Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Categorii articole:



Ecumenismul „“ erezie cu multe feţe şi nume

ianuarie 16, 2008 Categoria: Articole, Ecumenism

Punct de vedere al Sfintei Mînăstiri Paraklitu de la Muntele Athos

Biserica noastrã Ortodoxã este prin natura ei soborniceascã şi, prin urmare, ecumenicã (universalã). Ea şi-a deschis braţele tuturor oamenilor, fiecãrui neam şi fiecãrei epoci, şi-i cheamã pe toţi sã vinã la ea. Hristos, Care este Capul ei, adreseazã lumii, de-a lungul veacurilor, chemarea: „Veniţi la mine toţi”, trimiţînd în acelaşi timp pe ucenicii Sãi sã propovãduiascã Evanghelia mîntuirii „la toate neamurile”.

Aceastã însuşire constitutivã şi fireascã a Bisericii, ecumenicitatea „“ universalitatea, o revendicã astãzi douã mişcãri, care exprimã duhul epocii: Ecumenismul si Globalizarea.

Globalizarea este impusã de forţe politico-economice puternice şi propune modelul unei omeniri unificate, în timp ce ecumenismul acţioneazã în spaţiul religios, urmãrind împlinirea visului unui creştinism unit şi ţintind, în cele din urmã, la o religie ecumenicã, la o panreligie.

În cãrticica aceasta intenţionãm sã descriem mişcarea ecumenicã, la care, din nefericire, participã şi Biserici Ortodoxe. Facem acest lucru, deoarece aceastã mişcare este necunoscutã de majoritatea credincioşilor Bisericii noastre şi evolutiile ei în Sînurile Ortodoxiei pricinuiesc nelinişte si probleme de conştiinţã.

Se poate ca multora sã li se parã ciudat, dar este dovedit faptul cã ecumenismul ameninţã Biserica Ortodoxã, deoarece acesta alunecã din ce în ce mai mult spre tactici conciliant-sincretiste, care combat principiile de bazã ale Credinţei Ortodoxe. Şi sã nu uitãm cã dreapta credinţã este prima condiţie esenţialã a mîntuirii omului, potrivit cu mãrturisirea patristicã insuflatã de Dumnezeu: „Cel care vrea sã se mîntuiascã, mai întîi de toate trebuie sã ţinã credinţa soborniceascã, pe care dacã nu o va pãstra fãrã şovãire întreagã şi fãrã prihanã, se va pierde pentru vecie” (Simbolul de Credintã al Sfîntului Atanasie al Alexandriei).

Aşadar, dacã mesajul mîntuitor al Ortodoxiei noastre se va pierde printre mesajele înşelãtoare ale celor de altã credinţã de dragul unui vis ecumenic utopic, atunci se va pierde şi nãdejdea mîntuirii lumii.

Ce este ecumenismul?

Ecumenismul este o mişcare care declarã cã are drept scop unitatea lumii creştine divizate (ortodocşi, papistaşi, protestanţi etc). Ideea unirii emoţioneazã pe fiecare suflet sensibil de creştin şi corespunde dorinţelor lui profunde. Ideea aceasta a adoptat-o şi ecumenismul. Dar visul lui unionist, vis prin excelenţã duhovnicesc, îl sprijinã pe strãduinţele omeneşti şi nu pe lucrarea Sfîntului Duh. Numai Sfîntul Duh, atunci cînd aflã în om pocãinţã şi smerenie, poate face din acest vis realitate. Mult dorita unire, atunci cînd se va înfãptui, nu va fi altceva decît o minune a lui Dumnezeu.

Cînd a apãrut

Rãdãcinile ecumenismului trebuie cãutate în spaţiul protestant, în secolul XIX. Atunci, nişte confesiuni creştine, vãzînd cã îşi pierd credincioşii, datoritã nepãsãrii religioase crescînde şi a mişcãrilor anti-religioase organizate, au fost nevoite sã recurgã la o coaliţie şi împreunã-lucrare. Aceastã activitate unionistã a lor a luat deja o formã organizatã, ca mişcare ecumenicã, în secolul XX, şi mai exact în 1948, prin fondarea la Amsterdam (Olanda) a Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB), care are reşedinta la Geneva. Va trebui, desigur, sã spunem cã CMB nu ar fi putut niciodatã sã aibã un caracter „ecumenic”, ci ar fi rãmas pur şi simplu o organizaţie protestantã, dacã nu ar fi participat la el şi unele Biserici Ortodoxe locale. Romano-catolicii au refuzat sã participe. Mai tîrziu, însã, fãrã sã se integreze în CMB, au intrat şi ei în mişcarea ecumenicã. Printr-o hotãrîre a Conciliului Vatican II (1964) au instituit un ecumenism propriu, care are drept scop unirea tuturor creştinilor sub stãpînirea papalã.

Participarea ortodocşilor la mişcarea ecumenicã

Trebuie sã mãrturisim cã o importantã contribuţie la crearea mişcãrii ecumenice a dat-o şi Patriarhia ecumenicã de la Constantinopol, mai ales prin Hotãrîrea ei din 1920, care, aşa cum s-a dovedit, a constituit baza „Legii constituţionale” a participãrii ortodocşilor la mişcarea ecumenicã. Aceastã Hotãrîre a fost ceva cu totul nou în istoria Bisericii, deoarece pentru prima datã un act oficial ortodox a numit toate comunitãţile religioase din Apus „Biserici”, „ca fiind înrudite în Hristos şi împreunã-moştenitoare ale fãgãduinţei lui Dumnezeu”. Dar în felul acesta s-a rãsturnat eclesiologia ortodoxã. Şi, ca sã nu ne referim la vremuri mai vechi, ajunge sã ne amintim cã, puţini ani mai înainte (1895), aceeaşi Patriarhie, într-o enciclicã de-a sa, plasase papismul în afara Bisericii, deoarece introducea „învãţãturi şi
inovaţii eretice”. De aceea îi chema pe creştinii apuseni în sînurile Bisericii celei Una, la Ortodoxie. Hotãrîrea din 1920, avînd ca model interstatala „Comuniune a neamurilor”, a propus fondarea „şi între Biserici a unei legãturi şi comuniuni”, cu urmãtoarele obiective:
a) recercetarea diferenţelor dogmatice cu o dispoziţie conciliantã; b) admiterea unui calendar unic, a cãrei aplicare parţialã a adus, din pãcate, divizarea calendaristicã din Ortodoxie şi c) întrunirea de conferinţe pancreştine. Pe lîngã Patriarhia ecumenicã, aproape toate Bisericile Ortodoxe au cerut în anumite etape sã devinã, şi au devenit, membre ale CMB. Cu toate acestea, unele dintre ele au fost nevoite, mai tîrziu, sã se retragã, pe de o parte observînd cu mîhnire degenerarea Consiliului, iar pe de altã parte fiind presate de intensele reacţii antiecumeniste ale turmelor lor. Dar se pune întrebarea simplã: cum poate, oare, Ortodoxia sã
fie inclusã ca „membrã” în „ceva”, de vreme ce ea însãşi este totul, Trupul lui Hristos, care îi cheamã pe toţi sã devinã membrii ei?

De altfel, prezenţa Bisericilor Ortodoxe la întrunirile CMB a fost întotdeauna formalã, fãrã rezultate, şi numai de ornament, datoritã modului în care se fãceau întrunirile şi se desfãşura Consiliul. Hotãrîrile lui erau influenţate exclusiv de superioritatea procentualã a voturilor protestante. Desigur, pînã în 1961, ortodocşii, ca reprezentanţi ai Bisericii Celei Una, Sfîntã, Soborniceascã şi Apostoleascã, depuneau la întrunirile generale ale Consiliului declaraţii remarcabile, dintre care unele sunt adevãrate mãrturisiri de credinţã.

În ce priveşte deschiderea Vaticanului faţã de ecumenism, rãspunsul Ortodoxiei a fost pozitiv, avîndu-l ca reprezentant al ei pe Patriarhul ecumenic Atenagora. Acesta s-a întîlnit la Ierusalim, în 1964, cu Papa Paul al VI-lea, unde au procedat la ridicarea reciprocã a anatemelor Schismei din 1054. De asemenea Patriarhul a sprijinit „dialogul dragostei”, promovînd astfel scopurile Conciliului Vatican II.

„Deschiderile” teoretice ale ecumenismului

Ecumenismul, pentru a-şi împlini scopurile, este nevoit sã treacã cu vederea şi sã revizuiascã anumite principii de bazã ale Ortodoxiei. Promoveazã ideea unei „Biserici extinse”, potrivit cãreia Biserica este una şi îi cuprinde pe creştinii fiecãrei confesiuni, din clipa în care au primit botezul. Astfel toate confesiunile creştine sunt între ele „Biserici surori”.

În acelaşi duh se mişcã şi ideea „Bisericii universale vãzute”. Întrucît Biserica existã în chip „nevãzut” şi este constituitã din toţi creştinii, se va arãta şi în dimensiunea ei vãzutã prin încercãrile de unire ale tuturor. Aceste idei au fost influenţate şi de teoria protestantã a ramurilor, potrivit cãreia Biserica este un „arbore” ale cãrui „ramuri”, care sunt toate confesiunile creştine, fiecare dintre ele deţinînd numai o parte din adevãr. Aici se mai poate adãuga şi teoria celor „doi plãmîni”, care s-a dezvoltat între ecumeniştii ortodocşi şi papistaşi. Potrivit cu aceastã teorie, Ortodoxia şi papismul sunt cei doi plãmîni, prin care respirã Biserica. Dar pentru ca ea sã poatã începe sã respire corect şi din nou, va trebui ca cei doi plãmîni sã-şi sincronizeze respiraţia.

În sfîrşit, printre metodele pe care le foloseşte ecumenismul pentru a-i atrage pe creştini este şi minimalizarea dogmaticã. Adicã se depune strãdania ca dogmele sã se reducã la cele mai necesare, la un minimum, pentru a se depãşi astfel diferenţele dogmatice dintre confesiuni. Dar rezultatul este trecerea cu vederea a dogmei, deprecierea şi reducerea la minimum a însemnãtãţii ei. „Sã se uneascã creştinii, spun ecumeniştii, iar despre dogme vor discuta mai tîrziu teologii”. Desigur prin metoda minimalizãrii dogmatice este uşor sã se uneascã creştinii. Dar, oare, astfel de „creştini” pot fi ortodocşi, adicã adevãraţi creştini?

Concepţia ortodoxã despre Bisericã

Potrivit cu eclesiologia ortodoxã, Biserica şi Ortodoxia se identificã. Biserica este neapãrat ortodoxã, iar Ortodoxia este Biserica cea Una, Sfîntã, Soborniceascã şi Apostoleascã, Trupul lui Hristos. Şi fiindcã Hristos este Unul, tot astfel şi Biserica este Una. De aceea niciodatã nu se concepe împãrţire în Bisericã, ci numai despãrţire de Bisericã. Adicã în anumite momente istorice ereticii şi schismaticii s-au rupt de ea şi astfel au încetat sã mai
fie mãdulare ale ei.

Biserica deţine deplinãtatea adevãrului şi nu a unui adevãr abstract, ci a unui mod de viaţã care îl mîntuieşte pe om din moarte şi îl face „dumnezeu dupã har”. Dimpotrivã, erezia constituie negarea întreagã sau parţialã a adevãrului, fãrîmiţarea lui, care, în felul acesta, ia caracterul unei ideologii bolnãvicioase. Ea îl desparte pe om de modul existenţei dat de Dumnezeu în Biserica Sa şi îl omoarã duhovniceşte. De asemenea, dogmele care îngrãdesc adevãrurile supranaturale ale Credinţei noastre, nu sunt nişte înţelesuri abstracte şi concepţii mentale, nici, cu atît mai mult, obscurantism medieval sau scolasticism teologic, ci ele exprimã experienţa şi trãirea Bisericii. De aceea, atunci cînd existã deosebire între dogme, existã neapãrat şi diferenţã între modurile de viaţã. Cel care subestimeazã acrivia Credinţei, nu poate trãi deplinãtatea vieţii în Hristos. Creştinul trebuie sã primeascã toate cele pe care le-a descoperit Hristos. Nu numai un „minimum”, ci întregul. Pentru cã în totalitatea şi integritatea Credinţei se pãstreazã sobornicitatea şi ortodoxia Bisericii. Astfel se explicã nevoinţele pînã la sînge ale Sfinţilor Pãrinţi pentru pãstrarea Credinţei Bisericii, precum şi grija lor pentru formularea, prin iluminarea Sfîntului Duh, a „termenilor” Sinoadelor ecumenice. Iar aceşti „termeni” nu înseamnã nimic altceva, fãrã numai limitele, hotarele adevãrului, pentru ca drept credincioşii sã poatã deosebi Biserica, Ortodoxia, de erezie.

Eterodocşii, prin faptul cã au lepãdat plinãtatea adevãrului, s-au despãrţit de Bisericã. De aceea şi sunt eretici. Prin urmare, era firesc sã fie lipsiţi de harul sfinţitor al Sfîntului Duh,
„tainele” lor nefiind valide. Şi astfel, botezul pe care îl sãvîrşesc, nu poate sã-i introducã în Biserica lui Hristos. „Pentru cã cei care sunt botezaţi sau hirotoniţi de eretici nu este cu putinţã a fi nici clerici, nici credincioşi”, ne spune Canonul 68 al Sfinţilor Apostoli. Iar Sfîntul Nicodim Aghioritul completeazã: „Botezul tuturor ereticilor este nelegiuit şi hulitor şi nu are nici o împãrtãşire cu cel al ortodocşilor”.

(Text postat de Gabriel Zaman pe easternorthodoxforum la 4 decembrie 2006).
/credinta-ortodoxa.ro/

Lasa un comentariu

Completeaza casutele de mai jos pentru a adauga un comentariu.

Trebuie sa fii logat pentru a comenta.