Noua realitate: politica substituie religia

octombrie 8, 2008 Categoria: Articole, Biserica si societate

Paul Johnson, celebrul istoric britanic scrie:

„Pînã la sfîrsitul secolului XIX politica avea sã substituie religia”¦zelul politic a dat nastere la Noi Angajamente, Mari Societãti si Proiecte de ajutor social”¦”

Pînã la sfîrsitul secolului XX, singura valoare absolutã în viata europeanã si americanã era credinta cã nu existã alte valori absolute decît obligatia fiecãrui cetãtean de a-si ‘folosi potentialul la maximum’. O datã ce s-a înrãdãcinat în Occident idea cã nu existã reguli, limite sau legi naturale, singurul obstacol în calea unui viitor mai luminos pãreau sã fie ideile religioase înapoiate. Un exemplu actual pentru aceastã mentalitate îl constituie miscarea homosexualã, unde ‘homofobia’ este perceputã ca ‘pãcat’, nu comportamentul homosexual. America secularizatã a ajuns sã creadã cã realitatea poate fi orice doreste fiecare. Totul putea fi schimbat sau negociat prin actiune politicã, cu scopul de a satisface ‘alegerile’ personale ale individului. Pînã si biologia a putut fi supusã legii. Dacã ai afirmat cã ceva este adevãrat, repetînd aceasta îndeajuns, sau dacã ai emis legi care sã îi constrîngã pe oameni sã se poarte ca atare, înseamnã cã ai izbutit sã faci pînã si realitatea sã se conformeze ideologiei. Cuiele pãtrate puteau fi presate prin gãuri rotunde, cu ajutorul unei retorici corecte din punct de vedere politic. Diferentele biologice, spirituale si psihologice dintre bãrbat si femeie puteau fi rãsturnate prin deciziile curtilor judecãtoresti. Faptele evidente nu aveau dreptul sã stea în calea ideologiei politice. Femeile au fost gãsite apte pentru functii de conducere în armatã chiar dacã nu erau. Avortul a fost declarat solutie pentru sarcinile nedorite – indiferent de ce ar spune biologia si genetica în legãturã cu umanitatea fãtului. Bãrbati si femei care si-au abandonat familiile pentru carierã sau alti iubiti au fost încurajati sã-si atingã scopurile egoiste indiferent de ceea ce ne spune bunul simt sau de ce aratã studiile stiintifice cu privire la traumele copiilor din familiile dezbinate. ‘Homofobia’ a fost ‘gãsitã’ ca fiind anormalã, nu comportamentul homosexual. Testele prenatale au fost încurajate chiar în timp ce legea a suferit unele schimbãri cosmetice în ceea ce priveste constrîngerea comunitãtilor pentru a construi conditii pentru handicapati. La naiba cu realitatea, sã mergem noi cu toatã viteza înainte – asta e ceea ce conteazã! O sã avem parte de ceea ce ne dorim! Mai mult chiar, o sã ne pãstrãm în continuare ‘pãrerea bunã despre noi însine’, orice s-ar întîmpla!

Realitatea nedoritã

Americanii timpurilor moderne au descoperit cã desi realitatea a fost modificatã ca sã îi satisfacã, unii oameni mai aveau, inexplicabil, nevoie de un fel de religie. Astfel cã s-a decis tacit ca omul sã fie religios si secular în acelasi timp. Americanii s-au luptat din greu sã aibe sentimentele unor ‘oameni buni, cu fricã de Dumnezeu’, în timp ce fãceau fapte rele. Mai presus de toate, americanii au învãtat sã aibe o ‘pãrere bunã despre sine’ orice ar face. Oricît de contradictoriu si-ar fi gospodãrit vietile pentru a lãsa impresia unei aparente virtuti (de exemplu, instalînd rampe speciale de acces pentru handicapati în aceleasi spitale în care misiunea de tip cautã-si-distuge împotriva pruncilor ‘anormali’ era în toi în cadrul unui program de teste prenatale pentru a identifica toate persoanele posibil handicapate), americanilor li s-a spus sã-si ‘pãstreze pãrerea bunã despre sine’. Realitatea nu trebuia sã sluteascã clipele de fericire. Disneyland-ul putea coexista cu miscarea eugeneticã de tip nazist, avortul cu maternitatea, familiile cu divortul. ‘Alegerea’ a devenit cuvîntul magic. Ce anume ai ales nu mai conta.

America s-a transformat într-un stat secular care a rãmas, totusi religios într-un fel ne-traditional, ultra-materialist si egocentric. O foame nestãpînitã de ‘apreciere de sine’, ‘putere’, ‘productivitate’ si ‘fericire’ a înlocuit nevoia de credintã sacrificialã, într-o natiune ce acum s-a îndepãrtat iremediabil de orice concept fix despre realitate sau despre o rînduialã moralã mai aleasã, mai presus de orice negociere.

America este acum o natiune unde crestinismul este prezentat ca un articol (între multe altele) al ofertelor de interes special de pe meniul societãtii de consum, care îi poate ajuta pe unii sã prospere si sã izbîndeascã în societate – o cãutare de împlinire de sine fãrã limite si fãrã sentimente de vinovãtie si responsabilitate pentru consecintele actiunilor individuale.

America vremurilor moderne este o natiune în care peste nouãzeci la sutã din populatie afirmã cã ‘crede în Dumnezeu’ si peste saizeci la sutã cã au avut experienta ‘nasterii din nou’. Dar dovada faptului cã aceste credinte sunt strict personale, subiective si interiorizate este coplesitoare. Rata divortului, a crimei, a avortului, larga acceptare a testelor prenatale pentru pruncii ‘cu deficiente’, frecventa copiilor ilegitimi, epidemia bolilor venerice, dezintegrarea oraselor noastre – toate acestea ne aratã cum o religie interiorizatã, ne-sacramentalã nu poate sã afecteze realitãtile exterioare si comportamentul. Nouã, americanilor, ne place sã spunem cã ‘credem în Dumnezeu’, dar se pare cã acest ‘Dumnezeu’ nu ne îndeamnã decît sã ne distrãm.

Pentru egoisti, din partea egoistilor, despre egoisti

Cu religia crestinã redusã la nivelul rãfuielilor sectare, o mentalitate hedonistã, secular-revolutionarã dominã cultura americanã, în ciuda religiozitãtii noastre superficiale, ne-sacrificiale, în ciuda filantropiei noastre sentimentale. Americanilor le place sã spunã cã sunt ‘buni’ si ‘generosi’ la inimã. Realitatea vietii americane pune sub semnul întrebãrii sensul pe care aceste cuvinte îl mai au în ziua de azi. La urma urmei, cuvîntul ‘bun’ însemna cîndva un anumit standard de purtare virtuoasã, nu doar pãrerea despre sine a cuiva.

Uneori mentalitatea secular-revolutionarã americanã a fost deghizatã în chip de religie autenticã, chiar ‘fundamentalistã’, de cãtre Protestantii dupã Evanghelie, în trecutul recent ca si în ziua de azi. Dar dacã judecãm dupã comportament, adevãrata ideologie a Americii – de tipul ‘nasterii din nou’ – a devenit asemãnãtoare cu cea a miscãrii Iluminist-Romantice: o viziune a noii aristocratii, a succesului materialist si nu a autoritãtii apostolice; a înaltei pãreri de sine si satisfactiei personale, nicidecum a sfinteniei. Aceastã viziune pseudo-religioasã a ajuns sã domine învãtãmîntul si educatia, stiintele umaniste, religia, guvernul si politica. Ni se spune cã ratiunea si doze mari de religie experimentalã, netraditionalã, individualistã vor atrage dupã sine ‘binele’ în America, fãrã sã mai fie nevoie de nici un conducãtor al vechii ordini morale. Emerson, marele preot al individualismului american, a exprimat acest sentiment astfel:

„Nimic nu este sfînt în afara integritãtii mintii tale”¦cea mai mare revelatie este cã Dumnezeu sãlãsluieste în fiecare om.”

Politica înlocuieste religia

Semintele super-statului secular modern, cu un guvern puternic, fãrã limite morale – supranumit ‘statul-bonã’ – au fost sãdite de umanistii francezi, iar apoi de cei americani care credeau în puterea ratiunii de a rezolva toate problemele omenirii.[1] Abandonarea liturghiilor sacramentale, a ierarhiei apostolice si a Sfintei Traditii a crestinismului istoric de cãtre Protestanti avea sa creeze un vacuum de autoritate moralã. Demersul lor nihilist a fost desãvîrsit de cãtre discipolii lor secularizati, conducãtorii miscãrilor franceze, iar apoi americane, de tip Iluminist-Romantic. Începînd prin a abandona Sfînta Traditie si autoritatea patriarhalã în numele ‘libertãtii individuale’, Protestantii si urmasii lor Iluministi aveau sã sfîrseascã, ironic, prin a modela o lume unde, în absenta autoritãtii bisericesti, puterea absolutã putea fi implacabil investitã într-un stat secular avid, tot mai dezvoltat.

Cum individualismul nestãvilit a degenerat curînd in haos – divort, avort, crimã – oamenii au început sã se îndrepte spre guvern – taxe, programe sociale, ajutor de somaj – pentru a pãstra ordinea si pentru a gãsi solutii la problemele sociale care s-au înmultit exponential în urma prãbusirii vechii ordini morale.[2] Asa cum am vãzut, aceasta nu înseamnã cã întreaga culturã era ateistã. Osanale din gurã continuau – si continuã – sã I se aducã lui Dumnezeu in Lumea Nouã. Dar ‘Dumnezeul’ proslãvit acum apartine altei realitãti: ‘visul american’ secularizat, materialist, planificat; politica plãcerii, împlinirii de sine si a distractiei; obsesia cresterii economice – toate sunt acum scopuri în sine.

‘Dumnezeu’ Îsi are locul Sãu în societatea americanã, dar El este acum doar o simplã rotitã din întregul mecanism – ‘visul american’ – în care Protestanti, Romano-Catolici protestantizati si nu putini Ortodocsi materialisti secularizati continuã sã se adãposteascã sub mantaua ‘crestinismului’ în timp ce îsi dedicã cea mai mare parte a timpului singurului lucru care pare sã le stîrneascã interesul: prosperitatea economicã si cruciadele politico-ideologice menite sã remodeleze utopic omenirea astfel încît rasa umanã sã devinã si mai ‘prosperã’.

În aceastã cãutare egoistã, secularã cîtiva episcopi, preoti si teologi Romano-Catolici par sã fi fost infectati de virusul utopic Iluministo-Romantic. Si ei par sã caute solutii politice (de exemplu feministe), nu duhovnicesti, la problemele oamenilor. Si ei apeleazã la stat pentru a-si diversifica programele, birocratia si initiativele pentru a face ‘dreptate’, pe care ei o înteleg doar în termeni politico-economici sau în cei referitori la relatiile dintre sexe. Iatã, de exemplu, sfera de interese a multor episcopi Romano-Catolici americani, care pare una si aceeasi cu agenda de lucru a stîngii politice americane, adeptã convinsã a unui stat puternic, presãratã cu frînturi de eticã crestinã adãugate ca o concesie[3].

Unii Romano-Catolici si Ortodocsi din America sunt irecuperabil politizati. Ei au ajuns astfel ca urmare a imitãrii teologilor ‘liberali’ Protestanti de felul celor care dominã Consiliul Mondial al Bisericilor. Astfel, Protestantii au otrãvit izvorul de unde ei însisi s-au tras, învãtînd, asa cum scrie Profesorul Bruce, sã

„”¦accepte ipotezele si schema de lucruri din lumea modernã secularã. Desi Bibliei i se acordã încã un loc important în retorica „¦Protestanta, ea este acum interpretatã din perspectiva ratiunii si culturii moderne”¦[existã] un impuls permanent de a moderniza credinta, de a abandona premizele articolelor de credintã istorice si de a adapta gîndirea si practica bisericilor cu acelea din lumea secularã.”[4]

O datã cu abandonarea Sfintei Traditii, adevãrul religios a fost individualizat de Protestanti ‘conservatori’ si ‘liberali’ deopotrivã. În realitate, numele de ‘conservator’ si ‘liberal’ nu mai înseamnã nimic în contextul american. Nu mai existã Protestant conservator, dupã cum nu au existat bolsevici ‘conservatori’. Istoria si însãsi existenta Protestantismului este o continuã revolutie împotriva trecutului crestin, chiar dacã multi Protestanti pretind cã Biblia este fundamentul lor moral. Cum interpretarea Bibliei nu se mai face prin prisma Sfintei Traditii, a Bisericii care a dat Biblia, sau a mintii Bisericii veacurilor, ne mai fiind parte a disciplinei zilnice a liturghiei, rugãciunii si slujirii, este limpede cã Biblia a ajuns sa spunã ce vrea fiecare. Astfel cã singura voce din societate care vorbeste cu autoritate este statul, de vreme ce doar legile sale sunt considerate ca absolute, nesupuse revelatiei individuale.[5]

Moralitatea este din ce în ce mai mult la cheremul statului în America. Ceea ce este ‘legal’, ‘constitutional’ sau cel putin posibil din punct de vedere stiintific, a devenit, pentru multi americani, mai important decît chestiunile religioase cu privire la bine si rãu. Mai presus de toate, se pare cã ceea ce conteazã pentru majoritatea americanilor, religiosi sau nu, cu convingeri de dreapta sau de stînga, este ca statul sã asigure prosperitate economicã, numitã ‘dreptate’ de cei de stînga sau ‘dezvoltare’ de cei de dreapta, atît unii cît si altii considerînd-o un ‘drept fundamental’.

Probabil fãrã sã intentioneze asa ceva, ctitorii nostri ne-au lãsat într-o stare în care puterea politicã a devenit treptat absolutã si de necontestat. Cum adevãrul religios a fost relativizat si personalizat, adevãratele drepturi ale omului – dreptul la viatã si la liberã exprimare, de exemplu – s-au diminuat încetul cu încetul. Aceastã tendintã se observã mai ales în intoleranta manifestatã fatã de discursul ‘incorect din punct de vedere politic’ din campusurile noastre universitare, fatã de pruncii nedoriti, fatã de pruncii ‘deficienti’ nenãscuti, fatã de sãraci, fatã de negri, fatã de cei suferinzi si fatã de cei vîrstnici care le-ar sta, chipurile, în calea pricopsirii economice. Nu pare sã fie prea mult loc în societatea noastrã pentru cei numiti cîndva ‘cei mai mici dintre acestia’.

De vreme ce religia si institutiile traditionale ierarhice – precum familia si biserica – au ajuns subordonate statului, toate sferele vietii au devenit politizate. Politica – mai ales sub formele ei cele mai populare: economia, medicina, ingineria socialã – este acum, din ce în ce mai mult, singurul centru de interes din societate. Din incinta universitãtilor pînã la declaratiile modernizatilor episcopi Romano-Catolici americani, fiecare apeleazã la stat pentru ‘dreptate socialã’. Cînd vorbim de ‘moralitate’ ne referim, cel mai adesea, la ‘moralitatea’ socialã, economicã sau politicã. Nimic despre pãcat, cãintã sau responsabilitate individualã.

Nici religia nu a scãpat de politizare. I-a revenit rolul de a-i motiva pe cei slabi de înger pentru exersarea virtutii civice sau de a le oferi o stare de confort personal, psihologic. Astfel cã religia nu se mai ocupã de chestiuni privitoare la adevãrul obiectiv, ci doar de ceea ce îi face pe adeptii ei sã se simtã bine sau de ceea ce îi ajutã sã-si trãiascã viata eficient – adicã sã aibe ‘succes’ si sã fie ‘fericiti’.

Ca orice altceva în ziua de azi, religia nu este decît o prelungire a cãutãrii noastre pentru o fericire secularã, materialã, psihologicã, garantatã de stat ca ‘drept’ al fiecãrui cetãtean, fãrã de care fiecare cetãtean este o ‘victimã’. Consumãm fericirea asa cum consumãm orice alt produs. La fel ca psihologia, produsul religiei moderne este menit a ne face sã ne simtim ‘deplini’. Nu presupune nici un fel de sacrificiu, cu atît mai putin o cãlãtorie anevoioasã de-a lungul unui drum dificil, de o viatã, spre Dumnezeu, o datã ce ne-am angajat sa-L urmãm zi de zi.

Religia americanã este deci la polul opus fatã de viziunea Bisericii istorice asupra mîntuirii, asa cum este ea exprimatã de episcopul Iacov:

„Ultima nãdejde pentru orice crestin [este] unirea cu Hristos, potrivit chipului Sãu”¦Adevãrata credintã se deprinde abia dupã ani lungi de cãutãri, de încercãri si de experiere a dragostei lui Dumnezeu în situatiile practice de viatã.”[6]

Concluzie

Asa-numita experientã a nasterii din nou a Protestantismului Fundamentalist este expresia tipicã a religiei de consum din vremurile noastre. Nu cere de la noi decît sã dorim sã ne simtim mîntuiti. În cercurile Protestante, ‘mîntuirea’ a devenit o curã de moment auto-creatã, o stare psihicã si nicidecum o cãlãtorie obiectivã, sacrificialã, de lungã duratã spre Dumnezeu, sãvîrsitã printr-o slujire sacramentalã, riguroasã. Spiritualitatea este ruptã de viata externã, mãsurabilã, sacramentalã din Bisericã si se manifestã acum doar în lumea interiorizatã a stãrilor emotionale. În climatul de pietism privat pe de o parte, si de crestinism politizat pe de alta, adevãrurile duhovnicesti din vechime ale Bisericii, care cîndva presupuneau deopotrivã manifestãri interioare si exterioare ale progresului duhovnicesc, s-au diluat treptat. Viata lumeascã si religia sunt acum separate în compartimente total izolate. Între altele, aceasta se întîmplã acum pentru cã locul de întîlnire traditional între lume si religie, între carne si spirit – cu alte cuvinte Cina Euharisticã – a fost abandonat.

[1] „”¦ Cu o tenacitate feroce, filosofii secolului XVIII au atacat Biserica, încercînd sã demoleze pînã si temeliile credintei crestine”¦Nici o revoltã de pînã atunci, oricît de violentã, nu a stîrnit atîta entuziasm pãtimas pentru idealul Revolutiei franceze”¦nu era doar o schimbare în sistemul social, ci o adevãratã regenerare a rasei umane. A creat atmosfera unei verve misionare, avînd toate trãsãturile unei renasteri religioase.” Alexis de Tocqueville, Vechiul Regim si Revolutia francezã, trad. Stuart Gilbert, pp. 39 si 43-44.

[2] „Cei care cîndva au îngrosat rîndurile clerului totalitar aveau sã devinã politicieni-dictatori într-un regim totalitar. Si, mai presus de toate, Vointa de Putere avea sã producã noi tipuri de mesia, neinhibati de nici o sanctiune religioasã, dar cu un apetit urias pentru a controla omenirea.” Paul Johnson, Timpuri noi: Lumea din anii ’20 pînã în anii ’80, p. 48.

[3] „Existã un tipar evident printre crestinii liberali din domeniul vietii politice, si anume pactul politic cu secularistii care nu fac nici un secret din repulsia lor fatã de religie.” Richard John Neuhaus, Piata publicã asa cum e ea: Religie si democratie în America, p. 34.

[4] Steve Bruce, Casa destrãmatã: Protestantism, schismã si secularizare, p. 102.

[5] Paul Johnson descrie ultima expresie a secularismului pãgîn de secol XX: „[Lenin] construise sistematic cel mai ingenios aparat de tiranie de stat din lume”¦Si nu a existat nici urmã de fortã exterioarã, restrictivã, cum ar fi idea Divinitãtii, a legii naturale sau a unui sistem de valori morale absolute. Noua utopie despoticã a lui Lenin nu cunostea astfel de inhibitii. Biserica, aristocratia si burghezia au fost mãturate din societate. Tot ce-a mai rãmas a fost controlat sau detinut de stat. Statul avea toate drepturile.” Paul Johnson, Timpuri noi, p. 84.

[6] Arhiepiscopul Iacov, Credintã pentru o viatã (New York, 1988), p. 14.

Frank Schaeffer, din cartea Dancing Alone
Trad. de Marian Sorin Radulescu
/ortho-logia.com/