Sfîntul Ioan de Kronstadt (Vieţile sfinţilor căsătoriţi)

ianuarie 2, 2009 Categoria: Articole, Familia, Ioan de Kronstadt, Vietile Sfintilor

Sfîntul Ioan s-a născut în gubernia Arhanghelsk din Rusia, la 18 octombrie 1829, într-o foarte săracă familie preoţească. Cei mai mulţi dintre strămoşii săi, vreme de cel puţin 350 de ani, au fost preoţi sau cantori sau au slujit într-un fel sau altul Bisericii, astfel că Ioan a fost blagoslovit cu o creştere foarte evlavioasă. Tatăl său îl lua foarte des la slujbele bisericii, iar acasă vorbea adeseori cu el despre Hristos şi sfinţi. El însuşi spune: „Pe cît îmi pot aduce aminte, din cea mai fragedă pruncie, pe cînd aveam patru sau şase ani, părinţii mei mi-au sădit obişnuinţa rugăciunii, şi prin pilda lor m-au făcut să fiu un copil în armonie cu religia”.
În ultimii săi ani, vorbind uneia din fiicele sale duhovniceşti, Stareţa Taisia, Sfîntul Ioan i-a spus: „Ştii ce anume a pus temelia întoarcerii mele către Dumnezeu şi ce anume, încă din copilărie mi-a încălzit inima cu dragostea de El? Sfintele Evanghelii. Tata avea Noul Testament în slavonă, iar mie îmi plăcea să citesc minunata carte cînd veneam acasă în vacanţele şcolar; stilul şi simplitatea povestirii o făcea accesibilă judecăţii mele copilăreşti. Am citit Evangheliile, m-am desfătat cu ele şi am aflat în ele o mîngîiere de neînlocuit. Acest Nou Testament l-am avut cu mine şi la şcoală. Aş putea spune că Noul Testament mi-a fost prietenul copilăriei, dascăl, călăuzire şi mîngîiere”¦”

A învăţat cu mare greutate să citească, iar în primii ani de şcoală se chinuia să înţeleagă şi să reţină lecţiile. Dar pe la zece ani, după ce s-a rugat cu înfocare şi îndelung, cerînd ajutorul lui Dumnezeu, amîndouă aceste neputinţe au fost cu totul tămăduite prin harul lui Dumnezeu.

Pe cînd era la Academie, învăţînd pentru a se face preot, Sfîntul Ioan visa să ajungă mai întîi propovăduitor între păgîni, mai ales în Alaska. Dar cînd şi-a dat seama că însuşi poporul său avea mare nevoie de învăţătură, a început a rîvni să fie un preot care să-şi slujească şi să-şi înveţe poporul. Într-o noapte s-a văzut în vis intrînd într-o catedrală. Mai tîrziu, cînd a vizitat catedrala din Kronstadt, un mare port din nordul Rusiei, a recunoscut-o ca fiind cea din visul său. S-a căsătorit cu Elisabeta, fiica protoiererului catedralei (aflat în pragul pensionării), şi a ajuns preot acolo în 1855.

Prima sa predică arată obîrşia deosebitului său succes ca preot, iar ceea ce a spus atunci despre dragoste se potriveşte creştinilor din toate timpurile: „Îmi simt slăbiciunea şi nevrednicia de a săvîrşi cea mai înaltă slujire de pe pămînt, însă ştiu ce anume mă poate face vrednic de cinul preoţesc”¦ este dragostea pentru Hristos şi pentru toţi oamenii, Dragostea este o forţă uriaşă; ea îl face tare pe cel slab şi mare pe cel mic. Aceasta e însuşirea dragostei curate, a dragostei Evangheliilor. Dumnezeul meu, care este cu totul dragoste, îmi dă o putere din dragostea aceasta şi o aprinde cu flacără mare prin Sfîntul Său Duh”.

Părintele Ioan ştia de la început că dragostea faţă de toţi oamenii „“ nu numai faţă de cei din întinsa sa parohie, ci faţă de toţi cei din oraş, inclusiv săracii şi răufăcătorii „“ va însemna pentru el o trudă nemaipomenită. Este limpede că simţea nevoia unei căsătorii cu o rînduiala neobişnuită. Astfel că, încă de la începutul căsătoriei lor, i-a spus soţiei că vroia să trăiască cu ea ca frate şi soră, spre a se putea dărui mai deplin slujirii lui Dumnezeu şi celorlalţi oameni. Deşi la început soţia sa nu s-a bucurat de această propunere, cu timpul a ajuns nu numai să o primească, ci şi să-i fie ajutor şi sprijin nepreţuit în marea lui misiune. Negreşit că era greu să trebuiască să-ţi „împarţi” soţul iubit cu atît de mulţi oameni „“ ca el să fie plecat, slujind celorlalţi mai tot timpul „“ dar poate că această grea jertfă a fost una din cele mai mari ofrande ale sale. Căci a reuşit să accepte acest fel de vieţuire neobişnuită cu bucurie, socotindu-l pe Sfîntul Ioan ce pe o „comoară de obşte” ce trebuia îngrijită şi ocrotită. Nepoata lor, pe care mai tîrziu au crescut-o în propria casă, aduce mărturie limpede despre acest lucru, ca şi despre marea dragoste dintre ei, aşa cum vedem din amintirile ei de mai jos.

Spre a da o oarecare idee despre slujirea „practică” a Sfîntului Ioan, putem înşirui principalele componente ale „Casei muncii ziditoare” pe care a înfiinţat-o pentru săracii oraşului. Ea cuprindea o şcoală elementară gratuită (Sfîntul Ioan iubea în mod deosebit copiii, spunînd că în ei chipul lui Dumnezeu era mai vădit), un atelier de tîmplărie, o clasă de desen, un atelier de cusut pentru femei, un atelier de cizmărie, o bibliotecă pentru copii, o colecţie zoologică, o sală de gimnastică şi o librărie pentru copii şi adulţi. A organizat şi lecţii de catehizare pentru adolescenţi şi copii, conferinţe pe diferite teme, a înfiinţat o sală de lectură pentru copii, o bibliotecă cu taxă, un cămin de orfani, o tabără de vară pentru copii, un adăpost pentru alcoolici, îngrijire medicală gratuită şi mese gratuite pentru săraci.

De obicei, Părintele Ioan îşi începea ziua la orele trei dimineaţa şi adeseori nu se culca pînă la miezul nopţii. Pe lîngă faptul că organiza ajutorarea săracilor, prin strîngerea de fonduri şi chivernisirea lor, el însuşi petrecea multe ore pe zi între oameni „“ cercetînd, mîngîind, aducîndu-le hrană, făcînd rost de medicamente pentru bolnavi şi aşa mai departe.

Din multele donaţii pe care le primea, a mai zidi în sărăcăciosul sat unde se născuse o biserică, o şcoală, un orfelinat, un joagăr, un magazin cooperatist şi o mănăstire. Printre multele sale realizări trebuie pomenită şi frumoasa mănăstire Sfîntul Ioan din Rila, pe care a întemeiat-o. În subsolul bisericii acesteia a zidit o capelă închinată Sfîntului Prooroc Ilie şi Sfintei Teodora „“ sfinţii patroni ai părinţilor săi. Acolo a şi cerut să fie înmormîntat.

Însă mai presus de toate, Sfîntul Ioan a fost un mare om de rugăciune, care iubea slujbele bisericii. Slujea Sfînta Liturghie în fiecare zi şi îndemna pe oameni să se împărtăşească cît mai des (uneori erau cinci mii de credincioşi care se împărtăşeau la Liturghie, astfel că slujba ţinea mai multe ore). Sfîntul Siluan Athonitul (24 septembrie), contemporan cu Sfîntul Ioan, spunea despre el:

„Îmi aduc aminte cum după Liturghie, atunci cînd trăsura sa trăgea, iar el se urca în ea ca să se aşeze, oamenii năvăleau împrejurul lui, cerîndu-i blagoslovenia; şi în tot acel vacarm, sufletul lui rămînea răpit în Dumnezeu. Atenţia sa rămînea neabătută în mijlocul mulţimii şi nu îşi pierdea pacea sufletească. Vă întreb, cum oare izbîndea aceasta? Izbutea aceasta, şi nu se tulbura, fiindcă iubea oamenii şi nu înceta să se roage Domnului pentru ei”.

Aşa cum am spus, Sfîntul Ioan iubea copiii şi era adînc preocupat de educaţia lor. Stăruia să predea el însuşi Noul Testament şi alte ore la liceu şi să asigure din micul său salariu educaţia nepoatei sale şi, cum spune ea însăşi, „urmărea progresele mele cu un interes neabătut, uitîndu-se săptămînal în carnetul meu de note şi semnîndu-l”.
El a văzut valoarea educaţiei seculare, dar şi-a dat seama că aspectul cel mai însemnat al educaţiei era „educaţia inimii” „“ educaţia e poate fi deplin asigurată numai de către Biserică. Cum spunea el însuşi:

„Poţi fi savant, dar vai, un om foarte rău”¦ Trebuie să educăm oamenii să nu fie doar nişte învăţaţi şi oameni folositori societăţii, ci şi „“ ceea ce este cu mult mai însemnat şi folositor – să fie creştini buni şi cu frica lui Dumnezeu”¦ Rugaţi-vă lui Dumnezeu ca, din suma totală a cunoştinţelor dobîndite, să crească în sufletul copiilor un întreg un întreg armonios „“ acel sănătos sistem creştin de cunoştinţe, rînduieli şi deprinderi ce înfăţişează adevărata educaţie creştineasc㔦 Dar dacă elevii noştri chiulesc de la sfintele slujbe spre a-şi face lecţiile ce sunt legate, strict vorbind, de lucruri lumeşti; şi dacă, atunci cînd se află în biserică, îşi fac griji pentru temele de acasă, astfel încît slujba nu le poate hrăni mintea şi inima; şi dacă se plictisesc în biserică, atunci activitatea pedagogică va avea de suferit. Căci cea mai bună educaţie este negreşit cea dată de Biserică, cu minunatele şi cereştile ei slujbe, ce pătrund direct înăuntrul fiinţei omului.”

Pe lîngă toate operele de binefacere şi slăvita slujire a Liturghiei, Părintele Ioan era binecunoscut pentru discernămîntul său duhovnicesc, în calitate de duhovnic, şi pentru rugăciunile sale vindecătoare. Multe minuni s-au făcut prin rugăciunile Părintelui Ioan, atît în timpul vieţii, cît şi după moarte.

În ultimii trei ani ai vieţii, Părintele Ioan a îndurat mari dureri din pricina bolii. Şi Matuşka Elisabeta era foarte bolnavă şi se necăjea că nu poate să-l îngrijească. Cu trei zile înainte de moartea lui, cînd i s-a spus despre supărarea ei, el a zis: „Spune-i soţiei mele ce este întotdeauna cu mine, şi eu sunt întotdeauna cu ea”. Aceste cuvinte i-au adus mare mîngîiere, atunci şi după moartea lui.

Cunoscînd de mai înainte ziua morţii sale, Sfîntul Ioan a trecut cu pace în lumea de dincolo, la 20 decembrie 1908, la vîrsta de 79 de ani. Întreaga Rusie a jelit pierderea celui mai iubit păstor al ei; douăzeci de mii de oameni i-au urmat sicriul în alai. Însuşi Împăratul Nicolae al II-lea a poruncit să se ţină o slujbă de pomenire la moartea lui.

Matuşka Elisabeta a jelit adînc plecarea iubitului ei soţ. Şi ea s-a pregătit cu grijă pentru moartea veşnică „“ căindu-se de toate păcatele şi primind zilnic Sfînta Împărtăşanie în ultimul an al vieţii. S-a împărtăşit pentru ultima oară la 21 mai 1909 şi a părăsit această viaţă cu pace în dimineaţa următoare, pe cînd i se citea rugăciunea de ieşire a sufletului.

După cum spunea nepoata ei, Mătuşka Elisabeta „nu şi-a îngăduit niciodată să se amestece în treburile Batiuşkăi; n-a încercat niciodată să iasă în faţă sau să treacă drept egala lui; rămînînd mereu în umbră, ea strălucea de razele slavei lui, ale minunatelor lui fapte creştineşti”. Deşi un asemenea rol este adeseori nu numai evitat în zilele noastre, ci chiar dispreţuit, trebuie să înţelegem că o parte din marea roadă adusă de Sfîntul Ioan a fost posibilă doar prin dragostea jertfelnică a soţiei sale, iar acea roadă a fost desigur vrednică de o aşa mare jertfă. Avînd în vedere roada la producerea căreia a ajutat acea jertfă, putem negreşit să înţelegem care a fost ecoul „neţărmuritei” recunoştinţe pentru însemnatul rol al Matuşkăi Elisabeta în slujirea soţului ei „“ chiar dacă acest rol a trecut cu totul neobservat.

Deşi această pereche a avut o viaţă de familie neobişnuită, prin vădita lor străduinţă întru mîntuire, înţelegînd viaţa aceasta ca pregătire pentru Împărăţia cerească, ca şi prin dragostea şi dăruirea lor unul faţă de altul şi faţă de toţi cei din jurul lor, ei pot fi pildă tuturor.

din „Căsătoria, cale spre sfinţenie”
/tainacasatoriei.wordpress.com/