Cum se poate demonstra că păcatul este un chin? – Sf. Ioan de Kronstadt

februarie 24, 2009 Categoria: Articole, Cuvinte duhovnicesti, Ioan de Kronstadt

Ce adevăr înspăimîntător! Păcătoşii care nu se căiesc pierd după moarte orice posibilitate de a se achimba în bine, adică rămîn mereu pradă chinurilor veşnice. Păcatul înseamnă chin. Cum s-ar putea demonstra aceasta? în modul cel mai distinct prin starea în care se află unii păcătoşi şi prin caracteristicile păcatului însuşi: de a-l ţine pe om în prinsoare şi de a-i bloca toate căile de ieşire din el.

Cine nu ştie oare cît de greu îi vine păcătosului, atunci cînd este lipsit de un anume dar de la Dumnezeu, să părăsească calea păcatului pe care a îndrăgit-o atît şi să aleagă calea virtuţii?! Cît de adînc îşi slobozeşte păcatul rădăcinile în inima păcătosului şi în toată făptura lui, cum îi impune acestuia propria sa viziune, denaturată, asupra lucrurilor, înfăţişîndu-le pe cele mai rele dintre ele într-o lumină ispititoare.

Ştim de asemenea că de cele mai multe ori păcătoşii nu se gîndesc să se îndrepte, nu se socotesc pe sine mari păcătoşi, lăsîndu-se orbiţi de trufie şi egoism. Şi chiar atunci cînd se consideră păcătoşi, cad în acea deznădejde ce vine de la iad, care le învăluie mintea ca o pîclă înăbuşitoare şi le înrăieşte inima. Dacă n-ar lucra în el harul dumnezeiesc, nici un păcătos nu s-ar întoarce la Dumnezeu, deoarece păcatul are însuşirea de a ne întuneca mintea şi de a ne lega de mîini şi de picioare.

Dar timpul şi locul cînd putem primi lucrarea harului este doar în această viaţă. După moarte, numai rugăciunile Bisericii, cele făcute pentru păcătoşii care s-au căit, pot lucra asupra acelor suflete care se arată primitoare harului, luminii faptelor bune, cea pe care au dus-o cu ei dincolo, suflete peste care poate să coboare harul lui Dumnezeu sau să lucreze cucernicele rugăciuni ale Bisericii. Neîndoielnic, păcătoşii care nu se căiesc rămîn fiii pierzării.

Ce-mi spune propria-mi experienţă atunci cînd mă aflu prins de păcat? Mi se întîmplă uneori să mă chinuiesc ziua întreagă şi să nu mă pot înălţa cu inimă curată, fiindcă păcatul mă înrăieşte, mă face să nu mă pot bucura de milostivirea lui Dumnezeu; mă pîrjolesc ca în foc, dar rămîn de bunăvoie în el, fiindcă păcatul mi-a legat puterea. Mă simt ca şi cum aş fi înlănţuit în mine însumi, nu sunt în stare să mă pot întoarce către Dumnezeu, pînă cînd, văzîndu-mi neputinţa şi smerenia, lacrimile mele, El nu se va milostivi de mine şi îmi va trimite harul Său. Nu zadarnic omul predat păcatului este numit legat cu legăturile întunericului (2 Petru 2, 4).

(Sfîntul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)
/ioandekronstadt.wordpress.com/