Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Cautare


Sfîntul Ierarh Nectarie de Eghina

Adaugat la noiembrie 22, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 22, 2024

Sfîntul Ierarh Nectarie de Eghina

Acest sfînt, unul dintre cei mai noi sfinţi canonizaţi de Biserica Greciei în acest secol, s-a născut în anul 1846, în Selivria Traciei, din Părinţi săraci, dar foarte evlavioşi. Din botez a primit numele de Anastasie, bucurîndu-se din pruncie de o aleasă educaţie creştinească. După primii ani de şcoală, Anastasie este trimis să înveţe carte la Constantinopol, unde studiază teologia şi scrierile Sfinţilor Părinţi. Aici sufletul său începe să-L descopere pe Hristos în inima sa prin rugăciune, prin citirea cărţilor sfinte şi prin cugetarea la cele dumnezeieşti.

La vîrsta de douăzeci de ani, tînărul Anastasie se stabileşte în insula Hios, povăţuit de Duhul Sfînt, unde predă religia la o şcoală de copii. Apoi, fiind chemat de Hristos, intră în nevoinţa monahală în vestita chinovie, numită „Noua Mînăstire”, primind tunderea monahicească la şapte noiembrie 1876, sub numele de Lazăr. Mai tîrziu, la tunderea în marele şi îngerescul chip al schimniciei, avea să primească numele de Nectarie, pe care l-a purtat toată viaţa.

După ce termină studiile teologice la Atena, în anul 1885, Nectarie a fost luat de patriarhul Sofronie ca ucenic la Alexandria, fiind hirotonit preot şi apoi mitropolit de Pentapole, o veche eparhie ortodoxă din Libia superioară. Mai mulţi ani evlaviosul mitropolit a slujit ca secretar al patriarhiei, predicator la biserica Sfîntul Nicolae din capitala Egiptului, devenind un iscusit slujitor şi povăţuitor de suflete, fiind dăruit de Dumnezeu cu multă răbdare, smerenie şi blîndeţe. De aceea era mult căutat de credincioşi şi iubit de toţi.

Văzînd diavolul că nu-l poate birui cu mîndria şi iubirea de sine a încercat să-l lovească pe fericitul ierarh Nectarie cu altă armă tot aşa de periculoasă, adică cu invidia şi gelozia din partea celorlalţi ierarhi şi slujitori ai Bisericii de Alexandria, vorbindu-l de rău către patriarh, cum că doreşte să-i ia locul. Aceasta a tulburat pe toţi şi a făcut să fie eliberat din cinstea arhierească în care se afla.

Cerîndu-şi iertare de la toţi, a dat slavă lui Dumnezeu căci şi cu dînsul s-a împlinit cuvîntul Mîntuitorului, Care zice: Fericiţi veţi fi cînd vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvîntul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea (Matei 5,11). Apoi s-a retras la Atena, în anul 1891, sărac, defăimat de ai săi şi nebăgat în seamă, avînd toată nădejdea numai în Dumnezeu şi în rugăciunele Maicii Domnului.

Aici a fost cîţiva ani predicator, profesor şi director al unei şcoli teologice pentru preoţi, pînă în anul 1894, reuşind să formeze duhovniceşte mulţi tineri iubitori de Hristos, pe care îi hrănea cu cuvintele Sfintei Evanghelii şi cu scrierile Sfinţilor Părinţi. Apoi făcea slujbe misionare în parohiile din jurul Atenei.

În taina inimii sale, fericitul ierarh Nectarie era un adevărat isihast şi un mare lucrător al rugăciunii lui Iisus, care îi dădea multă pace, bucurie, blîndeţe şi îndelungă răbdare. Cu aceste arme el biruia neîncetat pe diavoli, creştea duhovniceşte pe cei din jurul său şi avea întotdeauna pace şi bucurie în Hristos, nebăgînd în seamă defăimarea şi osîndirea celor din jurul său.

Dorind la bătrîneţe să se retragă la mai multă linişte, a construit între anii 1904-1907, cu ajutorul multor credincioşi şi ucenici, o frumoasă mînăstire de călugăriţe în insula Eghina din apropiere, rînduind aici viaţă desăvîrşită de obşte, după tradiţia Sfinţilor Părinţi. Apoi se retrage definitiv în această mînăstire şi duce o viaţă înaltă de smerenie şi slujire, de dăruire totală şi rugăciune neadormită, arzînd cu duhul pentru Hristos, Mîntuitorul lumii şi pentru toţi care veneau şi îi cereau binecuvîntare, rugăciune şi cuvînt de folos sufletesc.

Pentru viaţa sa înaltă, Dumnezeu l-a învrednicit pe Cuviosul Nectarie de Harul Duhului Sfînt. Pentru aceasta mulţi bolnavi şi săraci alergau la biserica mînăstirii din Eghina şi cereau ajutorul lui. Mai ales după primul război mondial, numeroşi săraci şi bolnavi, lipsiţi de orice ajutor, veneau la el ca la părintele lor sufletesc. Iar Sfîntul Nectarie a dat poruncă maicilor ce se nevoiau în mînăstirea sa să împartă la cei lipsiţi orice fel de alimente şi să nu păstreze nimic pentru ele, căci Dumnezeu, prin mila Sa, îi hrănea şi pe unii şi pe alţii. Dar şi cei bolnavi se vindecau cu rugăciunile fericitului Nectarie, căci se învrednicise de darul facerii de minuni.

Într-o vară, fiind mare secetă în insula Eghina, cu rugăciunile Sfîntului Nectarie a venit ploaie din belşug şi au rodit ţarinile, încît toţi s-au îndestulat de hrană. De aceea, toţi – mireni şi călugări, săraci şi bogaţi -, cinsteau pe Sfîntul Nectarie, ca pe păstor şi un vas ales al Duhului Sfînt şi urmau întru toate cuvîntul lui. Astfel, el era totul pentru toţi, căci putea toate prin Hristos, Care locuia în el. Apoi era foarte smerit şi blînd şi nu căuta cinste de la nimeni. Iar în timpul liber lucra la grădina mînăstirii, îmbrăcat într-o haină simplă, încît toţi se foloseau de tăcerea şi smerenia lui.

Pe lîngă multele sale ocupaţii duhovniceşti, Sfîntul Nectarie a scris şi a redactat mai multe scrieri teologice de morală şi de istorie a Bisericii, întărind tradiţia Sfinţilor Părinţi în patria sa, împotriva influienţelor occidentale care asaltau ţările ortodoxe.

Pentru toate acestea, diavolul a ridicat asupra Sfîntului Nectarie numeroase ispite, căutînd să-l biruiască. Astfel, numeroşi slujitori şi ierarhi ai Bisericii din Grecia s-au ridicat cu invidie asupra fericitului, făcîndu-i multe ispite. Dar Dumnezeu îl izbăvea din toate necazurile.

Trăind ca un înger în trup, şi iubind neîncetata rugăciune, tăcerea, smerenia, postul şi milostenia, Sfîntul Nectarie trăgea pe mulţi la Hristos, revărsînd în jurul lui, pacea, bucuria şi lumina cea necreată a Duhului Sfînt, prin care mîngîia şi odihnea pe toţi care veneau la chilia lui. Din această cauză, diavolul, nerăbdînd nevoinţa lui, pînă la sfîrşitul vieţii sale a ridicat împotriva Sfîntului multe calomnii şi vorbe rele din partea multor clerici şi ierarhi greci, care, din cauza invidiei, îl cleveteau şi îl acuzau, atît pe el, cît şi mînăstirea lui. Dar fericitul Nectarie le răbda pe toate, în numele lui Hristos, Care locuia în inima sa.

Simţindu-şi sfîrşitul aproape, pe cînd făcea un pelerinaj cu icoana Maicii Domnului în insula Eghina, Sfîntul Nectarie a descoperit ucenicilor săi că în curînd va pleca la Hristos. Apoi, îmbolnăvindu-se, a fost dus la un spital din Atena. Dar el răbda cu tărie toată boala şi ispita, aşteptînd cu bucurie ceasul ieşirii sale din această viaţă.

După aproape două luni de suferinţă, Sfîntul Nectarie şi-a dat sufletul cu pace în mîinile lui Hristos, la opt noiembrie, 1920, izbăvindu-se de toate ispitele acestei vieţi, pentru care s-a învrednicit să se numere în ceata sfinţilor lui Dumnezeu. Ucenicii săi, după ce l-au plîns mult, l-au înmormîntat, după rînduială în biserica zidită de el, făcînd multe minuni de vindecare cu cei bolnavi, care alergau cu credinţă la ajutorul lui.

Trecînd mai bine de douăzeci de ani, trupul său s-a aflat în mormînt întreg şi nestricat, răspîndind multă mireasmă. La trei septembrie 1953, sfintele sale moaşte au fost scoase din mormînt şi aşezate în biserica mînăstirii din Eghina, pentru cinstire şi binecuvîntare. Iar în anul 1961, Sinodul Bisericii din Grecia, văzînd numeroasele minuni care se făceau la moaştele sale, l-au declarat sfînt, cu zi de prăznuire la nouă noiembrie, devenind astfel cel mai venerat sfînt din această binecuvîntată ţară ortodoxă. Zilnic credincioşii se închină la moaştele Sfîntului Nectarie şi la mormîntul său, făcînd din mînăstirea sa din insula Eghina cel mai iubit loc de pelerinaj din toată Grecia.

Cu rugăciunile Sfîntului Ierarh Nectarie, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Sfinţii Mucenici Onisifor şi Porfirie

Adaugat la noiembrie 22, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 22, 2024

Pomenirea Sfinţilor Mucenici Onisifor şi Porfirie, care au răbdat în vremea împărăţiei lui Diocleţian multe munci pentru Hristos, primind bătăi şi răni peste tot trupul şi în căldări au fost arşi. La sfîrşit, fiind tîrîţi de cai sălbatici şi zdrobiţi prin pietre ascuţite, şi-au dat lui Dumnezeu sufletele lor. Iar trupurile lor, luîndu-se în taină de credincioşi, s-au aşezat în satul ce se numeşte Panghianete.

Cuvioasa Maică Matroana

Adaugat la noiembrie 22, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 22, 2024

Sfînta Matroana s-a născut în Perga Pamfiliei din părinţi binecredincioşi. Cînd a ajuns în vîrstă, a fost însoţită cu un bărbat cinstit şi de bun neam, cu numele Dometian, şi nu după multă vreme s-a făcut mamă unei fiice pe care a numit-o Teodotia. După aceasta s-a dus cu bărbatul ei la Bizanţ, unde Matroana, mergînd în bisericile lui Dumnezeu şi cu osîrdie rugîndu-se, a făcut cunoştinţă cu o fecioară, anume Evghenia, care îşi păzea fecioria în post şi în osteneli, ziua şi noaptea îndeletnicindu-se cu rugăciuni.

Deci Matroana, rîvnind acelei vieţi, nu se depărta de la biserică, ci de dimineaţa pînă seara petrecea acolo în rugăciune, iar seara se întorcea acasă. Apoi, foarte de dimineaţă iarăşi mergînd în biserică la rugăciune, cu înfrînarea şi cu postul îşi chinuia trupul, care înflorea cu tinereţea vîrstei – căci avea atunci douăzeci şi cinci de ani -, şi ruga pe Dumnezeu cu osîrdie ca, prin judecăţile Lui, să o scape de jugul însoţirii, pentru ca să poată fără împiedicare a sluji lui Dumnezeu.

Dometian, bărbatul ei, văzînd pe soţia sa în toate zilele ieşind din casă de dimineaţă şi întorcîndu-se abia seara, a început a avea bănuială pentru dînsa, cugetînd cele rele şi crezînd că soţia lui nu merge la rugăciune ci în alt loc. Pentru aceea se mînia asupra ei şi cu dosădiri o ţinea în casă, nelăsînd-o să mai iasă undeva. Iar ea cu lacrimi îl ruga pe dînsul să n-o oprească a merge la biserică. Dar n-a dobîndit ceea ce cerea şi pentru aceea era în mare întristare, pentru că ea voia să fie mai vîrtos în casa Dumnezeului său, decît a locui în locaşurile păcătoşilor. Abia o dată a înduplecat pe bărbatul ei şi a lăsat-o să meargă la rugăciune.

Alergînd cu sîrguinţă la Biserica Sfinţilor Apostoli, şi-a deschis înaintea lui Dumnezeu inima sa, rugîndu-se cu umilinţă să o scape de greutatea acelui jug, care-i făcea mare împiedicare către gîndirea la Dumnezeu. Apoi, scoţînd-o pe dînsa din lumea aceasta deşartă şi mult tulburată şi s-o ducă în viaţa cea liniştită în care va putea fără împiedicare bine să placă Lui. Şi a petrecut în rugăciune cu sîrguinţă toată ziua. Dar fiind seara tîrziu, a poruncit portarul bisericii să iasă toţi ca să încuie uşile.

Deci a ieşit şi Matroana din biserică, însă nu a vrut să se întoarcă acasă, ci a intrat într-un pridvor ce era acolo şi a aflat în apropiere de biserică o fecioară cu numele Sosana care, din tinereţe încredinţîndu-se pe sine lui Hristos, îşi păzea fecioria sa petrecîndu-şi zilele în post şi în rugăciuni.

Lipindu-se de acea fecioară, a intrat în casa ei şi toată noaptea vorbind cu dînsa, i-a spus toată supărarea ei. Iar Sosana o mîngîia pe ea cu cuvinte folositoare şi-i zicea să aibă nădejde în Domnul, Care rînduieşte mîntuirea omului după voia Sa; căci zice: „De la Domnul se îndreptează paşii omului”.

Matroana, din acea vorbire cu Sosana, s-a aprins cu mai mare dorinţă către Dumnezeu; apoi a gîndit să fugă de la bărbatul său şi s-a ascuns de dînsul ca să slujească lui Dumnezeu în taină. Deci, făcîndu-se ziuă, s-a dus la Evghenia cea pomenită mai sus şi i-a descoperit gîndul său. Iar Evghenia, i-a zis: „Mai întîi de toate, ţi se cade, soro, să rînduieşti cele de folos pentru fiica ta Teodotia, care este copilă mică, căci cum poate rămîne fără de mamă?” Iar Matroana i-a răspuns: „Pe fiica mea Teodotia, o încredinţez lui Dumnezeu şi maicii Sosana, iar eu mă voi duce în locuri pustii, în care Dumnezeu mă va povăţui”.

Deci, luînd pe fiica sa în taină, i-a dat-o fericitei Sosana, rugînd-o s-o primească la dînsa ca pe o fiică a sa şi să o crească în frica Domnului. Iar Sosana, văzînd pe Matroana arzînd de focul dragostei dumnezeieşti şi avînd neschimbată dorinţă către viaţa cea liniştită, a primit la dînsa pe copilă ca pe o fiică a ei. Apoi Matroana ruga pe Dumnezeu să o povăţuiască spre calea cea dreaptă şi, ca psalmistul, zicea: Arată-mi, Doamne, calea în care voi merge. Şi adormind puţin de osteneală, a văzut o vedenie în acest chip. I se părea că fuge dinaintea unui bărbat care o izgonea şi cînd acesta o ajunse, ea a fugit între nişte călugări şi a fost ascunsă de dînşii.

Acea vedenie însemna că se cade ei a se îmbrăca în chip bărbătesc şi a merge într-o mînăstire de bărbaţi pînă la o vreme, căci numai aşa se va putea ascunde de bărbatul ei şi de toţi cunoscuţii, ceea ce a şi făcut. Căci Matroana şi-a tuns părul capului ei, s-a îmbrăcat în haine de bărbat şi a mers cu fericita Evghenia în biserica Sfinţilor Apostoli, unde rugîndu-se, a deschis Sfînta Evanghelie, vrînd să adeverească dacă binevoieşte Dumnezeu în hotărîrea ei şi a aflat cuvintele acestea: De voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine şi să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze.

Din aceste cuvinte, Matroana, primind bună nădejde, cum că Dumnezeu îi va fi ajutător, a sărutat pe Evghenia şi s-a depărtat de la dînsa; apoi s-a dus în mînăstirea Cuviosului Vasian, în care a fost primită ca un famen şi, fiind întrebată despre nume, ea a zis că o cheamă Vavila. Acolo trăind între fraţi, petrecea cu cinste viaţa călugărească în ascultare, slujind cu smerenie, iar cu postul şi cu privegherea îşi chinuia trupul său, aflîndu-se la rugăciuni totdeauna. Apoi se păzea cu dinadinsul să nu fie cunoscută că este femeie. Pentru aceea foarte mult păzea tăcerea şi de toţi se înstrăina, încît toţi fraţii se minunau de faptele cele bune ale ei, lăudîndu-i ostenelile şi o cinsteau ca pe un călugăr desăvîrşit.

Aşa vieţuind ea în mînăstire multă vreme şi în mijlocul călugărilor strălucind cu faptele cele bune, ca luna în mijlocul stelelor, s-a întîmplat odată cînd lucra cu alţi fraţi în grădină ca un frate nou începător, cu numele Varnava, lucrînd împreună cu dînsa pămîntul, acesta s-a uitat cu iscodire la faţa ei şi, văzîndu-i amîndouă urechile pătrunse, a întrebat-o: „Pentru ce pricină îţi sînt pătrunse urechile?” Iar fericita a zis către dînsul: „Se cade ţie, frate, a lucra pămîntul şi a nu căuta la feţe străine, că potrivnic lucru este acesta călugăriei. Dar pentru că ai văzut urechile mele pătrunse, apoi să ştii şi pricina; cînd eram copil mic, foarte mult mă iubea părintele meu şi mă înfrumuseţa cu podoabe de aur; pentru aceasta mi-a pătruns urechile şi mi-a pus cerceluşi de mare preţ”.

Aşa a răspuns fericita Matroana lui Varnava, dar i s-a umplut inima de frică şi de felurite gînduri, temîndu-se să nu fie cunoscută şi vorbea întru sine către Dumnezeu, zicînd: „Doamne, cu a Ta poruncă am venit în această petrecere călugărească. Tu m-ai chemat şi eu nu gîndesc să mă întorc şi să caut înapoi. Deci Tu, cu darul Tău, acoperă neputinţa mea şi du la bun sfîrşit viaţa pe care am primit-o, ca să nu fiu ruşinată eu, care nădăjduiesc spre Tine!”

Dar Dumnezeu, Care toate le rînduieşte spre folos, după judecăţile Sale cele negrăite şi necunoscute, a binevoit a o descoperi pe dînsa proiestoşilor că este femeie, pentru ca să fie arătată într-însa cea mai mare osîrdie către viaţa călugărească. Deci, dormind odată Cuviosul Vasian, i s-a arătat în vis un bărbat cinstit şi luminat, zicîndu-i de trei ori: „Vavila, famenul care petrece călugăreşte în mînăstirea ta, este femeie”. Aceeaşi vedenie a văzut-o şi fericitul Acachie, egumenul mînăstirii lui Avramie.

Făcîndu-se ziuă, a chemat Vasian pe unul din călugări, cu numele Ioan, care era întîiul după dînsul şi i-a spus lui vedenia. Apoi, vorbind ei, a venit un trimis de la egumenul Acachie la Cuviosul Vasian, vestindu-i că în acea noapte i s-a descoperit lui în vedenie despre famenul Vavila, că este femeie. Minunîndu-se Cuviosul şi voind mai desăvîrşit a se adeveri de o taină ca aceea – că se temea să nu fie oarecare înşelăciune de la diavolul şi nu degrabă a crezut vedenia cea în vis -, pentru aceea a deschis Sfînta Evanghelie şi a nimerit la cuvintele acestea: Cui voi asemăna împărăţia lui Dumnezeu? Asemenea este aluatului, pe care luîndu-l femeia, l-a ascuns în trei măsuri de făină, pînă cînd s-a dospit toată.

Vasian crezînd vedenia, a chemat la sine pe fericita Matroana şi căutînd spre dînsa cu ochi mînioşi a zis către ea: „Care este pricina venirii tale la noi, o, femeie? Cum ai avut o îndrăzneală ca aceasta, a petrece în soborul monahilor atîta vreme? Ai voit a aduce mînăstirii noastre necinste, sau ai venit aici vrînd a ne ispiti pe noi?” Iar fericita Matroana, din pricina acestei descoperiri şi din căutătura cea cu mînie, precum şi din glasul cel aspru al egumenului temîndu-se foarte tare, a căzut la sfintele lui picioare, cerîndu-şi iertare şi cu smerenie a răspuns, zicînd: „Nu ispitind pe cineva, ci singură fugind de ispitele celui potrivnic şi de cursele celui viclean abătîndu-mă, am venit la turma ta, sfinte părinte”.

Iarăşi a zis către dînsa egumenul: „Cum ai îndrăznit a te apropia de dumnezeieştile Taine cu capul descoperit şi a da sărutare fraţilor, fiind femeie?” Răspuns-a Matroana: „Apropiindu-mă de dumnezeieştile Taine, mă prefăceam bolnavă şi nu-mi descopeream cu totul capul, ci numai puţin. Iar cînd dădeam sărutare fraţilor, mi se părea că nu mă ating de gura oamenilor, ci de a îngerilor fără de patimi”.

Cuviosul, mirîndu-se de un răspuns ca acesta, a întrebat-o: „Pentru ce nu ai mers într-o mînăstire femeiască, ci ai venit în aceasta bărbătească?” Iar fericita, lepădînd frica, a început a spune cu de-amănuntul toate cele pentru sine, zicînd: „Am fost însoţită cu bărbat şi mama unei fiice, dar îmi plăcea a merge totdeauna la biserica lui Dumnezeu şi a petrece într-însa ziua şi noaptea în rugăciune. Iar bărbatul mă oprea de la aceasta; apoi cu mustrări şi cu bătăi îmi oprea sîrguinţa cea către biserică şi rugăciune şi îmi făcea mare împiedicare către dragostea cea dumnezeiască.

Pentru aceea, gîndind să fug de la dînsul ca să pot mai bine a sluji lui Dumnezeu, am văzut în vis, că, fugind de un bărbat care mă izgonea, am fost ascunsă între oarecari călugări. Deci, înţelegînd vedenia şi cunoscînd că în alt fel nu voi putea să mă ascund de bărbatul meu, decît numai în chipul bărbaţilor care petrec viaţa monahicească, mi-am schimbat hainele femeieşti şi, luînd pe cele bărbăteşti, m-am numit Vavila şi, prefăcîndu-mă a fi famen, am venit în această mînăstire”.

Cuviosul Vasian, ascultînd cu luare aminte cuvintele fericitei Matroana, se mira foarte mult de înţelepciunea şi de osîrdia ei către Dumnezeu. Şi a zis către dînsa: „Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te va mîntui”. Şi mult învăţînd-o pe dînsa pentru folosul sufletului său, a trimis-o în taină la fericita Sosana, făgăduind că el va purta grijă de dînsa, numai ea să slujească necontenit lui Hristos.

În acea vreme a murit fiica ei Teodotia pe care o încredinţase Sosanei. Pentru că Bunul Dumnezeu, vrînd să izbăvească de necazuri pe roaba sa Matroana, scăpînd-o de purtarea de grijă pentru fiica sa, ca, mai cu osîrdie să-I slujească Lui, a luat pe fiica ei la Sine şi în curţile cereşti a sălăşluit-o. Iar Matroana, în loc de tristeţe, s-a umplut de bucurie, văzînd pe fiica sa, care încă nu cunoscuse înşelăciunea acestei lumi viclene, mutată către Domnul şi fără prihană dusă înaintea Lui. Iar ea singură stătea acum ascunsă la Sosana; dar mai ales Dumnezeu o ascundea pe dînsa, prin Sosana.

Iar Dometian, bărbatul Matroanei, căuta pe soţia sa pretutindeni, înconjurînd multe cetăţi, sate şi mînăstiri, căutînd şi întrebînd, dar nu o afla. Apoi a auzit că în mînăstirea Cuviosului Vasian a fost o femeie îmbrăcată în chip bărbătesc şi vieţuind ca un famen, căci străbătuse vestea despre aceasta, mai întîi între toţi părinţii şi mai apoi şi în poporul mirenesc.

Înţelegînd Dometian că aceea era femeia lui, a alergat la acea mînăstire şi, bătînd în poartă, striga cu mînie: „Strîmbătate mi-aţi făcut mie, o, călugărilor, mare strîmbătate, că mi-aţi înşelat femeia şi o ţineţi la voi! Oare aşa se cade călugărilor a face? Aşa vă scrie pravila voastră? Daţi-mi pe femeia mea! Pentru ce despărţiţi voi pe cei pe care Dumnezeu i-a împreunat? Daţi-mi soţia care este unită cu mine după lege şi care trebuie să fie tovarăşă a vieţii mele”.

Acestea şi multe altele grăind Dometian, călugării au zis către dînsul: „Noi nu avem aici pe femeia ta, căci nu intră niciodată femei în mînăstirea noastră. Dar pe un famen cu numele Vavila îl ştim călugăr; acela a vieţuit la noi cîtăva vreme, apoi voind să cerceteze Sfintele Locuri de la Ierusalim, de mult s-a dus de la noi. Iar acum noi nu ştim unde se află, numai singur Văzătorul a toate ştie, căci înaintea Lui nimic nu este tăinuit”.

Auzind acestea Dometian, mult s-a necăjit, iar din dragoste către soţia sa tulburîndu-se şi tînguindu-se, s-a dus mîhnit. Iar fericitul Vasian, gîndind în sine, zicea: „Dumnezeu a ales această femeie spre slujbă şi sub jugul Său cel bun a luat-o pe dînsa de la bărbatul cel îndărătnic şi răzvrătit şi a încredinţat-o nevredniciei mele, ca să mă îngrijesc pentru mîntuirea sufletului ei. Apoi eu înaintea multora am vădit-o şi am dat de ştire despre dînsa. Deci, de va afla bărbatul ei şi din cărarea faptelor bune o va întoarce pe dînsa şi o va păgubi de mîntuire, eu sînt pricinuitorul răzvrătirii ei”.

De atunci a început Cuviosul a se mîhni şi, chemînd pe oarecare dintre bătrînii duhovnici, le-a zis: „Se cade nouă, fraţilor, a avea purtare de grijă pentru sora care a ieşit din mînăstirea noastră. Căci, deşi este deosebită de noi cu firea, dar în adunarea noastră este scrisă. Deci, ce să facem, ca viaţa ei începută cu atîta plăcere de Dumnezeu, să iasă cu sfîrşit bun? Ca nu cîndva vrăjmaşul, care caută totdeauna căderea noastră, să-i biruiască bărbăţia ei, să o abată de la nevoinţele călugăreşti şi să o întoarcă spre plăcerile lumii, avînd lesnicioasă unealtă spre aceasta pe bărbatul ei”.

Astfel grăind Cuviosul Vasian către fraţi, unul dintre dînşii cu numele Marcel, cu treapta fiind diacon, a zis către Cuviosul: „În cetatea Emesiei, unde m-am născut eu, este o mînăstire de maici, în care şi sora mea s-a călugărit. Deci, dacă voieşti, părinte, trimite-o acolo şi aşa se va sfîrşi grija pentru dînsa”. Acestea auzindu-le fericitul Vasian şi ceilalţi bătrîni s-au învoit cu sfatul lui Marcel şi au poruncit să caute o corabie care merge în partea aceea. Şi îndată, după rînduiala lui Dumnezeu, s-a găsit o corabie din Emesia care, făcînd neguţătorie în Bizanţ, se întorcea iarăşi întru ale sale. În acea corabie punînd pe fericita Matroana, a trimis-o la mînăstirea din Emesia, la fecioarele care petreceau viaţă monahicească şi de care a fost primită cu cinste.

Trăind ea acolo în fapte bune cu obişnuitele sale nevoinţe, covîrşea pe toate cu smerenia, cu tăcerea, cu postul, cu privegherea şi cu toate ostenelile călugăreşti, încît pe toate le făcea să se minuneze de viaţa sa, fiind pildă de asprimea căii ce duce în împărăţia lui Dumnezeu. După acestea, murind egumena mînăstirii, Sfînta Matroana a fost aleasă de toate, ca una ce era vrednică, în locul stareţei care murise. Şi fiind egumenă, lumina tuturor ca o făclie pusă în sfeşnic cu faptele cele bune, îngrijindu-se de mîntuirea surorilor încredinţate ei.

În acea vreme, un om arîndu-şi holda sa, a văzut un foc ieşind din pămînt; şi nu numai o dată a văzut aceasta ci de mai multe ori, că în multe zile se arăta văpaie de foc ieşind din pămînt. Deci a mers omul acela în cetate şi a vestit episcopului Emesiei. Iar episcopul, înţelegînd că este un lucru mare, a luat clericii săi şi s-a dus la locul acela. Făcînd rugăciune, a poruncit să sape pămîntul în locul acela.

Şi făcîndu-se aceasta, s-a găsit un vas, nu cu aur sau cu argint, ci cu cel mai scump decît toate comorile pămîntului, capul Sfîntului Ioan Înainte Mergătorul şi Botezătorul Domnului. Deci vestea a străbătut pretutindeni şi a alergat acolo multă lume, nu numai din cetatea Emesiei, ci şi de prin cetăţile şi satele din împrejurimi.

Atunci a mers şi Cuvioasa Matroana de la mînăstirea sa cu toate surorile, să se închine Capului celui aflat al Sfîntului Ioan. Acel cinstit cap, izvora mir cu bună mireasmă, iar preoţii ungeau cu acel mir poporul ce se adunase, făcîndu-le semnul Crucii pe fruntea lor. Din acel mir a luat şi Cuvioasa Matroana într-un văscior mic, voind să-l ducă în mînăstirea sa pentru binecuvîntare; dar mulţimea poporului îmbulzindu-se către acel sfînt mir, o strîmtora pe dînsa, încît nu era cu putinţă a trece. Iar alţii, simţind că este la dînsa Sfîntul Mir, o rugau ca să-i însemneze şi pe ei cu acel sfînt mir, căci nu pot să ajungă la preoţi pentru mulţimea poporului, lucru care îl făcea fiind silită.

S-a întîmplat acolo un orb, care de la naşterea sa nu văzuse lumina. Acela a rugat pe Matroana să-l însemneze şi pe dînsul cu Sfîntul Mir, iar ea a uns ochii lui şi îndată orbul a văzut lumina. Această minune se socotea a fi venită nu numai de la mirul cel tămăduitor al Sfîntului Ioan, ci şi de la Cuvioasa Matroana. Pentru că mulţi preoţi erau acolo care împărţeau poporului din acel sfînt mir, dar nu au putut deschide ochii celui orb. Deci era vestită în popor, viaţa cea plină de fapte bune a Cuvioasei Matroana.

După multă vreme a auzit despre dînsa bărbatul ei Dometian şi s-a dus cu sîrguinţă la cetatea Emesia. Dar înştiinţîndu-se că nu este cu putinţă a intra în mînăstirea fecioarelor şi a vedea pe soţia sa – căci în mînăstirea aceea era legămînt să nu intre parte bărbătească -, de aceea s-a gîndit ca, cu vicleşug să-şi dobîndească dorinţa sa.

Deci, a rugat pe nişte femei mirence ca, mergînd la Matroana, să-i spună că „un om, auzind de sfinţenia ta şi de viaţa ta cea desăvîrşită în fapte bune, a venit de departe să se închine ţie şi să se învrednicească de binecuvîntările şi de sfintele tale rugăciuni. Deci, fă dragoste pentru Dumnezeu şi nu trece cu vederea pe omul acesta care s-a ostenit pentru tine atîta cale, ci te arată lui şi-l mîngîie cu cuvinte folositoare şi cu binecuvîntare”.

Mergînd femeile acelea la Matroana, i-au grăit ei precum au fost învăţate. Iar fericita Matroana, simţind vicleşugul, a întrebat pe femei: „Cum este la chip omul care v-a trimis la mine?” Iar ele i-au spus chipul lui şi sfînta îndată a cunoscut că este bărbatul ei şi a zis femeilor: „Spuneţi omului aceluia să aştepte şapte zile şi atunci mă voi arăta lui şi mă va vedea precum voieşte”. Fericita Matroana, trimiţînd pe femei, a început a se ruga Domnului ca s-o acopere pe dînsa şi s-o facă nearătată bărbatului său. Venind noaptea, şi-a luat o haină de păr şi puţină pîine şi a ieşit din mînăstire, neştiind nimeni, şi s-a dus la Ierusalim.

Dometian aşteptă şapte zile, nădăjduind să vadă pe cea dorită şi să o ia cu sila, fiind însoţită cu el prin lege. După şapte zile iar a trimis pe femeile acelea la cuvioasa, poftind-o să se arate lui precum a făgăduit. Dar, ducîndu-se femeile în mînăstire, au aflat pe toate călugăriţele plîngînd după egumena lor, pentru că nu ştiau unde s-a dus. Întorcîndu-se femeile, au spus lui Dometian; iar el, cu multă dorinţă aprinzîndu-se, umbla pretutindeni căutînd-o. S-a dus şi la Ierusalim unde, şezînd la o gazdă, a întrebat pe femeile ce vieţuiau acolo dacă nu li s-a întîmplat să vadă cîndva o astfel de femeie, spunîndu-le şi chipul feţei. Iar ele i-au răspuns, zicînd: „Ne aducem aminte, cum că o călugăriţă cu un astfel de chip venea aici la biserică, dar acum nu ştim unde se află”. El o căuta pe acolo cu sîrguinţă, umblînd pe drumuri şi întrebînd pe la gazde.

Odată, din întîmplare, s-au întîlnit amîndoi. Matroana a cunoscut pe bărbatul său, iar el n-a cunoscut-o pe dînsa. Căci, cînd era să treacă Dometian pe lîngă dînsa, ea şi-a acoperit faţa şi s-a plecat jos, ca şi cum ducea ceva. Şi aşa, cu meşteşug, s-a ferit de a o cunoaşte bărbatul. Mirîndu-se cuvioasa cu ce fel de sîrguinţă o caută bărbatul şi temîndu-se ca să n-o vadă undeva şi s-o cunoască, pentru aceea s-a dus la Muntele Sinai. Dar şi acolo a fost urmărită de bărbatul ei.

Apoi s-a dus la Virit (Beirut) şi aflînd o capişte idolească pustie, a intrat într-însa şi a vieţuit acolo. Iar dracii, nerăbdînd venirea ei acolo, în multe chipuri o înfricoşau pe dînsa, vrînd s-o izgonească de acolo. Pentru că uneori strigau asupra ei în chip nevăzut, iar alteori năvăleau chiar şi în chip văzut. Şi cînd Matroana cînta psalmi şi diavolii cîntau împotriva ei, batjocorind-o. Iar toate nălucirile şi arătările diavoleşti sfînta le izgonea cu semnul Crucii şi cu rugăciunea cea cu sîrguinţă către Dumnezeu.

Vieţuind Cuvioasa în acea capişte idolească, avea ca hrană verdeţurile care creşteau împrejur şi băutură, apă din izvorul care cu minune izvorîse pentru dînsa. Pentru că, odată însetînd, a căutat apă împrejur şi n-a aflat fiindcă pămîntul era uscat şi ars de fierbinţeala soarelui. Apoi, aflînd o piatră mică ascuţită, a săpat cu dînsa în pămînt o gropiţă mică şi lăsînd-o s-a dus la rugăciune. Iar a doua zi venind în locul acela, a aflat izvor de apă curgînd repede şi au crescut împrejurul izvorului verdeţuri dulci care slujeau ca hrană miresei lui Hristos, mai dulci decît toate bucatele împărăteşti. Deci mînca verdeţuri din acelea dulci şi bea apă şi mulţumea lui Dumnezeu Celui ce dă hrană la tot trupul şi Celui ce deschide mîna Sa şi umple de bunăvoinţă toată fiinţa.

Odată diavolul s-a închipuit într-o femeie frumoasă care a venit la Cuvioasa cu vicleşug, zicînd: „Pentru ce, doamna mea, ţi-ai ales această viaţă aspră şi singuratică în acest loc pustiu, neavînd cele de trebuinţă trupului? Şi, pe lîngă acestea, eşti încă tînără şi frumoasă şi mă tem ca nu cumva, aflîndu-te cineva, să se rănească de frumuseţea ta şi, făcîndu-ţi silă, atunci nu are cine să-ţi ajute şi să te scape din mîinile lui. Deci lasă, doamna mea, viaţa aceasta şi vino cu mine în cetate că poţi şi acolo vieţui liniştită. Iar eu îţi voi găsi casă pentru locuinţă, oricum îţi va plăcea; acolo vei avea toate cele de trebuinţă şi apoi nimeni nu va îndrăzni să-ţi facă vreo supărare, pentru că locuitorii dimprejur îţi vor ajuta şi te vei izbăvi”.

Sfînta Matroana, auzind aceste cuvinte viclene, a cunoscut că acelea sînt săgeţi ale vrăjmaşului şi îndată a apucat pavăza cea nebiruită, cuvioasa şi nu numai de săgeţile vrăjmaşului s-a apărat, dar şi pe săgetătorul l-a rănit şi l-a izgonit cu rugăciunea ca şi cu o sabie. După acestea, iar s-a închipuit diavolul în chip de babă bătrînă din al cărei ochi ieşea foc şi pornindu-se asupra ei din mînie, cu îndrăzneală s-a agăţat de picioarele ei, grăind cuvinte fără ruşine şi îngrozitoare. Iar sfînta nu lua în seamă acestea, ci stătea rugîndu-se lui Dumnezeu şi îndată a pierit diavolul.

După asemenea năpădiri diavoleşti, Domnul a mîngîiat pe fericita Matroana cu oarecare descoperire dumnezeiască şi a umplut inima ei de negrăită bucurie duhovnicească şi de mîngîiere cerească. Căci ştie a mîngîia în necazuri pe cei ce-i slujesc Lui şi a le ajuta în supărări, iar mîhnirea lor a o preface în bucurie, precum zice David: După mulţimea durerilor din inima mea, mîngîierile Tale au veselit sufletul meu.

Deci Domnul a voit ca prin această roabă a Sa să folosească pe mulţi şi la calea mîntuirii să-i povăţuiască. Pentru aceea a făcut-o pe dînsa cunoscută oamenilor din Beirut. Deci a fost aflată de trei oameni dreptcredincioşi, care, trecînd tîrziu pe lîngă capiştea aceea, au văzut-o rugîndu-se; şi aceia au vestit celorlalţi şi au început a veni la dînsa mulţi, vrînd ca s-o vadă. Iar ea, primind de la Dumnezeu darul învăţăturii, le grăia cuvîntul Lui şi foarte mult îi folosea pe dînşii cu vorba sa cea de Dumnezeu insuflată şi-i povăţuia la calea mîntuirii. Apoi au venit la dînsa şi fecioare, care, minunîndu-se de viaţa ei îngerească, au voit a-i urma, fiind împreună cu dînsa în viaţa cea călugărească.

La început a venit la dînsa o femeie cu numele Sofronia, care, fiind din păgînătatea elinească, iubea înfrînarea şi curăţenia şi vieţuia fără bărbat ca o călugăriţă, avînd cu sine şi pe alte femei care urmau vieţii şi învăţăturii ei. Aceasta auzind de fericita Matroana, a venit la dînsa cu tovarăşele sale. Iar sfînta, deschizîndu-şi gura sa cea de Dumnezeu grăitoare, a început a le vorbi despre adevăratul Dumnezeu şi despre Unul Născut Fiul Său, cum S-a întrupat din Preacurata Fecioară şi a pătimit pentru mîntuirea noastră, cum a înviat, cum S-a înălţat la cer şi iarăşi va să vină să judece viii şi morţii.

Şi multe taine de ale sfintei credinţe spunînd Sofroniei Sfînta Matroana, a cîştigat-o pe dînsa lui Hristos, precum şi pe cele împreună cu dînsa. Apoi, degrabă învrednicindu-se de primirea Sfîntului Botez de la episcopul Beirutului, petreceau călugăreşte împreună cu Cuvioasa Matroana în acea capişte idolească, care din peşteră tîlhărească s-a făcut sălăşluire mireselor lui Hristos.

După aceasta, o fecioară cu numele Evhe, care era preoteasă idolească şi îşi păzea fecioria, a venit la Cuvioasa şi, căzînd la picioarele ei, o ruga să o înveţe pe dînsa credinţa în Iisus Hristos şi să o primească lîngă sine. Iar sfînta, spunîndu-i după obiceiul său cuvintele lui Dumnezeu, aprindea inima fecioarei acesteia spre dragostea lui Hristos şi către lepădarea de lume. În acea vreme a sosit un praznic elinesc, urît de Dumnezeu, şi s-au adunat elinii cei ce erau în Beirut la idolii lor, voind să-i prăznuiască.

Neaflînd pe preoteasa idolilor ca să înalţe jertfele lor, după obiceiul păgînesc, se minunau şi se întrebau unde s-a dus. Apoi, înştiinţîndu-se că s-a dus la Matroana, au alergat acolo unii dintr-înşii, iar mai ales rudeniile fecioarei şi aflînd pe Evhe şezînd lîngă Matroana şi ascultînd cu umilinţă cuvintele lui Dumnezeu, au zis către dînsa: „Pentru ce, fecioară, ai trecut cu vederea pe marii zei şi ai lăsat jertfele lor? Că iată pentru tine s-a sculat poporul asupra noastră nerăbdînd ocara zeilor săi. Vino dar cu noi ca să săvîrşeşti praznicul de acum”.

Iar fecioara nici nu voia să audă cuvintele lor, nici să se uite la dînşii, ci precum şedea Maria la picioarele lui Iisus, aşa şedea ea lîngă învăţătoarea sa, Cuvioasa Matroana. Iar sfînta cu blîndeţe şi cu dragoste a zis către dînşii: „Lăsaţi-o să fie cu noi, pe această roabă a adevăratului Dumnezeu, care mai întîi era roabă a deşerţilor voştri idoli, iar acum nu mai este cu voi, pentru că doreşte să se facă mireasa lui Hristos”.

Dar rudele care veniseră acolo şi mai mult se nevoiau, cînd cu momeli, cînd cu înfricoşări, să depărteze pe fecioara de Matroana, vrînd să o ia pe dînsa cu sila; dar o nevăzută putere dumnezeiască îi oprea pe dînşii. Nesporind de loc, au zis: „Dacă nu ne asculţi pe noi şi nu mergi acum să săvîrşeşti praznicul zeilor, apoi mîine, venind, vom arde casa aceasta cu toate cele ce sînt aici şi pe tine împreună cu dînsele”. Aşa lăudîndu-se, s-au dus.

Sfînta Matroana, împreună cu surorile care erau cu dînsa, au adunat multe vreascuri şi lemne pe care le-au pus împrejurul locaşului şi au trimis în urma elinilor care veniseră la ea, zicînd: „Iată acum sînt gata lemnele şi focul; deci veniţi şi împliniţi făgăduinţa, ardeţi-ne pe noi, ca să fim jertfă cu bună mireasmă Hristosului nostru”. Iar elinii mirîndu-se de o bărbăţie ca aceasta şi de curajul lor fără temere, că sînt gata a muri pentru Dumnezeul lor, nu ştiau ce să le răspundă şi de aceea n-au mai venit la dînsele.

Apoi, Cuvioasa Matroana a trimis la episcop, rugîndu-l să trimită la dînsa un preot. După ce a venit preotul, i-a încredinţat lui pe fecioara aceea să o lumineze cu Sfîntul Botez şi iarăşi să o aducă la dînsa; iar preotul a făcut după cererea ei. Fiind botezată fecioara aceasta, se nevoia foarte mult în post şi în rugăciune, împreună cu celelalte surori care erau lîngă Matroana, opt la număr, şi toate, asemenea fecioarelor celor înţelepte, înfrumuseţîndu-şi candelele lor, se pregăteau a ieşi întru întîmpinarea Mirelui Hristos.

Astfel petrecînd Cuvioasa Matroana vreme îndelungată, slujind ziua şi noaptea împreună cu surorile şi mult popor aducînd lui Dumnezeu, i-a venit dorinţa ca să vadă pe părintele său cel duhovnicesc, pe Cuviosul Vasian. De aceea voia să se ducă la Constantinopol, dar se oprea de un alt gînd; căci bărbatul său, Dometian, petrecea acolo şi se temea ca nu cumva să fie aflată de dînsul. Dar zicea în sine şi acestea: „Nu pot petrece aici mai mult, pentru că mulţi vin la mine şi mă laudă ca pe o săvîrşitoare de fapte bune şi mă tem de mărirea deşartă. Apoi mă mai tem ca nu cumva să audă bărbatul meu de mine, căci toată latura aceasta ştie şi poate cineva îi va spune; şi de va veni aici şi mă va afla, îmi va zădărnici toată osteneala cea călugărească. Deci mă voi duce de aici ori în Alexandria, ori în Antiohia.

Aşa gîndind sfînta, a început a ruga cu sîrguinţă pe Dumnezeu să-i arate unde să se ducă şi unde i-ar fi ei mai de folos a se nevoi. În astfel de rugăciune petrecînd, a văzut odată în vis trei bărbaţi certîndu-se între ei pentru dînsa, că fiecare voia s-o aibă de soţie. Iar ea se lepăda de dînşii, zicînd: „Eu de mult fug de însoţire; oare acum aş fi dorit aceasta? Dar cine sînteţi voi?”

Răspuns-a cel dintîi: „Eu sînt Alexandru”. Iar celălalt a zis: „Eu sînt Antioh”. Al treilea a zis: „Eu sînt Constantin”. Acestea zicînd, au aruncat între dînşii sorţi, cine să o ia şi a căzut sorţul pe cel mai tînăr, care se numea Constantin. Deci, acela voia s-o ia pe dînsa, iar ea de frică s-a deşteptat şi se gîndea la vedenie. Apoi a tîlcuit visul astfel: „Trei bărbaţi, Alexandru, Antioh şi Constantin sînt trei cetăţi la care m-am gîndit eu, Alexandria, Antiohia şi cetatea lui Constantin. Iar sorţul căzînd lui Constantin, înseamnă bună voinţa lui Dumnezeu ca să mă duc în Constantinopol şi să văd pe părintele meu, fericitul Vasian.

Deci, puternic este Domnul, Cel ce m-a orînduit acolo; El mă va acoperi ca să nu fiu văzută de bărbatul meu şi chiar de voi merge în mijlocul umbrei morţii, nu mă voi teme de rele, că Domnul meu este cu mine. Apoi, sculîndu-se, a vrut să plece.

Înştiinţîndu-se surorile de scopul ei, că voieşte să se ducă de la dînsele, s-au rugat de dînsa cu plîngere, strigînd cu lacrimi: „Pentru ce, maica noastră, ne laşi pe noi, fiicele tale, care încă nu sîntem desăvîrşit întărite în Legea Domnului? Pentru ce laşi odraslele cele tinere în credinţă, care încă nu sînt din destul adăpate cu apa învăţăturii? Unde te duci de la noi, maica noastră? Cui ne laşi pe noi şi pentru ce nu ne iei şi pe noi cu tine?” Iar ea, mîngîindu-le pe dînsele, le-a spus voinţa lui Dumnezeu, care prin descoperire i s-a vestit, ca să meargă în cetatea marelui Constantin. Apoi îndată a trimis la episcop, rugîndu-l să trimită la dînsa două diaconiţe iscusite în faptele cele bune şi desăvîrşite în viaţă, pentru ca să le încredinţeze lor turma lui Hristos cea mică şi de curînd adunată. Şi a făcut episcopul după dorinţa ei, căci i-a trimis diaconiţe precum dorea. Deci, acelora a încredinţat Cuvioasa Matroana pe fiicele sale cele duhovniceşti ca pe o comoară de mult preţ şi, dîndu-le pace, s-a despărţit de dînsele, luînd numai o soră cu sine, pe fericita Sofronia.

Mergînd la mare, a aflat o corabie care mergea la cetatea lui Constantin şi s-a suit în ea. După aceea, suflînd vînt ajutător, degrabă au ajuns la Constantinopol, unde Matroana împreună cu Sofronia au mers la Biserica Sfintei Irina, ce era aproape de mare. Intrînd acolo, au aflat pe Marcel, diaconul, cel mai sus pomenit, care sfătuise pe fericitul Vasian să o trimită pe dînsa la mînăstirea de fecioare, ce era în cetatea Emesiei.

Acestui diacon i-a spus Sfînta Matroana cu de-amănuntul toate cele despre sine, cum a fost urmărită de bărbatul său la Emesia, la Ierusalim şi la Sinai şi cum s-a nevoit în cetatea Beirutului într-o capişte idolească şi a adunat surori; apoi cum a întors la Dumnezeu mult popor printr-însa, şi cum a făcut atîta cale din Beirut la Constantinopol, ca să vadă pe părintele său cel duhovnicesc, Cuviosul Vasian. Iar Marcel a vestit pe cuviosul despre venirea Matroanei şi i-a spus toate cele ce a auzit despre dînsa. Atunci el îndată a poruncit lui Marcel să caute o casă liniştită lîngă mînăstirea sa şi acolo s-o ducă pe fericita Matroana. Şi aceasta făcîndu-se, s-a întîlnit cu dînsa Cuviosul Vasian şi a binecuvîntat-o pe ea. Apoi înştiinţîndu-se de toate urmările şi ostenelile ei, se veselea de asemenea nevoinţe şi de dragostea ei cea cu osîrdie către Dumnezeu.

Din acea vreme, Cuvioasa Matroana a început a fi în Constantinopol fără grijă, căci murise bărbatul ei. Iar Cuviosul Vasian îi dădea cele de trebuinţă şi pe surorile care rămăseseră în Beirut le-a adus la dînsa, căci a trimis scrisoare, după cererea ei, la episcopul Beirutului, rugîndu-l să lase pe călugăriţele cele adunate de Matroana să vină la Constantinopol la maica lor cea duhovnicească.

Deci, fiind liberate, au venit toate în grabă şi petreceau împreună cu Cuvioasa Matroana, slujind lui Dumnezeu în cuvioşie şi dreptate. Iar Matroana era tuturor pildă cu viaţa sa cea cu plăcere de Dumnezeu spre care privind, nu numai partea cea călugărească, ci şi mulţimea poporului mirenesc se folosea; pentru că străbătuse vestea pretutindeni pentru faptele ei cele bune şi se lăuda printr-însa Părintele Cel ceresc. Şi a ajuns despre dînsa vestea pînă la împărăteasa, soţia împăratului Leon cel Mare, care împărăţea în acea vreme, al cărei nume era Verina.

Aceasta, auzind de viaţa Cuvioasei Matroana cea desăvîrşită în fapte bune, a venit singură la dînsa şi a văzut-o. Iar Matroana a primit pe împărăteasă cu cinste şi a făcut ei ospăţ în chipul în care putea să facă o pustnică, care nimic nu avea. Şi s-a mirat împărăteasa de viaţa ei, dar mai ales de aceasta, că n-a cerut de la dînsa nimic, deşi multă avere voia să-i dea ei. Şi primind împărăteasa mult folos din viaţa şi vorba Cuvioasei Matroana, s-a întors la palatul său. Deci, alergau către Cuvioasa mulţi neputincioşi şi dobîndeau sănătate, pentru că rugăciunea ei era puternică a tămădui neputinţele, nu numai cele trupeşti ci şi cele sufleteşti.

O femeie oarecare slăvită, cu numele Eufimia, soţia lui Antim eparhul, căzînd într-o boală cumplită şi netămăduită, încît nu mai putea avea ajutor de la doctori, a alergat la Cuvioasa Matroana. Şi luînd mîna ei o punea pe partea trupului său unde o durea şi din atingerea mîinii ei a dobîndit Eufimia deplină sănătate. Aceasta, văzînd casa strîmtă în care petrecea Cuvioasa cu surorile sale – şi nici aceea nu era a ei, ci cu chirie -, a voit să zidească mînăstire spaţioasă şi frumoasă tămăduitoarei sale, Cuvioasei Matroana, pe care a şi făcut-o degrabă. Şi, mutîndu-se Cuvioasa din casa cea strîmtă în mînăstirea cea nou zidită, a adunat acolo mare turmă de oi cuvîntătoare, de fecioare şi de femei, şi le-a făcut pe ele mirese ale lui Hristos şi cu sîrguinţă se îngrijea de mîntuirea lor.

După aceasta s-a apropiat de sfîrşitul său şi a cunoscut mai înainte mutarea sa către Dumnezeu, care era să fie degrabă, pentru că i s-a spus ei în vedenie. Iar vedenia a fost astfel. I se părea că umbla într-un loc foarte frumos, în care erau sădiţi pomi bine roditori, iar prin mijlocul lor curgeau izvoare de ape curate şi cîmpul era verde şi mulţime de păsări preafrumoase cîntau acolo cu glasuri dulci în multe feluri; iar pomii se clătinau cîte puţin de vîntul ce sufla lin, izvoarele murmurau şi nu era cu putinţă a spune frumuseţea locului aceluia, căci era raiul lui Dumnezeu. Acolo erau nişte femei cinstite şi cu bunăcuviinţă, care arătau Cuvioasei Matroana nişte palate prealuminate, care erau zidite de mîna lui Dumnezeu şi nu de a omului şi ziceau către dînsa: „Această casă este a ta, Matroana, zidită de Dumnezeu; deci vino şi vieţuieşte într-însa!”

Din această vedenie a socotit Cuvioasa că i s-a apropiat mutarea ei şi se pregătea pentru ieşire cu şi mai multă sîrguinţă, rugîndu-se Domnului, pentru care toate le-a socotit deşertăciune. După aceasta a chemat la sine pe toate surorile şi învăţîndu-le multe despre mîntuirea sufletului şi pace dîndu-le lor, a adormit întru Domnul; şi s-a mutat de la locaşul pămîntesc în cel ceresc, pe care mai înainte l-a văzut în vis, pregătit pentru ea.

Aşa s-a săvîrşit Cuvioasa Matroana întru bătrîneţi fericite, pline de mulţi ani. A petrecut în viaţa cea mirenească douăzeci şi cinci de ani, iar în cea călugărească şaptezeci şi cinci de ani; şi au fost anii ei de toţi o sută. Iar acum vieţuieşte în lumina cea fără de sfîrşit, stînd înaintea Preasfintei şi nedespărţitei Treimi, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfîntului Duh, adevăratul nostru Dumnezeu, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

Sfinţii Apostoli Olimp, Rodion, Sosipatru, Erast, Cuart şi Tertie

Adaugat la noiembrie 23, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 23, 2024

Aceşti sfinţi sînt din cei şaptezeci de apostoli. Olimp şi Rodion, urmînd Sfîntului Apostol Petru, împreună au fost tăiaţi de Nero, în cetatea Romei. Iar Sosipatru, pe care îl pomeneşte Sfîntul Apostol Pavel în Epistola către romani, fiind episcop al Iconiei, cu pace s-a săvîrşit. Erast, pe care în aceeaşi epistolă îl pomeneşte Sfîntul Apostol Pavel, mai întîi a fost iconom al sfintei Biserici a Ierusalimului.

După aceea, fiind episcop al Paneadiei, s-a mutat la Domnul. Iar Cuart, fiind episcop al cetăţii Beirutului, mult a pătimit pentru buna credinţă şi pe mulţi elini botezînd, a adormit în Domnul. Tertie, care a scris Epistola lui Pavel către Romani, a fost al doilea episcop în Iconia. Iar acum toţi împreună stau înaintea scaunului lui Dumnezeu în veselie veşnică, primind de la El răsplata pentru nevoinţele şi ostenelile lor, cele cu multe dureri.

Sfîntul Mucenic Orest

Adaugat la noiembrie 23, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 23, 2024

Împărăţind în Roma păgînul Diocleţian, s-a apropiat de dînsul un voievod cu numele Maximin, zicînd: „Stăpîne împărate, povăţuitorule al zeilor noştri şi învăţătorule preaînţelepte al tainelor lor, rog bunătatea ta, porunceşte-mi să străbat părţile Ciliciei şi ale Capadociei, ca pe creştinii cei cu totul înrăutăţiţi, care se împotrivesc zeilor noştri şi stăpînirii tale, să-i prind şi să-i chinuiesc cu felurite munci. În foc să-i ard, în apă să-i înec, să le zdrobesc trupurile şi să le frîng oasele; să-i ucid cu sabia, să-i dau fiarelor spre mîncare şi în tot felul pierzîndu-i, să şterg de pe pămînt pomenirea celor care nu se închină marilor zei şi nu se supun stăpînirii tale”. Acestea auzindu-le împăratul, l-a lăudat şi a zis către dînsul: „Nu numai în Cilicia şi Capadocia, ci şi în toată împărăţia mea, îţi dau ţie stăpînire pentru dezrădăcinarea necuratei creştinătăţi, ca să înmulţeşti slava zeilor noştri strămoşeşti, care sînt ajutători tuturor oamenilor”.

Maximin, luînd stăpînire de la împărat, a pornit cu mîndrie şi cu putere mare spre pierderea poporului creştin cel nevinovat, ca un lup răpitor asupra oilor, sau ca un leu ce răcneşte asupra fiarelor celor neputincioase, plin de răutate şi de mînie neîmblînzită. Ajungînd în părţile Capadociei, a intrat în cetatea ce se cheamă Tiana şi, pe cînd întreba despre creştini, a auzit de la cetăţeni de un oarecare doctor cu numele Orest, că este creştin şi învaţă în toate zilele poporul cu sîrguinţă, ca toţi să cinstească pe Hristos; acesta propovăduieşte că nu este alt Dumnezeu, fără numai Unul în cer şi că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu.

Auzind ighemonul Maximin, a poruncit îndată să-l prindă pe Orest şi să-l aducă la judecata sa. Stînd Sfîntul Orest la păgîneasca judecată, ighemonul a privit spre el cu ochi mîndri şi cu glas înfricoşat a zis către dînsul: „Spune-ne nouă cine eşti tu şi care este numele tău?”. Sfîntul a răspuns: „Sînt rob al Domnului meu Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, iar numele meu este creştin, pentru că al cui rob sînt, cu numele Aceluia mă şi laud”.

Ighemonul a zis: „De vreme ce ai îndrăznit a numi pe Hristos, Dumnezeu şi pe tine te-ai numit creştin, pentru aceasta eşti vrednic de munci”. La acestea Sfîntul Orest a răspuns, zicînd: „Zeii, care n-au făcut cerul şi pămîntul, să piară! Eu încă de cînd eram copil mic, am învăţat a aduce jertfă de laudă Dumnezeului Celui viu, pe Care Îl cinstesc cu inimă curată, iar dracilor tăi celor necuraţi, pe care îi numeşti tu zei, eu nu mă închin”.

Ighemonul a zis: „Pentru ce nu ne spui numele tău care-l ai de la naşterea ta?” Sfîntul a răspuns: „Ţi-am spus că sînt creştin şi acest nume îmi este cel mai cinstit, cu mult mai mult decît numele cel dat de părinţi şi mai slăvit decît toate numele din lume. Iar dacă voieşti să ştii şi numele acela pe care îl am de la părinţi, află că de la naşterea mea trupească, mă numesc Orest, iar de la naşterea cea duhovnicească, mă numesc creştin. Şi, precum este mai însemnată naşterea cea duhovnicească decît cea trupească, aşa mai cinstit îmi este mie numele de creştin decît de Orest”. Atunci ighemonul, vrînd cu vicleşug să înşele pe robul lui Hristos, a început a grăi: „Mie îmi este milă de tinereţile tale, Oreste, şi cruţ mintea ta cea înţeleaptă; ba încă am auzit că şi în ştiinţa doctoricească eşti iscusit. Pentru aceasta, nu te pierd îndată, ci te sfătuiesc, supune-te voii împăratului şi vei fi ca un fiu al meu, primind de la toţi cinste şi slavă; apoi, de va afla împăratul despre tine, mare dar vei avea de la dînsul”.

Sfîntul a răspuns: „Nu mă vei înşela, ighemoane, cu amăgitoarele tale cuvinte, pentru că eu nu caut nici cinstea aceasta vremelnică, nici nu fug de chinuri pentru Domnul meu. Ci, mai vîrtos sînt gata a răbda pentru Dînsul toate muncile, căci voiesc a afla har de la Dînsul şi doresc a mă numi fiu al Lui întru împărăţia cerurilor; pentru că ne-a dat nouă stăpînire, celor ce credem întru numele Lui, ca să ne facem fii ai lui Dumnezeu”.

Iar ighemonul a zis: „Omule fără minte şi ticăloase, pentru ce te înşeli, zicînd că Hristos este Dumnezeu, pe cînd evreii L-au răstignit ca pe un tîlhar?” Sfîntul a răspuns: „De ai fi cunoscut puterea cea mare a Celui răstignit, te-ai fi lepădat şi tu de înşelăciunea deşerţilor idoli şi te-ai fi închinat Lui, Care cu adevărat este Dumnezeu, născut din Dumnezeul Cel adevărat şi nevăzut şi de voie a împreunat firea cea dumnezeiască cu cea omenească şi din înşelăciunea cea pierzătoare a diavolului ne-a izbăvit pe noi”.

La aceasta, ighemonul a zis: „Cu cuvintele tale cele multe şi mincinoase ai supărat urechile noastre. Oare voieşti a mă aduce şi pe mine la credinţa ta cea rea? Dar să ştii că pe zeii mei nu-i voi lăsa şi Hristosului vostru nu mă voi închina, iar ţie îţi zic: lasă pe Hristosul tău şi să aduci închinăciune şi jertfe zeilor noştri, binecunoscînd că, făcînd aceasta, vei şedea de-a dreapta mea”. Sfîntul Orest a răspuns: „Eu mă închin şi slujesc veşnicului Dumnezeu, Celui Care îmi face bine întotdeauna, Domnului meu Iisus Hristos; iar diavolilor voştri nu voi jertfi, nici pierzătoarei voastre înşelăciuni nu voi fi părtaş niciodată”.

Atunci ighemonul, luînd pe Sfîntul Orest, l-a dus în capiştea idolească, care era toată înfrumuseţată cu aur şi cu argint şi plină de idoli de mare preţ. Şi a zis către dînsul: „Închină-te, Oreste, acestor zei cinstiţi!” Iar Sfîntul a răspuns: „Te înşeli amarnic, ighemoane, necunoscînd adevărul! Iată, zeii aceştia sînt făcuţi din aur şi argint, din aramă şi din fier, pentru înşelăciunea omenească. Ei nici nu văd şi nici nu aud, fiind lucruri făcute de mîini omeneşti, care nu pot a-şi ajuta lor, nici a face bine altcuiva. Pentru ce dar să mă închin lor?”

Iar ighemonul i-a zis: „Spune-ne, Oreste, cuvîntul cel de pe urmă, sau te vei închina zeilor sau nu, că iată te aşteaptă muncile!” Sfîntul a răspuns: „Ţi se pare, ighemoane, că mă tem de îngrozirea ta? Nu nădăjdui că mă vei înfricoşa cu munci, ci fă ceea ce voieşti, că Domnul meu Iisus Hristos este cu mine şi îmi ajută!” Atunci ighemonul a poruncit să dezbrace pe Sfînt şi să-l bată acolo, în capiştea idolească.

Sfîntul, începînd a pătimi, şi-a ridicat mîinile în sus şi a zis: „Caută din cer, Dumnezeul meu, şi ajută mie, robului Tău!” Deci, Sfîntul a fost bătut fără milă cu diferite unelte, cu toiege, cu frînghii şi cu vine de bou; şi atît de mult a fost bătut, încît s-au schimbat patruzeci de ostaşi, iar uneltele s-au rupt şi s-au sfărîmat, încît nu era un loc pe trupul lui fără răni, chiar şi pîntecele i se rănise. Iar Sfîntul răbda vitejeşte, încît toţi se mirau de răbdarea lui.

Fiind bătut astfel, tiranul îi zicea: „Jertfeşte zeilor şi te voi elibera!” Iar răbdătorul de chinuri, nimic nu-i răspundea. Atunci ighemonul a poruncit să-i ardă coastele cu fierul roşu, să toarne oţet tare pe rănile lui şi să le presare cu sare. Mucenicul, căutînd în sus a zis: Dumnezeule, fă cu mine semn spre bine, ca să vadă cei ce mă urăsc şi să se ruşineze. Zicînd acestea, a suflat asupra idolilor care erau în capişte şi îndată toţi au căzut şi s-au risipit ca praful. Apoi, Sfîntul a strigat către ighemon, zicîndu-i: „Unde este tăria zeilor tăi, pentru ce nu şi-au ajutat lor?” Şi îndată au fugit toţi afară din capişte, fiind cuprinşi de frică; şi a ieşit şi mucenicul. După aceea, toată capiştea s-a cutremurat şi a căzut.

Apoi, ighemonul a poruncit să ducă pe Sfîntul în temniţa cea mai adîncă, poruncind străjerilor să nu-i dea nici pîine, nici apă, ca să fie omorît cu foame şi cu sete. Sfîntul, intrînd în temniţă, şi-a ridicat mîinile în sus şi se ruga, zicînd: „Doamne, Iisuse Hristoase, Cel ce m-ai învăţat buna credinţă din tinereţile mele şi ai depărtat de la mine toată rătăcirea şi înşelăciunea; Cel ce ai zidit cerul şi pămîntul; Cel ce ai dus la odihnă pe robii Tăi Avraam, Isaac şi Iacov; pe Tine Te rog, nu mă lăsa, pentru că eu m-am dat cu totul Ţie; fă ca să fiu părtaş celor ce au pătimit pentru Tine şi au moştenit împărăţia Ta”.

Rugîndu-se astfel, Sfîntul a stat în temniţă şapte zile fără mîncare şi băutură, iar a opta zi l-a scos ighemonul iarăşi la judecată şi a zis către dînsul: „Ticălosule, necuratule şi vrăjmaşule al zeilor noştri, tot împietrit şi neînduplecat eşti? Să ştii că, dacă nu te vei închina zeilor, voi porni asupra ta mai cumplite munci şi cu nemilostivire voi ridica viaţa ta; iar trupul tău cel necurat voi porunci să-l înece în apă”. Sfîntul Orest a răspuns: „Sînt gata a răbda toate muncile, avînd în inima mea semnul Domnului meu Iisus Hristos”. Atunci muncitorul, umplîndu-se de mînie, a poruncit să aducă douăzeci de cuie de fier lungi de cîte o palmă şi să le bată în călcîiele Sfîntului Orest.

Făcîndu-se şi aceasta, a poruncit să-l lege de un cal sălbatic şi să-l tîrască pînă ce va muri. Şi calul, fiind alergat foarte tare, trăgea pe Sfîntul pe drumuri şi pe cîmpii, prin spini şi pe pietre ascuţite; apoi, în acele munci, Sfîntul Orest, răbdătorul de chinuri, şi-a dat duhul în mîinile Domnului, tîrît de cal douăzeci şi patru de stadii departe de cetate. Iar trupul lui a poruncit muncitorul să-l arunce în rîul ce se chema Fiva.

După aceea s-a arătat în locul acela un om luminat ca soarele, care adunînd moaştele Sfîntului, le-a îngropat în muntele ce era aproape de cetatea Tiana, dînd Dumnezeului nostru slavă, totdeauna, acum şi pururea, şi în vecii vecilor. Amin.

Sfîntul sfinţitul Mucenic Mil episcopul, şi cu doi ucenici ai săi

Adaugat la noiembrie 23, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 23, 2024

Acest Sfînt Părinte al nostru Mil s-a născut într-o cetate persană; şi după ce s-a botezat, a învăţat Sfintele Scripturi. Vrînd el să ostăşească împăratului perşilor, după ce a ajuns în vîrstă, a fost oprit de la acest gînd de o înfricoşătoare vedenie de noapte şi de atunci petrecea în feciorie şi în nevoinţe, rugîndu-se lui Dumnezeu şi pentru sine şi pentru tot neamul său. Iar după cîţiva ani, lăsîndu-şi cetatea, s-a făcut monah şi a locuit în locul în care proorocul Daniil a văzut vedeniile. Şi s-a învrednicit el a fi hirotonit episcop al preasfintei Biserici, prin mîna lui Ghenadie episcopul, care s-a făcut mărturisitor şi mucenic. Şi mult ostenindu-se acolo sfîntul, mustra şi cu faptele şi cu cuvintele pe cei ce făceau călcări de lege; mai în urma bătut fiind de ei şi izgonit, după ce şi-a dat seama că ei rămîn neîndreptaţi, mai înainte vestindu-le urgia ce avea să vină asupra lor de la Dumnezeu, s-a dus. Iar după ce au trecut trei luni de zile, mai-marii cetăţii aceleia din greşeala lor au căzut sub urgia împăratului.

Şi trimiţînd împăratul ostaşi, împreună cu trei sute de elefanţi, au sfărîmat cetatea cu totul, iar pe locuitorii ei i-au omorît cu sabia. Atunci sfîntul s-a dus la Ierusalim şi a aflat pe Amonie, ucenicul marelui Antonie, lîngă care zăbovind doi ani, s-a întors iarăşi în Persia.

Ducîndu-se sfîntul la eparhia sa, a zidit acolo o biserica, spre iertarea păcatelor poporului său celui nesupus, pe care împăratul îl pierduse cu amară moarte. Şi după ce a petrecut acolo multă vreme, s-a dus la cetatea Ctesifon, în care a aflat adunare de episcopi, şi, stînd în mijlocul lor, a mustrat pe episcopul împotriva căruia se făcuse acel sinod. Iar episcopul acela umilea şi-şi bătea joc de sfîntul mîndrindu-se cu răspunsurile şi înţelepciunea sa. Iar sfîntul i-a răspuns: „Fiindcă stai neîndreptat, trufindu-te împotriva arhiereilor Domnului meu pe care i-a adunat Duhul Sfînt, pentru aceasta te-a ajuns acum urgia lui Dumnezeu, Care iată te face acum pe jumătate uscat pentru mulţi ani, pentru ca prin pătimirea ta aceasta sa se înţelepţească şi să se îndrepteze ceilalţi”. Şi, o, minune!, odată cu cuvîntul sfîntului a căzut fulger din cer şi l-a făcut pe acela jumătate uscat şi în aceasta stare a petrecut doisprezece ani întregi şi în urma s-a săvîrşit.

Iar sfîntul ieşind de acolo s-a dus la o altă cetate al cărei ocîrmuitor pătimea de doi ani de o cumplită boală. Aflînd el de venirea sfîntului, a trimis la el şi l-a rugat sa meargă sa-l cerceteze ca pe un bolnav şi să-i dea binecuvîntarea sa. Deci, fiindcă omul trimis stăruia către sfîntul să meargă cu grăbire, sfîntul a răspuns către dînsul aşa: „Du-te şi spune cu mare glas bolnavului ce te-a trimis: „Acestea îţi zice episcopul, întru numele lui Iisus Hristos, pe Care îl propovăduiesc eu prostul şi nevrednicul: Leapădă de la tine toată boala ce te supară, şi încingînd mijlocul tău, vino umblînd cu însăşi picioarele tale, ca să te văd”. Iar trimisul întorcîndu-se, îndată ce a zis cuvintele acestea, o, minune!, s-a însănătoşit stăpînul său şi atît s-a întărit, încît n-a mai rămas în el vreo rămăşita sau semn de boală. Deci s-a sculat şi s-a dus la sfîntul umblînd cu picioarele sale şi aruncîndu-se la cinstitele picioare ale sfîntului şi apucîndu-le cu amîndouă mîinile, le săruta pe ele tăvălindu-se pe pămînt. Şi mulţumind slăvea pe Dumnezeu, Cel ce l-a mărit pe el în acest chip. Aceasta preamărita minune a sfîntului pe mulţi a adus la credinţa lui Hristos.

Acolo aflîndu-se sfîntul, a alungat mulţi demoni din cei care pătimeau. Şi pe o femeie ce zăcea în pat şi era slăbănoaga de nouă ani, apucînd-o de o mîna, a ridicat-o sănătoasa. Şi pe un om care cu nedreptate silnicea pe altul şi cu nebăgare în seama încredinţa nedreptatea prin jurămînt, fiindcă defăima şi nu asculta cuvintele sfîntului, l-a făcut prin rugăciunea sa ca să ia lepra lui Ghiezi peste tot trupul sau, spre îndreptarea şi a altora mulţi, încît din aceasta, mulţime nu putină din acel oraş a venit la sfîntul şi a cerut ca să primească credinţa creştineasca. Şi alte încă multe minuni în feluri de locuri a făcut sfîntul acesta, despre care răspîndindu-se vestea, a ajuns la dregătorul Vasilisc. Fiind chemat sfîntul şi stînd el înaintea lui împreună cu doi ucenici ai săi, după ce a văzut credinţa lor cea în Hristos curată şi neclintită, multe pedepse şi chinuri le-a pricinuit lor neomenosul acela, care, aprinzîndu-se de mînie, a scos însuşi sabia şi a lovit pe sfîntul în piept. Asemenea şi fratele lui Vasilisc în unire cu el a lovit şi acela pe sfîntul în inima. Iar episcopul Domnului şi nevoitorul, viu încă fiind, a zis către ei: „Fiindcă voi amîndoi v-aţi unit ca să mă omorîţi pe mine, nevinovatul, pentru aceasta mîine chiar în ceasul acesta se va vărsa sîngele amîndurora chiar de mîinile voastre, adică vă veţi ucide unul pe altul, şi maica voastră va rămînea fără fii”. Şi aceasta zicînd şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu. Iar pe cei doi ucenici ai sfîntului suindu-i păgînul Vasilisc deasupra a doi munţi, acolo i-au ucis cu pietre.

A doua zi necredinciosul Vasilisc a ieşit împreună cu fratele său la vînat, fără să dea în vreun fel crezare prorociei sfîntului, pe care o socotea ca o bîrfire. Şi aflînd un cerb singur ei, amîndoi fraţii, au stat unul în dreptul celuilalt, adică, unul despre o parte de cerb şi celalalt de cealaltă, şi au slobozit amîndoi suliţele ca să omoare cerbul. Iar ele purtîndu-se cu repeziciune s-au înfipt în inimile amîndurora, şi aşa în chinuri şi-au lepădat sufletele, ucigîndu-se unul pe altul. Iar moaştele Sfîntului Mil şi ale ucenicilor lui au fost îngropate de către creştini. Şi vieţuiesc ei pururea viaţa cea nesfîrşită şi veşnică şi se roagă pentru noi către Domnul.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Teostirict, cel din Simvola.

Tot în această zi, pomenirea Sf. Mucenic Constantin, cneazul al Georgiei.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Parintelui nostru Nonnos, care a botezat pe Sfînta Pelaghia.

Sfîntul Mare Mucenic Mina

Adaugat la noiembrie 24, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 24, 2024

Sfîntul Mare Mucenic MinaSfîntul Mucenic Mina era egiptean de neam iar cu credinţa creştin şi cu slujba ostaş, fiind sub stăpînirea tribunului Fermilian în Mitropolia Cotuanului. Atunci împărăţeau Diocleţian şi Maximian, împăraţi păgîni care au dat poruncă în toate părţile ca, creştinii care nu se vor închina idolilor, să fie munciţi şi omorîţi toţi; încît credincioşii pretutindeni erau siliţi spre jertfe idoleşti.

Atunci fericitul Mina, nerăbdînd să vadă nevoia aceea, nici voind să privească cum se cinstesc idolii cei fără de suflet, şi-a lăsat ostăşia şi s-a dus în munte în pustie, mai bine voind a vieţui cu fiarele decît cu poporul care nu cunoaşte pe Dumnezeu. Şi umbla din loc în loc prin munţi şi prin pustietăţi, învăţînd Legea Domnului, iar cu postul şi cu rugăciunea curăţindu-şi sufletul său, slujea ziua şi noaptea adevăratului Dumnezeu. Apoi trecînd multă vreme, s-a făcut un mare praznic idolesc în cetatea Cotuanului, la care adunîndu-se mulţime de popor păgînesc, se făceau diferite jocuri şi privelişti, alergări de cai şi lupte în cinstea necuraţilor zei, la care privelişte privea toată cetatea cu luare aminte, de pe locuri înalte.

Acel praznic, văzîndu-l Sfîntul Mina mai înainte cu duhul, s-a aprins de rîvnă după Dumnezeu, şi lăsînd munţii şi pustietatea, a venit în cetate şi în mijlocul priveliştii a stat la un loc înalt, unde putea fi văzut de toţi, şi a strigat cu glas tare: „Venit-am către cei ce nu mă caută pe mine, arătatu-m-am celor ce nu întrebau de mine”. Acestea strigînd sfîntul, toţi cei de la privelişte şi-au întors ochii spre dînsul şi tăcînd se mirau de îndrăzneala lui. Acolo se afla şi Piros, ighemonul cetăţii.

Acela îndată a poruncit să prindă pe sfîntul şi, aducîndu-l, l-a întrebat: „Cine eşti tu?” Iar Sfîntul Mina a strigat în auzul a tot poporul, zicînd: „Eu sînt robul lui Iisus Hristos, Care împărăţeşte în cer şi pe pămînt”. Şi iar l-a întrebat ighemonul: „Străin eşti sau eşti locuitor de aici? Şi cum ai îndrăzneala aceasta să strigi astfel în mijlocul priveliştii?” Iar sfîntul nerăspunzînd la cuvintele lui, unul din ostaşii cei ce stăteau înainte l-a cunoscut pe dînsul şi a zis: „Cu adevărat, acesta este Mina ostaşul care era sub stăpînirea tribunului Fermilian”.

Iar ighemonul a zis: „Oare ostaş ai fost, precum grăiesc aceştia despre tine?” Sfîntul a răspuns: „Aşa este, ostaş am fost şi petreceam în cetatea aceasta; dar, văzînd fărădelegile poporului celui amăgit de diavoli care se închină idolilor iar nu lui Dumnezeu, pentru aceea am lepădat slujba ostăşească şi am ieşit din cetate, ca să nu fiu părtaş fărădelegii şi pieirii lor; şi am umblat pînă acum prin locuri pustii, fugind de oamenii cei necredincioşi şi vrăjmaşi Dumnezeului meu. Iar acum auzind de praznicul vostru cel necurat, am rîvnit după Dumnezeul meu şi am venit să mustru orbirea voastră şi să mărturisesc pe Unul, adevăratul Dumnezeu, Care a zidit cerul şi pămîntul cu cuvîntul Său şi ţine toată lumea”. Auzind acestea ighemonul, a poruncit să ducă pe sfîntul în temniţă şi să-l păzească pînă a doua zi. Iar el, toată ziua aceea s-a îndeletnicit cu prăznuirea şi cu priveliştea.

A doua zi a şezut ighemonul la judecată şi scoţînd din temniţă pe Sfîntul Mina, în toate chipurile voia să-l înduplece pe el la închinăciunea idolească, făgăduindu-i daruri şi cu munci îngrozindu-l. Dar de vreme ce nu a putut să-l înduplece cu cuvintele sale la credinţa cea idolească, a început a-l sili. Şi dezbrăcîndu-l şi întinzîndu-l la pămînt patru ostaşi, a poruncit să-l bată fără cruţare cu vine de bou, încît curgeau şiroaie de sînge din rănile lui. Iar un oarecare dintre cei ce stăteau acolo, cu numele Pigasie, a zis către sfîntul: „Miluieşte-te pe tine, omule, şi te supune poruncii ighemonului, mai înainte, pînă nu va fi zdrobit trupul tău de răni. Eu te sfătuiesc, apropie-te de zei, numai pînă la o vreme, ca să te izbăveşti de muncile acestea; iar pe urmă iarăşi vei sluji Dumnezeului tău. Vei aduce o dată jertfă idolilor şi puţină vreme vei sluji lor, ca să scapi de cumplitele munci”.

Sfîntul a răspuns cu asprime: „Du-te de la mine, lucrătorule al fărădelegii, căci eu am jertfit şi încă voi jertfi jertfă de laudă Dumnezeului meu, Care-mi dă ajutorul Său şi mă întăreşte în răbdare, încît muncile acestea mai mult mi se par uşurare decît cumplită muncă”. Mirîndu-se muncitorul de răbdarea aceasta, a poruncit să pună asupra lui mai multe munci. Deci, sfîntul a fost spînzurat pe lemn şi cu unghii de fier strujit, iar muncitorul, batjocorindu-l, zicea: „Oare simţi vreun fel de dureri, Mina? Oare îţi plac muncile? Voieşti să-ţi mai îndulcesc această dulceaţă?”

Iar mucenicul, deşi pătimea, a răspuns ighemonului: „Nu mă vei birui muncitorule cu muncile acestea de scurtă vreme, pentru că-mi stau înainte ostaşii Impăratului ceresc care îmi ajută şi pe care tu nu-i vezi”. Iar ighemonul a poruncit slugilor să muncească mai aspru pe sfîntul şi zicea: „Nu mărturisi aici alt împărat afară de împăraţii romanilor”. Iar mucenicul răspundea: „Dacă aţi fi cunoscut voi pe adevăratul Împărat, nu aţi fi hulit pe Cel mărturisit de mine; pentru că Acela este cu adevărat Impărat al cerului şi al pămîntului şi nu este altul afară de Dînsul. Iar voi, neştiindu-L pe El, Il huliţi şi-L asemănaţi cu împăraţii voştri cei muritori, cărora Cel de sus le-a dat cinstea cea împărătească şi stăpînirea, Însuşi fiind Domn a toată făptura”.

Ighemonul a zis către dînsul: „Cine este Acela Care dă stăpînire împăraţilor şi stăpîneşte peste toţi?” Mucenicul a răspuns: „Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care totdeauna viază, Căruia toate I se supun, cele din cer şi cele de pe pămînt. Acela este Care aşează în scaune pe împăraţi şi le dă stăpînire”. Muncitorul a zis: „Oare nu ştii că împăraţii romanilor se mînie asupra tuturor celor care mărturisesc numele lui Hristos şi au poruncit să-i omoare pe dînşii?”

Răspuns-a mucenicul: „Domnul a împărăţit, să se mînie popoarele. Dacă împăraţii voştri se mînie asupra lui Hristos şi asupra creştinilor care mărturisesc numele Lui, ce-mi pasă mie? Eu de acea mînie nu ţin seama, fiind rob al Hristosului meu. Numai de aceasta am grijă, ca să petrec în mărturisirea Preasfîntului Său Nume pînă la moarte şi să mă îndulcesc de dragostea Lui, de care cine mă va putea despărţi? Necazul sau strîmtorarea, sau prigoana, sau foamea, sau nevoia, sau sabia? Nimic nu mă va despărţi pe mine de dragostea lui Hristos!”

După aceasta muncitorul a poruncit să frece rănile lui cu petece de păr. Şi acestea făcîndu-se, mucenicul zicea: „Acum mă dezbrac de haina cea de piele şi mă îmbrac cu veşmîntul mîntuirii”. Apoi a poruncit muncitorul să-l ardă pe sfînt cu făclii aprinse şi a fost ars tot trupul lui, iar el tăcea. Şi l-a întrebat pe el ighemonul: „Oare nu simţi focul, Mina?” Sfîntul a răspuns: „Dumnezeul nostru pentru Care pătimesc, este foc mistuitor şi-mi ajută mie şi pentru aceea nu bag în seamă focul acesta cu care mă ardeţi şi nu mă tem de muncile voastre cele de multe feluri. Pentru că îmi aduc aminte de cuvintele Domnului meu din Evanghelie: Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu pot să-l ucidă”.

Zis-a lui ighemonul: „Cum grăieşti tu acestea, căci ai petrecut toţi anii vieţii tale în oaste şi ştii carte?” Sfîntul a răspuns: „Domnul nostru Iisus Hristos a zis nouă: Cînd veţi fi duşi înaintea împăraţilor şi a domnilor pentru Mine, nu vă îngrijiţi cum sau ce veţi grăi, că vi se va da în acel ceas gură şi înţelepciune cu care veţi grăi”. Iar ighemonul a întrebat: „De unde a ştiut Hristosul vostru că veţi pătimi pentru Dînsul unele ca acestea?”

Sfîntul a răspuns: „De vreme ce este Dumnezeu adevărat, apoi este şi înainte-văzător. El a ştiut şi ştie toate cele ce vor fi şi mai înainte de a se face oarecare lucruri; toate sînt ştiute de El, şi chiar şi gîndurile noastre le cunoaşte”. Iar ighemonul neştiind ce să spună împotriva acestora, a zis către sfîntul: „Mina, lasă cuvîntarea cea multă şi alege una din două: sau fii al nostru, ca să nu te muncim mai mult, sau fii al lui Hristos, ca să te pierdem odată”.

Sfîntul a răspuns cu mare glas: „Al lui Hristos am fost, sînt şi voi fi!” Iar ighemonul a zis: „Dacă voieşti, te voi lăsa două sau trei zile ca să te gîndeşti bine şi să ne dai răspunsul cel de pe urmă”. Sfîntul a răspuns: „Nu două sau trei zile au trecut de cînd sînt creştin, şi n-am cugetat niciodată să mă lepăd de Dumnezeul meu. Deci nu se cade mai mult a gîndi, nici a nădăjdui ighemoane altceva a auzi de la mine, decît numai acest răspuns de pe urmă: de Dumnezeul meu nu mă voi lepăda şi idolilor voştri nu voi jertfi, nici nu voi pleca genunchiul meu înaintea celor fără de suflet”.

Atunci ighemonul, mîniindu-se mai mult, a poruncit să aştearnă pe pămînt cîrlige şi multe cuie de fier şi peste acelea să tîrască legat pe Sfîntul Mina. Iar el, ca şi cînd ar fi fost tras pe nişte flori, mai cu îndrăzneală defăima pe zei şi nebunia poporului celui înşelat de diavoli. Iar ighemonul a poruncit să-l bată cu vergi de plumb şi a fost muncit astfel mult timp. Iar unul din ostaşii care erau acolo, anume Iliodor, a zis către muncitorul: „Stăpîne ighemoane, nu este tăinuit luminării tale cum că neamul creştinesc este nepriceput şi nu bagă seama de munci, ca şi o piatră sau lemn fără suflet, iar moartea o socotesc ca pe o băutură dulce. Deci, nu te osteni mai mult, ci porunceşte mai degrabă a sfîrşi pe acest creştin împietrit”.

Îndată ighemonul a dat această hotărîre asupra sfîntului: „Pe Mina, ostaşul cel rău, care a căzut în credinţa creştinească, iar porunca împărătească nu a vrut s-o asculte, nici a voit să jertfească zeilor, poruncim să se taie cu sabia, şi trupul lui să fie ars în foc înaintea tuturor”. Deci, luînd ostaşii pe Sfîntul Mucenic Mina, l-au dus după cetate şi i-au tăiat capul; apoi aprinzînd un foc mare au aruncat într-însul sfîntul trup mucenicesc. Iar oarecare dintre credincioşi, după ce s-a stins focul, au venit acolo şi au apucat părţi din moaştele sfîntului care rămăseseră din foc. Învelindu-le în pînză curată, le-au uns cu aromate, iar după puţină vreme le-au dus în patria lui şi le-au pus la loc cinstit, pe care loc mai pe urmă au zidit şi o biserică în numele lui; şi multe minuni se săvîrşeau într-însa cu rugăciunile sfîntului.

Povestirea lui Timotei, Arhiepiscopul Alexandriei, despre minunile Sfîntului şi Marelui Mucenic Mina:

După moartea păgînilor şi urîtorilor de Dumnezeu împăraţi ai Romei, împărăţind dreptcredinciosul împărat Constantin cel Mare, şi credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos sporind, atunci oarecare iubitori de Hristos din cetatea Alexandriei, căutînd moaştele Sfîntului şi slăvitului Mucenic al lui Hristos Mina, au zidit o biserică în numele lui. În aceeaşi vreme un negustor bine credincios din pămîntul Isauriei, venind în Alexandria după neguţătorie, a auzit de minunile şi de tămăduirile cele multe ce se făceau în Biserica Sfîntului Mina şi a zis întru sine: „Mă voi duce dar şi eu şi mă voi închina cinstitelor moaşte ale Sfîntului Mucenic şi voi duce un dar în biserica lui, ca Dumnezeu să-mi fie milostiv, prin rugăciunile răbdătorului Său de chinuri”.

Deci, sculîndu-se, a plecat luînd cu sine o pungă plină cu galbeni. Şi venind la un iezer format de revărsarea mării, a aflat o trecătoare şi a venit la locul ce se zicea Locsonita. Acolo, ieşind la ţărm, îşi căuta loc unde să se odihnească peste noapte, că era seară. Aflînd o casă, a zis gazdei: „Prietene, fie-ţi milă şi mă primeşte în casa ta, ca să rămîn aici, fiindcă a apus soarele şi mă tem a merge singur pe cale şi nici n-am tovarăş să călătorească cu mine”. Iar cel cu casa a zis: „Intră, frate, şi rămîi aici pînă ce se va face ziuă”.

Deci, intrînd oaspetele în casă, s-a culcat şi a adormit. Iar cel cu casa, văzînd la oaspete punga cu galbeni, a rîvnit spre dînsa şi îndemnat fiind de diavolul, a gîndit să ucidă pe oaspetele său ca să ia aurul. El s-a sculat la miezul nopţii şi l-a sugrumat cu mîinile; apoi, tăindu-l bucăţi, a pus acestea într-o coşniţă pe care a ascuns-o în cămara sa cea mai ascunsă, căutînd după aceea un loc foarte retras unde să îngroape pe cel ucis.

Aşa cugetînd acela, s-a arătat Mucenicul lui Hristos Mina, şezînd pe cal, venind ca un ostaş de la împăratul şi, intrînd pe uşă în casa ucigaşului, întrebă despre oaspetele cel ucis. Iar ucigaşul a zis către dînsul: „Nu ştiu ce spui, stăpîne, n-a fost la mine nimeni”. Iar sfîntul, pogorîndu-se de pe cal, a intrat în casa cea ascunsă, şi aflînd coşniţa a tras-o afară şi a zis către ucigaş: „Ce este aceasta?” Iar el înfricoşîndu-se, s-a aruncat la picioarele sfîntului. Apoi sfîntul, alcătuind bucăţile celui tăiat şi rugîndu-se, a înviat pe cel mort. După aceea a zis către dînsul: „Dă slavă lui Dumnezeu!”

Iar el, sculîndu-se ca din somn şi cunoscînd ce a pătimit de la cel cu casa, a preamărit pe Dumnezeu, mulţumind şi închinîndu-se ostaşului care se arătase. Apoi sfîntul, luînd aurul de la ucigaş, l-a dat omului celui înviat şi a zis: „Mergi în calea ta cu pace!” După aceea, întorcîndu-se către ucigaş, l-a certat pe dînsul şi l-a bătut, iar acela cerea iertare. Sfîntul dîndu-i iertare şi rugîndu-se pentru dînsul, a încălecat pe cal şi s-a făcut nevăzut de la ochii lui.

Era în Alexandria un om cu numele Eutropie. Acesta s-a făgăduit să dea Bisericii Sfîntului Mina un vas de argint. Deci, chemînd pe argintar, i-a poruncit să-i facă două vase; unul cu numele sfîntului şi să scrie pe dînsul cuvintele: „Vasul Sfîntului Mare Mucenic Mina”, iar pe celălalt numele lui şi să scrie pe dînsul aşa: „Vasul lui Eutropie, cetăţeanul Alexandriei”. Iar argintarul, cînd a săvîrşit amîndouă vasele, al Sfîntului Mina a ieşit mai frumos decît celălalt. Iar Eutropie, cînd era odată pe mare şi se ospăta dintr-însele, văzînd vasul cel făcut pe numele Sfîntului Mina mai frumos decît cel făcut pe numele lui, nu voia să-l mai dea sfîntului, ci a poruncit slugii sale să pună într-însul bucate, iar pe cel cu numele său să-l trimită la Biserica Sfîntului Mina.

După ce s-a sfîrşit masa, a luat sluga vasul mucenicului şi mergînd la marginea corăbiei a început a-l spăla în mare. Şi spălîndu-l, a căzut asupra lui o spaimă, căci a văzut un om ieşind din mare, care răpind vasul din mîna lui, s-a făcut nevăzut. Iar sluga, tremurînd de frică, s-a aruncat în mare după vas. Acestea văzînd stăpînul lui, s-a spăimîntat şi plîngînd zicea: „Vai mie, ticălosul, pentru ce am oprit vasul sfîntului, căci am pierdut şi pe rob şi vasul. Dar Tu, Doamne Dumnezeul meu, nu Te mînia pînă în sfîrşit şi fă milă cu sluga mea, că iată, dau făgăduinţă că dacă voi afla măcar trupul slugii mele, apoi voi face alt vas ca acela, pe care-l voi da plăcutului Tău, Sfîntul Mina, sau voi da preţul vasului pierdut la biserica sfîntului”.

Apoi ajungînd corabia la ţărm, a ieşit Eutropie la uscat şi se uita pe marginea mării, voind să vadă trupul slugii aruncat de mare, ca să-l îngroape pe el. Şi luînd aminte cu sîrguinţă, a văzut pe slugă cu vasul ieşind din mare şi, înspăimîntîndu-se, a zis cu mare glas: „Slavă lui Dumnezeu. O, cu adevărat, mare este Sfîntul Mina!” Apoi au ieşit toţi din corabie şi văzînd pe slugă ţinînd vasul, s-au mirat şi slăveau pe Dumnezeu. După aceea l-au întrebat pe el cum a rămas viu în mare şi cum a ieşit sănătos. Iar el le-a spus, zicînd: „Cînd m-am aruncat în mare, un bărbat slăvit împreună cu alţi doi, m-au apucat şi au călătorit pînă aici împreună cu mine, ieri şi astăzi”. Eutropie luînd pe slugă şi vasul, s-a dus la biserica Sfîntului Mina şi, închinîndu-se, a lăsat vasul cel făgăduit sfîntului şi s-a dus, mulţumind lui Dumnezeu şi preamărind pe plăcutul Său, pe Sfîntul Mina.

O femeie oarecare cu numele Sofia, din părţile Fecozaliei, mergea la Sfîntul Mina să se închine. Şi a întîmpinat-o un ostaş, pe cînd mergea pe cale şi poftind-o pe dînsa, voia să o silească la desfrînare. Iar ea, împotrivindu-se, chema în ajutor pe Sfîntul Mucenic Mina, care n-a trecut-o cu vederea, ci şi pe siluitor l-a certat şi pe femeie a păzit-o nevătămată. Pentru că ostaşul acela legînd calul de piciorul său cel drept, voia să siluiască pe femeie.

Iar calul sălbăticindu-se, nu numai că a apărat pe femeie, ci şi pe stăpînul nelegiuit l-a tîrît pînă la Biserica Sfîntului Mina, nechezînd şi sforăind, încît a scos pe mulţi ca să-l vadă, căci era praznic şi se adunase mulţime de popor la biserică. Ostaşul acela, văzînd adunare de bărbaţi, iar calul tot speriat şi că nimeni nu poate să-l ajute, s-a temut ca să nu pătimească de la cal ceva mai rău; deci, fără de ruşine şi-a vădit fărădelegea sa, mărturisind-o înaintea tuturor. Atunci îndată a stat calul şi s-a făcut blînd, iar ostaşul, intrînd în biserică, a căzut în genunchi, rugîndu-se şi cerînd iertare pentru greşeala sa.

Un şchiop şi o femeie mută şedeau lîngă biserica sfîntului, împreună cu alţii mulţi, pentru tămăduire. Iar la miezul nopţii, cînd dormeau toţi, sfîntul s-a arătat ologului şi i-a zis: „Apropie-te încetişor de femeia cea mută şi o atinge pe dînsa la picior”. Iar şchiopul a zis: „Sfinte al lui Dumnezeu, oare desfrînat sînt eu, de-mi porunceşti aceasta?” Iar sfîntul i-a zis şi a doua oară şi a treia oară: „Dacă nu vei face aceasta, nu te vei tămădui”. Iar ologul s-a tîrît, după porunca sfîntului şi a atins-o pe cea mută la picior; iar ea deşteptîndu-se, a început a striga, supărîndu-se asupra şchiopului, care temîndu-se de ea, s-a sculat şi sărind, a fugit. Apoi au cunoscut amîndoi vindecarea lor, că şi femeia cea mută a vorbit şi omul cel olog a sărit ca cerbul; şi au dat mulţumire lui Dumnezeu şi Sfîntului Mucenic Mina.

Un evreu oarecare avea ca prieten un creştin. Deci, ducîndu-se evreul într-un loc departe, a dat prietenului său spre păstrare o lădiţă cu o mie de galbeni. Apoi evreul zăbovind cîtăva vreme în acea latură, creştinul a gîndit în inima sa să nu-i mai dea înapoi galbenii cînd se va întoarce, ci să-i tăinuiască, ceea ce a şi făcut. Venind evreul, a cerut de la creştin să-i dea galbenii ce i-a încredinţat spre păstrare. Iar creştinul a tăgăduit, zicînd: „Nu ştiu ce vorbeşti, căci nu mi-ai dat nimic”.

Evreul, auzind aceasta, s-a mîhnit şi s-a deznădăjduit de aurul său, dar a zis creştinului: „Frate, nimeni nu ştie de aceasta, numai Unul Dumnezeu şi dacă tăgăduieşti aurul cel dat ţie spre păstrare zicînd că nu l-ai primit, apoi spune cu jurămînt. Deci, să mergem la biserica Sfîntului Mina şi acolo jură-te că n-ai luat de la mine lădiţa cu o mie de galbeni”.

Şi au mers amîndoi împreună şi creştinul s-a jurat înaintea lui Dumnezeu că n-a luat de la evreu aurul în păstrare. După sfîrşitul jurămîntului, au ieşit amîndoi din biserică şi cînd au încălecat pe caii lor, a început calul creştinului a se speria încît nu mai era cu putinţă a-l ţine; căci rupînd frîul, a fugit şi a aruncat la pămînt pe stăpînul său. Căzînd creştinul de pe cal, i-a ieşit inelul din deget şi o cheie din buzunar. Apoi, sculîndu-se, a prins calul şi l-a îmblînzit şi încălecînd, iarăşi mergea împreună cu evreul.

Ajungînd la un loc, a zis creştinul către evreu: „Prietene, iată locul este frumos, să descălecăm de pe cal ca să mîncăm”. Şi descălecînd, au slobozit caii ca să pască, iar ei au început a se ospăta. După puţin, creştinul a văzut pe sluga sa că venise şi stătea înaintea lui ţinînd în mînă lădiţa evreului, iar în cealaltă, inelul căzut din degetul lui şi cheia; şi văzîndu-l, s-a spăimîntat. Apoi a zis către slugă: „Ce este aceasta?” Sluga a zis: „Un ostaş înfricoşat, călare, a venit la stăpîna mea şi i-a dat cheia şi cu inelul şi a zis către dînsa: „Trimite în grabă lădiţa evreului, ca să nu cadă bărbatul tău în primejdie. Deci, mi-a dat mie acestea ca să ţi le aduc precum mi-a poruncit”.

Evreul văzînd, s-a spăimîntat de această minune; apoi, bucurîndu-se, s-a întors cu creştinul la Sfîntul Mina, s-a închinat pînă la pămînt cerînd cu credinţă Botezul, pentru o minune ca aceasta pe care singur a văzut-o. Iar creştinul ruga pe sfîntul să-i dea iertare pentru că a defăimat legea lui Dumnezeu. Şi amîndoi au primit ceea ce au cerut, adică unul Sfîntul Botez iar altul iertare. Şi au mers fiecare întru ale sale, bucurîndu-se şi slăvind pe Dumnezeu şi pe plăcutul Său, Sfîntul Mina.

Sfinţii Mucenici Victor şi Ştefanida

Adaugat la noiembrie 24, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 24, 2024

Sfantul Mucenic Victor În vremea împărăţiei lui Antonin împăratul Romei, era un ostaş de fel din Italia, ostăşind sub stăpînirea voievodului Sebastian, cu numele Victor, care a crezut în Domnul nostru Iisus Hristos, iar numele Lui cel Preasfînt îl mărturisea înaintea tuturor. Pornindu-se prigoană asupra creştinilor, a chemat voievodul pe fericitul Victor şi i-a zis: „Au venit la noi cărţi de la împăratul, poruncind să vă ducem pe voi, creştinii, la jertfele zeilor noştri; iar pe cei ce nu se vor supune, cu grele munci să-i chinuim. Deci tu, Victore, să aduci jertfă zeilor, ca să nu cazi sub munci, căci îţi vei pierde viaţa şi sufletul tău”.

Iar Sfîntul Victor a răspuns: „Eu nu mă voi pleca poruncii împăratului celui muritor şi nu voi face voia lui, pentru că am pe Împăratul Cel fără de moarte, Dumnezeul şi Mîntuitorul meu Iisus Hristos, a Căruia împărăţie este fără de sfîrşit şi cei ce fac voia Lui vor avea viaţă veşnică; iar cei ce fac voia împăratului vostru cel muritor, a căruia împărăţie este vremelnică, vor pieri în veci”.

Voievodul a zis către dînsul: „Tu eşti ostaş al împăratului nostru, supune-te dar poruncii lui şi adă jertfă”. Sfîntul a răspuns: „De acum nu mai sînt ostaş al împăratului vostru cel pămîntesc, ci al Celui ceresc, pentru că deşi am ostăşit o vreme sub stăpînirea împăratului vostru, însă n-am încetat a sluji Împăratului meu. Şi acum nu-L voi lăsa pe El şi idolilor voştri nu voi jertfi. Deci, fă ceea ce voieşti. Iată trupul meu este în mîinile tale, iar peste suflet are stăpînire numai Dumnezeul meu”.

Iar voievodul a zis: „Omule, singur pe tine te dai în primejdie, neascultînd porunca; jertfeşte zeilor ca să te izbăveşti de muncile care îndată te vor ajunge pe tine”. Sfîntul a răspuns: „Eu chiar aceasta voiesc, a răbda munci pentru Domnul meu şi mult mă voi bucura, învrednicindu-mă a pătimi pentru numele Lui”.

Atunci voievodul îndată a poruncit să-i sfărîme degetele şi să le rupă din încheieturi. Apoi a ars un cuptor foarte mult şi a aruncat pe Sfîntul Victor într-însul, dar a rămas acolo trei zile viu şi nevătămat, ca şi cei trei tineri în cuptorul Babilonului. Iar muncitorul a poruncit a treia zi, să deschidă cuptorul şi să ia cenuşa mucenicului să o arunce în rîu. Dar cînd cuptorul a fost deschis, sfîntul a ieşit sănătos, lăudînd pe Dumnezeu pentru că nu s-a atins de dînsul focul şi nu l-a vătămat. După aceasta voievodul a chemat pe un vrăjitor şi i-a poruncit să omoare pe Sfîntul Victor cu otravă. Acela a fiert carne cu otravă aducătoare de moarte şi i-a dat să mănînce. Iar el a zis: „Deşi nu mi se cade a primi de la voi carne necurată şi a mînca, dar pentru ca să cunoaşteţi că nimic nu poate otrava cea aducătoare de moarte împotriva puterii Domnului meu, Dătătorul de viaţă, o voi mînca”. Apoi, rugîndu-se, a mîncat carnea cu otravă şi n-a pătimit nimic.

Văzînd vrăjitorul că nu s-a vătămat sfîntul din mîncarea otrăvită, a pregătit alte cărnuri cu otravă mai cumplită şi a zis către sfîntul: „Dacă vei mînca şi aceasta şi vei fi viu, îndată voi lăsa tot meşteşugul vrăjitoriei şi al fermecătoriei şi voi crede în Dumnezeul tău”. Iar Sfîntul Victor a mîncat şi acele cărnuri amestecate cu otravă şi mai cumplită şi a rămas iarăşi nevătămat. Atunci vrăjitorul a zis cu mare glas: „Iată, ai biruit puterea vrăjitoriei mele, Victore, şi sufletul meu cel pierdut de demult l-ai scos acum din iad, pentru că cred în Domnul Iisus Hristos, Cel propovăduit de tine”. Apoi, ducîndu-se la casa sa, a adunat cărţile vrăjitoriei şi toate fermecătoriile şi le-a ars, apoi s-a făcut creştin desăvîrşit.

Voievodul văzînd că nimic nu a vătămat pe sfîntul, s-a mîniat foarte şi a poruncit să-i taie toate vinele trupului; după aceasta să-l arunce într-o căldare cu untdelemn fierbinte. Însă sfîntul zicea: „Aşa-mi este de plăcut acest untdelemn ce fierbe, precum celui însetat apa rece”. Iar muncitorul, mai mult umplîndu-se de mînie, a poruncit să spînzure pe sfîntul pe lemn şi să-i ardă tot trupul cu făclii; apoi amestecînd nişte praf omorîtor cu oţet, l-a turnat în gura lui. Iar sfîntul a zis: „Oţetul şi această otravă de moarte îmi este dulce ca mierea şi fagurul”.

Muncitorul, umplîndu-se mai mult de mînie, a poruncit să scoată ochii mucenicului lui Hristos. După aceasta l-a spînzurat cu capul în jos şi s-a dus lăsîndu-l aşa spînzurat trei zile. Iar a patra zi, socotind ostaşii că mucenicul ar fi murit, au venit să-l vadă şi aflîndu-l pe dînsul viu, s-au spăimîntat; iar toţi cei ce veniseră cu el au orbit şi-şi căutau fiecare povăţuitor. Dar sfîntului, făcîndu-i-se milă de dînşii, s-a rugat lui Dumnezeu cu sîrguinţă şi a zis către dînşii: „În numele Domnului meu Iisus Hristos, să vedeţi!”.

Sfanta Mucenita ŞtefanidaApoi ei îndată au văzut şi, mergînd, au vestit voievodului cele ce s-au făcut. Iar voievodul, mîniindu-se şi mai tare, a poruncit ostaşilor să jupoaie pielea de pe sfîntul. Aceasta făcîndu-se, o femeie din popor care venise la acea pierzare, anume Ştefanida, cu credinţa creştină, soţia unuia din ostaşi, a văzut două cununi frumoase coborîndu-se din cer, una pe capul Sfîntului Mucenic Victor şi alta pe capul său, şi a început cu mare glas a ferici pe sfîntul, zicînd:

„Fericit eşti, Victore, şi fericite sînt pătimirile tale pentru Hristos; bine primită este lui Dumnezeu jertfa ta ca şi a lui Abel, pentru că singur te-ai jertfit Lui cu inimă dreaptă. Astfel te-a primit pe tine Dumnezeu, ca şi pe Enoh, bărbatul cel drept, pe care l-a dus în rai ca să nu guste moartea pînă la o vreme. Drept eşti ca şi Noe cel plin de fapte bune şi desăvîrşit în neamul său. Crezut-ai ca şi Avraam şi te-ai adus pe tine jertfă lui Dumnezeu ca şi Isaac. Avut-ai osteneli ca şi Iacov şi te-ai făcut preaînţelept ca şi Iosif, căruia i-a fost dat a spune mai înainte cele ce erau să fie. Ispite ai răbdat precum Iov, care, după multe pătimiri a biruit pe diavolul; urmat-ai lui Isaia care a fost tăiat de Manase cu fierăstrău. De tine focul nu s-a atins ca şi de cei trei tineri din cuptorul lui Nabucodonosor. Ţi-ai pus nădejdea spre Dumnezeu, precum David fiul lui Iesei. Căci iată, văd două cununi trimise din cer, una mai mare şi mai frumoasă, iar alta mai mică. Deci, cea mai mare se aduce ţie de doisprezece îngeri, iar cea mai mică mie, căci şi eu sînt vas mai neputincios, însă sînt gata a intra în nevoinţă şi a răbda bărbăteşte pentru Domnul nostru şi sufletul meu a-l pune pentru El”.

Acestea grăind ea şi auzind-o voievodul, a poruncit celor ce stăteau înainte să o prindă pe dînsa şi să o aducă înaintea sa. Şi căutînd spre dînsa cu mîndrie, a întrebat-o, grăind: „Cine eşti tu?” Sfînta a răspuns: „Sînt creştină!”. Apoi a întrebat-o voievodul despre nume şi despre vîrstă şi aflînd că o cheamă Ştefanida şi are de la naşterea sa cinsprezece ani şi opt luni, iar cu bărbatul său a vieţuit un an şi patru luni, a început a grăi către dînsa mai cu blîndeţe, zicînd: „Pentru ce vrei să laşi aşa degrabă lumea aceasta frumoasă şi viaţa aceasta dulce şi cu buna petrecere împreună cu bărbatul tău şi voieşti a-ţi pierde frumuseţea tinereţii tale, dîndu-te singură de voie, la moarte pentru Cel răstignit?”.

Sfînta a răspuns: „Las lumea aceasta deşartă şi vremelnică şi toate dulceţile trupeşti ce sînt pe pămînt, precum şi pe bărbatul meu, ca să pot ieşi împreună cu fecioarele cele înţelepte în întîmpinarea Mirelui Celui nemuritor, a lui Hristos Mîntuitorul meu”. Iar voievodul a zis către dînsa: „Lasă acele cuvinte mincinoase şi nefolositoare despre Dumnezeul tău şi te apropie de zeii noştri şi le jertfeşte lor”. Sfînta Ştefanida a răspuns: „Tu şi zeii tăi sînteţi plini de minciuni, iar eu grăiesc adevărul; căci Domnul meu adevărat este şi nu este nedreptate întru Dînsul. Deci nu voi jertfi mincinoşilor zei, ci voiesc a fi jertfă bine primită adevăratului Dumnezeu, Care vieţuieşte în cer, ca să nu mă lipsesc de cununa cea pregătită mie întru împărăţia Lui”. Iar muncitorul îndată a poruncit să plece la pămînt vîrfurile a doi copaci de finic ce erau acolo şi să lege de dînşii pe Sfînta Ştefanida, şi să o sfîşie. Deci, i-a legat un picior de vîrful finicului celui plecat, iar altul de celălalt vîrf, apoi le-a dat drumul. Iar finicii, ridicîndu-se la înălţimea lor, au despărţit pe sfînta în două. Atunci sfîntul ei suflet zburînd ca o pasăre, şi-a aflat cuib în cer şi cununa cea pregătită ei. Iar pe Sfîntul Victor a poruncit tiranul să-l taie cu toporul.

Deci, auzind sfîntul hotărîrea aceasta, mulţumea lui Dumnezeu. Iar cînd era să-i taie capul, el a proorocit moartea muncitorilor săi, zicînd: „După douăsprezece zile veţi muri şi voi, iar după douăzeci şi patru de zile, voievodul vostru va fi prins de cei potrivnici”. Acestea proorocind, el s-a rugat şi şi-a plecat capul, care a fost tăiat cu toporul. Iar după tăiere a curs lapte amestecat cu sînge şi mulţi din cei necredincioşi văzînd acea minune, au crezut în Hristos. Şi mai ales cînd au văzut împlinirea proorociei lui, căci precum a proorocit, aşa a şi fost; căci cu moarte năprasnică au pierit cei ce l-au muncit pe el, iar voievodul a căzut în mîinile vrăjmaşului său.

Astfel a pătimit Sfîntul Victor împreună cu Sfînta Ştefanida în cetatea Damascului, în a unsprezecea zi a lunii noiembrie. Iar acum se sălăşluiesc amîndoi în cetatea aceea, căreia nu-i trebuie soarele şi luna ca să lumineze, pentru că slava lui Dumnezeu o luminează pe dînsa şi luminătorul ei este Mielul lui Dumnezeu, Căruia I se cuvine slavă, in veci. Amin.

Sfîntul Mucenic Vichentie diaconul

Adaugat la noiembrie 24, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 24, 2024

Sfîntul Mucenic Vichentie diaconulPatria Sfîntului Vichentie era Spania. Din tinereţile sale s-a dat spre slujba lui Dumnezeu şi se sîrguia la dumnezeieştile cărţi, învăţînd legea Domnului ziua şi noaptea. El avea învăţător înţelept şi plin de fapte bune, pe fericitul Valerie, episcopul Augustopoliei. Acesta, văzînd pe ucenicul său Vichentie, cu bună pricepere şi alese purtări, l-a hirotonit diacon şi l-a făcut propovăduitor al cuvîntului lui Dumnezeu. Pentru că episcopul, deşi era foarte iscusit în dumnezeieştile Scripturi, însă pentru că era peltic la limbă şi nu avea desluşită grăire, pentru aceea a însărcinat pe diaconul său, fericitul Vichentie, care, fiind vrednic, înţelept şi bine grăitor, învăţa pe popor în biserică, propovăduind cuvîntul lui Dumnezeu. Iar diaconul Vichentie, luînd de la episcopul său poruncă şi binecuvîntare, nu numai în biserică, ci şi în tot locul unde se întîmpla să fie, învăţa cu osîrdie şi povăţuia pe calea mîntuirii sufletele omeneşti.

În acea vreme a fost trimis în Spania de păgînul împărat Diocleţian, un judecător cu numele Datian, grec de neam, rău din fire şi cumplit prigonitor şi muncitor al creştinilor. Acest grec a fost trimis ca să omoare fără milă pe toţi cei ce cheamă numele lui Hristos. Şi venind într-o cetate cu numele Valentia, a vărsat mult sînge creştinesc, răpind ca un lup oile lui Hristos. Auzind de Valerie episcopul şi de Vichentie diaconul, care erau în Augustopoli, a trimis după dînşii pe ostaşii săi ca să-i aducă ferecaţi la dînsul spre judecată. Deci i-au prins pe amîndoi şi cu grele legături de fier fiind legaţi, i-au chinuit pe cale cu foamea şi cu setea. Şi de multe ori neputînd să alerge iute pe lîngă caii care fugeau foarte tare şi de care erau legaţi, ei cădeau jos şi îi tîrau pe drum ca pe nişte lemne.

Ajungînd la cetatea Valentia, îndată a poruncit muncitorul să-i arunce într-o temniţă întunecoasă şi umedă şi să-i ţină multe zile fără mîncare şi fără băutură; însă Dumnezeu îi întărea pe dînşii cu darul Său, ca să nu slăbească şi le dădea lor putere. Apoi, muncitorul temîndu-se ca să nu moară legaţi, căci atunci nu va avea către cine să-şi arate îngrozirea, i-a scos înaintea sa şi văzîndu-i neslăbiţi de foame şi de sete şi de legăturile cele grele, ci sănătoşi cu trupul şi veseli la faţă, a zis către străjerii temniţei: „Pentru ce le-aţi dat mîncare şi băutură, că iată cum s-au îngrăşat”. Iar paznicul temniţei se lepăda cu jurămînt că nu le-a dat nimic.

Atunci muncitorul a început a vorbi aspru către episcop, socotind că dacă-l va înfricoşa cu iuţeala sa, şi diaconul se va îngrozi. Însă n-a fost aşa. Căci Domnul Cel ce surpă pe cei puternici de pe scaune şi înalţă pe cei smeriţi, bine a voit ca mîndria îngîmfatului muncitor să se ruşineze de cel mai tînăr şi mai mic cu treapta. Deci, Datian zicea către episcop astfel: „Pentru ce te împotriveşti tu poruncii împăratului şi nu te închini zeilor noştri, iar pe Hristos Il slăveşti?” Dar episcopul răspundea blînd, ca şi cînd ar fi avut frică.

Sfîntul Vichentie, fiind plin de Duhul Sfînt şi aprins cu rîvnă dumnezeiască, a zis către episcopul său: „Pentru ce, părinte, grăieşti lui cu frică şi pentru ce nu răspunzi cu îndrăzneală lătrării cîinelui acestuia? Mărturiseşte cu glas tare puterea lui Hristos, mustră cu limba slobodă şi biruieşte nebunia acestui om viclean, care voieşte a face război cu Dumnezeu, Făcătorul său, Care l-a ridicat la această vrednicie, iar cinstea ce se cuvine lui Dumnezeu se sîrguieşte a o da diavolilor. Deci, se cuvine a călca pînă în sfîrşit pe diavolul pe care de multe ori eu l-am izgonit din oameni cu numele lui Hristos. Se cuvine, zic, a zdrobi capul balaurului acestuia”.

Auzind acestea Datian şi văzînd că Sfîntul Vichentie, diaconul, nu ţine seama de puterea lui, a zis către cei ce stăteau înainte: „Duceţi de aici pe episcop, căci eu voi vorbi cu acest tînăr diacon”. Iar către chinuitori a zis: „Gătiţi toate uneltele de muncire ca să răspundem acestuia care cu cuvintele sale ne defaimă pe noi”. Deci, mai întîi a poruncit să lege pe sfîntul de un stîlp şi să strujească tot trupul lui cu unghii de fier. Şi făcîndu-se aceasta, se uda tot pămîntul de sîngele ce curgea şiroaie din trupul lui, încît şi oasele se vedeau prin rănile cele adînci. Iar muncitorul îl batjocorea pe el zicînd: „Ce zici acum Vichentie, nu vezi cu ce fel de munci este rănit trupul tău?”

Sfîntul a răspuns: „Ceea ce am poftit, aceea am şi dobîndit. Aceasta din tot sufletul am dorit şi să mă crezi, o, judecătorule, că nici un lucru nu-mi este mai dorit decît a pătimi pentru Domnul meu. Nimeni nu mi-a făcut o binefacere ca aceasta, decît tu; deşi cu răutate o faci aceasta, însă mie îmi faci bine muncindu-mă, căci cu cît îmi înmulţeşti muncile, pe atît îmi găteşte Domnul meu răsplătire în cer. Prin aceste răni cumplite ca pe nişte trepte mă sui către Dumnezeu, Care locuieşte întru cele înalte. Iată, cu nădejdea spre Dînsul mă ating de cer; iată, porunca împăratului o defaim şi rîd de nebunia ta. Deci tu, nu înceta, ci te sîrguieşte mai mult a mă munci. Te rog fii mult mai cumplit asupra mea şi porunceşte slugilor tale să mă bată neîncetat, pînă cînd nu va mai rămînea carne pe mine. Iar eu, robul lui Hristos, Domnul meu, sînt gata a răbda toate pentru numele Lui”.

Auzind acestea tiranul, se ruşina şi striga slugilor ca mai mult să muncească şi mai cumplit să chinuiască pe pătimitorul lui Hristos. Şi cînd a văzut că slugile contenesc, s-a sculat singur şi a început a le bate. Sfîntul rîzînd de mînia lui, a zis: „Ce faci judecătorule, pentru ce baţi slugile tale? Ele mă muncesc iar tu te răzbuni asupra lor pentru mine?” Cu aceste cuvinte ale mucenicului şi cu răbdarea lui cea nebiruită rănindu-se Datian ca şi cu nişte săgeţi, se tulbura de mînie şi scrîşnea din dinţi, încît era palid la faţă şi tremura. Apoi a început a vorbi cu blîndeţe către slugi: „Ce este aceasta, slugile mele credincioase, că acest făcător de rele nu simte mîinile voastre şi nu bagă în seamă muncile, ba chiar rîde de voi, de care n-a rîs nimeni niciodată? Dar oare puţini erau tîlharii şi făcătorii de rele şi ucigaşii de părinţi, şi fermecătorii, pe care voi cu mîinile voastre cele tari i-aţi muncit pînă la moarte şi nici unul n-a fost astfel, precum este acesta, care, fiind în mîinile voastre, fără de ruşine îşi bate joc de mine şi de voi? Deci, să nu răbdaţi ruşinea aceasta, ci porniţi toată mînia voastră şi-l răniţi tare”.

Sfîntul Vichentie, batjocorind şi mai tare neputinţa lor, a zis: „Nu te rog, tiranule, să încetezi de a mă munci, ci ca să-mi dai mai mari munci, pentru că mai mare este puterea lui Hristos Care îmi ajută, decît puterea ta care mă munceşte. Şi nu voi înceta de a mărturisi şi de a preamări pe Iisus Hristos, Unul adevăratul Dumnezeu. O, de L-ai fi cunoscut şi tu pe Dumnezeul Acela, ai vedea puterea cea mare ce se săvîrşeşte întru mine, neputinciosul, şi pe care tu, cu toate slugile tale nu poţi s-o biruieşti; ci văzînd, nu vezi, şi auzind, nu înţelegi şi nu încetezi a face voia diavolului, spre pierderea sufletului tău”.

Judecătorul, neputînd spori nimic cu muncile, pentru că, deşi străbătuse fiarele cele ascuţite prin încheieturile şi oasele mucenicului pînă la cele dinlăuntru, el tot nebiruit se arăta, atunci s-a gîndit ca să-l aducă prin vicleşug la păgînătatea sa. Deci, a început a vorbi către dînsul astfel: „Miluieşte tinereţele tale, Vichentie, şi nu dori ca să se smulgă floarea vieţii tale mai înainte de vreme. Nu-ţi tăia şirul anilor vieţii tale, cruţă-te pe tine singur şi te supune nouă, ca să nu pieri pînă în sfîrşit; că mi-e milă de tine şi aş fi voit a te vedea nu în necinste şi nu în munci, ci în cinste şi slavă, pentru că mare vrednicie ţi-aş fi dat ţie dacă m-ai fi ascultat pe mine”. Sfîntul Vichentie a răspuns: „Mai urîtă îmi este blîndeţea ta cea vicleană, decît mînia ta cea de fiară; eu de munci nu mă tem dar de cuvintele tale cele înşelătoare mă înfricoşez. Încetează dar cu vicleşugul cel vătămător de suflet şi toate chinurile întoarce-le asupra mea şi fără milostivire munceşte-mă, ca să cunoşti puterea lui Hristos ce se sălăşluieşte în cei ce-L iubesc”.

Pentru aceste cuvinte ale mucenicului, mîniindu-se mai mult muncitorul, a poruncit să-l pironească pe cruce şi să strujească toate mădularele şi încheieturile trupului cu diferite munci. Şi cînd slugile împlineau porunca muncitorului, răstignindu-l, bătîndu-l şi fiare arse punînd pe rănile lui, mucenicul lui Hristos a căzut de pe cruce la pămînt, iar slugilor părîndu-li-se că sfîntul a murit, l-au luat vrînd să-l ducă de acolo. Dar el, întărindu-se, cu darul lui Hristos, a scăpat din mîinile lor şi alerga la cruce, ocărînd pe slugi ca pe nişte nebăgători de seamă şi neîmplinitori ai poruncii stăpînului lor. Aceia, umplîndu-se mai mult de mînie, îl munceau în tot felul şi din toată puterea lor, pînă într-atît încît n-au mai putut. După aceasta l-au aruncat în temniţă, după porunca muncitorului şi acolo fiindu-i tot trupul rănit şi toate mădularele sfărîmate şi vinele tăiate, l-au pus pe hîrburi ascuţite.

Venind noaptea şi străjerii adormind tare, a strălucit lumină în temniţă şi o ceată de îngeri au venit la sfîntul, cercetîndu-l şi mîngîindu-l. Iar Sfîntul Mucenic Vichentie, prin venirea îngerilor a primit uşurare durerilor sale şi, umplîndu-se de bucurie negrăită, slăvea pe Dumnezeu. Apoi străjerii s-au deşteptat şi auzind pe sfîntul cîntînd cu veselie şi văzînd în temniţă lumină negrăită, s-au temut foarte tare şi alergînd au vestit pe Datian. Iar el nepricepînd, toată noaptea a cugetat ce ar mai fi de făcut cu nebiruitul mucenic.

Deci, a mai gîndit încă un vicleşug. A poruncit să pregătească un pat frumos, pe care, acoperindu-l cu aşternuturi moi, să pună pe sfîntul în el. Şi a orînduit slugi care să-i şteargă sîngele, să-i lege rănile şi să-i facă slujbă cu vicleşug, prefăcîndu-se ca şi cum le-ar fi milă de dînsul. Apoi, sărutîndu-i picioarele, îl rugau să se miluiască singur şi să nu se dea pe sine spre munci mai mari, ci să facă voia împăratului.

Acestea făcîndu-se astfel, sfîntul zicea: „Mai bun îmi era patul de munci şi de hîrburi, decît acesta, dar nu mă veţi înşela pe mine, viclenilor înşelători”. Şi văzînd muncitorul că nimic nu sporeşte cu vicleşugul, s-a pornit iarăşi spre a-l munci, căci a poruncit să ardă scînduri de fier şi să le lipească pe coastele lui; apoi au pus pe sfîntul pe grătar de fier. Şi făcînd foc mare dedesubt, ca pe o carne de mîncare frigeau pe mucenicul. Iar el în toate muncile acelea fiind nebiruit, mărturisea numele lui Iisus Hristos şi astfel şi-a sfîrşit nevoinţa pătimirii, dîndu-şi duhul în mîinile Domnului său.

Muncitorul, văzînd că sfîntul a murit, a poruncit să ducă trupul lui la cîmp şi să-l lase neîngropat, spre mîncarea păsărilor şi a fiarelor. Apoi a pus străjeri de departe, ca să nu-l fure creştinii. Iar Dumnezeu, Care păzeşte pe sfinţii Săi, a pus un străjer neobişnuit la trupul mucenicului. Căci a poruncit unui corb să-l păzească şi cînd venea mulţimea de păsări mîncătoare de stîrv şi năvăleau asupra trupului sfîntului, corbul acela pe toate le izgonea şi nu lăsa pe nici una să mănînce trupul mucenicului, deşi corbul, din firea sa, iubeşte a mînca trupurile moarte. Însă, cu puterea lui Dumnezeu fiind oprit, nu s-a atins de trupul sfîntului şi nici o altă pasăre nu a lăsat să se atingă de el. Iar cea mai minunată faptă a fost că a izgonit un lup care voia să răpească trupul mucenicului.

Straja a vestit despre aceasta lui Datian şi păgînul se mira foarte. Însă n-a voit să cunoască puterea lui Dumnezeu, ci a poruncit să arunce în mare acel trup sfînt, pe care, luîndu-l ostaşii, l-au pus în corabie şi, ducîndu-l departe pe mare, l-au aruncat în adînc, iar ei se întorceau către mal. Dar cînd erau aproape de margine, iarăşi au văzut trupul mucenicului zăcînd pe mal şi, spăimîntîn-du-se, au fugit. Iar creştinii luîndu-l, l-au îngropat cu cinste, slăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh. Amin.

Cuviosul Părinte Teodor Studitul

Adaugat la noiembrie 24, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 24, 2024

Cuviosul Părinte Teodor Studitul Era în Constantinopol un bărbat de bun neam şi bogat, cu numele Fotin, avînd soţie care se numea Teoctista şi amîndoi erau binecredincioşi şi temători de Dumnezeu. Aceştia au născut pe acest fericit Teodor şi botezîndu-l după obiceiul creştinesc, îl creşteau cu bună îngrijire şi l-au dat la învăţătura cărţii. Pe atunci era eresul luptării contra sfintelor icoane pe cînd împărăţea nedreptul împărat Constantin Copronim şi era mare prigoană asupra celor binecredincioşi. Pentru aceea Fotin, lăsînd cetatea şi boieria pe care o avea de la împăratul şi sfătuindu-se cu soţia sa, au împărţit toate averile lor. Apoi lepădîndu-se de lume, au primit viaţa călugărească şi în aceea s-au nevoit bine pînă la sfîrşit. Iar fericitul Teodor, învăţînd înţelepciunea cea elinească, s-a făcut ritor şi filosof ales, vorbind cu cei răucredincioşi despre buna credinţă şi era atît de iscusit în dumnezeieştile Scripturi şi în dogme, încît nu puteau să-l biruiască ereticii niciodată.

Murind Copronim, împăratul cel rău credincios, a venit după dînsul Leon, fiul său, care urma credinţa cea rea a tatălui său; dar acela n-a împărăţit mult, ci curînd a pierdut împărăţia şi viaţa. Iar după dînsul a venit pe scaun Irina, soţia lui, împreună cu fiul său Constantin. Aceasta fiind bine credincioasă, după cum arată numele său, care înseamnă pace, a adus pace Bisericii şi a alinat tulburarea, chemînd mulţime de Cuvioşi Părinţi şi împreună cu Prea Sfinţitul Patriarh Tarasie, a adunat la Niceea Soborul al şaptelea a toată lumea, la care, lepădînd învăţăturile celor necredincioşi, iarăşi au hotărît să se cinstească dumnezeieştile icoane ca şi mai înainte şi să se închine lor.

Acolo erau adunaţi trei sute şaizeci de Părinţi, între care era şi sfinţitul Platon, care mai înainte petrecuse în muntele Olimpului, a cărui pomenire se cinsteşte în a cincea zi a lunii aprilie. Acesta era unchiul dinspre mamă al fericitului Teodor, iar Teodor îi era nepot. Platon avea duhul lui Dumnezeu vieţuind în el şi a fost tuturor spre folos, ca un iscusit în dumnezeieştile Scripturi şi plăcut la vorbă.

Săvîrşindu-se Sinodul, Platon a luat cu sine pe fericitul Teodor şi, împreună cu dînsul, pe doi fraţi ai lui, pe Iosif şi pe Eftimie, care au voit să primească viaţa călugărească. Cu aceştia plecînd, a venit la un loc ce se chema Sacudian, iar locul acela era foarte frumos şi bineplăcut celor ce voiau a petrece în linişte, căci era un loc înalt, frumos la vedere, avînd împrejur mulţi copaci înalţi şi apă limpede curgătoare. Şi numai o intrare era la locul acela pe care, văzîndu-l, le-a plăcut la toţi şi s-au sălăşluit acolo. Iar după puţină vreme au zidit o biserică în numele Sfîntului Ioan, Cuvîntătorul de Dumnezeu.

Începînd a se înmulţi fraţii, sfinţitul Platon a zidit o mînăstire, iar fericitul Teodor, fiind tuns în chipul călugăresc, mai mult decît alţii se nevoia cu postul şi cu ostenelile; pentru că îşi alegea lucrurile cele mai grele şi slujbele cele mai de jos, învăţînd smerenia. Şi era de mirare multora căci fiind fecior de părinţi de neam bun şi bogaţi şi crescut în belşug, s-a apucat de lucruri aspre, adică a tăia lemne, a aduce apă şi a săpa pămîntul în grădini, a căra pietre şi altele asemenea. Şi de multe ori aducînd gunoi pe spate în grădină, îl punea spre buna creştere a verdeţurilor. Apoi ajuta fraţilor celor neputincioşi şi bolnavi, fiind slugă tuturor.

Avea încă şi această sîrguinţă, ca toate gîndurile şi faptele să le mărturisească părintelui său, Sfîntul Platon, căci cu dragoste mergea la dînsul şi se mărturisea, primind mustrare şi iertare de la el. Apoi totdeauna îşi alegea o parte din zi spre cugetarea la Dumnezeu, ca, singur stînd înaintea Lui, cu minte netulburată şi neamestecată cu cele pămînteşti, să-I aducă slujbă în taină. Dar nu putea fapta cea bună a se tăinui, pentru că lacrimile, care cu îndestulare ieşeau din ochii lui, erau nemincinoase mărturii ale faptelor bune.

Iar înfrînarea lui era minunată şi cu înţelepciune rînduită, căci nici nu se lepăda de bucate, nici nu îngreuia stomacul său cu dînsele fără vreme; ci cu meşteşug zdrobea capul balaurului slavei celei deşarte. El nu postea mai mult decît vremea cea rînduită a tuturor fraţilor şi cînd şedeau toţi la masă atunci şedea şi el şi mînca cu dînşii, însă atît de puţin gusta din bucatele ce erau puse înainte, încît numai să-şi împlinească nevoia trupului şi să-şi acopere înaintea altora înfrînarea sa, ca să nu fie cunoscut că nu primeşte bucate şi să nu se arate oamenilor că posteşte. Mulţi rîvneau obiceiului său şi pe cît era cu putinţă se sîrguiau a-l urma. Dintre aceştia erau şi fraţii lui: Iosif – care mai pe urmă, pentru viaţa sa cea plină de fapte bune, a fost păstorul Bisericii Tesalonicului -, şi Eftimie.

După dînşii au fost Atanasie, Navgratie, Timotei şi mulţi alţii, dintre cei ce se înfrînau, care, urmînd obiceiului lui Teodor, au sporit în faptele cele bune.

Între alte fapte bune, fericitul Teodor avea şi rîvna citirii cărţilor sfinte; căci cu sîrguinţă citea aşezămîntul Legii celei Vechi şi a celei Noi şi tîlcuirile Sfinţilor Părinţi, iar mai mult iubea cuvintele Sfîntului Vasile cel Mare, pe care le avea ca o hrană a sufletului său şi multă dulceaţă primea dintr-însele, păzind cu dinadinsul pravila şi orînduiala vieţii călugăreşti aşezată de Sfîntul Vasile cel Mare, nelăsînd nici o iotă sau o cirtă. Iar pe cei ce nu le păzeau pe acelea, chiar şi orînduiala cea mai mică, pe aceia nu-i socotea călugări ci ca pe nişte mireni.

Cuviosul Platon, văzînd pe fericitul Teodor aşa de strălucit prin viaţa cea cu fapte bune, se bucura foarte mult pentru dînsul. Deci, vrînd a-l cinsti cu preoţia, l-a luat şi l-a dus în Bizanţ la Preasfinţitul Patriarh Tarasie, care l-a hirotonit preot mai mult cu sila, căci nu voia fericitul a primi o treaptă ca aceasta deoarece se socotea nevrednic. Însă, neputînd a se împotrivi poruncii lui Platon, părintelui său cel duhovnicesc şi patriarhului, şi mai ales voinţei lui Dumnezeu, s-a plecat a primi treapta preoţiei. Şi întorcîndu-se la mînăstire, spre mai mari nevoinţe şi osteneli s-a dat, pe care a le spune toate nu este cu putinţă.

După cîţiva ani, Cuviosul Platon, slăbind din pricina ostenelilor şi a bătrîneţilor sale cele de mulţi ani, a voit să-şi lase egumenia sa şi dorea s-o primească fericitul Teodor în locul său. Şi adeseori îi grăia lui despre acestea, rugîndu-l şi învăţîndu-l, ca să uşureze sarcina părintelui său şi să o poarte el, ca cel mai tare şi mai iscusit în toate orînduielile călugăreşti. Iar el se lepăda, voind a fi sub egumen, decît a fi el egumen peste alţii ştiind că mai uşor este a se povăţui de alţii, către mîntuire decît a povăţui el pe cineva.

Cuviosul Platon, văzînd pe Teodor că nu se pleca la aceasta, a meşteşugit lucrul acesta. S-a culcat în pat ca un bolnav şi neputincios şi, chemînd pe toţi fraţii, le-a spus că el este aproape de moarte; apoi i-a întrebat pe cine voiesc să aibă după dînsul povăţuitor, cine li se pare a fi mai bun; căci ştia cuviosul că nu vor voi pe altcineva decît numai pe Teodor, pentru că toţi îl iubeau şi-l cinsteau pentru faptele sale cele bune. Şi aşa a şi fost pentru că toţi au zis într-un glas: „Teodor să ne fie egumen”. Iar Platon îndată a încredinţat lui Teodor egumenia şi n-a mai putut fericitul Teodor să se împotrivească la toată mulţimea fraţilor.

Deci, primind egumenia, a început şi mai mari nevoinţe, făcîndu-se pildă tuturor, învăţînd cu cuvîntul şi cu fapta şi îndreptînd rînduielile cele răzvrătite dintre călugări. Pentru că erau atunci unii care, nepăzind rînduielile cele călugăreşti şi mai vîrtos făgăduinţa sărăciei, vieţuiau asemenea ca mirenii. De aceştia fiindu-i milă fericitului Teodor, s-a sîrguit degrabă să-i îndrepteze bine şi altora de primprejur le-a adus mult folos, deşi cîrteau unii asupra lui, dar el nu băga în seamă acestea cît de puţin, şi nu lua aminte la ceea ce grăiau cîrtitorii, ci se îngrijea ca faptele lui să fie plăcute lui Dumnezeu.

Iar mai pe urmă şi aceia înţelepţindu-se, împlineau voia lui, descoperindu-i lui chiar şi gîndurile lor. De aceea el, luînd aminte cu socoteală, dădea fiecăruia povaţa ce se cădea, pe cei mai leneşi deşteptîndu-i spre nevoinţe, iar pe cei care se nevoiau peste putere, mai oprindu-i puţin din multele osteneli ca să nu slăbească. Acum se cade a spune pătimirile sfîntului ce le-a avut pentru rîvna după Dumnezeu şi pentru Legea Lui, ca să-i vedem răbdarea cea cu bărbăţie în necazuri.

În acea vreme, împăratul Constantin, fiul cel neasemenea maicii celei bune şi iubitoare de Hristos, adică împărăteasa Irina, a izgonit pe aceasta de la împărăţie şi a început a domni singur. Şi fiind tînăr şi cu obiceiuri rele, s-a dedat la patimi fără măsură şi la desfrînare. Pentru aceea a izgonit şi pe soţia sa Maria, pe care a făcut-o de s-a tuns cu sila în cinul monahicesc, iar în locul ei şi-a luat altă femeie cu numele Teodotia, care era rudenie tatălui său. Preasfinţitul Patriarh Tarasie n-a voit să binecuvinteze cununia lor, dar un preot oarecare cu numele Iosif, care era iconomul bisericii, defăimînd dumnezeieştile legi şi neascultînd de patriarhul, s-a făcut părtinitor şi săvîrşitor acelei nunţi fărădelege.

Acest preot, după aceea, fără zăbavă şi-a luat răsplătirea pentru îndrăzneala sa, precum mai pe urmă se va arăta. Iar patriarhul se sîrguia în tot chipul ca să despartă acea însoţire a împăratului, dar nu putea, căci împăratul se lăuda că va ridica iarăşi eresul luptării contra sfintelor icoane. De aceea patriarhul a lăsat pe împărat să petreacă aşa, ca să nu vină mai mare nenorocire asupra Bisericii lui Hristos. Deci o fărădelege ca aceea începîndu-se de la casa împărătească, s-a întins pretutindeni, nu numai prin cetăţile dimprejur, ci prin hotarele cele mai îndepărtate. Aşa au început a face domnii şi stăpînii care erau în Bosfor şi Gothii şi cei care stăpîneau şi prin alte părţi, despărţindu-se de femeile lor, şi cu sila ţinîndu-le în chip călugăresc, luînd în locul lor altele.

Acestea auzindu-le Fericitul Teodor, plîngea cu sufletul şi ofta greu de nişte păcate ca acestea, ce se făceau pe faţă, întristîndu-se şi temîndu-se să nu intre în obicei nelegiuirea aceea, iar legea lui Dumnezeu să fie înlăturată dintre creştini. Deci, aprinzîndu-se cu rîvnă după legea dumnezeiască, a trimis la toţi călugării vestindu-le fărădelegea împăratului şi poruncind să-l scoată despărţit de Biserica lui Hristos, ca pe un defăimător al legii lui Dumnezeu, care, îndrăznind a se însoţi cu rudenia lui, a făcut sminteală altora.

Cu astfel de curaj, Cuviosul Teodor dădea pe faţă fărădelege pe care o făcuse împăratul, încît a străbătut pretutindeni această rîvnă a cuviosului, de care însuşi împăratul, înştiinţîndu-se despre aceasta, s-a necăjit asupra lui. Dar nu-şi arătă îndată mînia lui, ştiindu-l bărbat drept şi avînd de la toţi mare slavă şi cinste.

Deci mai întîi, împăratul a gîndit să-l înduplece cu momeală; şi a poruncit soţiei sale celei desfrînate, ca să trimită la sfîntul mult aur, rugîndu-l să se roage pentru dînsa şi pentru neamul ei. Făcîndu-se aceasta, sfîntul n-a primit aurul, iar pe cei trimişi i-a alungat ca pe cei ce împreună se învoiseră la fărădelegea împăratului. Apoi împăratul îndată a făcut alt sfat. A chibzuit să meargă acolo unde vieţuia cuviosul, ca şi cînd ar avea oarecare trebuinţă. Dar pricina adevărată era ca să vorbească cu Cuviosul Teodor şi să-l supună, socotind că-l va întîmpina împreună cu fraţii şi va da cinstea ce i se cuvenea împăratului.

Însă, cînd a trecut împăratul pe lîngă mînăstire, n-a ieşit cuviosul înaintea lui, şi nici unul din fraţi ci, închizîndu-se înăuntru, şedeau în tăcere; slugile împărăteşti, bătînd la poartă, nimeni nu le răspundea. Atunci împăratul mai tare s-a mîniat şi, întorcîndu-se la palat, a trimis îndată un boier cu ostaşi, poruncindu-i să pună multe chinuri asupra sfîntului şi asupra celorlalţi călugări, care se ţin de sfatul lui şi, bătîndu-i, să-i izgonească din mînăstire şi să-i trimită în surghiun. Mergînd trimisul acela, a năvălit asupra mînăstirii fără de veste şi, prinzîndu-i pe toţi, i-a chinuit fără milă, începînd de la Cuviosul Teodor, încît s-au umplut trupurile lor de răni şi pămîntul s-a înroşit de sîngele lor. Iar după acele bătăi, a trimis pe cuviosul în surghiun la Tesalonic, şi împreună cu dînsul unsprezece părinţi mai aleşi, care, pătimind împreună cu cuviosul, răbdau cu dînsul vitejeşte în legături şi în necazuri, bucurîndu-se că sînt răniţi şi izgoniţi pentru dreptate.

Auzind despre acestea, călugării din Herson şi din Bosfor, cum că marele Teodor şi cei împreună cu dînsul au rămas neclintiţi cu mintea, împotrivindu-se fărădelegii împăratului, şi cîte au pătimit, le-a părut rău de aceasta. Deci urmînd acelora, asemenea au propovăduit pe împăratul cel fărădelege şi străin de Biserică, pentru care pricină mulţi dintre dînşii au pătimit surghiunie. Iar Fericitul Teodor, fiind în surghiunie, scria către cei care erau închişi pentru aceeaşi pricină, întărindu-i pe dînşii şi învăţîndu-i ca să nu slăbească în voinţă şi să nu se clatine în necazuri, ci mai vîrtos să se îmbărbăteze şi să pătimească pentru adevăr.

Atunci, a scris şi către papa de la Roma, vestindu-l despre ce a pătimit de la împăratul care făptuise fărădelegea. Iar papa a scris înapoi către dînsul, lăudîndu-i răbdarea sa, fericindu-l pentru rîvna lui după Dumnezeu şi pentru bărbăţia cea neclintită. Însă Dumnezeu fără zăbavă a făcut izbîndă asupra împăratului, pentru nevoinţa şi chinuirea robului Său; căci l-a lipsit şi de împărăţie şi de viaţă, fiindcă maica lui şi boierii, sculîndu-se asupră-i, i-au scos ochii, şi de durere îndată a murit. Iar după moartea lui, Irina luînd iarăşi împărăţia bizantină, toţi au fost scoşi din închisori şi Fericitul Teodor a fost chemat din Tesalonic la Constantinopol şi a fost cinstit de împărăteasă şi de patriarh ca un mărturisitor al lui Iisus Hristos.

Atunci preotul Iosef, cel mai sus pomenit, care îndrăznise să binecuvinteze nunta împăratului cea fărădelege, şi-a primit judecata după pravila Sfinţilor Părinţi şi a fost scos din treapta preoţiei şi izgonit din biserică; iar Sfîntul Teodor s-a întors la mînăstirea sa şi toţi s-au bucurat de întoarcerea lui, nu numai călugării, ci şi mirenii. Apoi toţi cei dimprejur alergau să-l vadă, bucurîndu-se de un păzitor ca acesta al legii lui Dumnezeu, care a răbdat pentru dreptate răni şi izgoniri şi care iarăşi s-a întors la păstoria sa. Deci Cuviosul, adunînd duhovniceştile sale oi risipite, le păstorea pe ele ca şi mai înainte, petrecîndu-şi viaţa în plăcerea lui Dumnezeu, şi luminînd tuturor cu fapte bune ca o făclie în sfeşnic.

Iar după cîţiva ani s-au făcut năvălirile turcilor asupra grecilor, robind părţile stăpînirii greceşti. Atunci mulţi au fugit de frică în cetăţile cele mai îndepărtate, precum şi Cuviosul Părinte Teodor, care nu s-a dat pe sine şi pe cei împreună cu dînsul într-o primejdie ca aceea, ci ascultînd pe Cel ce le-a zis: Duceţi-vă puţin pînă va trece mînia lui Dumnezeu, a lăsat chinovia şi a venit împreună cu fraţii în Constantinopol. Iar venirea lui a fost plăcută patriarhului şi împărătesei, bucurîndu-se de dînsul şi l-au rugat să primească mînăstirea studiţilor şi să rînduiască mai bine viaţa ucenicilor săi. Aici se cuvine să pomenim ceva şi despre acea mînăstire a Studiţilor de cînd s-a început.

Şi iată cum. Un bărbat oarecare din cei de bun neam, mare şi puternic, a venit din Roma, fiind cinstit cu boieriile de patriciu şi antipat. Acesta a zidit în Constantinopol o biserică mare şi preafrumoasă în numele Sfîntului Ioan Botezătorul şi a făcut pe lîngă mînăstire ziduri şi chilii. Apoi, chemînd călugării de la locaşul numit al „neadormiţilor”, i-a rugat să vieţuiască în mînăstirea lui şi să-şi ţină toată rînduiala lor. Iar numele acelui boier era Studie. Deci, de la numele lui a luat numire mînăstirea, numindu-se a Studitului, în care au vieţuit călugării pînă la împărăţia lui Copronim, ţinînd rînduiala neadormiţilor. Iar cînd necredinciosul Copronim făcea rău Bisericii lui Dumnezeu, cu lupta contra sfintelor icoane, atunci a izgonit pe călugări din Bizanţ şi a rămas pustie mînăstirea Studitului.

Apoi, după ce a pierit necredinciosul împărat, prigoana a încetat, iar călugării au început iarăşi a vieţui pe lîngă biserica Studitului, dar mai mulţi. Într-acea vreme, cînd a venit cuviosul împreună cu călugării săi în Constantinopol, numai doisprezece călugări petreceau în acea mînăstire. Deci cuviosul fiind rugat de împărăteasa Irina şi de Sfîntul Patriarh Tarasie, a primit mînăstirea Studitului şi a început a vieţui într-însa.

Văzînd locul plăcut pentru petrecerea călugărilor, a înnoit şi a întins mînăstirea şi s-a adunat mulţime de fraţi, pentru că veneau la dînsul călugări şi de la alte mînăstiri, vrînd să vieţuiască lîngă dînsul şi să-l aibă povăţuitor; iar el îi primea pe toţi ca un părinte şi cu nefăţărnicie îi iubea. La el nu era mai puţin iubit acela care era călugărit într-o altă mînăstire, precum fac mulţi din egumenii nepricepuţi, cinstind mai mult pe aceia pe care el singur i-a călugărit, iar pe cei călugăriţi în alte mînăstiri nu ca pe cei ai lor, ci ca pe nişte străini îi socotesc. Dar la Cuviosul Teodor toţi erau deopotrivă, deasemenea pe toţi îi iubea deopotrivă şi pentru toţi avea purtare de grijă. Pentru că ştia că unul şi acelaşi este chipul călugăresc, ori unde se va îmbrăca într-însul; precum şi darul Botezului unul este, ori unde s-ar învrednici cineva de el, şi numai după măsura faptelor bune se deosebesc răsplătirile celor călugăriţi.

Ucenicii acestui cuvios părinte sporeau întru toate faptele cele bune, încît străbătînd pretutindeni vestea despre viaţa lor cea sfîntă, mulţi alergau la dînşii, dorind a rîvni nevoinţele lor, şi s-a înmulţit numărul lor pînă la o mie de fraţi. Atunci văzînd cuviosul mulţimea ucenicilor săi şi că-i este cu neputinţă a lua seama tuturor singur şi a cerceta faptele, cuvintele şi gîndurile fiecăruia, pentru aceea, ca şi Moise, a pus începători pe care îi ştia că sînt mai pricepuţi, mai iscusiţi în fapte bune şi mai nevoitori şi pe fiecare dintr-înşii îi orînduia cu chemarea ce se cuvenea. Pe unul îl chema econom, pe altul eclesiarh, pe unul păzitor, pe altul înfrînător şi pe fiecare după slujba cea orînduită lui.

Apoi a scris şi porunci cum fiecare dintre dînşii va săvîrşi cele poruncite, începînd de la cel dintîi şi pînă la cel mai de pe urmă. Şi a aşezat şi canoane pentru greşeli, unora a rînduit cîteva închinăciuni, iar altora port, şi pentru fiecare greşeală a rînduit cercetarea ce se cuvenea. Dacă cineva ar fi lăsat dumnezeiasca cîntare, sau ar fi sfărîmat vas, sau ar fi vorbit vorbe în deşert, sau ar fi făcut ceva cu nebăgare de seamă, sau ar fi mîhnit vreun frate întru ceva, sau ar fi vorbit cuvinte de prisos, sau ar fi scos glas tare, sau ar fi umblat fără blîndeţe şi fără smerenie, sau ar fi vorbit şezînd la masă, nescultînd citirea, sau ar fi cîrtit pentru bucate, sau fără de ruşine şi cu îndrăzneală ar fi aruncat ochii încoace şi încolo, sau altceva de ar fi făcut dintre acestea, pentru toate acestea a însemnat canoane după faptă.

Apoi a aşezat toate de obşte, ca să nu zică că este ceva al lui. De obşte era mîncarea, de obşte şi hainele şi fiecare trebuinţă de obşte, ca să aibă şi mîntuire de obşte. După aceea cuviosul se sîrguia şi la aceasta, ca să nu iasă călugării lui adeseori din mînăstire în cetate, pentru trebuinţele mînăstirii. Căci ştia cîte ispite se întîmplă călugărului umblînd prin cetate, din pricina vederii feţelor străine şi din auzirea vorbelor rele. Pentru aceea a voit să aibă tot felul de meşteşug în mînăstire. Deci, fraţii învăţau tot felul de meşteşuguri, unii la lucrat în lemn şi la zidit, iar alţii fierăria, unii la ţesătorie, alţii la tăiere de piatră şi la tot lucrul ce este de trebuinţă în mînăstire.

Pe cînd lucrau cu mîinile, în gură pururea aveau rugăciunea lui Hristos şi psalmul lui David. Despre acest obicei al mînăstirii Studitului şi despre această rînduială s-a străbătut vestea pretutindeni, încît mulţi, întemeind mînăstiri in cetăţile dimprejur şi prin părţile cele mai îndepărtate, prescriind orînduiala Studiţilor, o ţineau pe aceasta, iar unii şi pînă acum o ţin. Apoi cuviosul a scris multe cărţi folositoare şi a alcătuit cuvinte de laudă pentru praznicile împărăteşti ale Născătoarei de Dumnezeu, cum şi viaţa Sfîntului Ioan Botezătorul a cinstit-o cu frumoase cîntări. După aceea a alcătuit multe canoane şi cîntări, adăpînd Biserica lui Dumnezeu cu izvoarele învăţăturii sale ca un rîu plin de apele înţelepciunii şi veselind-o cu cîntările sale.

După aceasta a răpit împărăţia grecească Nichifor prigonitorul şi a izgonit de la împărăţie pe binecredincioasa împărăteasă Irina. Apoi a murit şi preasfîntul patriarh Tarasie, iar după dînsul a fost ridicat pe scaun un om cu fapte bune şi vrednic de treapta aceasta, care era la nume la fel cu împăratul, căci Nichifor se numea şi el. Atunci iarăşi au început să fie tulburări în Biserică, pentru că împăratul cu puterea sa, iarăşi a adus în biserică pe Iosef cel pomenit mai sus şi a poruncit să-i dea slujba preoţiei. Patriarhul s-a împotrivit împăratului pe cît era cu putinţă, dar cînd l-a văzut tulburîndu-se cumplit s-a temut ca să nu pătimească de la dînsul toată Biserica, ceva mai cumplit de cum a pătimit de la împăraţii cei răi care au fost mai înainte.

Deci a primit pe Iosef fără de voie în rînduiala preoţească. Dar aceasta, împăratul a făcut-o din pizmă împotriva Cuviosului Teodor, întărîtîndu-l, căci ştia că nu va răbda cuviosul una ca aceasta; ceea ce a şi fost. Atunci sfîntul a mustrat pe împărat, ca pe cel care făcea rău Bisericii, aducînd cu puterea sa mirenească pe acela, pe care sfinţitul patriarh Tarasie, împreună cu tot clerul său, judecîndu-l, l-a depărtat. Deci împăratul s-a mîniat foarte asupra cuviosului Teodor şi l-a trimis la surghiun, în ostroavele ce erau aproape de cetate. Asemenea a făcut şi fratelui său Iosif şi vrednicului de fericire, bătrînului Platon, cum şi altor mulţi călugări din mînăstirea Studitului.

Apoi a venit veste la împărat că barbarii au ajuns în Tracia şi o robesc. Iar împăratul îndată s-a pregătit de război, însă nu atît poftea a birui pe potrivnicii săi, pe cît dorea să izgonească pe Cuviosul Teodor. Deci, mergînd cu oastea asupra sciţilor, a trimis la sfîntul şi cu momeli şi cu îngroziri voia să-l aducă la un cuget cu dînsul. Iar sfîntul i-a răspuns: „Se cade ţie, împărate, să faci pocăinţă pentru păcatul pe care l-ai făcut, să aduni ceea ce ai risipit şi astfel să mergi la război. Dar de vreme ce aceasta n-ai făcut, de aceea ochiul cel a toate văzător, prin mine umilitul, astfel mai înainte îţi vesteşte: Să fii înştiinţat că nu te vei întoarce din calea în care te duci”. Iar împăratul n-a socotit întru nimic cuvintele sfîntului, ci mai mult s-a mîniat asupra lui, şi se lăuda că, întorcîndu-se, i se va face mult rău sfîntului. Dar nu s-a învrednicit a se întoarce, pentru că după proorocirea sfîntului a fost ucis de barbari.

După dînsul a luat împărăţia fiul său, Stavrichie. Dar şi acesta a murit degrabă, căci fusese rănit în război, la care fusese cu tatăl său. Apoi a fost ales la împărăţie Mihail care atunci era ministru al palatului, bărbat cu adevărat vrednic de stăpînirea împărătească, fiind bun creştin. Acela, luînd stăpînire, îndată l-a adus pe Cuviosul Teodor din surghiun şi pe toţi cei împreună cu dînsul, apoi de mare cinste s-a învrednicit aducînd pace bisericilor.

Iar Iosef iarăşi a fost îndepărtat din Biserică, ca un mădular netrebnic. În acea vreme fericitul şi vrednicul de laudă Platon, s-a dus către Domnul. Auzind patriarhul de răposarea lui, a venit cu tot clerul în mînăstirea Studitului şi, sărutînd sfintele lui moaşte, l-a îngropat cu cinste.

Cuviosul Teodor, după răposarea lui Platon, părintele său duhovnic, numai doi ani a vieţuit cu fraţii în linişte; căci iarăşi s-a ridicat vifor cumplit asupra lui şi asupra Bisericii lui Hristos din partea rău-credinciosului Leon Armeanul, care fusese mai înainte voievod al binecredinciosului împărat Mihail. Că fiind trimis la război asupra barbarilor, acolo a adunat mulţime de oaste pentru a merge împotriva împăratului Mihail, făcătorul său de bine. Apoi, înşelînd boierii şi pe ostaşi, pe unii cu daruri, pe alţii cu făgăduinţe, iar pe alţii cu alte momeli, i-a atras la sine şi astfel s-a făcut împărat, încît nimeni nu era ca să se împotrivească lui. Înştiinţîndu-se despre aceasta binecredinciosul împărat Mihail, îndată a schimbat porfira împărătească cu rasa monahicească, nemaivoind să facă război cu vrăjmaşul său.

Leon Armeanul, luînd stăpînirea împărătească, la început se arăta binecredincios şi blînd, pînă cînd s-a întărit în împărăţie şi a adunat pe ajutătorii relei sale credinţe. Apoi a început a huli sfintele icoane şi a defăima pe cei ce le cinstesc, numindu-i nepricepuţi pe unii ca aceia. Iar patriarhul mustra credinţa lui cea rea şi discuta cu dînsul din Sfînta Scriptură pentru sfintele icoane, dar nimic nu sporea, ci mai mult a pornit pe împăratul cel fără de minte spre mai mare mînie.

Deci împăratul, chemînd îndată pe toţi preoţii cei mai de cinste, pe călugări şi pe patriarh, precum şi pe fericitul Teodor, şi-a dat pe faţă răutatea lui, hulind şi ocărînd pe cei ce cinstesc sfintele icoane şi lăudînd pe cei care au combătut închinăciunea către ele. Căci zicea: „Oare n-a poruncit legea de demult, ce s-a scris cu degetul lui Dumnezeu, a nu sluji lucrul mîinilor omeneşti? Lege care zice: Să nu-ţi faci ţie chip cioplit, nici altă asemănare. Deci nu se cade a ne închina icoanelor pe care le fac mîinile omeneşti; căci cum poate cineva să scrie pe icoane pe Cel nescris împrejur, iar scîndurile cele de cîte un cot, cum să încapă pe Cel neîncăput. Apoi cum putem să socotim Dumnezeu pe Cel închipuit cu vopsele?”

Iar sfinţii părinţi se împotriveau în tot chipul la cuvintele lui cele deşarte şi hulitoare, zicînd: „Dacă vom ţine desăvîrşit legea dată prin Moise, apoi deşartă va fi credinţa noastră creştinească, deşartă şi propovăduirea apostolească; în zadar vor fi toate dumnezeieştile aşezăminte ale Sfinţilor Părinţi şi chiar întruparea Stăpînului, ceea ce este înfricoşat de grăit, prin care am cunoscut chipul cel omenesc al Lui. Noi, cînd cinstim icoanele, nu cinstim lemnul şi vopselele, ci pe Cel închipuit pe dînsele”.

Aşa gîndind sfinţii, Cuviosul Teodor, care ştia bine scripturile cele vechi şi cele noi, a zis către împărat cu îndrăzneală: „De unde ţi-a venit, o împărate, o gîndire ca aceasta, ca să necinstim chipul lui Hristos, să aduci în Sfînta Biserică porunca aceasta eretică şi să rupi haina ei ţesută cu darul cel de sus şi cu apostoleasca şi părinteasca învăţătură? Au doară din legea cea veche cugeţi, cînd este ştiut că sfîrşitul ei l-a făcut darul cel nou care a venit prin Iisus Hristos? Şi dacă se cuvine a ţine legea cea veche, de care ţineţi voi, apoi se cade a vă şi tăia împrejur şi a ţine sîmbetele; şi celelalte care sînt scrise într-însa, se cuvine a le face. Dar n-ai putut înţelege aceasta, împărate, cum că legea cea veche a fost dată pînă la o vreme, numai unui neam care a ieşit din Egipt, adică evreilor? Deci, a încetat umbra după ce s-a arătat darul.

Dar chiar şi acea lege nu se păzeşte pretutindeni, ceea ce se porunceşte; căci ea a poruncit să nu se facă asemănare şi să nu se închine lucrului de mîini omeneşti, dar tot ea a îngăduit asemănarea de heruvimi deasupra Chivotului. Dar acel Heruvim nu era făcut de mîini omeneşti? Însă de toţi se cinstea. Iar în darul cel nou Însuşi Domnul, închipuindu-şi faţa Sa pe mahramă, a dat-o lui Avgar de care acesta ţinîndu-se, a dobîndit tămăduire de boala sa cea de multă vreme. După aceasta, Sfîntul Luca, Apostolul Domnului şi evanghelistul, a închipuit cu mîinile sale asemănarea Maicii Domnului şi a lăsat-o neamului care l-a urmat. Apoi în Fenicia, arătîndu-se chipul Mîntuitorului cel nefăcut de mîini omeneşti, a săvîrşit multe şi strălucite minuni. Iar puterile care se arătau prin chipurile altor sfinţi nu dovedesc acestea mai luminat decît soarele, că se cuvine a li se da cinstea cea cuvenită?”

Împăratul neluînd aminte la cele spuse de cuviosul, a zis: „Eu nu voiesc a închipui cu vopsele Dumnezeirea cea nevăzută şi neajunsă”. Sfîntul Teodor i-a răspuns: „Nici noi, împărate, nu scriem dumnezeirea, ci nescrisă o mărturisim şi o credem. Iar trupul Fiului lui Dumnezeu, cel luat de la noi, numai că îl închipuim pe icoane cu scrisori, şi Aceluia ne închinăm şi pe Acela Îl cinstim; însă nu lemnul sau vopselele”.

Acestea şi mai multe grăind cuviosul părinte din dumnezeieştile Scripturi, a mustrat rătăcirea împăratului. Iar acesta, umplîndu-se de mînie, a zis către cuviosul cu mînie: „Te ştiu pe tine că totdeauna cele nepricepute grăieşti şi că eşti gîlcevitor şi mîndru şi tuturor potrivnic; iar acum ai venit să mă ocărăşti şi să mă huleşti şi pe mine, vorbind nu ca unui împărat, ci ca unuia din cei proşti. Pentru aceasta eşti vrednic de multe chinuri însă te cruţ, pînă cînd se va arăta mai cu adeverire judecata noastră şi atunci, dacă nu te vei pleca, vei primi vrednică pedeapsă pentru nebunia şi împotrivirea ta”. Iar ceilalţi cuvioşi părinţi n-au mai vrut nimic să vorbească împăratului, zicînd între dînşii: „Ce vom mai spune unui suflet atît de răzvrătit şi care nu voieşte să se vindece?”

Iar fericitul Teodor, luînd sabia cea duhovnicească, a zis către dînsul aşa: „Deci, înţelege şi ia aminte, o împărate, că nu este dreptul tău a judeca şi a porunci Bisericii. Stăpînirii tale se cuvine a lua în seamă şi a îndrepta lucrurile cele lumeşti, iar cele bisericeşti sînt date arhiereilor şi învăţătorilor Bisericii. Ţie îţi este poruncit numai a urma şi a te supune, căci aşa zice Apostolul: Dumnezeu a pus în Biserică mai întîi pe apostoli, al doilea pe prooroci, al treilea pe dascăli, iar nu pe împăraţi. Şi celelalte scripturi poruncesc ca lucrurile bisericeşti să le îndrepteze învăţătorii Bisericii, iar nu împăraţii”.

Atunci împăratul a zis cuviosului: „Dar tu mă izgoneşti din Biserică?” Sfîntul i-a răspuns: „Nu eu, ci predaniile dumnezeieştilor Apostoli şi ale Sfinţilor Părinţi te izgonesc; căci chiar dacă înger din cer ne va vesti ceva împotriva sfintei credinţe, anatema să fie. Iar dacă voieşti a fi în sînul Bisericii lui Hristos, împreună cu noi care ne închinăm icoanei lui Hristos, atunci urmează întru toate patriarhului şi cinstitului sobor, care este cu dînsul”. Acestea auzindu-le împăratul, mai mult s-a umplut de mînie şi i-a izgonit pe toţi cu necinste.

Ieşind de la împărat, cuvioşii părinţi împreună cu patriarhul, au înconjurat pe fericitul Teodor, lăudîndu-l pe el din inimă, pentru că s-a împotrivit prigonitorului şi l-a ruşinat cu multă înţelepciune şi cu bărbăţie, mustrînd cu îndrăzneală păgînătatea lui. Apoi părinţii mergînd pe la locurile lor, a ieşit de la eparhul cetăţii această poruncă: „Că nimeni să nu vorbească, nici să întrebe pentru credinţă, ci toţi să facă voia împăratului, căci aşa porunceşte el”.

Trimişii au ajuns cu acel cuvînt pînă la fericitul Teodor; iar sfîntul, rugîndu-se, a zis către dînşii: „Judecaţi singuri, oare cu dreptate este a vă asculta pe voi, mai mult decît pe Dumnezeu? Mai bine este limbii mele să fie tăiată, decît a tăcea şi a nu ajuta credinţa cea adevărată”. Cuviosul învăţa pe toţi ca fără de îndoială să ţină credinţa dreaptă, pe unii chemîndu-i la sine, iar la alţii mergînd singur, ori trimiţîndu-le cărţi, întărind pe cei ce slăbeau cu sufletul.

Iar patriarhul mergînd adeseori îi era bun sfetnic şi îl mîngîia pe el, de vreme ce îl vedea mîhnit şi cu durere în suflet. Şi zicea către dînsul: „Nu te mîhni, părinte, pentru că Domnul nu ne va lăsa pe noi şi nu va îngădui ispită mai presus de puterea noastră; nici nu va răbda răutatea aceasta pînă la sfîrşit. Că deşi a ridicat vrăjmaşul război asupra Bisericii, însă peste puţin se va întoarce durerea asupra capului său. Ştii cuvîntul Domnului, care zice: De nevoie este a veni sminteala, însă vai omului aceluia, prin care vine sminteala. Din timpul Sfinţilor Apostoli pînă în ziua de astăzi cîte eresuri au ridicat asupra Bisericii oamenii răzvrătiţi cu mintea şi cîte au pătimit de la dînşii Sfinţii Părinţi, care au fost mai înainte de noi! Dar Biserica a rămas nebiruită şi cei ce au pătimit sînt proslăviţi şi încununaţi, iar ereticii au primit după faptele lor”.

Acestea auzind patriarhul şi tot soborul care era cu dînsul, se întărea şi se umplea de osîrdie de a răbda toate necazurile pentru buna credinţă. După aceasta, mai trecînd puţină vreme, sfinţitul patriarh Nichifor a fost scos din scaun de necredinciosul împărat şi l-a izgonit din Constantinopol; asemenea şi toţi arhiereii au fost osîndiţi la surghiun. Atunci putea să vadă cineva lucru înfricoşat şi de groază, ceea ce făceau luptătorii contra sfintelor icoane. Căci pe unele le aruncau cu necinste la pămînt, pe altele le dădeau focului, iar pe altele le ungeau cu noroi şi multe alte răutăţi făceau.

Iar Cuviosul Teodor, văzînd aceasta, suspina cu amar şi se minuna de îndelunga răbdare a lui Dumnezeu. Apoi, plîngînd zicea: „Cum rabdă cerul o fărădelege ca aceasta!” Dar nevrînd numai în taină a fi cinstitori de Dumnezeu, şi în tăcere a plînge pentru o primejdie ca aceea, a poruncit fraţilor săi, pe cînd era praznicul Duminicii Stîlpărilor, să ia sfintele icoane în mîini şi să umble în jurul mînăstirii, ridicînd icoana sus şi cîntînd cu mare glas: „Preacuratului Tău chip ne închinăm Bunule”, şi alte cîntări de biruinţă, înălţînd lui Hristos.

Înştiinţîndu-se despre aceasta împăratul, îndată a trimis la sfîntul, ameninţîndu-l şi înfricoşîndu-l ca să înceteze cu lucrul acesta, iar de nu va înceta, să ştie că surghiunul, rănile şi moartea îi stau înainte. Dar sfîntul nu numai că nu înceta, ci şi mai mult făcea rugăciuni, învăţînd pe toţi cu mare glas, şi sfătuindu-i ca să ţină credinţa dreaptă, şi să dea cuvenita cinste sfintelor icoane.

Văzînd împăratul că nu este cu putinţă nici cu momeli, nici cu îngroziri a potoli îndrăzneala şi rîvna Cuviosului Teodor, l-a osîndit pe el la surghiun. Iar cuviosul, chemînd la sine pe toţi ucenicii şi învăţîndu-i pe dînşii, le zicea: „Acum, fraţilor, fiecare din voi răbdînd, să-şi mîntuiască sufletul său, pentru că vremea este cumplită”. Apoi, fiind mîhnit şi plîngînd, s-a urcat în corabie, şi a fost dus în Apolonia şi închis într-o temniţă ce se numea Mesopa. Dar şi acolo învăţa buna credinţă, către unii vorbind, iar către alţii trimiţînd scrisori din temniţă, întărindu-i în buna credinţă.

Vestea despre scrisorile lui ajunsese pînă la împărat, care îndată a trimis pe Nichita, fiul lui Alexie, poruncindu-i să-l ducă pe sfîntul la un loc mai îndepărtat, ce se numea Vonita; şi acolo, închizîndu-l în temniţă, să-l păzească ca să nu vorbească cu nimeni, nici să scrie ceva despre cinstirea icoanelor. Venind Nichita la cuviosul i-a spus porunca împăratului, iar el a răspuns: „Mutarea aceasta din loc în loc, o primesc cu bucurie, pentru că eu nu am loc statornic în viaţa aceasta şi unde voi fi dus, acolo este locul meu; iar a tăcea şi a nu învăţa dreapta credinţă, aceasta nu se poate, nici nu vă voi asculta pe voi întru aceasta şi de îngrozirile voastre nu mă voi teme”.

Sfîntul a fost dus la locul pomenit şi închis în temniţă, însă el tot mărturisea dreapta credinţă. Înştiinţîndu-se împăratul că Sfîntul Teodor nu se pleacă întru nimic voii lui, s-a aprins de multă mînie şi iarăşi a trimis pe Nichita, poruncindu-i ca să pună asupra sfîntului răni cumplite. Venind acel Nichita, a spus cuviosului porunca împăratului, iar el îndată cum a auzit cuvîntul, a început a dezbrăca hainele de pe el, zicînd: „Eu de mult doresc aceasta, ca să fiu hrănit cu chinuri pentru sfintele icoane”.

Nichita, fiind bun cu firea şi milostiv, văzînd trupul sfîntului gol, pe care multa osteneală şi postul îl slăbise de tot, s-a umilit cu sufletul şi n-a îndrăznit a se atinge de dînsul, căci se temea de Dumnezeu; apoi s-a dus, nefăcînd sfîntului nici un rău. Iar sfîntul neîncetat răspîndea învăţătura sa cea bună, pentru că şi străjerii se ruşinau de dînsul şi nu puteau să-l oprească, deşi le era poruncit cu străşnicie ca să nu lase pe Teodor să înveţe pe nimeni dreapta credinţă. El a scris şi către ucenicii săi, care erau împrăştiaţi prin alte părţi; căci pentru dînşii mai vîrtos se îngrijea, învăţîndu-i să păzească fără frică mărturisirea credinţei, măcar de vor pătimi mii de chinuri.

Apoi le aducea aminte că nu sînt nimic pătimirile de acum, pe lîngă slava ce se va arăta întru noi şi pe care o vor dobîndi toţi cei ce au răbdat pînă în sfîrşit. După aceea a scris şi către preasfinţiţii patriarhi, către patriarhul Romei celei vechi, către al Ierusalimului şi către al Alexandriei, vestindu-le cu amănuntul cum au fost batjocorite sfintele icoane în Bizanţ şi cum cei dreptcredincioşi sînt ţinuţi prin temniţe şi cum adevărul s-a înghiţit de minciună. Apoi îi ruga ca şi ei, cu ajutorul lui Dumnezeu, să susţină dreapta credinţă. Şi veneau mulţi în temniţă la cuviosul, şi ascultau învăţăturile cele frumoase pe care le dădea dînsul şi se întorceau cu mult folos.

Odată un cleric de la Biserica Asiei, trecînd pe acolo a cercetat pe sfîntul. Acel cleric, auzind învăţătura lui pentru buna credinţă, îndată a lepădat eresul luptării contra sfintelor icoane şi s-a închinat lor. Şi întorcîndu-se acasă, nu voia să aibă împărtăşire cu episcopul său, care era eretic. Apoi şi pe alt cleric, prieten al său, l-a sfătuit şi, aducîndu-l la dreapta credinţă, l-a întors de la credinţa eretică. Iar episcopul, aflînd că Sfîntul Teodor este pricina acestei schimbări a clericilor săi, a vestit prin scrisoarea sa pe împăratul, jeluindu-se asupra Sfîntului Teodor.

Împăratul îndată a trimis poruncă voievodului Asiei, ca să pedepsească pe Teodor cu cumplite chinuri. Iar voievodul a trimis pe unul din dregători, poruncindu-i să dea Sfîntului Teodor cincizeci de lovituri. Acela venind, cînd a spus fericitului pricina venirii sale, el îndată şi-a dezlegat brîul şi a lepădat haina şi şi-a dat spatele spre loviri, zicînd: „Plăcut îmi este ca împreună cu aceste răni să-mi lepăd trupul şi degrabă să mă duc cu sufletul către Domnul meu cel dorit”.

Dregătorul, ruşinîndu-se de sfîntul, s-a închinat lui, cerînd iertare şi apoi s-a dus. După aceasta a venit alt trimis de la împărat, cu numele Anastasie, foarte cumplit şi nemilostiv. Acesta bătînd cu mînile sale pe sfîntul, i-a dat pînă la o sută de lovituri şi l-a închis într-un loc întunecos. Asemenea şi pe ucenicul lui, pe nume Nicolae, care pururea urma părintelui său şi pătimirilor lui era părtaş; şi pe acela bătîndu-l, l-a închis împreună cu dînsul şi a poruncit străjerilor să-i ţină strînşi în legături, apoi s-a dus. Ce fel de chinuri a răbdat cuviosul în acea închisoare întunecoasă, nu este cu putinţă a spune; căci trupul lui slăbit de post şi de ostenelile călugăreşti, primind atîtea bătăi, era peste tot o rană.

Încă şi temniţa aceea era plină de toată necurăţia. Iarna degera de frig, pentru că nici haine nu avea, ci numai o zdreanţă, iar vara se topea de căldură, pentru că vîntul nu răcorea locul acela de nicăieri. Apoi mulţime de jigănii mici erau acolo în temniţă. Încă şi străjerii, avînd poruncă cu îngrozire, erau aspri şi nemilostivi, căci îl dosădeau şi-l ocărau, numindu-l nepriceput şi vrăjmaş al împăratului. Aceia le aruncau printr-o ferestruică, lui şi ucenicului său, cîte o mică bucăţică de pîine, şi le dădeau cîte puţină apă, şi aceea nu totdeauna, ci la o zi sau la două, iar alteori şi după mai multe zile; şi aşa îi chinuia cu foame şi cu sete.

Odată părintele a zis către ucenic: „Vezi, fiule, că oamenii aceştia nu numai cu răni şi cu această temniţă întunecoasă ne pedepsesc, ci cu foame şi cu sete vor să ne omoare, dar noi să ne punem nădejdea în Dumnezeu, Care nu numai cu pîine, ci şi cu altă mîncare mai bună ştie a hrăni, cu a Cărui purtare de grijă se ţine toată suflarea. Mie, împărtăşirea cu Trupul Stăpînului să-mi fie de acum hrana sufletului şi trupului”. Pentru că cuviosul avea totdeauna cu sine o părticică din Trupul Cel de viaţă făcător, adăpat cu Sîngele Domnului Iisus Hristos, pe care o păstra pe cînd săvîrşea dumnezeieştile Taine, cînd îi era cu putinţă.

„Deci – zicea el – eu numai cu Acesta mă voi împărtăşi, negustînd altceva nimic, iar pîinea care ni se dă amîndurora să-ţi rămînă ţie singur, asemenea şi apa; pentru că foarte puţin ni se dă, precum vezi, şi abia poate să fie pentru tine singur, spre întărirea trupului, ca măcar tu să rămîi viu şi să vesteşti fraţilor trecerea mea din viaţă, dacă va fi voia Domnului Dumnezeu a mă săvîrşi în această mare strîmtorare”.

După cîtăva vreme, Cel ce satură toată fiinţa cu buna Sa voire nu a trecut cu vederea pe plăcutul Său, care se sfîrşea de prea multă foame, ci a rînduit pentru dînsul acestea: trecînd pe acolo un boier împărătesc a aflat toate despre dînsul, cum răbda strîmtorare şi foame. Deci, aceluia i-a plecat Dumnezeu inima spre milă şi a poruncit străjerilor ca să dea din destul hrană sfîntului şi ucenicului său şi să nu le mai facă nici un rău, ca să poată vieţui. Şi era aşa cu bunăvoirea lui Dumnezeu, că după puţină vreme schimbîndu-se necazurile lor, s-au mai întărit cu trupul, însă fericitul părinte se lupta cu multe nevoi, de vreme ce stomacul lui era bolnav, fiind cuprins de multă slăbiciune.

A petrecut sfîntul în acea temniţă mai mult de trei ani, hrănindu-se cu pîine de la străjeri şi aceea o primea cu defăimare. Toate acestea le răbda cu bucurie pentru dreapta credinţă. Astfel petrecînd el şi netămăduindu-se desăvîrşit de durerile şi rănile ce le avusese mai înainte, iarăşi l-au osîndit cu mai cumplite chinuri; căci nu se ştie cum a ajuns în mîinile împăratului o scrisoare a fericitului Teodor, în care se cuprindea mustrarea credinţei rele a împăratului şi o învăţătură către cei credincioşi, pentru buna cinstire şi dreapta slăvire a sfintelor icoane.

Citind împăratul scrisoarea aceea, cu mai multă mînie s-a aprins şi a trimis la fericitul Teodor, pe un voievod nemilostiv, ca să-i arate scrisoarea aceea, şi să-l întrebe de este a lui; apoi să-l bată pînă la suflarea cea mai de urmă. Venind voievodul, a arătat scrisoarea fericitului, iar el a mărturisit adevărul cum că este a lui, iar nu a altuia. Atunci voievodul a poruncit mai întîi să bată pe ucenicul sfîntului, pe Nicolae, de vreme ce el a scris scrisoarea, ca din partea Sfîntului Teodor. După aceea, dezbrăcînd şi pe Cuviosul Teodor, l-a bătut fără milă, încît tot trupul i s-a rănit şi puţin i-a lipsit să nu-i sfărîme chiar oasele. Şi lăsîndu-l abia viu, s-a întors iarăşi la ucenicul Nicolae, momindu-l şi îngrozindu-l ca să se lepede de închinarea cinstitelor icoane. Dar, aflîndu-l neplecat, iarăşi l-a bătut mai mult decît întîi şi l-a lăsat acolo gol, ca să rămînă peste noapte în frig, ca astfel îndoit să se muncească şi de durerea rănilor şi de asprimea gerului, pentru că era atunci luna februarie.

Iar Cuviosul Teodor, din pricina cumplitei bătăi a căzut într-o durere nu uşoară de răbdat, şi zăcea ca un mort, abia putînd să sufle puţin, negustînd nici hrană nici apă. Văzînd ucenicul pe părintele său aşa de slab, s-a lăsat pe sine, cu toate că şi el era cuprins de mare durere, din pricina rănilor, şi se îngrijea de tămăduirea sfîntului. Căci, cerînd apă de orz, ce se numeşte ptizan (o doctorie), uda limba lui cea uscată şi dîndu-i cîte puţină băutură îl deştepta ca pe un mort.

Apoi, văzîndu-l că prinde puţină putere de viaţă, a început a îngriji de trupul lui cel plin de răni, căci multe părţi ale trupului se învineţiseră; pe acelea le tăia cu un cuţitaş şi le lepăda, ca să se tămăduiască cealaltă parte din corp. Şi cînd a început cuviosul a dobîndi puţină sănătate, a tămăduit şi el pe ucenicul său.

Astfel, pătimind ei nouăzeci de zile şi încă netămăduindu-se desăvîrşit de răni, a venit de la împărat alt trimis aspru fără omenie, căruia îi era poruncit să ducă în Smirna pe Sfîntul Teodor şi pe ucenicul său Nicolae. Iar trimisul acela era iubitor de aur, şi socotind că Sfîntul Teodor primeşte aur de la cei ce vin la dînsul să ia învăţătură, a poruncit să caute prin toate părţile şi să scobească pereţii, nădăjduind că va găsi aur; dar neaflînd nimic, a început a împlini răutatea cea poruncită lui cu multă prisosinţă; căci scoţînd pe cuviosul şi pe ucenicul său din temniţă cu ocări şi cu bătăi, i-au dat ostaşilor şi aşa au fost duşi la Smirna.

Iar fericitul, deşi i se sfîrşise puterea trupului, însă fiind întărit de Dumnezeu, mergea cu acei ostaşi nemilostivi care îl duceau ziua fără cruţare, iar noaptea îi legau picioarele de un lemn, şi astfel, cu osteneală nespusă, abia a ajuns la Smirna şi a fost dat unui bărbat rău, care era învăţător al relei credinţe. De acesta fiind închis într-un bordei jos şi întunecos, se chinuia acolo privind numai spre Stăpînul, Cel ce vede toate, Care numai singur îi era mîngîietor şi apărător în toate necazurile. Acolo au închis împreună cu dînsul şi pe ucenicul său Nicolae şi aşa sufereau împreună fericiţii robi ai lui Hristos.

După puţină vreme iar a venit de la împăratul nemilostiv Atanasie, cel mai sus pomenit, şi iarăşi a dat sfîntului o sută de lovituri, apoi s-a dus. Iar cuviosul le răbda toate acestea cu mulţumire.

Într-acea vreme era în părţile Smirnei un voievod, nepot al împăratului şi într-un glas cu dînsul la eres. Acela a căzut într-o boală cumplită şi de nevindecat, încît era aproape de răsuflarea cea mai de pe urmă. Iar una dintre slugile lui, fiind din ceata dreptcredincioşilor, a adus aminte bolnavului despre Cuviosul Teodor, cum că are darul de la Dumnezeu a tămădui orice boală. El îndată a trimis la cuviosul, poftindu-l ca să se roage lui Dumnezeu pentru dînsul, şi să-l scape de moartea ce acum se apropiase.

Iar cuviosul a răspuns trimişilor: „Spune-ţi celui ce v-a trimis pe voi că aşa grăieşte Teodor: „Vezi ce vei răspunde în ziua ieşirii tale din viaţă, vieţuind aşa rău şi făcînd atîtea necazuri celor dreptcredincioşi. Tu, pe lîngă alte multe răutăţi, ai adus şi călugărilor mari necazuri fără de număr şi ai omorît cu chinuri pe Tadeu cel mare în fapte bune, care acum se bucură împreună cu sfinţii. Iar pe tine cine te va scăpa din chinurile cele veşnice? Deci, măcar la sfîrşit, pocăieşte-te de răutăţile tale”.

Întorcîndu-se trimişii, au spus voievodului celui bolnav toate cuvintele Sfîntului Teodor. Iar el foarte s-a temut, gîndindu-se la răutăţile pe care le făcuse, şi a trimis iarăşi la cuviosul, cerînd iertare şi făgăduind că va primi dreapta credinţă, dacă îl va ridica de pe patul durerii cu rugăciunile sale. Iar cuviosul i-a trimis icoana Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, poruncindu-i să i se închine şi s-o respecte în toată viaţa sa.

Iar voievodul primind acea sfîntă icoană, a luat împreună cu dînsa şi uşurare de boala sa, apoi a început a se însănătoşi. Dar degrabă s-a întors la credinţa cea dintîi, la sfatul episcopului Smirnei care era eretic, de la care, luînd untdelemn pentru binecuvîntare, s-a uns cu dînsul, nădăjduind că va dobîndi mai multă sănătate. Dar după ungere îndată s-a întors la dînsul boala cea dintîi, de care înştiinţîndu-se cuviosul, a spus mai înainte moartea cea cumplită a păcătosului, care s-a şi întîmplat, pentru că degrabă şi-a dat sufletul său. Iar Cuviosul Teodor a pătimit în acea închisoare un an şi jumătate, şi acolo în Smirna a răbdat mai multe legături.

După aceea şi necredinciosul împărat Leon Armeanul, fiind rău, a fost ucis de ostaşii săi, iar după dînsul a luat împărăţia Mihail, ce se poreclea Travlos, care se mai numea şi Valvos. Acesta deşi era răucredincios, însă nu prigonea pe cei dreptcredincioşi, ci lăsa pe fiecare să creadă precum voieşte. Astfel toţi părinţii şi mărturisitorii dreptei credinţe au fost dezlegaţi din legături, scoşi de prin temniţe şi eliberaţi din surghiun.

Atunci şi Cuviosul Teodor a luat uşurare pătimirilor sale şi au venit la dînsul oarecare din ucenicii lui cei vechi, între care era Dorotei, care săvîrşise fapte bune din copilăria sa, Visarion, Iacov, Dometian, Timotei şi alţi mulţi a căror viaţă era cinstită; iar dragostea către părintele lor era mai fierbinte şi nemincinoasă.

Deci a venit în Smirna poruncă de la împărat ca şi Sfîntul Teodor să fie eliberat întru ale sale, precum au fost şi alţii. Apoi, luînd ucenicii pe părintele lor, s-au întors împreună cu dînsul, bucurîn-du-se, după ce a răbdat surghiun şapte ani, iar mai înainte a răbdat cinci ani legături în Tesalonic de la Constantin, nepotul lui Copronim.

Întorcîndu-se fericitul din surghiun, pretutindeni l-au întîmpinat cu bucurie cei dreptcredincioşi, unul pe altul întrecîndu-se şi sîrguindu-se a-l primi în casele lor, pentru ca să se învrednicească de binecuvîntare prin rugăciunile lui şi să se îndulcească de învăţăturile lui cele plăcute. Apoi toată Biserica s-a bucurat de întoarcerea Sfîntului Teodor şi toţi l-au fericit, ca cel ce a răbdat atîtea nevoi pentru cinstitele icoane, şi cu învăţăturile sale pe toţi i-a întărit.

După aceea cuviosul a venit în Calcedon ca să vadă pe fericitul Teoctist monahul, care mai înainte fusese cinstit cu dregătoria de magistru. Mîngîindu-se cu dînsul duhovniceşte, s-a dus să cerceteze pe sfîntul patriarh Nichifor, împreună cu pătimitorul său, care şi el fusese surghiunit de răucredinciosul împărat Leon Armeanul. Acolo a fost primit de patriarh cu dragoste şi s-a bucurat foarte mult de venirea cuviosului, de care fusese mai înainte tare mîhnit. Mîngîindu-se mult între ei cu vorbe duhovniceşti, cuviosul s-a dus în locurile Crischentului, şi acolo, prin sosirea lui, pe mulţi i-a veselit şi i-a folosit.

De acolo iarăşi întorcîndu-se la patriarh, a mers împreună cu dînsul şi cu alţi episcopi la împărat, ca să-l sfătuiască să primească dreapta credinţă. Dar acela, nepriceput fiind şi neînvăţînd dumnezeieştile cuvinte, n-a luat aminte la cele grăite de aceşti sfinţi, decît numai acestea a răspuns către dînşii: „Eu nu vă opresc a face oricîte veţi voi, dar numai aceasta vă poruncesc: să nu puneţi icoane în cetatea împărătească, iar aiurea ori unde va voi cineva poate să le pună, pentru că eu nu voiesc a mă închina icoanelor”. Acestea răspunzînd el, s-au dus părinţii din Bizanţ, iar Cuviosul Teodor s-a sălăşluit împreună cu ucenicii săi în ţinutul Crischentului.

După puţină vreme, ridicîndu-se război asupra grecilor, din partea unui oarecare Toma, care avea să răpească stăpînirea împăratului, sfîntul a fost nevoit să intre iarăşi în Constantinopol împreună cu fraţii săi. Apoi, dacă a încetat războiul, iarăşi s-a dus acolo, nevrînd a vieţui în mijlocul poporului celui înşelat cu eresul lipsirii de icoane. Ieşind din Constantinopol, nu s-a dus în ţinutul Crischentului, ci s-a sălăşluit în Hersonisul Critului, unde era o biserică a Sfîntului Trifon, şi acolo, împreună cu ucenicii săi, petrecea viaţă plăcută lui Dumnezeu întru nevoinţele cele monahiceşti.

Vieţuind puţin cu iubiţii săi prieteni, a sosit la fericitul sfîrşit, avînd de la naşterea sa şaizeci şi şapte de ani. Dar mai înainte de sfîrşitul său a căzut în boală grea, în luna noiembrie, bolind rău de stomac. Şi a străbătut vestea pretutindeni despre aceasta, cum că fericitul Teodor este aproape de sfîrşit.

Atunci au venit la dînsul mulţi din Constantinopol şi de prin alte locuri dimprejur. Arhierei, egumeni şi călugări de la multe mînăstiri, alergau cu sîrguinţă, pentru ca să audă pe cuviosul vorbind şi să se folosească de cuvintele lui cele mai de pe urmă, sau măcar să vadă ieşirea lui din viaţă şi ducerea către Dumnezeu. Pentru că numai apropierea de dînsul o socoteau a fi pentru ei de mare folos, fiindcă era minunat la cuvinte, înţelept în cunoştinţe şi în toate chipurile înfrumuseţat; apoi era liniştit, nemînios, smerit şi plin de toate faptele bune.

Fericitul zăcînd în pat, deşi era foarte slăbit, totuşi pe cît îi era cu putinţă, vorbea cele de folos către ucenici. Dar puţini puteau să-i audă cuvintele, de vreme ce limba lui se usca de arşiţa bolii. Pentru aceea, unul din cei ce scria repede, şezînd aproape şi ascultînd, a scris cele ce grăia dînsul, că dacă va vrea cineva să le ştie toate, să le caute în cartea fericitului şi să le citească spre a se folosi. Pe cînd cuviosul vorbea, a început a-i fi mai uşor şi l-a mai lăsat boala.

Apoi, sculîndu-se pe picioarele sale, a început a umbla şi, intrînd în biserică în ziua Duminicii, a săvîrşit dumnezeiasca Liturghie, ţinînd cuvînt de învăţătură către fraţi. După aceea a mîncat împreună cu dînşii. Asemenea şi a doua zi, în a şasea zi a lunii noiembrie, la pomenirea celui între sfinţi a părintelui nostru Pavel Mărturisitorul, a săvîrşit dumnezeieştile Taine în biserică şi a învăţat pe fraţi. Apoi a fost şi la cîntarea Vecerniei în acea zi. După aceea, intrînd cuviosul în chilie, s-a culcat în pat şi iarăşi a început a boli foarte rău, şi a zăcut patru zile; iar a cincea zi a fost sfîrşitul durerilor lui şi începutul vieţii celei de veci.

Deci, apropiindu-se cuviosul de mutarea din viaţă, s-au adunat la dînsul mulţime de fraţi care plîngeau pentru dînsul, ca pentru părintele şi învăţătorul lor. Iar el, uitîndu-se spre dînşii, a lăcrimat puţin şi a zis:

„Iată, părinţilor şi fraţilor, a sosit sfîrşitul vieţii mele şi toţi vom bea acest pahar de obşte, unii mai curînd, iar alţii mai tîrziu, şi nimeni nu va scăpa de paharul acesta. Deci eu mă duc pe calea pe care au mers părinţii noştri, acolo unde este viaţa cea veşnică, iar mai ales unde este Dumnezeu, pe Care L-a iubit sufletul meu, Căruia m-am numit rob, deşi n-am săvîrşit cele ale robului. Iar voi, fraţilor şi fiii mei iubiţi, petreceţi în cuvintele mele pe care le-am dat vouă şi ţineţi credinţa cea dreaptă şi viaţa cea drept credincioasă.

Ştiţi că n-am încetat a vă vesti vouă cuvîntul lui Dumnezeu, şi în sobor şi îndeosebi. Iar acum cu sîrguinţă vă rog aveţi-le pe acelea în minţile voastre şi le păziţi pentru că am grijă de voi, ca fără de prihană să vă duceţi de aici. Iar eu, de voi avea îndrăzneală înaintea Domnului, făgăduiesc să-L rog pentru voi, ca totdeauna să înainteze mînăstirea voastră spre bine şi ca fiecare dintre voi să aibă mai multă sporire în faptele cele bune, cu ajutorul lui Dumnezeu”.

Acestea zicînd cuviosul şi dînd tuturor sărutarea cea mai de pe urmă şi iertare, a poruncit ucenicilor să ia lumînări în mîini şi să înceapă cîntarea pentru ieşirea sufletului. Şi stînd ucenicii în jurul patului, cîntau: Fericiţi cei fără de prihană, care umblă în legea lui Domnului. Şi cîntînd, au ajuns la cuvintele acestea: În veac nu voi uita îndreptările Tale, că într-însele m-ai viat. Atunci Cuviosul Teodor, la aceste cuvinte, şi-a dat sufletul său, pe care, luîndu-l îngerii lui Dumnezeu, l-au dus înaintea scaunului Stăpînului, precum cu adevărat s-a arătat prin mărturisirea Cuviosului Ilarion de la Dalmat. Pentru că acela, în ziua în care s-a mutat fericitul Teodor, adică în a unsprezecea zi a lunii noiembrie, la pomenirea Sfîntului Mucenic Mina, umblînd prin grădină şi citind psalmii lui David, a auzit nişte glasuri minunate şi a mirosit o bună mireasmă. Deci minunîndu-se, se întreba de unde sînt acelea.

Şi uitîndu-se în văzduh, a văzut mulţime de cete fără de număr, în haine albe strălucind, cu feţele luminoase şi, pogorîndu-se din cer cu cîntări, au ieşit întru întîmpinarea unui bărbat cinstit. Acestea văzîndu-le fericitul Ilarion, a căzut la pămînt cu multă spaimă şi a auzit pe cineva zicînd către dînsul: „Iată sufletul lui Teodor, egumenul mînăstirii Studitului, care a pătimit pînă la sînge pentru sfintele icoane şi a răbdat pînă la sfîrşit întru necazuri; iar acum adormind, cu prăznuire se suie la cer, întîmpinîndu-l pe el puterile cele cereşti”.

Acea vedenie, fericitul Ilarion a vestit-o şi altor părinţi îmbunătăţiţi. Şi a însemnat ceasul şi ziua vedeniei aceleia, ce se făcuse; iar după cîtăva vreme s-a înştiinţat cum că atunci a răposat Sfîntul Teodor Studitul, cel vrednic de laudă şi a trecut de pe pămînt la cer. Deci multe minuni a făcut cuviosul părintele nostru Teodor, şi în viaţa sa şi după moarte, din care vom povesti puţine pentru folosul tuturor.

Un oarecare Leon, primitor de străini, atunci cînd se întorcea Cuviosul Teodor din surghiun, l-a odihnit în casa sa. Iar după puţină vreme, acest Leon a adus mireasă fiului său, şi vrînd să se săvîrşească nunta, îndată a căzut mireasa într-o boală cumplită şi zăcea fiind cuprinsă de fierbinţeli, încît toţi deznădăjduiseră de viaţa ei. Iar Leon a trimis la cuviosul, vestindu-i ceea ce i s-a întîmplat şi rugîndu-l ca să le ajute cu rugăciunile sale. Cuviosul, binecuvîntînd untdelemn, l-a trimis lui Leon, poruncindu-i să ungă cu dînsul pe cea bolnavă. Făcîndu-se aceasta, îndată s-a sculat mireasa sănătoasă, ca şi cum n-ar fi fost bolnavă niciodată.

Altă dată, Leon, mergînd singur la un sat departe, pentru o treabă oarecare, l-a întîmpinat în cale o fiară ce se numeşte rîs, care văzînd pe Leon s-a repezit asupra lui, vrînd să-l muşte. Iar Leon a chemat cu glas mare numele Cuviosului părinte Teodor şi fiara îndată ce a auzit numele sfîntului a stat, apoi s-a abătut din cale şi a fugit; iar Leon rămînînd nevătămat de fiară, s-a dus în calea sa.

O femeie ce pătimea de duh necurat a fost adusă la Cuviosul, şi atît era de cumplit duhul într-însa care o muncea, încît singură, neştiind durerea, îşi rupea carnea de pe dînsa şi o mînca. Cuviosul, văzînd pătimirea ei, s-a mîhnit pentru dînsa şi a făcut cu mîna semnul crucii pe capul ei, apoi a citit peste dînsa rugăciunea de certare a duhului şi îndată a ieşit dintr-însa duhul cel necurat şi a fugit, fiind izgonit de rugăciunea cuviosului.

Altă femeie, fiind de neam de boier, a povestit lucrul acesta fericitului Sofronie, care a fost egumen, după mutarea Cuviosului Teodor.

„Odată – zicea ea – s-a aprins casa mea, pe care înconjurînd-o focul, ardeau cu flăcări toate cele dintr-însa; şi nu se putea potoli focul nici cu turnarea apei, nici în alt chip; iar eu eram în foarte mare necaz şi nu mă pricepeam ce să fac. Atunci mi-am adus aminte de o scrisoare a Cuviosului Teodor, ce era la mine, şi care cu puţină vreme mai înainte sosise de la el. Deci, mi-a venit în gînd să o arunc în foc, că doar cumva se va ruşina focul de scrisoarea scrisă de mîna cea sfîntă şi va conteni puţin arderea. Făcînd aşa cum am gîndit, am aruncat scrisoarea aceea asupra văpăii care se înălţa şi am zis astfel: „Sfinte Teodore, ajută-mi mie roabei tale, care sînt în nevoie”. Şi îndată am văzut puterea cea grozavă a focului slăbind şi stingîndu-se”. Aşa de mult putea chemarea numelui acestui plăcut a lui Dumnezeu.

Un asemenea lucru spunea şi Sofronie cel mai sus pomenit:

„Mergeam odată, zicea el, la Paflagonia împreună cu fericitul Nicolae, următorul şi împreună pătimitorul marelui Teodor. Fiind pe cale şi făcîndu-se seară ne-am odihnit într-un cîmp unde era mult fîn cosit, şi acolo erau cîţiva ostaşi care, pentru că întîrziaseră, au stat în acelaşi cîmp şi, aprinzînd foc, îşi coceau bucate. După aceasta în noaptea aceea s-a întins focul şi a cuprins tot fînul. Ostaşii deşteptîndu-se, îndată s-au pornit toţi asupra noastră părîndu-li-se că noi am făcut această faptă, şi voiau să-şi pună mîinile asupra noastră şi să ne chinuiască. Noi, nepricepînd ce să facem, am chemat în ajutor pe marele Teodor, zicînd: „Părinte cuvioase, ajută-ne şi ne izbăveşte pe noi cu rugăciunile tale, de năpasta ce a venit cu nedreptate asupra noastră”. Zicînd acestea noi, îndată a început o ploaie mare şi focul s-a stins de tot. Ostaşii văzînd această minune, s-au întors către noi cu blîndeţe şi, căzînd, îşi cereau iertare”.

În insulele Sardiniei era un bărbat oarecare foarte credincios, care avea la dînsul cuvinte de învăţătură ale Cuviosului Teodor şi le citea cu sîrguinţă. Acela iubea şi cîntările care sînt alcătuite de acest sfînt părinte, ce se cîntă în postul cel mare, adică Triodul sau trei cîntări. Nişte călugări răucredincioşi, trecînd pe cale, s-au dus şi au găzduit la acest bărbat, în vremea postului mare. Ei, văzînd cîntările şi cuvintele făcute de Cuviosul Teodor, au început a le huli, zicînd că nu sînt alcătuite după înţelegere, şi sînt pline de nebunie. Bărbatul acela care îi găzduia, auzind acestea, s-a schimbat şi de atunci nu mai citea cuvintele cuviosului cele folositoare, nici cîntările lui nu le mai cînta la pravila Utreniei, precum avea obiceiul mai înainte.

Răzvrătindu-se astfel, i s-a arătat într-o noapte Cuviosul Teodor, mic la stat precum în viaţă, palid la faţă şi pleşuv la cap, şi mergeau în urma lui alţi călugări ţinînd în mîini toiege, cu care a poruncit să-l bată pe cel răzvrătit. Acela fiind bătut, sfîntul îi zicea: „Pentru ce ai lepădat cu necredinţă scrisorile mele pe care mai înainte le iubeai şi le cinsteai? Pentru ce n-ai socotit aceasta, că dacă n-ar fi cunoscut Biserica lui Dumnezeu folos într-însele nu le-ar fi primit? Căci nu sînt cuvinte mincinoase şi cu meşteşug, nici nu sînt aşezate în chipuri ritoriceşti, ci sînt cu totul sănătoase şi smerite, care pot a zdrobi inima şi a umili sufletul, pentru că sînt dulci şi cu adevărat folositoare celor ce vor să se mîntuiască”. Certînd astfel pe cel răzvrătit, s-a dus.

Apoi făcîndu-se ziuă, bărbatul acela zăcea în pat, avînd trupul plin de vînătăi din bătaie, pe care le arăta tuturor, spunîndu-le despre certarea ce i s-a făcut. Apoi îndată a izgonit din casa sa cu necinste pe călugării aceia care l-au înşelat, ca pe unii ce au fost pricinuitori de greşeala lui şi de certarea aceea. Iar spre Cuviosul Teodor a cîştigat mai multă credinţă decît înainte şi cu dragoste citea scripturile şi cîntările alcătuite de dînsul, şi-l ruga ca să-i ierte greşeala aceea.

Dar şi la mormîntul cuviosului se făceau multe tămăduiri. Un îndrăcit oarecare a venit la mormîntul lui şi i s-a arătat cuviosul în vis, dîndu-i binecuvîntare, şi l-a făcut sănătos. Deşteptîndu-se omul acela s-a simţit liber de muncirea vrăjmaşului şi slăvea pe Dumnezeu şi pe plăcutul Său, Cuviosul Teodor.

Alt om a mîncat bucate otrăvite şi toate cele dinăuntrul lui erau cuprinse de durere, încît se apropia de moarte. Acesta a luat untdelemn din candela ce ardea lîngă mormîntul cuviosului şi a turnat în gura sa şi îndată a ieşit acea otravă purtătoare de moarte; apoi, căpătînd sănătate, a petrecut de aici încolo fără vătămare. Altul era foarte bolnav de stomac, şi numai cît a privit către icoana cuviosului şi a chemat numele său, îndată s-a făcut sănătos.

Un altul, fiind cuprins de frică, nu a mai putut vorbi, fugind de toţi şi înspăimîntîndu-se. Acesta, fiind dus la mormîntul cuviosului şi fiind uns cu untdelemn, îndată s-a izbăvit de acea patimă şi, avînd simţirile întregi, dădea mulţumire lui Dumnezeu şi plăcutului Său.

Şi multe alte minuni se săvîrşeau prin rugăciunile Cuviosului Teodor, lîngă mormîntul lui, întru slava lui Dumnezeu Cel în Treime lăudat, Căruia se cuvine şi de la noi cinste şi închinăciune, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.

Tot în această zi, se face pomenirea Sfîntului Fericitului Maxim, cel nebun pentru Hristos.