întreg efortul să fi fost în zadar.
Pe lîngă aceste răni provocate de păcat fiinţei omeneşti am mai putea aminti şi altele, precum onanismul, pornofilia şi dependenţa de internet. Le-am subliniat, după părerea noastră, pe cele mai importante. Oricum, păcatul nu-i o simplă încălcare formală a poruncilor lui Dumnezeu, ci-i mult mai mult decît atît. El este o realitate spirituală care afectează profund omul lăuntric şi se răsfrînge apoi asupra omului trupesc. Şi nu numai atît: păcatul individului se răsfrînge asupra familiei, asupra colectivităţii şi asupra cosmosului întreg.

IPS Andrei Andreicut