Evanghelia despre biruinta asupra mortii – Sf. Nicolae Velimirovici

aprilie 22, 2009 Categoria: Articole, Nicolae Velimirovici, Predici

Cei înghetati se strîng în jurul focului, cei flamînzi se strîng în jurul mesei; cei care au rabdat suferinta mare în noaptea cea lunga se bucura la venirea zorilor; cei sleiti de lupte aprige se veselesc la venirea biruintei neasteptate. O, Doamne, prin Învierea Ta, Tu Te-ai facut toate lucrurile pentru toti oamenii!

O, Preabogatule Împarate, cu un dar, Tu ai umplut toate mîinile noastre întinse catre cer! Bucurati-va, o, tu, cerule si, o, tu, pamîntule, bucurati-va! Bucura-te, o, tu, cerule, precum se bucura mama care îsi hraneste copiii cei flamînzi; bucura-te, o, tu, pamîntule, precum se bucura copiii la primirea hranei din mîinile mamei lor!

Biruinta lui Hristos este singura biruinta întru care se poate bucura întreaga lume, chiar de la începuturi pîna la sfîrsit. Oricare alta biruinta de pe pamînt a deosebit si înca îi deosebeste pe oameni, unii de altii. Atunci cînd un împarat pamîntesc cîstiga o victorie asupra altui împarat, unul dintre ei se bucura, iar celalalt se plînge. Atunci cînd omul iese biruitor asupra vecinului sau, sub un acoperis este cîntare, iar sub celalalt este plîngere. Nici o izbînda de bucurie de pe pamînt nu este lipsita de otrava rautatii: biruitorul obisnuit, de pe pamînt, se bucura atît prin rîsul sau, cît si prin lacrimile dusmanului sau biruit. El nici nu vede cum loveste raul prin mijlocirea bucuriei.

Cînd Tamberlan l-a biruit pe sultanul Baiazid, biruitorul l-a pus pe biruit într-o cusca de fier în fata careia a mîncat un ospat al biruintei. Rautatea lui i-a fost întreaga sa bucurie; ticalosia lui a fost hrana veseliei lui.

O, fratii mei, ce scurta bucurie este rautatea! O, raul este hrana prea otravitoare pentru veselie! Cînd regele Stefan Dusan l-a biruit pe regele bulgar, el nu a intrat în pamîntul bulgar, nici nu a luat poporul bulgar ca prizonier, ci, cu durere adînca, a plecat la o mînastire ca sa posteasca si sa se roage. Acest biruitor a fost mai nobil decît cel dintîi. Dar aceasta biruinta, ca fiecare biruinta, nu era lipsita de taisul pregatit pentru cel care a biruit. Dar chiar si cea mai înflacarata istorie a lumii este ca un soare, ale carui raze sunt pe jumatate luminoase, pe jumatate întunecate.

Numai biruinta lui Hristos este ca soarele care revarsa raze stralucitoare peste toti cei care se afla sub el. Numai biruinta lui Hristos umple toate sufletele oamenilor cu bucurie de neînvins. Numai aceasta singura este fara de rautate sau pizma.

Vei spune ca aceasta este o biruinta plina de taine? Este; dar în acelasi timp este descoperita si întregii omeniri, celor vii si celor morti.

Vei spune ca aceasta este o biruinta plina de dar? Este, si mai mult decît atît. Nu este mama mai plina de dar cînd, nu o data sau de doua ori îsi izbaveste copiii de serpi, dar pentru a-i izbavi pe ei pentru todeauna, aceasta merge cu curaj chiar la cuibul serpilor si îi arde în întregime?

Vei spune ca aceasta este o biruinta tamaduitoare? Este, tamaduitoare si mîntuitoare pentru vecii vecilor. Aceasta biruinta aleasa mîntuieste oamenii de rau si îi face fara de pacat si fara de moarte. Nemurirea fara lipsirea de pacat ar însemna doar largirea puterii raului, si a rautatii si a pizmei, dar nemuriea dimpreuna cu lipsa de pacat aduce bucuria fara de margini si îi face pe oameni fratii îngerilor minunati ai lui Dumnezeu.

Cine nu s-ar bucura întru biruinta Domnului nostru Iisus Hristos? El nu a fost biruitor pentru El, ci pentru noi. Biruinta Lui nu L-a facut pe El mai mare sau mai viu, sau mai bogat, ci pe noi ne-a facut astfel. Biruinta Lui nu este egoism, ci dragoste, nu este însfacare, ci daruire.

Cuceritorii pamîntesti iau biruinta asupra lor; Hristos este singurul Cuceritor care o aduce. Nici macar un singur cuceritor pamîntesc, împarat sau capetenie, nu doreste ca biruinta lui sa-i fie luata si data altcuiva; numai Domnul Cel Înviat daruieste biruinta Lui cu amîndoua mîinile, fiecaruia dintre noi si nu este suparat, ci mai mult Se bucura atunci cînd noi, prin biruinta Lui, ne facem biruitori – cu alte cuvinte: mai mari, mai vii si mai bogati decît am fost.

Biruintele pamîntesti arata mai bine cînd sunt privite de departe, dar sunt mai urîte si mai respingatoare cînd sunt privite de aproape; în vreme ce, în ceea ce priveste biruinta lui Hristos, nu se poate spune de unde arata mai bine, de departe sau de aproape. Privind aceasta biruinta de departe, ne minunam de aceasta, ca fiind fara de asemanare în stralucirea, curatia si harul ei mîntuitor. Privind aceasta biruinta de aproape, ne minunam de aceasta, pentru ca sunt învinsi vrajmasii cumpliti si pentru ca au fost sloboziti robi fara de numar ai lor.

Astazi este ziua cea mai presus dintre toate zilele anului, închinata sarbatoririi acestei biruinte a lui Hristos si de aceea se cade sa privim aceasta biruinta de aproape, atît pentru mai buna noastra cunoastere, cît si pentru mai marea noastra bucurie.

Atunci sa ne apropiem de Domnul nostru înviat si biruitor si sa ne întrebam:

Mai întîi: asupra cui a fost biruitor Hristos prin Învierea Sa ?

În al doilea rînd: pe cine a slobozit Hristos prin biruinta Sa ?

I

Prin Învierea Sa, Domnul a biruit pe cei doi dintre cei mai aprigi vrajmasi ai vietii si ai cinstei omenesti: moartea si pacatul. Acesti doi vrajmasi ai oamenilor s-au nascut atunci cînd primul om s-a despartit de Dumnezeu, calcînd peste poruncile despre ascultare, fata de Facatorul sau. În Rai, Omul nu a cunoscut nici moartea nici pacatul, nici frica nici rusinea. Pentru ca, despartindu-se de Dumnezeul Cel viu, omul nu a putut cunoaste nimic despre moarte si traind în ascultare desavîrsita fata de Dumnezeu, el nu putut cunoaste nimic despre pacat.

Acolo unde nu se cunoaste moartea nu exista frica; si acolo unde nu se cunoaste pacatul, nu s-a nascut nici rusinea din pacat. De îndata ce omul a pacatuit împotriva ascultarii mîntuitoare fata de Dumnezeu, atît frica, cît si rusinea, au venit împreuna cu pacatul: omul s-a simtit la o departare nemarginita fata de Dumnezeu, si a simtit dinainte secerea mortii asupra lui. De aceea, atunci cînd Dumnezeu l-a chemat pe Adam si a întrebat: „Adame, unde esti?”, el a spus: „Am auzit glasul Tau în rai si m-am temut caci sunt gol, si m-am ascuns” (Facerea 3:9-10).

Pîna atunci, glasul lui Dumnezeu îl încurajase, îl bucurase si îl însufletise pe Adam, dar atunci, cînd se savîrsise pacatul, acelasi glas aducea slabiciune, groaza, moarte. Pîna atunci Adam se stia învesmîntat în acoperamîntul fara de moarte al îngerilor, dar atunci el s-a stiut stricat de pacat, jefuit, pîngarit si coborît pîna la treapta animalelor si coborît pîna la masura unui pitic.

Asadar, fratii mei, vedeti cît de îngrozitor este cel mai mic pacat al neascultarii fata de Dumnezeu. Capatînd frica fata de Dumnezeu, Adam s-a ascuns printre pomii raiului – ca o pisica de casa care, atunci cînd se salbaticeste, o porneste pe dealuri si începe sa se ascunda de stapînul ei si de mîna care a hranit-o!

Adam a început sa caute ocrotire în afara Ocrotitorului sau, de la animalele lipsite de judecata, pe care le stapînise pe deplin pîna atunci. Un pacat a atras cu viteza luminii fulgerului pe cel de al doilea, pe al treilea, al sutalea, al miilea, pîna cînd omul s-a facut în cele din urma ca animalul între animale si ca pamîntul între cele pamîntesti, atît în trup cît si în suflet. Calea pacatoasa pe care a pornit-o Adam l-a dus catre pamînt si în pamînt. Si astfel Dumnezeu a spus: „Pamînt esti si în pamînt te vei întoarce” (Facerea 3:19), aratînd nu numai judecata lui Dumnezeu ci si o socotinta mai mare asupra celor pamîntesti si a risipirii omului, care, odata început, a crescut grabnic.

Urmasii lui Adam, neam dupa neam, s-au legat din ce în ce mai mult de pamînt si s-au tot farîmitat, si s-au împrastiat, pacatuind cu rusine si murind cu frica si groaza. Oamenii se ascundeau de Dumnezeu printre pomi, pietre, aur si tarîna; dar, cu cît se ascundeau mai mult, cu atît se lepadau mai mult de adevaratul Dumnezeu si cu atît L-au uitat mai mult.

Natura, care se întindea odinioara la picioarele oamenilor, treptat a crescut pîna deasupra capului lor, astfel ca în cele din urma, aceasta a ascuns cu totul fata lui Dumnezeu de la ei si a luat locul Lui. Si omul a început sa-si faca un dumnezeu din natura: ascultînd de ea, purtîndu-se potrivit cu ea, rugîndu-se ei si aducîndu-i jertfe. Dar închinarea la natura nu a fost în stare sa o izbaveasca nici pe aceasta nici pe om de la moarte si stricaciune.

Calea cumplita pe care o urma omenirea era calea pacatului; si aceasta cale pierzatoare ducea neînduplecat catre cetatea cea una întunecata si numai una: cetatea mortii. Împaratii pamîntului au cîrmuit oamenii; pacatul si moartea au cîrmuit atît oamenii cît si împaratii. Cu cît calea ducea mai departe, cu atît sporea greutatea pacatului, precum bulgarul de zapada care se rostogoleste la vale. Omenirea ajunsese în adîncurile deznadejdii cînd a aparut Biruitorul cel ceresc ca sa-i mîntuiasca.

Biruitorul era Domnul Iisus Hristos. Vesnic fara de pacat si vesnic fara de moarte, El a trecut prin mormintele oamenilor, presarînd florile nemuririi odata cu venirea Lui. Suflarea Lui a spulberat duhoarea pacatului si mortii au înviat la cuvîntul Lui.

Dar El, din iubirea Sa pentru oameni, a luat muntele de pacate asupra Lui, în acelasi chip în care, din iubirea Sa pentru oameni, S-a îmbracat în vesmînt de om, muritor. Dar pacatul omenesc era atît de greu si de cumplit ca, sub povara lui, Fiul lui Dumnezeu a pogorît în mormînt. Însutit fie binecuvîntat acel mormînt din care a tîsnit rîu întreg de nemurire pentru întreaga omenire!

Biruitorul a pogorît dincolo de morminte, pîna în iad, unde a rasturnat tronul lui Satan si a stricat pamîntul roditor al tuturor uneltirilor împotriva oamenilor. Din adîncimea mormîntului, Biruitorul S-a înaltat în cerurile cele mai înalte, deschizînd o cale noua – catre cetatea vietii. El a stricat iadul întru toata taria Lui si, întru taria Lui, a slavit trupul Sau si S-a înaltat din mormînt – întru puterea Lui, care este nedespartita de aceea a Tatalui si a Duhului Sfînt.

Blînd ca un miel, bunul Domn Iisus a mers la suferinta si la moarte, si puternic fiind ca Dumnezeu, El a rabdat suferinta si a biruit moartea. Învierea Sa este adevarata si este în acelasi timp proorocirea si chipul învierii noastre – „caci trîmbita va suna si mortii vor învia nestricaciosi” (I Corinteni 15:52).

Unii se vor întreba: cum se poate spune ca Domnul Cel înviat a biruit moartea, cînd oamenii înca mor? Cei care vin în aceasta lume prin pîntecele mamei lor o vor parasi prin moarte si mormînt. Aceasta este regula.

Numai ca, pentru noi, cei care murim întru Hristos, moartea nu mai este o prapastie adînca întunecata, ci nasterea la viata noua si întoarcere în patria noastra.

Pentru noi mormîntul nu mai este un întuneric vesnic, ci poarta la care ne asteapta îngerii minunati ai lui Dumnezeu.

Pentru toti cei care sunt îndestulati de dragoste pentru Preafrumosul si Iubitorul Domn Iisus Hristos, mormîntul s-a facut doar ultima împiedicare pîna a ajunge înaintea fetei Lui – si aceasta împiedicare este neputincioasa, ca pînza de paianjen. Si astfel slavitul Apostol Pavel striga: „Pentru mine viata este Hristos si moartea, un cîstig” (Filipeni 1:21).

Cum sa nu fi biruit Domnul moartea, cînd moartea nu se face vazuta înaintea Lui? Mormîntul nu mai este o prapastie adînca, pentru ca El a umplut-o cu Sine; nici mormîntul nu mai este întuneric pentru ca El l-a luminat; nici frica si groaza nu mai este pentru ca El arata începutul, nu sfîrsitul; nici nu este patria noastra vesnica, ci numai usa catre patrie.

Deosebirea dintre moartea dinainte de Învierea lui Hristos si de dupa, este ca si deosebirea dintre un incendiu foarte întins si flacara unei lumînari. Biruinta lui Hristos este esentiala, si de aceea, prin El, „moartea a fost înghitita de biruinta” (I Corinteni 15:54).

Altii se vor întreba: cum se poate spune ca Domnul Cel Înviat a biruit pacatul, cînd oamenii înca pacatuiesc? Domnul a biruit pacatul cu adevarat. El a biruit pacatul prin zamislirea si nasterea Sa fara de pacat; apoi prin viata curata si fara de pacat de pe pamînt; apoi prin suferinta Sa pe Cruce, El fiind Cel Drept; si în cele din urma El a încununat aceasta biruinta prin Învierea Sa cea slavita. El S-a facut leacul, leacul potrivit si de netagaduit, împotriva pacatului.

Cel care este lovit de pacat numai de Hristos poate fi tamaduit.

Cel care nu doreste sa cada în pacat, numai cu ajutorul lui Hristos poate schimba aceasta dorire în realitate. Cînd oamenii au descoperit vindecarea variolei, ei au spus: am biruit aceasta boala! Ei au spus acelasi lucru cînd au descoperit vindecarea pentru amigdalita, durere de dinti, guta si alte boli asemanatoare: le-am biruit! Atunci, descoperirea vindecarii unei boli înseamna biruirea ei.

Hristos este pe departe Cel mai mare Doctor din istoria omenirii, pentru ca El a adus oamenilor vindecarea pentru boala care se afla dincolo de toate bolile – pentru pacat, din care s-au nascut toate celelalte boli si toate celelalte suferinte ale omului, atît trupesti cît si sufletesti. Acest leac este El Însusi, Domnul Cel înviat si viu. El este singurul Leac bine lucrator împotriva pacatului.

Daca oamenii, chiar si astazi, pacatuiesc, si pacatuind ajung la pieire, aceasta nu înseamna ca Hristos nu a biruit pacatul, ci numai faptul ca acei oameni nu au luat acel leac, unul si numai unul, împotriva bolii lor aducatoare de moarte; aceasta înseamna, fie ca nu Îl cunosc destul pe Hristos ca leac, ori, daca Îl cunosc pe Domnul, ei nu iau folos de la El, dintr-o pricina sau alta.

Dar istoria arata, prin mii si mii de glasuri, ca cei care folosesc acest leac pentru sufletele lor si îl iau în trupurile lor, se tamaduiesc si se fac întregi. Cunoscînd slabiciunea fiintei noastre, Domnul nostru Iisus Hristos a pregatit leacul pentru cei credinciosi, ca acestia sa Îl ia ca hrana si bautura sub chipul vazut al pîinii si al vinului. Aceasta a facut Iubitorul de oameni din dragostea Lui nemasurata pentru oameni, pur si simplu pentru a le usura apropierea de leacul de viata datator împotriva pacatului si a stricaciunii aduse de pacat.

„Cel ce manînca trupul Meu si bea sîngele Meu ramîne întru Mine si Eu întru el „¦ si va trai prin Mine.” (Ioan 6:56-57). Cei care pacatuiesc hranesc pacatul si viata care se afla în ei se pierde prin pacat. Totusi, cei care se hranesc cu Domnul Cel viu, se hranesc cu viata si viata din ei sporeste tot mai mult si moartea se împutineaza. Si cu cît viata sporeste, cu atît pacatul se micsoreaza. Dulceata neroada si întunecata a pacatului se înlocuieste în ei cu dulceata plina de bucurie si de viata datatoare a Biruitorului Hristos.

Binecuvîntati sunt cei care au încercat si au simtit aceasta taina în viata lor. Ei se pot numi fii ai luminii si copii ai harului. Cînd vor trece din viata aceasta, ei vor parasi spitalul fara sa mai fie bolnavi, ci oameni sanatosi.

II

Ne întrebam acum: pe cine a slobozit Domnul Cel înviat prin biruinta Lui asupra pacatului si a mortii ? Oamenii unui singur popor sau ai unui neam? Oamenii unei clase sau pozitii sociale? Nu; în nici un chip. O asemenea slobozire ar fi, în esenta, biruinta rautacioasa a cuceritorilor pamîntesti.

Domnul nu Se numeste „Iubitorul iudeilor” sau „Iubitorul grecilor” sau „Iubitorul saracilor” sau „Iubitorul aristocratilor” ci „Iubitorul oamenilor”. El a pregatit biruinta Sa pentru toti oamenii, fara nici un fel de deosebire între oameni, pe care numai ei singuri le nascocesc si le socotesc. El a dobîndit biruinta pentru totdeauna si pentru ajutorul tuturor oamenilor ziditi si le-a daruit-o tuturor. Celor care primesc aceasta biruinta si aceasta se face si biruinta lor, El le-a fagaduit viata vesnica si salasluirea dimpreuna cu El în Împaratia cea cereasca. El nu sileste pe nimeni sa primeasca aceasta biruinta, cu toate ca are un pret atît de scump, ci lasa oamenilor libertatea de a alege daca o primesc sau nu. Asa cum omul în Rai a ales în chip liber caderea, moartea si pacatul din mîinile lui Satan, tot la fel omul este liber si acum sa aleaga viata si mîntuirea din mîinile Domnului Celui Biruitor.

Biruinta lui Hristos este un balsam, balsam de viata datator, pentru toti oamenii, toti cei care au capatat lepra din pacat si din moarte.
Acest balsam îi face pe bolnavi sanatosi si pe cei sanatosi si mai sanatosi.
Acest balsam înviaza mortii si da mai mare tarie vietii celor ce sunt în viata.

Acest balsam întelepteste omul, îl înnobileaza si îl îndumnezeieste; îi sporeste puterea însutit, înmiit si îi înalta cinstirea cu mult deasupra întregii celeilalte naturi, în starea ei de slabiciune, pîna la stralucirea si frumusetea îngerilor si arhanghelilor lui Dumnezeu .

O, balsam preafrumos si datator de viata! Ce mîna nu te-ar lua pe tine? Ce inima nu te-ar pune pe ranile ei? Care gura nu ti-ar cînta cîntari de lauda? Care pana nu ar scrie minunile pe care tu le-ai lucrat? Care abac nu ar socoti toate vindecarile pe care tu le-ai facut celor bolnavi si învierile din morti savîrsite de tine pîna acum? Care lacrimi nu ar curge spre recunostinta fata de tine?

Atunci, veniti toti fratii mei, care va temeti de moarte. Veniti mai aproape de Hristos Cel Înviat si Cel care Înviaza, si El va va slobozi pe voi din moarte si din frica de moarte.

Veniti, toti cei care traiti sub rusinea pacatelor voastre savîrsite în chip deschis sau în ascuns. Apropiati-va de Izvorul de apa vie, care va spala si va curateste si care poate sa faca din vasul cel mai murdar vasul mai alb decît zapada.

Veniti, toti cei care cautati sanatatea, puterea, frumusetea si bucuria. Iata, Hristos Cel înviat este Izvorul tuturor acestora. El va asteapta cu mila si cu dragoste aprinsa, voind ca nici unul sa nu se piarda.

Închinati-va înaintea Lui, în trup si în suflet. Uniti-va cu El cu toata mintea si cu gîndurile voastre. Îmbratisati-L din toata inima voastra. Nu aduceti slava înrobitorului, ci Eliberatorului; nu va uniti cu pierzatorul ci cu Mîntuitorul; nu îmbratisati pe cel strain ci pe Rudenia voastra cea mai apropiata si pe Prietenul vostru cel mai drag.

Domnul cel Înviat este Minunea minunilor, dar în timp ce este Minunea minunilor, El este de aceeasi fire ca si voi – de fire omeneasca adevarata, firea cea dintîi, asa cum era a lui Adam în Rai. Firea omeneasca adevarata nu a fost zidita pentru a fi înrobita firii lipsite de judecata, care o înconjoara, ci ca sa stapîneasca firea prin puterea ei. Adevarata fire a omului nu sta nici în nevrednicie, nici în boala, nici în moarte si nici în pacatosenie, ci în slava si sanatate, nepacatosenie si viata vesnica.

Domnul Cel Înviat a sfîsiat catapeteasma care despartea Dumnezeirea de omenirea cea adevarata si ne-a aratat în El maretia si frumusetea si a unuia si a celuilalt. Nici un om nu poate sa cunoasca pe Dumnezeu adevarat decît numai prin Domnul nostru Iisus Hristos Cel Înviat; si nimeni nu poate sa cunoasca omul adevarat decît numai prin El.

Hristos a înviat, fratii mei !

Prin Învierea Lui, Hristos a biruit pacatul si moartea, a stricat împaratia întunericului lui Satan, a slobozit pe oamenii cei înrobiti si a rupt pecetea asupra celor mai mari taine ale lui Dumnezeu si ale omului. Slava si lauda sa Îi aducem Lui, dimpreuna cu Tatal si cu Duhul Sfînt – Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si-n vecii vecilor. Amin.

Sfantul Nicoale Velimirovici