Citirea cartilor eretice si neghina din biblioteca
decembrie 3, 2007 Categoria: Articole, Danion Vasile
Întrucît mulţi oameni îşi pun întrebarea ce să facă cu cărţile eretice pe care le au, voi încerca să prezint răspunsul ortodox oferit de Tradiţie. A şaptea poruncă bisericească ne cere: „Să nu citim cărţile ereticilor” [6; 337]. Omul de astăzi, învăţat să îşi trăiască libertatea la maxim, vede în aceasta o sufocare a cunoaşterii. Nu înţelege că tocmai această poruncă îl ajută să nu se otrăvească. Aşa cum s”‘a otrăvit şi Adam cînd a călcat în rai porunca lui Dumnezeu”¦
În cartea Scripta aramaică, Constantin Daniel scria: „Esenienii nu sunt pomeniţi nicăieri în Talmud, întrucît numele ereticilor era un nomen odiosum, «nume vrednic de ură», şi de aceea nici nu era voie să fie scris şi pronunţat[1], la fel ca acela al divinităţilor păgîne. Un mare rabin din secolul I e.n., Aqiba, interzice iudeilor să citească Apocrifele, ameninţînd pe cel ce le citeşte că va pierde dreptul la viaţa de apoi. Aceasta e o dovadă sigură că aceste scrieri erau întocmite de eretici şi singurii eretici care au scris atît de mult au fost esenienii. Talmudul babilonian care consideră Apocrifele cărţi eretice”¦” [19; 117].
E clar că nu Biserica a inventat lupta împotriva cărţilor mincinoase. De fapt, în fiecare tradiţie religioasă au existat conflicte între susţinătorii textelor considerate canonice şi cele considerate eretice. Adevărul este însă Unul singur, chiar dacă fiecare tradiţie religioasă pretinde a fi autentică. Numai prin raportarea la acest Adevăr, care este Hristos, şi
***
Trăim într”‘o lume plină de cărţi, de ziare şi reviste. Marea majoritate a oamenilor are în casă o bibliotecă, mai mică sau mai mare. Îndrăznesc să spun că una din oglinzile sufletului este biblioteca”¦ Proverbul „Spune”‘mi cu cine eşti prieten, ca s㔑ţi spun cine eşti” poate fi înţeles şi astfel: „Spune”‘mi ce cărţi ai în bibliotecă, ca s㔑ţi spun cine eşti”¦”
Această afirmaţie nu este valabilă pentru cei care îşi cumpără cărţi doar din snobism, pentru a fi consideraţi intelectuali de către cei care le calcă pragul casei. Şi nici pentru cei care cumpără cărţi doar pentru că au fost seduşi de reclamele care li s”‘au făcut acestora. Nu este valabilă nici pentru cei care au biblioteci moştenite de la cine ştie ce rude.
E valabilă însă pentru cei care şi”‘au adunat cărţile din bibliotecă cu multă grijă, cu pasiunea unui colecţionar de antichităţi. E valabilă şi pentru cei care, neavînd „patima” cititului, îşi îmbogăţesc totuşi biblioteca, încet, dar sigur.
Nu am de gînd să fac o analiză teologică a tipurilor de biblioteci casnice, mă voi rezuma însă la a face o clasificare a felurilor de bibliotecă din casa creştinilor. Împărţirea mea nu este făcută în urma unor cercetări sociologice savante, ci este pur şi simplu rezultatul unor constatări directe”¦ Criteriul după care voi face împărţirea este simplu: valoarea dogmatică a cărţilor cu conţinut religios. (O analiză exhaustivă, din perspectivă creştină, a literaturii ar trebui să ţină seama în primul rînd de acest aspect, dar de literatura laică nu ne ocupăm acum.)
Există biblioteci care au numai cărţi ortodoxe, există altele care au cărţi amestecate „“ şi eretice, şi ortodoxe „“ şi există biblioteci în care există numai cărţi eretice[2]. Despre a treia categorie nu vom vorbi, puţine fiind cazurile în care un ortodox are în bibliotecă doar cărţi eretice.
Despre prima categorie vom constata doar că e o mulţime cu puţine elemente”¦ Cei mai mulţi posesori ai unor astfel de biblioteci sunt creştini sporiţi în viaţa duhovnicească sau creştini cu o conştiinţă dogmatică verticală. E de dorit să înţeleagă că trebuie să aibă grijă de bibliotecile lor şi să nu le pîngărească prin amestecul cu cărţi mincinoase.
În ce priveşte cea de”‘a doua categorie, subiectul e prea delicat pentru a da eu însumi vreun verdict. Aşa că voi lăsa să vorbească Predania însăşi”¦
Una dintre cele mai importante cărţi ale Tradiţiei ortodoxe, Limonariul[3], ne pune în faţa ochilor minţii o întîmplare minunată, relatată de Avva Chiriac, preotul lavrei lui Calamon, de lîngă Iordan:
„Într”‘o noapte, văd în vis o femeie vrednică de respect, îmbrăcată în porfiră, împreună cu doi bărbaţi sfinţi şi cinstiţi, că stă la uşa chiliei mele. Am luat pe femeie drept Stăpîna noastră Născătoare de Dumnezeu, iar pe cei doi bărbaţi care erau cu ea, drept Sfîntul Ioan Teologul şi Sfîntul Ioan Botezătorul. Am ieşit afară din chilie şi i”‘am rugat să intre înăuntru, ca să facă o rugăciune în chilia mea. Femeia însă n”‘a vrut. Şi m”‘am rugat mult timp stăruitor de dînsa, spunîndu”‘i: «Să nu mă întorc ruşinat şi înfruntat» şi multe altele. Cînd ea a văzut că stărui încă în cererea mea, mi”‘a răspuns cu asprime:
„“ Ai în chilia ta pe duşmanul meu. Cum vrei să intru?
După aceste cuvinte a plecat. Cînd m”‘am deşteptat, am început să mă vait şi să mă gîndesc dacă n”‘am păcătuit cu ceva cu mintea împotriva ei, căci nu era nimeni altcineva în chilie decît numai eu. Deşi m”‘am chinuit multă vreme, totuşi nu m”‘am găsit vinovat cu nimic faţa de ea. Văzîndu”‘mă învăluit de tristeţe, am luat o carte să citesc, ca prin citit s㔑mi îndepărtez tristeţea. Cartea pe care am luat”‘o era a lui Isihie, preotul Ierusalimului. Cînd am deschis cartea, găsesc scrise la sfîrşitul ei două cuvîntări ale nelegiuitului Nestorie. Îndată am cunoscut că acesta era duşmanul Stăpînei noastre, Sfînta Născătoare de Dumnezeu[4]. Atunci m”‘am sculat şi am plecat şi am dat cartea celui care mi”‘o împrumutase şi i”‘am spus:
„“ Ia”‘ţi, frate, cartea! N”‘am avut folos din ea cîtă pagubă, şi i”‘am povestit cele întîmplate. El, plin de zel, a rupt îndată din carte cele două cuvîntări[5] ale lui Nestorie şi le”‘a pus pe foc[6] zicînd:
„“ Să nu rămînă în chilia mea vrăjmaşul Stăpînei noastre, Sfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria” [109; 60].
Rîvna aceasta pentru adevăr ar trebui să o avem fiecare dintre noi. Pentru că, altfel, ţinînd la loc de cinste cărţile eretice, vom avea parte în iad cu cei care le”‘au scris. Sfîntul Ioan Gură de Aur întreba: „Unde e Marcion, unde Valent, unde Mani, unde Vasilide, unde Nero, unde Iulian, unde Arie, unde Nestorie, unde sunt toţi cei ce s”‘au împotrivit adevărului, despre care Biserica a strigat: «Înconjuratu”‘m”‘au cîini mulţi» (Ps. 21, 17)? Nu au pierit toţi?” [83; 175″‘176].
Şi, odată cu răspunsul, sfîntul ne şi face o descriere profetică a vremurilor noastre: „Au fost risipiţi din pricina hulei lor şi au fost alungaţi ca nişte lupi. [Şi aceasta] pentru că au găsit ca luptători împotriva lor şi războinici curajoşi, şi păstori adevăraţi pe fericiţii bărbaţi care atunci stăteau în fruntea Bisericilor. Însă multă deosebire văd între păstorii de atunci şi cei de acum. Aceia erau războinici, aceştia dau bir cu fugiţii. Aceia se împodobeau cu cărţi şi dogme, aceştia cu haine şi lucruri de nimic. Aceştia lasă oile ca nişte simbriaşi şi fug, aceia îşi puneau sufletul lor pentru oi, urmînd Păstorului celui bun” [83; 175″‘176].
E lesne de înţeles că atitudinea păstorilor reflectă în mare măsură atitudinea păstoriţilor (căreia îi şi este cauză). Credincioşii de astăzi trec cu vederea multe din învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Aceasta se vădeşte şi din atitudinea faţă de cărţile eretice.
Întîmplarea descrisă în Limonariu ne arată clar însă că faptul de a avea astfel de cărţi în bibliotecă implică o formă de părtăşie cu duhurile ereticilor care le”‘au scris şi implicit cu ale diavolilor care i”‘au inspirat.
Chiar dacă din ce în ce mai puţini oameni vor fi dispuşi să mai accepte faptul că întîmplările descrise în Limonariu (şi în cărţile similare) sunt adevărate, aceasta nu mă împiedică să mărturisesc că sunt convins de cele istorisite acolo.
Cred deci că e bine ca în bibliotecile creştinilor să nu se afle nici o carte eretică. Preoţii sau profesorii de religie[7] pot avea astfel de cărţi numai pentru a şti ce anume să combată. Nu poţi combate o învăţătură fără să o cunoşti”¦[8]
Să revenim la întrebarea: „Ce să facă un creştin care are cărţi eretice în bibliotecă?” Pentru a răspunde, să vedem ce ne spun canoanele Sfintelor Sinoade Ecumenice: „Poruncim ca patimile mucenicilor (chinurile mucenicilor), martirologiile, cele plănuite de către vrăjmaşii adevărului, în chip ca s㔑i defăimeze pe mucenicii (martiri) lui Hristos şi ca s㔑i aducă la necredinţă pe cei ce le ascultă[9] „“ să nu se răspîndească prin Biserică, ci acela să se dea focului. Iar pe cei ce le primesc pe acestea, sau le cinstesc pe ele ca adevărate, îi dăm anatemei” „“ Canonul 63, Sinodul Trulan [30; 142].
Iar Canonul 9 al celui de”‘al şaptelea Sfînt Sinod Ecumenic spune: „Toate jucăriile copilăreşti şi glumele nebuneşti, scrierile mincinoase şi cele care s”‘au făcut (alcătuit) împotriva cinstitelor icoane trebuie să se predea episcopului Constantinopolului, spre a fi puse la o parte (scoase din circulaţie) împreună cu celelalte cărţi eretice[10]. Iar dacă s”‘ar afla cineva ascunzîndu”‘le pe acestea, de ar fi episcop, ori presbiter, ori diacon, să se caterisească, iar de ar fi laic ori călugăr, să se afurisească” [30; 168].
E lesne de înţeles că sub aceleaşi osînde se aflau şi cei care primeau sau ascundeau şi alte tipuri de scrieri mincinoase, nu doar falsele martirologii sau textele iconoclaste.
Comentînd canoanele de mai sus, episcopul Nicodim Milaş scria că „practica veche a Bisericii referitoare la condamnarea cărţilor potrivnice credinţei şi păgubitoare este în deplină vigoare şi astăzi”[55; 437].
Mai mult decît atît, trebuie precizat faptul că această practică era mai veche de secolul al VII”‘lea, cînd s”‘a ţinut Sinodul Trulan. Tot episcopul Nicodim scrie că la primul Sinod Ecumenic s”‘a condamnat şi s”‘a interzis citirea uneia dintre cărţile principale ale lui Arie. Împăratul Constantin a poruncit printr”‘un decret special ca toate cărţile scrise de Arie şi de discipolii lui să fie nu numai interzise, ci şi arse[11].
Un gest similar au făcut un grup de preoţi şi credincioşi din Rusia, cînd au ars într”‘o piaţă cărţile mai multor teologi moderni[12] care au amestecat dreapta credinţă cu idei străine.
„Asta e Inchiziţie”¦ Mai rămîne să ardeţi şi pe autorii cărţilor pe care le consideraţi eretice”¦” Am auzit replica asta de la mulţi oameni care nu înţeleg motivul pentru care Biserica cere arderea cărţilor eretice.
E o mare diferenţă între arderea unor cărţi şi arderea unor oameni. Inchiziţia a aparţinut lumii catolice. Biserica Ortodoxă nu cere moartea ereticilor, oricît de tare ar cădea în erezie. Biserica vrea întoarcerea păcătoşilor, nu moartea lor.
E ciudat însă că duşmanii ei sunt în stare să falsifice chiar şi istoria pentru a”‘i îndepărta pe oameni de Hristos. În cartea Evanghelia pierdută este reprodusă mărturia lui David Brakke în care Sfîntul Atanasie cel Mare „“ care a precizat într”‘un canon care sunt cărţile nou”‘testamentare pe care Biserica le recunoaşte ca fiind autentice „“ e acuzat că şi”‘a impus cu violenţă punctul de vedere: „Este adevărat că în timpul încleştărilor pe care le”‘a avut cu adversarii săi din cetatea Alexandriei se pare că[13] ar fi recurs la violenţă (bătăuşi care să îi lovească pe oameni), numai că este improbabil ca asemenea tactici s㔑i fi convins pe toţi creştinii din Egipt să nu citească sau să nu folosească alte scrieri” [43; 217].
Această mărturie este o mărturie mincinoasă. Nu există dovezi istorice care să o ateste[14]. E o răstălmăcire a istoriei bisericeşti care facilitează promovarea ereziilor. De fapt, cine citeşte cu atenţie restul afirmaţiilor lui David Brakke poate înţelege că Atanasie cel Mare a fost un altfel de om: „Pentru creştinii egipteni era un erou, astfel încît fiecare succes pe care l”‘a repurtat în a”‘i convinge pe oameni să se conformeze regulilor lui şi să renunţe la cărţile «eretice» (şi este într”‘adevăr greu de măsurat dimensiunea reală a succesului pe care l”‘a avut) se datorează în primul rînd autorităţii sale personale” [43; 217″‘218].
E greu de crezut că un om care ar fi instigat la violenţă ar fi avut atîta autoritate asupra celor care credeau în Hristos, a Cărui propovăduire a fost o lecţie de iubire a tuturor, chiar şi a vrăjmaşilor. E şi mai greu de crezut că oamenii erau dispuşi să primească doar Evangheliile selectate de un astfel de păstor”¦
E adevărat, aşa cum arată Sfîntul Chiril al Ierusalimului[15], şi în Biserică erau anumiţi păstori care făceau tulburare: „Să nu te tulburi dacă vei auzi că merg pînă la vărsarea sîngelui episcopi împotriva episcopilor, clerici împotriva clericilor şi popoare împotriva popoarelor. [„¦] Dacă între apostoli a fost vînzare, te mai miri dacă între episcopi este ură de fraţi?” [120; 251]. Numai că astfel de păstori făceau sminteală în poporul credincios, şi nimeni nu îi cinstea ca pe nişte eroi.
Sfîntul Atanasie cel Mare a fost un rob al lui Hristos, care a dus o viaţă de rugăciune şi de nevoinţă deosebită, încercînd să urmeze pilda cuvioşilor pe care i”‘a întîlnit în pustia Egiptului[16]. El nu a folosit forţa pentru a impune anumite Scripturi. A folosit doar puterea cuvîntului pentru a da mărturie despre adevăr. Să ne dăm seama că un atac împotriva Sfîntului Atanasie şi a Canonului scripturistic pe care l”‘a fixat în scris este de fapt un atac împotriva Bisericii lui Hristos. Biserica adevărului, care nu foloseşte violenţa pentru a triumfa. Biserica cea una, sfîntă, sobornicească şi apostolească, e cea care se luptă prin cuvînt pentru mîntuirea credincioşilor. Iar împotriva cărţilor eretice luptă tot spre binele acestora”¦
***
Acum, un răspuns la întrebarea: „Ce să fac cu Evanghelia după Iuda”. Eu cred că trebuie ars㔦 Chiar dacă din ce în ce mai puţini oameni sunt dispuşi să facă acest lucru, totuşi trebuie să ascultăm ce au învăţat Sfintele Sinoade.
Trebuie totuşi precizat un lucru: că în ziua de azi obştea nu mai e dreptcredincioasă, societatea nu mai e creştină. Trăim într”‘o lume iconoclastă[17]. E foarte important să înţelegem diferenţa dintre viaţa de azi şi viaţa din obştea descrisă în atîtea capitole din Limonariu şi în alte cărţi vechi.
Maica Domnului nu a vrut să intre în chilia Avvei Chiriac din pricina cărţii care conţinea cîteva pagini cu învăţături eretice. Să nu înţelegem de aici că Împărăteasa Cerurilor nu intră sau că nu ocroteşte în nici o casă în care există cărţi care o hulesc.
Avva Chiriac era stăpînul chiliei sale. El stabilea ce cărţi să ţină în ea. Astăzi, mulţi creştini trăiesc în familii multiconfesionale, sau chiar „“ mai rău „“ multireligioase[18]. Sunt obligaţi deci să trăiască lîngă cărţi nu doar catolice sau protestante, ci şi musulmane, budhiste sau aparţinînd altor religii. Ei nu trebuie să se lupte cu aceste cărţi, nici să facă tulburare. Nu aruncînd vreo carte pe foc îi vor ajuta pe ceilalţi să îşi înţeleagă greşeala. Dimpotrivă, dacă vor face aşa ceva vor fi consideraţi extremişti şi mărturia lor nu va fi înţeleasă. Ei trebuie să îi convingă pe casnicii lor prin mărturia propriei vieţi sfinte”¦
[1] Cf. Constantin Daniel, Orientalia mirabilia, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 143.
[2] În vremuri de prigoană, cum a fost cea comunistă, ereticii încearcă să răspîndească scrierile lor folosind filiere surprinzătoare. Lidia Stăniloae, fiica părintelui Dumitru Stăniloae, povesteşte cum odată tatăl ei „a venit de
[3] De care s”‘au folosit şi Sfinţii Părinţi la al VII”‘lea Sfînt Sinod Ecumenic.
[4] Avva Chiriac ţinea în chilie această carte fără să ştie că ea conţine învăţături eretice. Greşeala lui nu a fost intenţionată. Dacă ar fi ţinut”‘o ştiind ce conţine, poate că pentru mîndria cugetului lui Maica Domnului nu l”‘ar mai fi cercetat şi părintele ar fi rămas lipsit de acoperămîntul ei. Aşa cum sunt toţi sectanţii contemporani, care îi hulesc fecioria şi nu o recunosc drept Născătoare de Dumnezeu.
[5] E important de observat că doar o parte din carte era eretică, iar restul era ortodoxă. Încă din vechime ereticii şi”‘au amestecat învăţăturile lor cu cele ale Bisericii, pentru a”‘i putea înşela pe creştini. În ziua de astăzi găsim cărţi pretins ortodoxe în care, într”‘un capitol sau în cîteva pagini, e prezentată o învăţătură ecclesiologică deformată. Iar paginile respective întinează întreaga carte.
[6] Un Sfînt Sinod Ecumenic (Sinodul Trulan, în Canonul 63) a cerut explicit arderea cărţilor mincinoase.
[7] E adevărat că şi unii creştini, cunoscători ai învăţăturii Bisericii, pot citi astfel de cărţi, pentru a”‘i ajuta pe cei de lîngă ei să se lepede de anumite erezii. Dar pentru o astfel de lucrare misionară trebuie să aibă binecuvîntarea şi sprijinul duhovnicilor lor. Altfel, pot cădea ei înşişi în gropile de care încearcă să îi ferească pe alţii.
[8] În astfel de situaţii, Dumnezeu îi păzeşte pe cei care ţin cărţile eretice în casele lor. Doar şi Sfinţii Părinţi citau din lucrările eretice pe care le combăteau.
[9] Iată care este scopul alcătuirii unor astfel de scrieri „“ nu cinstirea sfinţilor, ci propovăduirea „necredinţei”.
[10] Teodor Balsamon, cel mai mare canonist bizantin, scria: „Este acelaşi lucru a arde cărţile nelegiuite ale ereticilor sau a le depozita la episcopia Constantinopolului; căci după cum nimeni nu poate să citească cărţile arse, tot aşa nu poate să facă aceasta nici dacă sunt aşezate în acel loc ascuns, unde nimeni nu le poate vedea. Aşadar, cel ce va arde aceste cărţi (cum cere canonul 63 de
[11] Cf. Socrate, Istoria bisericească, I, 9 şi Sozomen, Istoria bisericească I, 21. La fel a procedat împăratul Arcadie cu scrierile ereticilor eunomieni şi montanişti. Nu era vorba de o implicare a împăraţilor în stabilirea învăţăturii de credinţă; aceştia înţelegeau doar că ereziile condamnate de sinoade aduc dezbinare în imperiu, şi atunci luptau împotriva lor tocmai în virtutea chemării lor de a veghea la pacea imperiului. Nu trebuie să se considere însă că împăraţii au fost un factor de reprimare constantă a ereziei. Au existat şi mulţi împăraţi prigonitori ai învăţăturii Bisericii şi ai cărţilor ortodoxe. Aceştia au mulţi urmaşi printre întîi”‘stătătorii lumeşti de astăzi. În timp ce aproape nimeni nu mai ia în serios exemplul împăraţilor credincioşi.
[12] Printre care şi ale părintelui Serghei Bulgakov, care a fost condamnat de Sinodul Rusiei.
[13] Să observăm şi relativitatea afirmaţiei: „Este adevărat că se pare că [„¦]”. Ori e adevărat, ori se pare. Joncţiunea celor două predicate arată superficialitatea argumentării.
[14] E foarte ciudat faptul că volumul Evanghelia pierdută, scris de Herbert Krosney, nu are nici bibliografie şi nici referinţe bibliografice precise, aşa cum ar fi fost normal pentru un volum de acest gen.
[15] Sfîntul Chiril al Ierusalimului a fost contemporan cu Sfîntul Atanasie cel Mare. A trăit între anii 313 şi 386.
[16] Trebuie amintit aici faptul că Sfîntul Atanasie a scris cea mai importantă viaţă a Sfîntului Antonie cel Mare, pe care l”‘a cunoscut îndeaproape. Nu e greu de înţeles faptul că Sfîntul Antonie, părintele monahismului creştin, nu l”‘ar fi primit în preajma sa pe ierarh dacă acesta nu ar fi dus o viaţă de sfinţenie.
[17] S”‘a văzut acest lucru şi în rîvna cu care unii au susţinut scoaterea icoanelor şi a simbolurilor creştine din şcolile din Romînia.
[18] Asistăm la înmulţirea căsătoriilor dintre ortodocşi şi heterodocşi, sau dintre ortodocşi şi necreştini. Se trece astăzi cu vederea cuvîntul Mîntuitorului: „Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pămînt; n”‘am venit să aduc pace, ci sabie (e vorba de sabia cuvîntului adevărului, nu de violenţa fizică „“ n.n.). Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa. Şi duşmanii omului (vor fi) casnicii lui” (Matei 10, 34″‘36).
Danion Vasile
/danionvasile.ro/blog/
Lasa un comentariu
Completeaza casutele de mai jos pentru a adauga un comentariu.
Trebuie sa fii logat pentru a comenta.
