Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Categorii articole:



Deznădejdea şi nepăsarea

decembrie 25, 2008 Categoria: Articole, Cuvinte duhovnicesti, Ioan Gura de Aur

În viaţa creştinului, deznădejdea şi nepăsarea sunt distrugătoare. Pe cel care a căzut în păcat, deznădejdea nu-l lasă să se ridice, iar pe cel care este în picioare, nepăsarea îl face să cadă. Deznădejdea îl lipseşte pe om de bunătăţile pe care le-a dobîndit, iar nepăsarea nu-l lasă să scape de relele care îl apasă. Nepăsarea îl coboară din ceruri, pe cînd deznădejdea îl coboară de tot în prăpastia răutăţii. Iată cît de mare este puterea celor două patimi.

Diavolul a fost la început un înger bun; dar pentru că s-a purtat cu nepăsare, a fost stăpînit de deznădejde şi a căzut într-o asemenea răutate, încît nu se mai poate ridica din ea. Faptul că el era bun la început ni-l arată Domnul: Am văzut pe satana ca un fulger căzînd din cer (Luca 10, 18). Asemănarea diavolului cu un fulger vădeşte lumina pe care o avea el mai înainte şi cît de mare şi puternică a fost căderea lui.

Pavel era hulitor şi prigonitor al lui Hristos. Dar pentru că nu s-a lăsat cuprins de deznădejde, s-a ridicat din păcatul său şi a ajuns să fie egal cu îngerii. Iuda era apostol; dar pentru că a arătat nepăsare, s-a făcut trădător. Tîlharul de pe cruce, cu toate că a făcut atîtea răutăţi, nu a deznădăjduit şi, astfel, a intrat primul în rai. Fariseul, pentru că s-a mîndrit, a căzut din înălţimile virtuţii, pe cînd vameşul, pentru că nu a deznădăjduit, s-a ridicat deasupra virtuţii fariseului.

Vrei să-ţi arăt cum o cetate întreagă s-a mîntuit? Oraşul ninivitenilor a aflat mîntuirea pentru că nu a deznădăjduit. Cu toate că hotărîrea lui Dumnezeu era: Patruzeci de zile mai sunt, şi Ninive va fi distrusă! (Iona 3, 4), oamenii nu şi-au pierdut nădejdea şi îndrăzneala. Şi aceasta, cu toate că Dumnezeu nu le-a spus că se vor mîntui dacă se pocăiesc. Să luăm şi noi exemplu de la aceşti oameni, şi chiar şi atunci cînd auzim de la Dumnezeu cuvinte de osîndă, să nu ne pierdem nădejdea, ci să ne pocăim.

Ştiind toate acestea, să nu deznădăjduim. Nici o armă nu este mai eficientă în mîna diavolului ca deznădejdea. Tocmai de aceea el nu este atît de mulţumit cînd păcătuim, ca atunci cînd deznădăjduim. Apostolul Pavel ştia bine lucrul acesta. Astfel, cînd un creştin din Corint a căzut în desfrînare, le-a scris corintenilor: Îndeobşte se aude că la voi e desfrînare, şi o astfel de desfrînare cum nici între neamuri nu se pomeneşte (1 Cor. 5, 1). Nu a spus „cum nici între neamuri nu se îndrăzneşte”, ci cum nici între neamuri nu se pomeneşte, Adică: „ceea ce neamurile nici măcar nu îndrăznesc să numească, voi aţi îndrăznit să faceţi”. Şi continuă: Iar voi v-aţi semeţit, în loc mai degrabă să vă fi întristat (1 Cor. 5, 2). Nu a spus despre omul acela că este semeţ, ci lăsîndu-l pe el la o parte, a vorbit cu cei sănătoşi, aşa cum fac doctorii, care îi lasă pe bolnavi şi vorbesc mai mult cu rudele lor. Şi ei erau vinovaţi pentru păcatul aceluia, pentru că nici nu l-au pedepsit, nici nu l-au certat. Apostolul arată că păcatul este al tuturor, pentru ca în felul acesta, rana să se vindece mai uşor. Este rău ca omul să păcătuiască, dar mai rău este să se laude cu păcatul său. Căci dacă mîndria îl păgubeşte pe cel virtuos, lipsindu-l de roadele virtuţilor sale, cu atît mai mult îl păgubeşte pe cel păcătos, care se laudă cu păcatul său, făcînd ca vina sa să fie mai mare. De aceea spune Domnul: Cînd veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: „Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” (Luca 17, 10).

Dacă cei care ţin toate poruncile lui Dumnezeu sunt datori să fie smeriţi, cu atît mai mult cel păcătos trebuie să-şi zdrobească inima, să plîngă şi să se socotească pe sine mai prejos decît toţi. De aceea le-a scris Apostolul Pavel corintenilor: „¦în loc mai degrabă să vă fi întristat.
„Ce zici? Altul să păcătuiască şi mie să-mi pară rău?” Da. Pentru că suntem legaţi unul de celălalt la fel ca mădularele unui trup. Ce se întîmplă cu trupul? Atunci cînd piciorul este rănit, vedem că şi capul se apleacă asupra piciorului. Ce are omul mai de preţ decît capul? Şi totuşi, la vreme de nenorocire, nu socoteşte valoarea sa. Aşa să faci şi tu. Ce spune Apostolul Pavel? Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plîngeţi cu cei ce plîng (Rom. 12, 15). De aceea le scrie corintenilor: Iar voi v-aţi semeţit, în loc mai degrabă să vă fi întristat, ca să fie scos din mijlocul vostru cel ce a săvîrşit această faptă (1 Cor. 5, 2). Nu spune: „în loc să fi încercat”, ci în loc să vă fi întristat, ca şi cum ar fi căzut peste cetate vreo boală contagioasă, voind prin acest lucru să zică: este nevoie de rugăciune şi de spovedanie, ca să se îndepărteze boala din cetate.

Vezi cît de mult i-a înspăimîntat? Pentru că aceştia credeau că răul se opreşte la cel care a păcătuit, el le-a spus: Oare nu ştiţi că puţin aluat dospeşte toată frămîntătura? (1 Cor. 5, 6). Ce înseamnă asta? Că dacă răul îşi urmează cursul, atunci el va atinge şi alte mădulare ale trupului. Trebuie, aşadar, să fiţi cu mare băgare de seamă la relele dintre voi. Să nu-mi spuneţi că numai unul a păcătuit, pentru că păcatul seamănă cu rana care a putrezit, iar putreziciunea se răspîndeşte încet-încet la tot trupul. Atunci cînd o casă ia foc, toţi vecinii aleargă să ajute la stingerea focului, pentru ca văpaia să nu se răspîndească şi la casele lor. Aşa le spune şi Apostolul Pavel corintenilor: Este foc! Să mergem să îl stingem înainte să se răspîndească în toată Biserica. Iar dacă nu îţi pasă de păcat, deoarece, chipurile, a fost săvîrşit de altcineva, nu faci bine, pentru că cel care a păcătuit nu este un străin. El este mădular al trupului Bisericii. Fii cu multă băgare de seamă! Dacă nu îţi pasă, va veni vremea să se răspîndească răul şi la tine. De aceea, dacă nu te îngrijeşti de fratele tău, măcar îngrijeşte-te pentru tine. Pune stăvilar bolii, împiedică răspîndirea ei.
Acestea şi multe altele le-a spus Apostolul. Şi le-a poruncit ca pe păcătos să-l dea diavolului (1 Cor. 5, 5-7). Însă acesta s-a pocăit şi s-a îndreptat. Într-o altă Epistolă de-a sa, Apostolul Pavel le scrie creştinilor din Corint: Destul este pentru un astfel de om pedeapsa aceasta dată de către cei mai mulţi. Aşa încît voi, dimpotrivă, mai bine să-l iertaţi şi să-l mîngîiaţi, ca să nu fie copleşit de prea multă întristare unul ca acesta. De aceea vă îndemn să întăriţi în el dragostea (2 Cor. 2, 6-8). Dacă la început l-a înfăţişat ca pe un duşman primejdios al tuturor, l-a alungat din turmă şi l-a tăiat din trup, iată cum încearcă acum să îl lege din noi la trup. Apostolul îi îndeamnă pe corinteni să-l primească înapoi cu multă dragoste, ca astfel, să se vindece rana alungării sale de mai înainte.
Dar, oare, Apostolul nu l-a dat satanei? Da, dar nu pentru a rămîne de-a pururi în mîinile acestuia, ci tocmai ca să scape din strînsoarea lui. Vezi că Pavel se temea de arma diavolului, care este deznădejdea? După ce a spus: să întăriţi în el dragostea, a adăugat: „¦ca să nu fie copleşit de prea multă întristare unul ca acesta (2 Cor. 2, 7).

Dacă oaia se află în gura lupului, să o tragem înapoi, înainte ca lupul să o înghită. Dacă barca este primejduită de furtună, să o salvăm înainte să se scufunde. Căci aşa cum barca se scufundă atunci cînd sunt valuri mari, la fel şi sufletul se îneacă în valurile tristeţii dacă nu este cineva pe aproape care să-i ofere ajutor. Chiar şi tristeţea mîntuitoare, pe care o simţim pentru păcatele noastre, poate să ne distrugă dacă este prea mare.
Pavel, cunoscînd ce a făcut diavolul cu Iuda, s-a temut ca nu cumva să se întîmple şi aici acelaşi lucru. Iuda şi-a dat seama de păcatul său şi l-a mărturisit: Am greşit vînzînd sînge nevinovat (Matei 27, 4). Diavolul a auzit aceste cuvinte şi a înţeles că Iuda se apropie de drumul pocăinţei şi al mîntuirii şi s-a temut. S-a gîndit: „Domnul lui este iubitor de oameni. Cînd era aproape să fie vîndut, Hristos a lăcrimat pentru el şi a încercat în tot felul să-l facă să-şi schimbe gîndul. D-apoi acum, că este gata să se pocăiască, nu îl va primi, oare, la El? Doar pentru acest lucru a venit să Se răstignească”. Ce a făcut atunci diavolul? L-a tulburat şi i-a întunecat mintea cu tristeţe. S-a ţinut de el pînă ce l-a făcut să se spînzure şi să plece astfel din această lume înainte să apuce să se pocăiască. Dacă trăia, putea şi el să se mîntuiască, la fel ca cei care L-au răstignit pe Hristos. Dacă pe aceia i-a mîntuit, rugîndu-Se pe Cruce Tatălui ceresc pentru ei, nu există nici o îndoială că şi pe cel care l-a trădat, dacă se pocăia, avea să-l primească cu dragoste. Dar, vai! Iuda s-a înecat în marea tristeţii şi a deznădejdii. Nu a făcut precum fiul risipitor din parabolă. Vă aduceţi aminte de el?

Erau doi fraţi care şi-au împărţit averea părintească. Cel mai mare a rămas acasă, alături de tatăl său, iar cel mai mic a adunat totul şi a plecat într-o ţară îndepărtată. Acolo şi-a cheltuit întreaga avere, ducînd o viaţă desfrînată. După ce nu i-a mai rămas nimic, a început să sufere de foame (Luca 15, 11-17).
După ce nu a mai avut ce mînca, s-a gîndit: Sculîndu-mă, mă voi duce la tatăl meu (Luca 15, 18). Tatăl său l-a lăsat să plece de lîngă el tocmai pentru a-l învăţa ce mare este binele de a rămîne acasă, alături de el. De multe ori, atunci cînd Dumnezeu nu ne convinge cu vorbele, ne lasă să ne convingem noi înşine, din păţaniile noastre. Aşa a făcut şi cu poporul israelit. Pentru că le-a transmis atîtea prin prooroci şi nu i-a convins, i-a lăsat să înveţe pe pielea lor. Le-a spus: Lepădarea ta de credinţă te va pedepsi şi răutatea ta te va mustra (Ier. 2, 9). Şi aşa s-a şi întîmplat.

Aşadar, după ce fiul risipitor a învăţat pe pielea lui cît de rău este să-ţi laşi casa părintească, s-a întors înapoi. Iar tatăl său, fără răutate, l-a primit cu braţele deschise. De ce? Pentru că era părinte, nu judecător. După aceea, a făcut petrecere mare, de bucurie că i s-a întors fiul. Toată casa sa era în sărbătoare. Să fie aceasta răsplata răutăţii? Nu a răutăţii, omule, ci a întoarcerii din răutate; nu a păcatului, ci a pocăinţei; nu a risipirii, ci a îndreptării.
Însă fiul cel mai mare s-a supărat văzînd acestea. Atunci, tatăl său i-a spus cu blîndeţe: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat (Luca 15, 31-32). Atunci cînd trebuie să salvăm un om pierdut, nu este timp pentru judecată, ci numai pentru iubire şi iertare. Nici un doctor nu refuză să-i dea medicamente bolnavului pentru că boala sa ar fi fost rezultatul vreunei greşeli pe care acesta a făcut-o. Fiul risipitor a fost pedepsit destul prin cîte a pătimit pe acolo pe unde a rătăcit. Atîta vreme a fost înstrăinat şi s-a luptat cu foamea, cu batjocura celorlalţi şi cu nefericirea. De aceea zice tatăl său: mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Vrea să-i spună fiului rămas acasă să nu se uite la ce este acum, ci la ce a fost în trecut şi la faptul că este vorba de fratele său, nu de un om străin. S-a întors la tatăl său, care a uitat ce s-a întîmplat în trecut sau mai bine zis, îşi aduce aminte numai de lucrurile care îi trezesc în suflet dragostea şi îngăduinţa, aşa cum îi şede bine oricărui părinte. De aceea, el nu a pomenit relele săvîrşite de fiul său, ci numai pătimirile sale. Nu i-a reproşat că a pierdut averea, ci l-a mîngîiat pentru suferinţele prin care a trecut.

Aceeaşi dragoste a arătat păstorul faţă de oaia pierdută din parabola evanghelică (Luca 15, 1-7). Cu cîtă rîvnă a alergat să o caute, ca să o aducă din nou în turma sa! În parabola de mai înainte, fiul risipitor s-a întors singur acasă, pe cînd în cea a oii rătăcite, păstorul a lăsat în munţi celelalte oi şi s-a dus să caute oaia care se pierduse de turmă. Şi după ce a găsit-o, pentru aceasta s-a bucurat mai mult decît pentru celelalte. Şi iată cum a adus-o înapoi: nu a bătut-o, ci a luat-o cu dragoste pe umeri şi s-a întors cu ea la turmă.
Ştiind că Părintele ceresc, Care este Păstorul cel bun, nu numai că nu ne dispreţuieşte cînd ne întoarcem la El, dar ne primeşte înapoi cu multă dragoste „“ cu mai multă dragoste decît cea pe care o arată oamenilor sporiţi în virtute „“, ştiind nu numai că nu-i pedepseşte pe cei rătăciţi, dar Se duce chiar să-i caute, ca să-i aducă din nou în turmă şi Se bucură mai mult pentru ei decît pentru cei drepţi, atunci cînd suntem căzuţi în păcat, nu trebuie să deznădăjduim, după cum atunci cînd facem vreun lucru bun, nu trebuie să aveam o prea mare îndrăzneală. Cînd cădem, să ne pocăim, iar cînd săvîrşim vreo faptă bună, să fim cu luare aminte, să nu cădem. Căci este o la fel de mare cădere cînd lucrăm virtutea şi căpătăm o prea mare îndrăzneală dinaintea lui Dumnezeu, ca atunci cînd păcătuim şi ne cuprinde deznădejdea.
Pentru ca cel care lucrează virtutea să nu cadă în păcat, Apostolul Pavel spune: Cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă (1 Cor. 10, 12). De asemenea: Îmi chinuiesc trupul meu şi îl supun robiei; ca nu cumva, altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic (1 Cor. 9, 27). Pentru a-i face să se ridice repede pe cei care au căzut, le-a zis corintenilor: Mă tem ca nu cumva, venind iarăşi, să mă umilească Dumnezeul meu la voi şi să plîng pe mulţi care au păcătuit înainte şi nu s-au pocăit de necurăţia şi de desfrînarea şi de necumpătarea pe care le-au făcut (2 Cor. 12, 21).

Prin aceasta, a vrut să spună că vrednici de plîns nu sunt numai cei care păcătuiesc, cît mai ales cei care nu se pocăiesc pentru păcatele lor. Despre ei, proorocul Ieremia a zis: Oare cei ce cad nu se mai scoală, şi cei ce rătăcesc drumul nu se mai întorc? (Ier. 8, 4). Pe aceştia, David îi îndeamnă: O, de I-aţi auzi glasul care zice: „Să nu vă învîrtoşaţi inimile voastre, ca în timpul cercetării, ca în ziua ispitirii în pustiu” (Ps. 94, 8-9).

Oricît ar dura viaţa noastră, să nu deznădăjduim. Nădăjduind spre Domnul şi cunoscînd iubirea Sa de oameni fără margini, să alungăm de la noi orice răutate şi să mergem pe calea virtuţii, să ne căim şi să ne îndepărtăm de toate păcatele noastre, ca să putem să stăm cu îndrăzneală dinaintea înfricoşătorului scaun de judecată al lui Hristos şi să intrăm în Împărăţia cerurilor, cu harul lui Dumnezeu.

Sfîntul Ioan Gură de Aur

/ioanguradeaur.ro/

Lasa un comentariu

Completeaza casutele de mai jos pentru a adauga un comentariu.

Trebuie sa fii logat pentru a comenta.