Vedere creştin-ortodoxă asupra homosexualităţii

mai 8, 2008 Categoria: Biserica si societate, Morala

Se cuvine a preciza mai intai statutul sacru, originar, al condiţiei umane. Revelaţia biblică ne incredinţează: „Să facem om după chipul şi după asemănarea noastră… Şi a făcut Dumnezeu pe om după Chipul Său; după Chipul lui Dumnezeu l-a făcut bărbat şi femeie” (Fac. 1, 26-27). Perechea umană este, deci, fundamentală; o atestă Revelaţia biblică şi, in acelaşi timp, o atestă şi natura, altfel spus, Revelaţia naturală. Trebuie observat, de asemenea, că perechea, bărbătesc-feminin, străbate intreaga creaţie, la toate nivelurile şi dezvăluie deodată distincţia dintre bărbătesc şi feminin şi totodată comuniunea lor constructivă, creatoare. Acesta este statutul originar, fundamental al condiţiei noastre umane pe care se intemeiază existenţa şi viaţa, intreaga istorie. In acest sens, perechii umane, constituită din bărbat şi femeie, Dumnezeu i-a poruncit: „…Creşteţi şi vă inmulţiţi, umpleţi pămantul şi-l stăpaniţi…” (Fac. 1, 28). Astfel, procreaţia impreună cu crearea de valori, constituie scopul propriu-zis al vieţii noastre. Prin urmare, ne implinim vocaţia in actul creator, faptul de a fi Zidiţi după Chipul şi in vederea unei nesfarşite asemănări cu insuşi Creatorul. Chemarea noastră este de a fi deopotrivă creatori de valori cat şi răspunzători pentru creaţie. E lesne de sesizat că dimensiunea şi tensiunea Creatoare e caracteristică intregii naturi. Te intrebi ce s-ar petrece dacă homosexualitatea s-ar răspandi la nivelul biologic, al animalelor; nu ne-am afla in pragul dispariţiei creaţiei?

Poziţia Revelaţiei biblice faţă de această tulburare şi aberaţie sexuală este menţionată clar şi energic in mai multe locuri. In Vechiul Testament ni se spune: „Să nu te culci cu bărbat ca şi cu femeie; aceasta este spurcăciune” (Lev. 18, 22) şi tot aici este cunoscut cazul celor două cetăţi Sodoma şi Gomora care au pierit din cauza acestor aberaţii, pervertiri ale făpturii umane (Fac. 19, 4-28). In Noul Testament, acest act este sancţionat, precum urmează: „Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca randuială cu cea impotriva firii. Asemenea şi bărbaţii, lăsand randuială cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins in pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvarşind ruşinea şi, luand in ei răsplata cuvenită rătăcirii lor” (Rom. 1, 26-27).

De observat că in Noul Testament, faptul este evocat numai in Epistola Sfantului Apostol Pavel prin care se adresează Romanilor, ceea ce arată că in acea vreme o asemenea practică era răspandită mai ales la Roma, deci in Apusul Europei.

Analiza acestor stări expuse in Sfanta Scriptură ne duce la concluzia că homosexualitatea, bărbătească sau feminină, reprezintă in Vechiul Testament – spurcăciune inaintea lui Dumnezeu, iar in Noul Testament – păcat impotriva firii. Deci, este alterată firea. In acest sens, Sfantul Ioan Damaschin defineşte răul, păcatul, drept lipsa binelui şi abaterea de la starea conformă firii la una contrară firii (Dogmatica IV, 20).

Biserica, avand in vedere tocmai faptul de a fi impotriva firii, a creaţiei, trece acest păcat intre cele „strigătoare la cer”.

Găsim oportun să menţionăm aici şi din canoanele Sfinţilor Părinţi care privesc această depravare umană. Acest păcat este sancţionat cu excluderea de la impărtăşanie pentru 15 ani in canonul 62 al Sfantului Vasile cel Mare sau pentru 18 ani in canonul 4 al Sfantului Grigore de Nissa. Iar Sfantul Ioan Postitorul adaugă: „Noi insă socotim că pentru trei ani să se excludă de la impărtăşanie unul ca acesta, plangand şi ajunand, şi spre seară mancand mancăruri uscate şi 200 de metanii făcand. Iar dacă se dedă mai mult trandăviei, să implinească 15 ani” (canonul 29). Trebuie arătat că prin canoanele menţionate, Biserica sancţionează această tristă decădere umană, atat pentru a preciza in conştiinţa penitenţilor că homosexualitatea reprezintă un act grav impotriva vieţii insăşi cat şi in scopul de a oferi un remediu, un tratament duhovnicesc. Pentru că nu trebuie omis esenţialul şi anume că păcatul este in primul rand o boală a sufletului.

Atunci, fundamental, sufletul trebuie vindecat. Şi credem că in suflet trebuie restaurată convingerea sacră că există această ordine divină a firii, fără de care nici nu poţi distinge limitele intre normal şi anormal, sănătos şi bolnav, bine şi rău. Ori, cu certitudine, acest act fie că e săvarşit cu o conştiinţă a erorii sau nu, e nefiresc, dereglează, tulbură ordinea firii, in slujirea autentică a vieţii nu există vreun alt „model de viaţă alternativă; homosexualitatea nu este viaţă este antiviaţă. Asemenea oameni, fraţi ai noştri, sunt in suferinţă, pătimesc fără să-şi dea seama; e o dureroasă miopie spirituală, nu fără primejdie. SIDA şi unele cazuri de sinucidere sunt mărturii tragice.

Un savant contemporan – Francois Jacob – observă adanc: „E o cerinţă a spiritului uman să aibă o reprezentarea lumii care să fie unificată şi coerentă. In lipsa acesteia, apar anxietatea şi schizofrenia” – Unitatea şi coerenţa se asigură prin unitatea şi armonia legilor care susţin şi conduc creaţia. Toate aceste legi sunt in slujirea existenţei şi vieţii.

Trebuie să ne apropiem cu dragoste şi delicateţe de aceşti fraţi ai noştri şi să le arătăm că sunt impotriva legii lui Dumnezeu, atunci cand ei işi mărturisesc credinţa şi că sunt impotriva lor inşişi, a sănătăţii lor, dacă ne adresăm unor sceptici in credinţă. Să inţeleagă profund că fapta lor nu este o acţiune subiectivă care să nu intereseze societatea şi, mai ales, Biserica. Sfantul Apostol Pavel spune: „Nimeni dintre noi nu trăieşte doar pentru sine…” (Rom. 14, 7). Şi „…dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă impreună” (1 Cor. 12, 26). Noi toţi suferim unii pentru alţii şi impreună. Să-i rugăm să cugete mai profund asupra motivaţiei, impuisului şi scopului acestei manifestări morbide. In ultima instanţă, nu este vorba decat de plăcere, poftă, voluptate. Dar poate fi plăcerea scopul vieţii? Aceasta poate insoţi acţiunile noastre: mănanc din plăcere; dar, nu poate fi ea insăşi un scop in sine: Tocmai aici se descoperă o formă tragică a răului observată şi de Biserică şi de cercetare ştiinţifică in psihologie: in loc de guvernarea sensurilor raţionale, creatoare, se instituie guvernarea simţurilor, a poftelor deşarte; şi care pot fi, alături de aceasta de care ne ocupăm, şi pofta de putere, de distrugere etc. Noi nu am fost făcuţi pentru o existenţă goală de sens creator. Ce valori produce voluptatea? Să intemeiem o dată mai mult in conştiinţă criteriul precis care distinge binele de rău. Acest criteriu e pus in lumină, fundamental, de actul creator. Bine e tot ceea ce creează, dă viaţă, salvează; rău e tot ceea ce e lipsit de sens creator sau distruge. Mantuitorul invaţă: „După roade ii veţi cunoaşte pe oameni…” (Mt. 7, 16).

Să fie incredinţate aceste suflete suferinde că orice păcat se poate ierta, iertarea insemnand şi vindecare prin credinţă şi nevoinţă ascetică; prin luarea Crucii, prin rugăciune, post, infrangere, prin Sfanta Taină a Mărturisirii.

In final, se cuvine să mai precizăm că poziţia noastră, a Bisericii, este spirituală şi morală. Din punct de vedere juridic suntem pentru toleranţă. Compătimim pe aceşti fraţi in suferinţa lor, dorind sincer să le venim in ajutor şi ne rugăm pentru danşii. Dar, nu putem fi nicidecum pentru legalizarea răului, a păcatului. Nu putem spune: „răului – bine şi binelui – rău” (Is. 5, 20). Această problemă priveşte societatea, priveşte neamul. Sănătatea spirituală şi morală a neamului trebuie să ne fie o preocupare esenţială. Şi nu o putem păstra, cată este, şi, cu atat mai mult, imbunătăţi, decat pe criterii stabile, fundamentale, de nestrămutat. De o adancă semnificaţie este, şi aici, acest cuvant al Mantuitorului „…oricine aude aceste cuvinte ale Mele – ale Evangheliei – şi le indeplineşte asemăna-se-va bărbatului inţelept care a clădit casa lui pe piatră. A căzut ploaia, au venit raurile mari, au suflat vanturile şi au bătut in casa aceea, dar ea n-a căzut fiindcă era intemeiată pe piatră. Şi; oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi nu le indeplineşte, asemănase-va bărbatului fără minte care şi-a clădit casa pe nisip. Şi a căzut ploaia şi au venit raurile mari şi au suflat vanturile şi au izbit in casa aceea şi a căzut. Şi căderea ei a fost mare” (Mt. 7, 24-27). Casa, edificiul unui neam trebuie clădit pe piatră, pe adevărul şi legea eternă, divină, de neschimbat.

Extras din cartea „FUGA DIN SODOMA SI GOMORA (SAU CUM SA IESIM DIN IADUL DESFRANARILOR)”,
de Protos. Nicodim Mandita
Ed. AGAPIS – 2003