Morala libertăţii

noiembrie 23, 2007 Categoria: Articole, Morala

Domeniul moralei ecleziale este domeniul libertatii personale, concret si totusi nemarginit. El e domeniul universal al vietii in unica-i implinire reala: implinirea ipostatica si personala.

Acest adevar originar si fundamental este in acelasi timp cel mai greu accesibil. Ne inversunam, noi oamenii, sa transportam domeniul vietii in spatii unde nu are ce cauta. Ne mesterim idoli ai vietii, dar si idoli ai raului care surpa viata: dam o realitate factice unor amenintari inconsistente si obiectivam pacatul in afara spatiului unde el chiar se savarseste: spatiul libertatii personale. Cautam fara ragaz metode radicale si sisteme etice mai eficace, si credem ca starpim raul in manifestarile lui istorice, sociale, culturale si politice. Uitam sau ignoram ca aceste manifestari ale raului reveleaza aventura noastra existentiala si ca jocul lumii se joaca exclusiv in cadrul vietii personale.

Aceasta nu inseamna ca rezultanta pacatelor noastre personale nu creaza „situatii” de rau, un angrenaj de mecanisme care sunt independente de libertatea noastra si care il tortureaza pe om. Dar de la un capat la altul, problema moralei este una de discernamant intre realitate si utopie: implinirea veritabila a vietii sau o implinire factice. Si asta fiindca omul isi poate cheltui intreaga-i viata luptand cu „situatiile” obiective de non-libertate, in timp ce insusi angrenajul supunerii si al alienarilor vietii continua sa lucreze neabatut in el, generand permanent chinul. Sau fiindca el se poate la fel de bine zavori in coaja tare a unei „moralitati” individuale care sterilizeaza si instraineaza viata tot atat cat mecanismele autonome ale oprimarii.

Criteriile Bisericii despre morala umana exclud dilema cunoscuta, ce pare fara iesire: ori incepem cu moralizarea individului, ori cu aceea a conditiilor vietii comune. Or dilema este falsa, intrucat presupune o conceptie exclusiv fenomenologica polarizand din viata: individul ca monada si colectivitatea ca suma aritmetica a monadelor particulare. Dimpotriva, Biserica vede implinirea universala a vietii in cadrul existentei personale, iar pe aceasta o vede ca pe un eveniment de comuniune, nu ca pe un eveniment individual. De aceea cand au fost invinse esecul si pacatul existential in cadrul vietii personale a unui singur om, rezultatul este intotdeauna un eveniment social de o amploare surprinzatoare si de un dinamism nelimitat. Dar aceasta transformare a marimilor cantitative in masuri calitative ale posibilitatilor vietii nu este doar o viziune diferita asupra problemei etice. Ea este o atitudine de viata diferita, schimbarea existentiala a omului, adica pocainta, revizuirea dinamica a scopurilor existentei.

Adevarul persoanei deosebeste viata si morala Bisericii de orice alta conceptie etica. In opozitie cu toate celelalte Etici, oricare ar fi acestea, Biserica nu cauta sa-l reconforteze pe om, nici in mod izolat, nici colectiv, ea nu vizeaza nici o garantie individuala, nici temporala, nici vesnica. Ea ii cere omului sa renunte la individualitatea lui, sa-si „piarda” sufletul, pentru ca acea pierdere este mantuirea omului, implinirea existentiala a vietii celei adevarate, a alteritatii si libertatii personale. Limbaj paradoxal. Care este prin urmare „etica sociala” a Bisericii, rezultatul concret la care vrea ea sa-i ghideze pe oameni, „programul” pe care il profeseaza? Este responsabilitatea totala a fiecarui om concret. Orice om e responsabil de implinirea universala a vietii in sfera nelimitata a existentei si libertatii personale. Omul eclezial salveaza in persoana sa posibilitatile universale ale vietii – tot asa cum un mare poet salveaza in propria-i persoana posibilitatile universale ale poeziei. Dar ce face Biserica, ce „programeaza” ea ca sa atinga acelasi rezultat? E absolut sigur ca ea nu actioneaza cu teorii abstracte si cu analize intelectuale, ci pe o cale tot atat de accesibila ganditorului profund si analfabetului: cu lucrarile corporale ale ascezei, cu renuntarea efectiva la individualitate, cu postul, infranarea, eliberarea de orice pofta consumista, participarea intregului trup la rugaciune, daruirea in slujba celorlalti. Cu aceasta prima treapta incepe suisul spre libertate, spre adevarata comuniune. In afara de aceasta implinire corporala si efectiva a vietii – libertatea si comuniunea -, nici o teorie, nici o ideologie nu pot elibera omul din supunerea lui la necesitatea naturala, de zavorarea lui in individualitatea existentiala. Orice teorie etica si sociala care nu se traduce in actiune – deci care nu este insotita de renuntarea trupeasca la „suflet” sau la eu – nu produce decat rusine.

„Cand te vei ridica peste calea dreptatii, vei fi liber in orice lucru” a zis Sfantul Isaac Sirul. Calea dreptatii inchipuie faptele dreptatii, din moment ce omul refuza cu strasnicie sa-si dauneze natura dotata cu posibilitatea alteritatii si libertatii personale si totodata refuza sa fie lezat de exigentele „impotriva naturii”, exigentele impersonale ale naturii sale razvratite. Sfidarea, ca si incercarea, are aici dublu tais. „Trupul acesta, vrajmas si prieten, al meu si nu al meu” a zis Sfantul Ioan Scararu. Cand realitatea aceasta suie empiric si ajunge la constiinta omului, acesta a patruns deja in marea aventura a cuceririi libertatii nelimitate, „in toate”.

Un asemenea nivel de exigente existentiale nu este fireste compatibil cu moralismul utilitar. Dusi de viteza capatata de-a lungul secolelor, noi transformam acum Etica si religiozitatea in imbunatatirea vietii individuale. Sa se „amelioreze” moravurile sociale si caracterele individuale: la atat se reduce Etica si, uneori, chiar si religiozitatea. Cu toate acestea, atunci cand e vorba de o viziune politica, de o explorare primejdioasa pe pamant sau in spatiu, ori de o noua cucerire a stiintei, consideram ca fiind de la sine inteles ca trebuie sa-i sacrificam totul, inclusiv supravietuirea individuala. Daruirea suprema de sine, cand e vorba de aceste teluri, este in ochii nostri mai direct legata de implinirea vietii si de slujirea ei decat ar putea fi vreodata siguranta etica individuala. Va trebui sa ne smulgem din caracterul evident si individual al Eticii, ca sa intelegem ca implinirea universala a posibilitatilor vietii in ordinea nelimitata a existentei personale implica exact aceeasi disponibilitate de abnegatie, de pierdere voluntara a „sufletului” sau a eului.

Morala libertatii profesata de Biserica nu ne permite sa pastram nadejdea unei suficiente existentiale a individului, speranta garantarii sau a ameliorarii existentei. Ea este o morala a disperarii intre marginile oferite de supravietuirea individuala. Or tocmai aceasta disperare este resortul dinamismului vietii personale, forta libertatii „in toate”. Paradoxala, dar cat se poate de adevarata, este fraza aceasta din Sfantul Isaac: „Nimic nu e mai tare ca a nu avea nadejde (in cele pamantesti). Aceasta nu poate sa fie biruita de ceva”. Ce mai poate spera si ce-l mai poate ameninta pe omul care s-a dezbarat de supravietuirea individuala? „Atunci nu mai e dusman care sa-l opreasca din cale si nu este necaz a carui marime sa slabeasca cugetul lui, pentru ca tot necazul ce-i poate veni e mai prejos de moarte”. De-acum inainte, cel care „nu mai exista pentru sine” incepe sa primeasca darurile existentei „cu uimire”. „Si toate cele grele si aspre care ti se vor intampla ti se vor parea usoare si lesnicioase… Iar prin aceasta, omul vine la masurile barbatului desavarsit in credinta si nadejdea Fiului lui Dumnezeu si se inalta la dragoste”.

Dar despre cine vorbim noi? Mentalitatea noastra „practica” si statistica isi ridica iar capul: oare vorbim de micul numar al „misticilor”, al anahoretilor desertului? Nu, noi vorbim de morala libertatii accesibila fiecarui om, de posibilitatea unei civilizatii care sa slujeasca alteritatea personala a omului, si nu de supunerea lui la tirania retetelor impersonale de „fericire”. Numai ca o astfel de morala si o asemenea civilizatie se realizeaza intai cu trupul, cu realitatea naturala a vietii, si nu in primul rand cu gandirea: ele presupun „rastignirea trupului”, iar nu utopicele „rataciri ale gandului”. Prin abnegatie corporala, inteligenta (cugetarea) sa se puna in slujba iubirii. Iar arbitrariul inteligentei sa se supuna libertatii scapate de povara eului: „cugetarea, pasare repede zburatoare si plina de indraznire”. De ce numeste inteligenta „pasare”? Din pricina vitezei, a usurintei, a indraznelii cu care duce viata in locuri ireale. „Astfel, daca unii… voiesc sa se apropie (de cunostinta Duhului), nu se pot apropia de ea catusi de putin, pana nu o parasesc pe cea sufleteasca si toata indeletnicirea cu subtirimile ei si cu mestesugul ei foarte mult impletit (complicat) si nu se vor intoarce la sufletul lor de prunci. Pentru ca multa piedica le vine lor din obisnuirea cu ea, pana ce nu o vor inlatura putin cate putin”.

Limba cea mai directa in care se „exprima” morala vietii ecleziale este cea care defineste actiunea corporala. Ce e iubirea desavarsita? „Ava Agaton zicea: „As fi voit sa aflu un bubos (un lepros) si sa-i dau trupul meu si sa-l iau pe al lui”. Aceasta e dragostea desavarsita”. Intr-o lume in care programarea supravietuirii inlocuieste tot mai mult imediatitatea vietii, si in care libertatea este cautata in premizele obiective ale existentei colective, in lumea aceasta unde gandirea individuala este cea mai puternica arma a supravietuirii, si in care preferintele individuale sunt singurul criteriu al fericirii, marturia moralei ecleziale apare ca un fel de „teorie anarhista” ce rastoarna ordinea stabilita, concentrand din nou universalitatea vietii in spatiul libertatii personale, si libertatea personala in asceza abnegatiei corporale. Dar acest transfer „anarhist” al axei vietii in spatiul libertatii persoanei – transfer care rastoarna categoric structurile „eficace” si impietrite, dupa cum rastoarna si programele de „fericire generala” – este unicul raspuns – plin de iubire fata de om, plin de mangaiere -dat setei noastre de nestins dupa viata si libertate imediata. De aceea, prin actiunea corporala a ascezei, noi silabisim in limba desertului rezistenta pe care o opunem societatii industrialiste si tehnocratice, societatii de consum, care instraineaza existenta.

Iar mesajul desertului (al pustiei) nu este asceza corporala ca exercitiu individual al vointei, ci raportul efectiv dintre viata naturala, muritoare, si modul de existenta a lui Hristos, singura posibilitate reala a omului de a trai. Faptele trupesti ale ascezei sunt rastignirea cu Hristos, ascultarea de voia Tatalui, invierea cea de obste in comunitate filiala insufletitoare cu Tatal. Prin Hristos, asceza noastra este dusa la Dumnezeu: de aceea fiecare faza, fiece moment al ascezei este o chemare – o „epicleza” – a numelui lui Hristos. In traditia desertului, aceasta invocare nu este un recurs intelectual, fara legatura cu trupul omului: ci e amintire necurmata a numelui lui Hristos si „rugaciune monologica” identificata cu ritmul respiratiei trupesti. Drumul ascetic care duce la o asemenea comuniune totala si neintrerupta este lung si greu. Dar invocarea numelui lui Hristos, repetarea (in orice clipa din noapte si din zi) rugaciunii pe care ne-a lasat-o mostenire experienta pustiei este samanta de viata in inima omului, ea iriga desertul supravietuirii cu valurile „vietii celei adevarate”.

Aceasta invocare poate fertiliza si invia pana si desertul cosmopolit al existentei contemporane, poate oferi gustul imediat al dumnezeirii, nestiintei intemeietoare a prosperitatii noastre. Iar conditia care-i permite inimii sa suspine dupa mila lui Hristos este aceasta: ca omul sa se smereasca fie si involuntar. Azi, aceasta umilinta, mai mult ori mai putin involuntara, ne marcheaza si in trup si in suflet: este esecul civilizatiei noastre, al modului de viata contemporan, tragedia setei razvratite si nestinse a omului, de suficienta existentiala si placere autonoma. A discerne si a recunoaste cinstit si fara tertipuri impaciuitoare lipsa de viata din cadrul existentei noastre individuale este primul pas pe care va trebui sa-l facem ca sa urce in noi invocarea numelui lui Hristos ca eveniment de viata si posibilitate de harisme existentiale. Pare neindoios ca omul trebuie sa treaca prin numeroase caderi si ruinari, prin umilinte si mizerii, prin nenumarate disperari, pana sa ajunga la aceasta morala a „nevinovatiei” fiintelor mature, care permite vederea invizibilului.

Christos Yannaras