Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Cautare


Sfîntul Mucenic Alexandru Romanul

Adaugat la mai 26, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

mai 26, 2020

Pe vremea păgînului împărat Maximian, era prigoană mare asupra creştinilor prin toate părţile stăpînirii Romei. Un sutaş oarecare, slujitor înflăcărat al diavolilor, din porunca împăratului, a zidit afară din cetatea Romei, mai departe de o stadie, o capişte necuratului lor zeu Die. Împăratul a dat poruncă, ca să silească pe creştini să aducă jertfe zeilor, poruncind ca toţi să se adune la înnoirea capiştei zeului Die. Crainicii strigau din trîmbiţe prin cetatea Romei şi ziceau: „Ascultaţi, prietenii zeilor, se cade ca voi de dimineaţă, să vă adunaţi cu împăratul în capiştea cea nouă a lui Die.

Auzind poporul glasul trîmbiţei crainicilor, se gătea pentru a doua zi. De dimineaţă mulţi din cei ce făceau neguţătorie, au mers la capiştea cea nouă a lui Die cu mărfurile lor, pe de o parte pentru închinăciune, iar pe de alta, pentru vînzarea mărfurilor lor. Un bărbat foarte bogat, cu numele Tiberian şi cu dregătoria tribun, avînd mulţi ostaşi sub mîna sa, încredinţaţi lui de Felix voievodul, chemîndu-i, le-a zis: „Ascultaţi, fraţilor! Ştiţi porunca împăratului, că astăzi se cade nouă tuturor să fim cu împăratul în capiştea zeului Die; deci, să fiţi gata”. Grăindu-le acestea, li s-a făcut înştiinţare, că împăratul a venit la capişte; şi toţi se sîrguiau să alerge acolo, ca să fie de faţă la împărat. Unul din acei ostaşi cu numele Alexandru, care din copilăria sa învăţase buna credinţă cea creştinească şi se temea de Dumnezeu, a răspuns tribunului: „De ai fi zis, să mergem şi să ne închinăm adevăratului Dumnezeu, Care este în cer, bine ai fi zis; iar aceia pe care voi îi numiţi zei, nu sînt zei, ci diavoli”. Zis-a Tiberian: „Nu tuturor avem să le aducem jertfe, ci numai lui Die, deşi sînt mulţi zeii pe care îi cinstim noi şi împăratul”.

La acestea a răspuns fericitul Alexandru: „Pe unul Die l-au numit zeu, dar el este asemenea ca şi ceilalţi diavoli înşelători care trag pe închinătorii lor la pierzare şi-i amăgesc spre lucrurile cele fărădelege şi spurcate, cu care se spurcă chiar zeii voştri, precum povestiţi şi voi de ei; pentru că uneori pofteau femeie şi, găsind-o, o înşelau, o sileau şi o necinsteau, spurcînd nu numai pămîntul, ci şi marea şi văzduhul.

Cine a văzut sau a auzit vreodată ca un dumnezeu să zacă în fapte desfrînate? Dumnezeul nostru este nevăzut de ochii cei trupeşti şi cunoscut numai cu singura credinţă, El este Preacurat, Atotputernic, Ziditorul cerului şi al pămîntului, Căruia nu-i trebuie nişte jertfe ca acestea, pe care voi le aduceţi nenumăraţilor voştri diavoli, ci îi trebuie jertfe curate şi fără de sînge”.

Tiberian, auzind acestea, a zis: „Încetează cu nebunia ta, Alexandre, şi nu huli pe zeii noştri făcători de bine, ca să nu audă cîndva împăratul şi să se mînie asupra mea pentru tine, că îngădui între ostaşii mei pe un hulitor de zei ca acesta”. Acestea zicînd Tiberian, a alergat la împăratul, iar Alexandru s-a dus la casa sa.

Sosind vremea jertfelor, împăratul aducea necurata jertfă în capiştea cea nouă a urîtului zeu Die; iar Tiberian, aducînd aminte împăratului de Alexandru, ostaşul său, că nu ascultă porunca împărătească, ci ocărăşte şi huleşte pe zei, îndată împăratul a poruncit să trimită după el şi să-l aducă înaintea sa legat cu lanţuri de fier. Atunci era ceasul al şaselea din zi şi Sfîntul Alexandru se odihnea în casă pe patul său, cînd i s-a arătat îngerul Domnului în vis, zicîndu-i: „Îmbărbătează-te şi te întăreşte, Alexandre, căci multe ai să pătimeşti pentru numele lui Iisus Hristos, Cel răstignit. S-au pregătit multe munci pentru tine; deci, iată, vin după tine ostaşii împăratului, dar nu te teme de ei, nici să se înfricoşeze inima ta, pentru că eu sînt trimis spre ajutorul tău; scoală-te şi te roagă Dumnezeului tău; iar eu voi fi cu tine, pînă ce-ţi vei săvîrşi alergarea”.

Sculîndu-se sfîntul din somn, a început a cînta psalmul lui David: Cel ce locuieşte în ajutorul Celui Preaînalt, întru acoperămîntul Dumnezeului cerului se va sălăşlui. Va zice Domnului: Sprijinitorul meu eşti şi scăparea mea, Dumnezeul meu, şi voi nădăjdui spre Dînsul..., şi cealaltă parte a acelui psalm, pînă la sfîrşit. Apoi, ieşind din casă, a întîmpinat pe ostaşii care veniseră la el şi care i-au fost tovarăşi în oaste. Aceia, văzînd pe Sfîntul Alexandru, au căzut la pămînt de frică; pentru că faţa lui s-a arătat ca fulgerul. Şi le-a zis sfîntul: „Sculaţi-vă, fraţilor! De ce v-aţi înspăimîntat?” Ostaşii au răspuns: „Te vedem înconjurat de puterea lui Dumnezeu şi de frică am căzut”. Sfîntul le-a zis: „Ascultaţi, fraţilor! Dumnezeul Cel ceresc a cercetat pe robul Său; iar voi nu vă temeţi, ci faceţi porunca voastră, pentru că sînteţi trimişi să mă prindeţi şi să mă duceţi legat la împărat”. Ostaşii i-au răspuns: „Noi ne-am sfătuit ca să nu-ţi spunem nimic, dar tu de unde te-ai înştiinţat că sîntem trimişi după tine?” Sfîntul a zis: „Nu se cade să vorbesc mult cu voi, de vreme ce mă sîrguiesc spre nevoinţa care îmi este înainte pregătită de Împăratul; pentru că am să fiu dus de la Roma pînă în Bizanţ”.

Acestea zicînd, şi-a plecat genunchii şi s-a rugat, zicînd: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul părinţilor noştri, Cel lăudat şi binecuvîntat în veci, mă rog Ţie, Stăpîne, nu mă despărţi de ceata drepţilor Tăi, nici mă lepăda pe mine, care vin la Tine, de vreme ce numele Tău cel sfînt şi înfricoşat, mi l-ai făcut cunoscut, şi Tu eşti ajutătorul şi sprijinitorul meu! Trimite, Doamne, pe îngerul Tău, ca să-mi ajute şi să-mi îndrepteze limba spre a grăi înaintea muncitorilor”. Iar după ce sfîntul şi-a sfîrşit rugăciunea sa, ostaşii, apucîndu-l, l-au legat cu lanţuri de fier şi l-au dus la împăratul Maximian.

Atunci Pimenia, maica sfîntului, nu ştia că fiul ei, Alexandru, este luat spre cercetare. Sfîntul Alexandru era mare la trup, înalt la statură, frumos la faţă şi tînăr de optsprezece ani. Iar cînd l-au pus înaintea împăratului, acesta i-a zis: „Nebunule, tu defăimezi puterea mea şi nu te supui mai marelui tău, nici n-ai venit împreună cu ostaşii tăi, ca să te închini marelui meu zeu, Die?” Răspuns-a sfîntul: „Eu mă închin Dumnezeului meu, Care este în ceruri, şi lui Iisus Hristos, Fiul Lui Cel Unul născut şi Sfîntului Duh; iar pe alt Dumnezeu nu ştiu, nici nu mărturisesc. Deci, nu mă întreba pe mine mai mult de alt Dumnezeu, că nu mă înfricoşez de stăpînirea ta, nici nu mă tem de îngrozirile tale şi nici de muncile cu care voi fi muncit”.

Maximian, auzind aceasta, s-a mîniat şi a zis: „Ce poate să facă Dumnezeul acela pe care tu îl mărturiseşti?” Sfîntul a răspuns: „Dumnezeul meu este nevăzut şi Atotputernic, şi nici un lucru nu este în această lume, ca să nu fie cu putinţă Dumnezeului meu”. Maximian a zis: „Dar Dumnezeu este Cel ce a fost răstignit de oameni şi a murit pe Cruce?” Sfîntul a răspuns: „Taci, satano, că nu eşti vrednic să pomeneşti cu gura ta cea spurcată, preacin-stitul şi preasfîntul nume al Domnului meu Iisus Hristos, Care a răbdat de voie răstignirea şi moartea pentru noi. O, nebunule, dacă zici că El a fost răstignit şi a murit, pentru ce nu auzi că tot Acelaşi a înviat din morţi şi a dăruit multor celor morţi viaţa?”

Zis-a Maximian: „Cruţ tinereţile tale, căci te văd foarte tînăr”. Sfîntul a răspuns: „Fie-ţi milă de tine însuţi şi te scoate din cursele diavolului, că eu nu mă tem de munci, avînd ajutător pe Dumnezeu”. Maximian a zis: „Ţi-am spus că îmi este milă de tine; deci apropie-te şi jertfeşte şi vei fi unul din cei ce sînt în palatul meu împărătesc, avînd cel dintîi loc între ei”. Sfîntul a zis: „Cărui dumnezeu porunceşti să mă închin?” Maximian a răspuns: „Închină-te marelui zeu Die şi adu-i jertfă”.

Iar sfîntul, ridicîndu-şi mîinile în sus, a început a se ruga, zicînd: „Doamne Iisuse Hristoase, nu mă lăsa pe mine smeritul robul Tău, ci ajută-mi mie, păcătosul şi nevrednicul”. Astfel rugîndu-se, îşi ridică ochii spre cer şi a văzut cerurile deschise şi pe Fiul lui Dumnezeu şezînd de-a dreapta Tatălui; deci, s-a umplut de negrăită mîngîiere duhovnicească. Şi iarăşi a întrebat pe Maximian: „Cărui zeu voieşti să-i jertfesc? Maximian a zis: „Jertfeşte marelui zeu Die”. Sfîntul a răspuns: „Oare nu ştii că acela pe care voi îl numiţi dumnezeu, a fost om spurcat şi înşelat? Pentru că odată, poftind pe o femeie şi robindu-se de dragostea ei, s-a prefăcut întru asemănare de bou şi prin farmecele sale, pe acea ticăloasă femeie a înşelat-o şi a necinstit-o!”

Maximian, auzind acestea, a rîs şi a zis: „Aceasta arată puterea zeilor noştri, că într-acel fel se arată oamenilor, precum singuri voiesc”. Grăit-a lui sfîntul: „Ticălosule, lauzi necuratele lucruri ale acelora, căci singur te asemeni lor cu necurăţiile. Nu cunoşti pe Dumnezeul Care ţi-a dăruit ţie cinstea şi împărăţia?” Zis-a Maximian: „Zeii mei mi-au dăruit mie împărăţia aceasta”. Grăit-a sfîntul: „Mă minunez de tine că, socotindu-te a fi deştept, te-ai pierdut pe tine singur, de vreme ce crezi diavolilor şi slujeşti idolilor celor muţi şi fără de suflet. Lăsînd pe Dumnezeul Cel viu şi fără de moarte, urmezi diavolului, tatălui tău; deci, întoarce-te de la întuneric la lumină, ca să nu fii aruncat în focul gheenei în veci!”

Atunci Maximian, umplîndu-se de mînie, a dat tribunului Tiberian putere asupra lui ca să-l muncească; şi nu numai asupra lui Alexandru, ci şi asupra tuturor celor ce pomeneau numele lui Hristos. Pentru aceasta el a trimis pe tribunul acela în Tracia, ca să izgonească pe creştinii de pretutindeni şi să-i muncească. Deci a poruncit să ducă pe Alexandru după sine pînă la Bizanţ. Sfîntul Alexandru, auzind aceasta, a zis către împărat: „Mulţumesc ţie de aceasta, o, tirane, că vrei să mă faci pe mine slăvit prin multe ţări. Dumnezeul meu o să mă învrednicească pe mine, ca prin toate marginile pămîntului pentru numele Lui Cel Preasfînt, să rabd toate durerile şi pătimirile”. Atunci Maximian a poruncit să ia pe sfînt din faţa lui; iar tribunul Tiberian l-a luat pe el întru a sa stăpînire. A doua zi a poruncit să-l dezbrace şi să-l spînzure pe un lemn de muncire şi cu unghii de fier să-i strujească tot trupul lui. Astfel strujindu-se, mucenicul n-a scos nici un glas de durere, ci numai ochii ridicîndu-şi către cer, mulţumea lui Dumnezeu. După aceea, luîndu-l de la muncire, l-a legat cu lanţuri grele şi l-a dat ostaşilor să-l ducă în Tracia.

Sfîntul, fiind dus legat, îngerul Domnului s-a arătat Pimeniei, maicii lui, în vedenia visului, zicîndu-i: „Scoală-te degrabă şi găteşte pe robii tăi şi dobitoacele şi urmează fiului tău cel dus în Tracia spre muncire, pentru mărturisirea lui Iisus Hristos, ca după sfîrşitul aceluia, să îngropi trupul lui”. Fericita Pimenia, deşteptîndu-se, nu s-a mîhnit pentru fiul ei, ci mai ales s-a umplut de bucurie şi de veselie. Deci, sculîndu-se îndată şi gătind toate cele de cale, s-a dus cu sîrguinţă pe calea aceea întru care era dus fiul ei şi l-a ajuns în cetatea Catargin. Intrînd acolo, a văzut pe sfîntul înaintea poporului, judecîndu-se de Tiberian, cercîndu-se şi muncindu-se, iar ea, de mare bucurie, a strigat cu glas tare către iubitul său fiu, zicînd: „Fiul meu, Dumnezeul cel de sus şi păstorul cel bun, să-ţi ajute ţie”. Dar, Tiberian, auzind glasul, îl întreba: „Al cui este glasul acela?” Şi nimeni n-a înţeles de unde vine glasul acela, de vreme ce stătea mult popor împrejur. Zis-a Tiberian către mucenic: „Ticălosule, jertfeşte zeilor”. Iar sfîntul a răspuns: „Eu jertfesc lui Dumnezeu jertfă de laudă”. Zis-a muncitorul: „Oare n-ai grăit că Dumnezeul vostru nu are trebuinţă de jertfă?”

Răspuns-a sfîntul: „Nu are trebuinţă Dumnezeul meu de acel fel de jertfe de care voi aduceţi idolilor voştri, ci are trebuinţă de jertfele dreptăţii şi ale sfinţirii; pentru că Dumnezeu este drept şi sfînt!”

Atunci Tiberian a poruncit să-i ardă trupul cu făclii aprinse, zicînd: „Să vedem, va veni Dumnezeul lui ca să-l scoată pe el din mîinile mele?” Deci, sfîntul fiind ars, şi-a ridicat ochii către cer, zicînd: „Slavă Ţie, Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce ai trimis pe arhanghelul Tău Mihail, în Babilon, şi pe cei trei tineri i-ai izbăvit din foc; izbăveşte-mă şi pe mine, Doamne, din ceasul acesta al durerii şi ruşinează pe acest muncitor cu puterea Ta, ca şi eu să grăiesc ca David: Trecut-am prin foc şi prin apă şi ne-ai scos pe noi întru odihnă„. Tiberian, auzind că focul nu se atinge de mucenic, s-a ruşinat şi a poruncit ostaşilor să-l aducă legat pe drum înaintea sa. Iar maica sa, văzînd pe fiul ei ducîndu-se în faţa muncitorului, a rugat pe ostaşi să-i dea voie, să se apropie de fiul ei, ca să vorbească cu el, iar ei n-au oprit-o. Atunci sfîntul mucenic, văzînd pe maica sa, i-a zis: „Bine ai venit aici, doamnă, maica mea! Urmează-mă pînă la locul în care am să mă săvîrşesc, precum mi-a arătat Domnul meu”. Iar unii din ostaşi grăiau: „Fericit eşti, Alexandre, că mare este credinţa ta şi mare este Dumnezeul creştinilor! Iată cît de multe munci ai suferit pentru Dînsul, şi nimic rău n-ai pătimit!” Acestea zicînd, mergea pe drum, după porunca lui Tiberian.

Sosind el la un izvor ce era acolo lîngă cale, a şezut să se odihnească, şi ostaşii au început a ruga pe Sfîntul Mucenic Alexandru să mănînce cu dînşii, deoarece trecuseră patruzeci de zile de cînd sfîntul nu gustase nimic, nici pîine, nici apă. Însă el, avînd rugăciunea ca o hrană pentru sine, şi-a plecat genunchii şi a început a cînta psalmul acesta: Ridicat-am ochii mei la munţi, de unde va veni ajutorul meu. Ajutorul meu de la Domnul, Cel ce a făcut cerul şi pămîntul…, Doamne Iisuse Hristoase, păzeşte-mă fără de prihană pe mine, mieluşelul Tău, ca să nu se bucure vrăjmaşul meu de mine, că am cunoscut numele Tău. Nu mă ruşina pe mine, Stăpîne, înaintea muncitorilor, ci trimite pe îngerul Tău şi dreapta Ta, şi fii mie ajutător şi apărător”.

Sfîrşindu-şi el rugăciunea, i-a stat înainte îngerul Domnului, zicîndu-i: „Nu te teme, Alexandre, că a auzit Domnul rugăciunea ta, şi eu sînt trimis de Dînsul în ajutorul tău”. Acestea zicînd îngerul către sfînt, ostaşii au auzit glasul cel grăit către mucenic, dar n-au văzut pe nimeni; deci, s-au temut foarte mult şi de frică au căzut la pămînt. Atunci fericitul a zis către dînşii: „Ce aţi văzut, fraţilor, de v-aţi înspăimîntat aşa de rău?” Iar ei au zis: „Am auzit glasul Dumnezeului tău, grăind către tine şi frică ne-a cuprins pe noi; de aceea am căzut!”

Pe cînd ostaşii grăiau acestea către Sfîntul Alexandru, i-au ajuns pe dînşii Tiberian, fiind însoţit de cei mai mari ai cetăţii, şi i-a întrebat cum se numeşte locul acela. Iar ei i-au răspuns: „Numele locului acesta este loc de judecată”. Iar Tiberian a zis: „Atunci se cade ca pe dînsul să facem judecată! Aduceţi înaintea mea pe creştinul Alexandru!” Stînd de faţă sfîntul, Tiberian a zis către dînsul: „Oare tot în nebunia ta petreci şi nu voieşti să te închini zeilor? Precum văd, inima ta este împietrită, dar mie cu adevărat mi-e milă de tine şi de aceea voiesc să te întorci spre zei, stăpînii lumii”. Mucenicul îi răspunse: „Necuratule, orbitule cu mintea şi fiu al diavolului, cel ce te-ai dat tatălui tău, satana, cum poţi să te milostiveşti spre mine, deoarece tatălui tău, satana, nu-i este milă de nimeni, ci pe toţi voieşte să-i tragă cu el în gheena focului şi să-i piardă”.

Tiberian a zis: „O, răule! Aşa îmi răspunzi, ca unui deopotrivă cu tine? Oare pentru aceea mă necinsteşti, că te cruţ? Nu ţi se cădea oare să mă cinsteşti pentru bunătatea mea către tine, iar nu să mă ocărăşti cu osîndiri?” Sfîntul răspunse: „Cu adevărat eşti asemenea tatălui tău, satana, avînd inima împietrită ca o piatră vîrtoasă. Nu socoteşti oare că locul acesta se numeşte loc de judecată? Acest lucru arătat înştiinţează, că degrabă te va ajunge judecata lui Dumnezeu, Cel ce are să judece viii şi morţii şi să răsplătească fiecăruia după faptele lui. Atunci vei cunoaşte că îţi grăiesc adevărul, pentru că te va judeca Dumnezeu, că judeci fără de milă pe robul Lui. El vede cu cîtă nedreptate şi cît de cumplit mă judeci; dar să ştii că aceste munci îmi aduc slavă, iar ţie îţi gătesc mare pierzare”.

Tiberian, auzind acestea, s-a aprins de mînie şi a poruncit să aştearnă pe pămînt ciulini de fier şi să tîrască pe mucenic peste ei. Sfîntul, fiind astfel muncit, tăcea, nesimţind durerile. Deci, Tiberian, cunoscînd că Alexandru nu simte muncile, mai mult s-a iuţit şi a poruncit la patru ostaşi să-l bată cu toiege dureroase. Iar mucenicul, fiind bătut, a strigat către muncitor, zicînd: „O, păgînule, oare de acest fel îţi sînt muncile ce mi le faci? Adaugă altele şi mai cumplite, dacă ai; pentru că eu, cu ajutorul lui Hristos, Dumnezeul meu, nu simt dureri în aceste munci”. Atunci Tiberian a zis: „Îţi voi zdrobi mădularele şi te voi arunca în foc, cenuşa ta o voi vîntura şi nici urmă de pomenirea ta nu voi lăsa pe pămînt; atunci voi vedea, dacă va veni Hristosul tău să te scoată din mîinile mele”.

Sfîntul răspunse: „Hristosul meu te va pierde fără zăbavă, iar trupul şi oasele tale vor fi risipite pe pămînt. Că nu te vei mai întoarce la Roma şi nu vei vedea faţa împăratului tău cel spurcat, deoarece Domnul va pierde pomenirea ta de pe pămînt, fiindcă nu L-ai cunoscut, ticălosule, nici ai cinstit pe Cel ce ţi-a dat cinstea şi puterea aceasta. Că, de L-ai fi cunoscut, ai fi putut petrece în cer; iar acum, lăsînd pe Dumnezeul Cel viu, ai iubit pe tatăl tău satana. Deci, te vei arunca cu dînsul în gheena focului, iar eu voi lăuda totdeauna pe Stăpînul şi Mîntuitorul meu Iisus Hristos, Care mă va izbăvi din mîinile tale şi mă va învrednici în veci darului Său, întru slava Lui”.

Muncitorul, auzind unele ca acestea, şi-a schimbat faţa de mînie, însă a poruncit să înceteze a-l munci pe sfînt. Deci, ple-cîndu-se ziua, a voit să rămînă acolo şi, cinînd, s-a culcat. După ce a adormit, a văzut în vedenia visului pe îngerul lui Dumnezeu înfricoşat, arătîndu-i-se cu sabia scoasă şi zicîndu-i: „Păgînule, iată, am venit asupra ta, fiindcă munceşti cumplit pe robul lui Dumnezeu, Alexandru! Deci să ştii că pot să te ucid îndată cu sabia aceasta, dar te las pînă la o vreme; iar tu, sculîndu-te, să te duci degrabă prin Iliric la Bizanţ, căci s-a apropiat sfîrşitul robului lui Dumnezeu, Alexandru”.

Tiberian, deşteptîndu-se îndată cu spaimă, tremura de frică şi, chemînd pe cei ce erau cu dînsul, bărbaţi sfetnici ai săi, le-a spus înfricoşătorul vis. Iar aceia i-au zis: „Şi noi am voit să-ţi spunem să nu munceşti pe omul acela atît de cumplit şi cu nedreptate, dar n-am îndrăznit. Am auzit că este mare Dumnezeul creştinilor, că aruncă în focul cel nestins pe cei ce muncesc pe robii Lui”. Atunci Tiberian, mai mult s-a temut şi a poruncit ostaşilor ca îndată în acelaşi ceas al nopţii să pornească pe mucenic înainte şi, sculîndu-se şi el, a mers după dînsul. Ei au trecut prin multe cetăţi, dar n-au intrat în ele, că se grăbeau să ajungă în Bizanţ, după porunca îngerului; fiindcă acea înfricoşată vedenie a visului o avea de multe zile în minte şi se temea de ea şi nu îndrăznea să facă ceva rău mucenicului.

Tiberian, trecînd ţara Iliricului, s-a apropiat de cetatea Sardica; şi au ieşit în întîmpinarea lui mai marii cetăţii; dar el n-a intrat în cetate, ci a trecut pe lîngă dînsa. Auzind creştinii care erau în cetatea aceea, că tribunul Tiberian a venit de la Roma şi aduce cu el pe un mucenic oarecare, au ieşit toţi din cetate, nu ca să vadă pe tribun, ci pe mucenic. Şi, văzîndu-l dus deosebit, au alergat la el şi, căzînd la picioarele lui, grăiau: „Roagă-te lui Dumnezeu pentru noi, purtătorule de chinuri al lui Hristos”. Iar el a zis către dînşii: „Fraţilor, voi rugaţi-vă Domnului pentru mine să săvîrşesc alergarea mea pentru Iisus Hristos şi să mă învrednicesc a lua, din sfînta Lui dreaptă cununa cea făgăduită mie”. Şi, fiind dus mai departe sfîntul mucenic şi trecînd cetatea Clisur, s-au apropiat de tabăra Vonomasiei – aşa se numea locul acela – care era departe de Filipopoli ca la patruzeci de stadii, şi au stat acolo. Tiberian începuse a uita acea înfricoşată vedenie care i se arătase în vis şi, punînd la încercare pe sfîntul mucenic înaintea sa, l-a întrebat: „Mai petreci încă în nesupunerea ta, Alexandre? Nu voieşti să te apropii de milostivii noştri zei şi să jertfeşti lui Die şi lui Asclipie, cei ce stăpînesc lumea?”

Sfîntul răspunse: „Orbitule cu mintea, fiu al satanei, oare voieşti să auzi altceva de la mine decît aceasta: că nu voi jertfi diavolilor?” Tiberian zise: „Să nu fie aceea, ca eu să te silesc să te închini diavolilor, ci marilor zei, Die şi Asclipie”. Sfîntul răspunse: „Nebunule, oare nu cunoşti că Die şi Asclipie sînt diavoli?” Tiberian zise: „Mă jur pe toţi zeii, că voi face numele tău de ocară în tot pămîntul; pentru că mare dosădire îmi faci mie şi zeilor mei”. Sfîntul răspunse: „Şi eu doresc aceasta, ca prin mine să se preamărească în tot pămîntul numele Domnului meu Iisus Hristos”. Atunci Tiberian a zis către ostaşii, care stăteau înaintea lui: „Duceţi-l din faţa mea, că nu pot să rabd dosădirile de la dînsul. Să-l duceţi la Filipopoli şi să-l aruncaţi în temniţă, pînă ce voi veni şi eu acolo”. Ostaşii au dus pe mucenic în cetatea lui Filip şi l-au pus în temniţă. Auzind cetăţenii de venirea lui Tiberian, au ieşit întru întîmpinarea lui; iar el, intrînd în cetate, gătea jertfă lui Die şi lui Asclipie.

Deci, creştinii care erau în cetatea aceea, aflînd de Sfîntul Mucenic Alexandru că este în temniţă, s-au adunat toţi şi au rugat pe păzitorul temniţei să-i lase în temniţă, să vadă pe mucenicul lui Hristos; iar păzitorul nu i-a oprit, pentru că era temător de Dumnezeu. Creştinii, intrînd înăuntru şi văzînd pe sfîntul şezînd în legături, au căzut la picioarele lui şi-i sărutau legăturile, zicînd: „Binecuvintează-ne, purtătorule de chinuri al lui Hristos! Binecuvintează patria noastră, căci, sîntem creştini şi vieţuim în cetatea aceasta cu multă frică; căci ighemonul cetăţii în toate zilele caută să ne muncească, dar nu poate să ne întoarcă de la Hristos. Mulţi sîntem aici cu darul lui Hristos şi unii din cei dintîi cetăţeni sînt în numărul nostru; deci, nădăjduim că puterea lui Hristos va birui credinţa păgînească şi toată cetatea va slăvi pe Hristos. Iar tu, pătimitorule al lui Hristos, rabdă pînă la sfîrşit, pînă ce îţi vei săvîrşi bine alergarea ta!”

După ce Tiberian a săvîrşit necurata jertfă idolilor şi-a adus aminte de Alexandru, cel ţinut în legături, şi a zis către mai marii cetăţii: „Se cade vouă a şti, că am de la împărat, dat mie spre cercetare, pe un creştin, pe care în toată vremea călătoriei l-am silit cu munci la închinarea zeilor şi n-am sporit nimic; căci îmi răspunde aspru şi mă ocărăşte pe mine şi pe zeii noştri. Deci, poruncesc să-l aducă aici, poate se va ruşina de voi care sînteţi mulţi şi se va apropia de zei”. După ce au adus înaintea soborului pe Alexandru, Tiberian, şezînd cu ighemonul, i-a zis mucenicului: „Spune, Alexandre, oare încă nu te-ai plecat să te apropii de zeii noştri? Iată, toţi creştinii care sînt în această cetate, s-au închinat acum lui Die şi lui Asclipie şi numai tu singur te împotriveşti”. Sfîntul a răspuns: „Minţi, ticălosule, precum şi tatăl tău, satana, este mincinos; pentru că nici unul din creştinii cei de aici n-a făcut voia voastră! Dar ce voieşti mai mult să auzi de la mine? Decît tot aceeaşi care ţi-am spus înainte de multe ori, că sînt creştin şi nu voi jertfi diavolilor celor spurcaţi! Iată, acum fac ştire în auzul tuturor celor adunaţi aici, că sînt rob al Dumnezeului ceresc şi niciodată nu mă voi lepăda de Iisus Hristos, Dumnezeul meu!”

Deci, Tiberian, ruşinîndu-se, a zis către ostaşi: „Duceţi-l îna-inte legat cu fiare, iar eu voi veni după voi”. Astfel au pornit cu sfîntul pe cale. Ajungînd la un pîrîu ce se numea Sirma, mucenicul şi-a spălat mîinile şi faţa şi, stînd spre răsărit, a început a se ruga, zicînd: „Slavă Ţie, Doamne Dumnezeul meu, că şi în Filipopoli m-ai învrednicit a mărturisi sfînt numele Tău!” Iar ostaşii, nelăsîndu-l mai mult să se roage, l-au luat şi-l duceau în cale; apoi, cînd au ajuns într-un loc care se numea „Tabără”, unde se făcea tîrg, acolo i-a ajuns Tiberian şi, punînd înainte pe Alexandru, i-a zis: „Alexandre, ştii oare că înaintea ighemonului am grăit cu tine cu blîndeţe, ca să jertfeşti zeilor; iar tu m-ai ocărît cu dosădire înaintea tuturor. Deci, măcar acum fă ceea ce ţi se porunceşte şi vei scăpa de munci”.

Sfîntul a răspuns: „Fiule al satanei, întunecatule diavol, ceea ce ţi-am zis înaintea ighemonului, aceea îţi voi zice în tot locul: Să nu nădăjduieşti, că vei întoarce pe robul lui Hristos de la adevăratul Dumnezeu”. Atunci Tiberian a poruncit ostaşilor să bată patru pari în pămînt şi, întinzînd pe mucenic în patru părţi să-l lege de acei pari şi să-i dea două sute de lovituri. Deci, mucenicul, primind loviturile care i se dădeau, tăcea; dar în el se ruga către Domnul Dumnezeul lui. Atunci s-a auzit glas din cer, grăind către mucenic: „Îmbărbătează-te, Alexandre, şi nu te teme de munci, căci sînt vremelnice; iată, Eu sînt cu tine!” Acest glas auzindu-l Tiberian, s-a temut foarte, şi îndată a poruncit să-l dezlege şi să înceteze de a-l bate şi să pornească mai departe în cale. Ajungînd în cetatea ce se numea Carasura, ce era între Filipopoli şi Veria, Tiberian a intrat în cetate; iar ostaşii cu Alexandru n-au intrat; ci, ducîndu-se sub nişte copaci umbroşi, se odihneau.

Fiind al şaselea ceas din zi şi zăduf mare, sfîntul a zis către ostaşi: „Fraţilor, mi-e sete!” Aceia i-au zis: „Şi nouă ne este sete, dar de unde vom lua apă aici?” Sfîntul le-a zis: „Aşteptaţi puţin, că puternic este Dumnezeul meu, ca şi în acest loc să ne dea apă”. Acestea zicînd, şi-a plecat genunchii şi s-a rugat, zicînd: „Doamne Iisuse Hristoase, care ai lovit altădată piatra în pustie şi ai scos apă lui Israel cel însetat, caută şi acum cu milostivire spre robul Tău şi dă apă în locul acesta, ca să beau eu şi cei ce sînt cu mine; ca şi în aceasta să se preamărească numele Tău Cel preasfînt”.

Astfel rugîndu-se sfîntul, îndată s-a desfăcut pămîntul sub un stejar şi a izvorît pîrîu de apă curată şi rece. Ostaşii, văzînd această minune, au zis: „Cu adevărat mare este Dumnezeul creştinilor, Care ascultă degrabă pe robii Săi cei credincioşi!” Deci, au băut din apa aceea sfîntul mucenic şi toţi cei ce erau cu el, slăvind pe Hristos Dumnezeu! Apoi, de acolo, trecînd multă cale, au ajuns la un rîu, ce se numea Arzon şi, de vreme ce se osteniseră pe cale, au şezut să se odihnească. Ajungîndu-i acolo Tiberian, a văzut pe mucenicul şezînd şi a zis cu mînie către ostaşi: „Ticăloşilor, pentru ce aţi lăsat să şadă acel om necurat?” Şi sculîndu-se, s-a dus şi s-a apropiat de cetatea Veria, unde cetăţenii au întîmpinat cu cinste pe Tiberian. În acea cetate, cea mai mare parte din popor erau creştini credincioşi, însă de frica muncitorilor, păzeau în taină dreapta credinţă creştinească. Aceia, văzînd pe Sfîntul Mucenic Alexandru dus deosebi, au alergat la el şi ziceau: „Bucură-te, purtătorule de chinuri al lui Hristos! Îmbărbătează-te şi te întăreşte, pentru că nimic nu vor spori muncitorii cei păgîni împotriva puterii lui Hristos Dumnezeul nostru”.

Tiberian, chemînd pe mucenic în Veria, i-a zis: „Alexandre, ascultă-mă ca pe tatăl tău şi jertfeşte acum cu mine zeilor! De vei face aceasta, mă făgăduiesc ţie înaintea tuturor, că îndată te voi elibera şi, de vei voi din ceasul acesta să fii cu mine, vei fi mare în cetatea mea; iar de nu-ţi va plăcea să fii cu mine, apoi vei merge unde vei voi”. Sfîntul, zîmbind, i-a zis: „O, amară este mîngîierea ta cu care mă mîngîi pe mine! Aceste cuvinte ale tale, aduc sufletului meu mai cumplite munci! Dar să nu-mi dea mie Dumnezeu să urmez sfatul tău! De multe ori ţi-am spus şi îţi spun şi acum, şi după aceasta iarăşi zic: Sînt creştin şi nu voi jertfi diavolilor tăi!” Tiberian, auzind acestea, s-a dus de acolo, luînd după el pe mucenicul legat în lanţuri. Apoi ei au sosit la vadul rîului Arzon, departe de Veria ca la patruzeci de stadii, unde erau multe case de oaspeţi. Deci, Tiberian s-a odihnit acolo, aşteptînd pe mucenicul care se aducea mai pe urmă şi căruia îi urmau mulţi creştini din cetatea Veria.

După ce ostaşii au ajuns cu mucenicul la Tiberian, mucenicul l-a rugat să-i dea vreme să se roage lui Dumnezeu şi muncitorul l-a eliberat. Văzînd sfîntul un nuc mare, a mers sub el şi, plecîndu-şi genunchii, se ruga lui Dumnezeu, zicînd: „Doamne Iisuse Hristoase, trimite pe îngerul Tău şi ia sufletul meu, că nimic nu mai pot suferi, deoarece mi-a slăbit trupul”. Tiberian, văzînd pe mucenic rugîndu-se, a zis către ai săi: „Mă minunez foarte de unde a învăţat acesta rugăciuni de vrăjitorii, că a crescut înaintea ochilor mei şi eu l-am rînduit în rînduiala ostăşească, şi niciodată nu am cunoscut că el ştie farmece”. Chemînd la sine pe sfîntul i-a zis: „Alexandre, jertfeşte idolilor”. Sfîntul a răspuns: „Cu adevărat mintea ta este întunecată, că iarăşi voieşti să auzi de la mine aceleaşi lucruri pe care de multe ori m-ai auzit grăindu-le”. Atunci Tiberian a poruncit să-i toarne untdelemn fiert pe piept; iar îngerul Domnului, stînd de faţă nevăzut, a sfărîmat vasul, iar untdelemnul acela l-a turnat pe slugile muncitorului, arzîndu-le. Văzînd muncitorul vătămaţi de untdelemnul fiert nu pe mucenic, ci pe slujitorii lui, s-a umplut de mînie şi a poruncit să-l întindă pe mucenic sub copac şi patru ostaşi să-l bată cu beţe fără de milă, pînă ce au ostenit cei ce îl băteau. După acea bătaie, sculîndu-se Sfîntul Alexandru, a zis: „Dumnezeule, Stăpîne, binecuvintează copacul acesta şi dă-i putere tămăduitoare; căci sub dînsul am pătimit pentru numele Tău cel sfînt”. Şi din ceasul acela, rodul şi frunza acelui copac, tămăduiau tot felul de boli.

Luînd ostaşii pe mucenic, l-au dus în cale, mergînd înaintea muncitorului. După ce au trecut de Adrianopol, au ajuns la un loc ce se numea Vurtodexion şi acolo sfîntul a aflat pe maica sa, fericita Pimenia, care mersese acolo înainte de el. Deci, văzîndu-l, l-a sărutat şi a căzut la picioarele lui, plîngînd. Grăit-a sfîntul către dînsa: „Nu plînge, maica mea, că nădăjduiesc spre Domnul meu, că mîine îmi va da să-mi săvîrşesc alergarea mea”. Ajungîndu-i acolo, Tiberian s-a odihnit, deoarece trecuse ziua. Apoi, sculîndu-se la al optulea ceas din noapte, s-au dus; şi pe cînd răsărea soarele, au ajuns la un rîu, care se numea Zionisel, unde era o casă de oaspeţi şi, odihnindu-se acolo puţin, a grăit către mucenic: „Multe munci ţi-am rînduit ţie şi n-am putut să te întorc la zeii mei; deci, să ştii că acum te voi pierde, de nu vei voi să asculţi poruncile mele”.

Zicînd acestea a plecat de acolo. Apropiindu-se de Bizanţ, au mers la cetatea care se numea Drizipera, pe unde a trecut rîul Erginului şi, şezînd lîngă el, a rostit cea de pe urmă judecată asupra sfîntului mucenic. Şi a zis către dînsul: „Alexandre, iată, acum sfîrşitul tău este înaintea ta, ce zici? Aici te voi ucide şi trupul tău îl voi arunca în rîu, ca să-l mănînce fiarele din apă”. Iar sfîntul a răspuns lui: „Ţi-aş mulţumi, dacă ai face aceasta acum cu adevărat, cum zici, că aş scăpa degrabă din mîinile tale; pentru că zeilor tăi niciodată nu voi jertfi, măcar că ai fi putut cu mii de morţi să mă pierzi”. Atunci muncitorul a dat împotriva lui răspunsul de moarte, dîndu-l ostaşilor să-i taie capul; iar trupul să-l arunce în rîu.

Deci, sculîndu-se, s-a dus în cale, iar ostaşii au rămas să săvîrşească porunca. Pentru aceasta s-a adunat mulţime de popor din locuitorii cei ce erau acolo, vrînd să vadă sfîrşitul mucenicului, căci erau între dînşii mulţi creştini. Sfîntul mucenic a rugat pe călău să aştepte puţin pînă ce se va ruga şi a cerut apă. Apoi, unul din cei ce veniseră la acea privelişte, luînd un vas, a scos apă din rîu şi a adus mucenicului. Deci, sfîntul mucenic, spălîndu-şi mîinile şi faţa, a stat spre răsărit şi, însemnîndu-se cu semnul Sfintei Cruci, a început a se ruga, zicînd: „Slavă Ţie, Dumnezeul părinţilor noştri! Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, de care se cutremură toată făptura şi toţi Ţi se închină, ca unui Făcător al cerului şi al pămîntului! Ţie, Dumnezeului tuturor, Cel nevăzut şi nestricăcios, cu frică îţi stau înainte Serafimii, neîndrăznind a căuta spre Tine şi strigă neîncetat: Sfînt, Sfînt, Sfînt, Domnul Savaot, plin este cerul şi pămîntul de slava Ta! Pe Tine Te binecuvintează soarele de pe cer. Pe Tine Te binecuvintează pămîntul şi cele de pe el: oamenii, dobitoacele şi toată suflarea cea vie Ţie îţi cîntă laudă, că Unul eşti în toţi vecii, Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh! Stăpîne, adu-Ţi aminte de cei ce se tem de Tine şi înalţă mulţumiri preasfînt numelui Tău, nu mă trece cu vederea şi pe mine păcătosul şi nevrednicul robul Tău, Iubitorule de oameni, Doamne!”

După aceea a zis către cei ce erau creştini: „Fraţilor şi părinţilor, aduceţi-vă aminte de ostenelile mele; pentru că nu m-am lenevit a pătimi pentru Domnul nostru, ca să-mi fie milostiv mie şi tot neamului creştinesc. Ştiţi cîtă cale am făcut? M-au adus de la Roma pînă la acest loc legat, cu lanţuri ferecat, purtat cu sila, tîrît şi muncit; toate acestea le-am răbdat cu vitejie. Am biruit tirania lui Tiberie şi pe diavolul, ajutorul lui, nu cu puterea mea, ci cu ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, şi, iată, acum mă duc, ca să stau înaintea Stăpînului meu; iar voi rugaţi-vă pentru mine, ca să aflu milă de la Dînsul”. Apoi a grăit către cei ce aveau să-i taie capul, ca să mai aştepte puţin; şi, plecîndu-şi genunchii, s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd: „Doamne Iisuse Hristoase, ascultă pe robul cel ce a pătimit pentru numele Tău, dăruieşte dar trupului meu ca unde se va pune, acolo să se dea tămăduire bolilor întru slava preasfînt numelui Tău”.

Şi s-a auzit glas din cer făgăduindu-i să-i împlinească cererea. După aceea mucenicul a zis către ostaşi: „Fraţilor, săvîrşiţi degrabă porunca voastră”. Iar călăul cel cu numele Celestin a zis către sfînt: „Mucenice al lui Hristos, roagă-te Dumnezeului Tău, ca să nu-mi socotească aceasta ca păcat; căci îmi este poruncit, ca să te ucid pe tine”. Grăit-a lui sfîntul: „Nu de voia ta faci aceasta, ci din poruncă; deci, cel ce a poruncit are păcatul, iar tu degrabă fă ceea ce eşti dator a face, pentru că eu mă săvîrşesc către Domnul meu”. Atunci Celestin i-a legat ochii cu o basma curată şi, scoţînd sabia, voia să-l taie. Însă auzind pe sfinţii îngeri care veniseră să primească sufletul mucenicului, s-a înspăimîntat şi stătea astfel. Iar sfîntul, aşteptînd tăierea cea grabnică, zicea către dînsul: „Frate, fă ceea ce ai să faci”. Răspuns-a călăul: „Mă tem, robule al lui Dumnezeu, pentru că văd pe nişte bărbaţi luminaţi aproape de tine”. Iar sfîntul a strigat către Dumnezeu, zicînd: „Doamne Iisuse Hristoase, dă-mi mie să mă sfîrşesc în ceasul acesta!”

Atunci îngerii s-au îndepărtat puţin de la dînsul, iar Celestin, apropiindu-se, i-a tăiat cinstitul lui cap, şi îndată sfîntul lui suflet s-a luat de mîinile îngereşti şi s-au dus la cer în glasul laudei lui Dumnezeu. Atunci, s-a auzit acel glas îngeresc de tot poporul creştinesc, cel ce stătea de faţă acolo. Astfel, Sfîntul Mucenic Alexandru şi-a săvîrşit nevoinţa pătimirii sale, iar trupul lui cel cinstit – după ce poporul a plecat – ostaşii, din porunca muncitorului Tiberian, l-au aruncat în rîul acela, şi s-au dus.

După rînduiala lui Dumnezeu, patru cîini au tras la mal din apă, trupul mucenicului şi-l lingeau cu limbile lor şi şedeau lîngă el, păzindu-l de fiare şi de păsările cele mîncătoare de trupuri, pînă ce a ajuns la locul acela maica mucenicului, fericita Pimenia. Aceea, luînd trupul mult pătimitor al iubitului său fiu, l-a uns cu aromate şi, învelindu-l cu pînze curate, l-a îngropat cu cinste lîngă rîul Erhinului; şi se dădeau bolnavilor tămăduiri multe de la mormîntul mucenicului. Odată, sfîntul s-a arătat în vedenie maicii sale şi a mîngîiat-o şi i-a vestit mutarea fără de zăbavă a ei către Dumnezeu, cu care acum, stînd înaintea scaunului slavei lui Dumnezeu, în ceata sfinţilor mucenici, roagă pentru noi milostivirea cea iubitoare de oameni a Domnului, şi slăveşte pe Tatăl, pe Fiul, şi pe Sfîntul Duh, pe Unul Dumnezeu în Treime, Cel slăvit de toată făptura cea văzută şi nevăzută, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Preacuviosul Părintele nostru Pavsicacos, episcopul Sinadei

Adaugat la mai 26, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

mai 26, 2020

Acest fericit avea patrie cetatea Apamiei şi părinţi din cei aleşi şi de bun neam şi hrăniţi cu adevărata credinţă creştinească. Iar el, tînăr încă fiind, se înfrîna cu postul, cu îndelunga rugăciune şi cu cealaltă aspră petrecere. Pentru care s-a şi supus vieţii sihăstreşti şi se hrănea cu puţină pîine şi apă; şi întrebuinţînd meşteşugul doctoresc, vindeca şi trupurile şi sufletele; se lupta împotriva demonilor şi-i izgonea; slăbănogirile le vindeca, îngheboşările îndreptă, şi alte preamărite minuni săvîrşea. Iar prin vădirea Celui ce pe toate le face arătate făcîndu-se cunoscut patriarhului Constantinopolului, fericitul Chiriac, şi de el hirotonisit fiind, a fost trimis la biserica Sinadelor.

Aici sfîntul îndată cu praştia cuvîntului a izgonit pe lupii cei gînditori şi cu cuvîntul cel ascuţit tăindu-i ca pe nişte mădulare putrede, i-a scos afară, ca să nu pricinuiască vreo vătămare părţii celei sănătoase. Astfel dînd turmelor sale netemere şi vindecare, s-a dus la Constantinopol şi întîlnind pe împăratul Mavrichie, şi vindecîndu-l de patima de care era stăpînit, l-a plecat ca prin hrisov să dăruiască cetăţii sale dajdia cea de peste an, care era o litră de aur. Întorcîndu-se spre Sinada şi ajungînd la locul ce se numeşte Solin, numai prin rugăciune a făcut să izvorască apă ca să potolească setea celor ce călătoreau. Aşa bine şi plăcut lui Dumnezeu vieţuind, şi la mulţi făcîndu-se pricină de mîntuire, şi-a schimbat viaţa şi s-a mutat către cele dorite.

Sfîntul Mucenic Isidor, din Insula Hiului

Adaugat la mai 27, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

mai 27, 2020

În anul dintîi al împărăţiei lui Decie, a ieşit poruncă împărătească, în toate părţile stăpînirii Romei, ca să se scrie, să se numere ostaşii şi să se rînduiască cetele. Şi au mers corăbiile unui voievod, Numerian, la ostrovul (insula) Hiului, în care erau adunaţi cei înscrişi la oaste. În acea vreme era în ostrovul acela, Sfîntul Isidor, cu neamul din Alexandria. Cu trupul era tare şi viteaz, iar cu credinţa creştin, avînd viaţă plăcută înaintea lui Dumnezeu. Toate zilele sale şi le petrecuse în post şi în înfrînare, iar în lucrurile cele bune umbla cu întreagă înţelepciune. De deşer-tăciunile şi desfătările lumii acesteia se ferea şi fugea de necurăţiile păgîneşti. Acesta, pentru vitejia sa, s-a scris în oaste şi s-a rînduit în ceata lui Numerian.

După aceea a ieşit altă poruncă de la împărat, ca toţi cei ce cinstesc pe Hristos să se închine zeilor păgîneşti; iar cei ce nu vor să se închine să fie siliţi cu munci. Mai ales dacă cineva s-ar afla între ostaşi, crezînd întru Hristos, acela să fie silit în tot chipul la închinăciune idolească şi la jertfe, rînduite după obiceiul vechi al Romei. Atunci un ostaş oarecare, cu numele Iulie, apropiindu-se de voievodul Numerian, i-a spus că fericitul Isidor este creştin. Deci, voievodul îndată a poruncit să prindă pe sfîntul şi să-l pună înaintea nedreptei sale judecăţi. Prinzîndu-l şi aducîndu-l, l-a întrebat: „Cum te numeşti?” Răspuns-a sfîntul: „Mă numesc Isidor”. Zis-a voievodul: „Oare tu nu voieşti să te supui împăratului Decie şi să aduci jertfe zeilor?” Răspuns-a Sfîntul Isidor: „Şi cine sînt zeii voştri, ca eu, fiind creştin, să le aduc jertfă? Oare nu sînt idoli surzi şi orbi, neavînd nici o simţire?”

Zis-a voievodul: „O, ce rea şi necurată hulire! Cu adevărat omul acesta este vrednic de mari munci şi pedepse”. Grăit-a sfîntul: „Vrednic sînt ca pentru Dumnezeul meu să pătimesc tot felul de munci şi să sufăr moarte, ca Stăpînul meu să mă învrednicească cetei sfinţilor mucenici, care au murit mai înainte de mine pentru numele Lui cel sfînt. Şi ştiu că cei ce cred şi nădăjduiesc în Hristos nu mor niciodată, pentru că aşa a zis Domnul nostru: Cel ce crede în Mine de va şi muri, viu va fi. Numerian a zis: „Vei jertfi idolilor ca să fii viu, sau nu?” Răspuns-a sfîntul: „Chiar de vei ucide trupul meu, dar peste suflet nu vei putea stăpîni; însă, de acum, munceşte-mă precum voieşti, pentru că am pe adevăratul şi viul Dumnezeu, pe Iisus Hristos, Care acum petrece în mine şi va fi tot cu mine şi după moartea mea; iar eu sînt şi voi fi în El, neîncetînd a mărturisi preasfînt numele Lui, pînă ce sufletul este în trupul meu”.

Zis-a voievodul: „Măcar odată jertfeşte legii împărăteşti şi după aceea vei face ce pofteşti. Răspuns-a sfîntul: „Păgînule, nu mă vei putea amăgi pe mine cu meşteşugul tău, pentru că cel ce s-a lepădat odată de Domnul său, mai poate să se numească credincios? Adică, dacă cineva este necredincios în puţin, apoi este necredincios şi în mult; iar mie să nu-mi fie în gînd a face ceva necredincios şi neplăcut Domnului meu”. Zis-a voievodul: „Isidore, eu te sfătuiesc de bine, ascultă sfatul meu; iar de nu vei asculta, voi pune cumplite munci pe tine, pînă ce vei mărturisi mărirea zeilor noştri”.

Atunci Numerian a poruncit la patru ostaşi, ca să-l dezbrace şi să-l bată cu vine de bou fără milă. Fiind sfîntul bătut, îi ziceau cei ce stăteau împrejurul lui: „Isidore, supune-te voii împărăteşti, mai înainte pînă a nu muri în munci”. Sfîntul a răspuns lor: „Eu mă supun voii şi poruncii Domnului meu, Împăratul Cel ceresc şi veşnic; pe Acela Îl mărturisesc, Îl cinstesc şi nu-L voi lăsa, nici nu mă voi lepăda de El, ca şi eu să nu fiu lepădat de El în ziua Judecăţii!” După acea bătaie, muncitorul îl amăgea pe sfînt cu momeli şi îl înfricoşa cu îngroziri, vrînd să-l plece la a sa păgî-nătate; dar nimic n-a sporit, ci auzea de la dînsul numai dosădiri şi ocări pentru el şi zeul său. Deci, umplîndu-se de mînie, a zis: „Eu voi porunci, ca să taie limba ta cea necurată”. Răspuns-a sfîntul: „Chiar şi limba mea de o vei tăia, tot nu vei lua din gura mea mărturisirea numelui lui Iisus Hristos”. Şi îndată i-au tăiat limba mucenicului după porunca muncitorului; însă, sfîntul, şi după tăierea limbii vorbea bine, slăvind pe Hristos, adevăratul Dumnezeu.

Voievodul, cuprinzîndu-se de spaimă, a căzut la pămînt şi şi-a pierdut limba sa şi a rămas mut; încît după ce l-a ridicat de la pămînt nu putea să vorbească nimic, fără numai prin semne spunea şi, cerînd hîrtie, a scris pe dînsa aceste cuvinte: „Pe Isidor cel ce nu voieşte să se supună poruncii împărăteşti, poruncesc să-i taie capul cu sabia”. Aceasta citindu-se, sfîntul mucenic a strigat cu bucurie, zicînd: „Mulţumesc Ţie, Doamne Iisuse Hristoase, că nu m-ai depărtat pe mine de la dar şi de la mila Ta. Te laud pe Tine, Stăpîne, viaţa şi suflarea mea, şi cînt Ţie, Doamne, puterea mea şi luminarea minţii mele, Cel ce mi-ai dat mie limbă neîncetată, ca să slăvesc măririle Tale”. După acestea călăul, luînd pe mucenic, l-a dus la tăiere. Şi mergea Sfîntul Isidor bucurîndu-se, mergînd înainte la junghierea sa, ca un mieluşel fără de prihană. Deci, căutînd spre cer cu luminoasă faţă şi cu ochii veseli, grăia: „Sfinte Stăpîne, mulţumesc Ţie că mă primeşti pe mine acum, cu bunăvoirea Ta, întru locaşurile Tale şi în locurile cele de odihnă”.

Sosind la locul la care era să se săvîrşească, a cerut vreme spre rugăciune şi, rugîndu-se, şi-a plecat sub sabie cinstitul lui cap. Astfel s-a tăiat pentru Hristos, Care Şi-a plecat pe Cruce Sfîntul Său cap, pentru noi. După tăierea capului Sfîntul Mucenic Isidor, cinstitul lui trup a fost aruncat spre mîncarea cîinilor şi fiarelor. Dar un oarecare Amonie, prieten al lui şi creştin tăinuit, a luat sfîntul lui trup şi, săpînd în taină un mormînt împreună cu ceilalţi fraţi credincioşi, l-au pus în pămînt, ca pe o vistierie de mare preţ.

Apoi singur s-a făcut următor nevoinţei celei pătimitoare. Pentru că, plecînd Amonie cu corabia spre Elespont în Cizic, s-a încununat cu cununa mucenicească. Apoi moaştele cele cinstite ale Sfîntului Isidor, venind din Efes oarecare dreptcredincioasă femeie, anume Mironia, le-a scos din pămînt şi le-a uns cu miresme de mult preţ şi, înfăşîndu-le cu pînză curată, le-a pus la un loc cinstit, deasupra cărora, după încetarea prigoanei, a zidit o biserică în numele lui, iar bolnavii luau tămăduiri de la cinstitele lui moaşte, întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel slăvit împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh. Amin.

Cuviosul stareţ Serapion Sindonitul

Adaugat la mai 27, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

mai 27, 2020

În părţile Egiptului era un stareţ oarecare cu numele Serapion Sindonitul. El nu avea haine pentru a-şi acoperi goliciunea trupească decît numai un sindon. Acesta s-a făcut monah din tinereţe şi n-a cîştigat nici o avere în lumea aceasta, neavînd nici chilie, nici adăpost, ci îşi petrecea viaţa ca o pasăre, nevoind să şadă în casă acoperită sau să se odihnească; ci, purtînd o cămaşă şi o evanghelie mică, trecea din loc în loc şi unde îl apucă noaptea, acolo se odihnea.

Sculîndu-se dimineaţa, nu petrecea la un loc; ci umbla ca un om fără de trup şi pentru aceea se numea fără de patimă de cei mai mulţi. De multe ori trecătorii îl aflau afară din satul în care petrecuse mai înainte şi, şezînd lîngă cale, plîngea cu amar. Şi-l întrebau, zicînd: „Pentru ce plîngi, bătrînule? Iar el răspundea către dînşii: „Domnul meu mi-a încredinţat bogăţia Sa, iar eu am pierdut-o şi am păgubit-o. Şi, pentru aceea, vrea să mă muncească”. Aceasta o grăia în pildă; pentru că numea Domn pe Dumnezeu, iar bogăţia, sufletul său cel zidit după chipul lui Dumnezeu, pe care l-a răscumpărat cu sîngele Fiului lui Dumnezeu. Cei ce auzeau aceasta, nu înţelegeau ce zice; ci pentru aur credeau că grăieşte. Deci, unii îi aruncau puţină pîine, iar alţii poame, zicîndu-i: „Ia, frate, acestea; iar pentru bogăţia pe care ai pierdut-o, nu te mîhni, fiindcă Dumnezeu poate să ţi-o trimită înapoi”. Şi stareţul le răspundea lor: „Amin! Amin!”

Mergînd la Alexandria, a întîmpinat pe un om sărac şi gol, tremurînd de frig. Şi, stînd, a început a se gîndi: „Cum eu, socotindu-mă că sînt pustnic şi lucrător al poruncilor lui Hristos, port haină? Iar acest sărac se topeşte de frig şi eu nu mă milostivesc spre el. Cu adevărat, de nu voi acoperi goliciunea lui şi de-l voi lăsa pe el să moară de frig, mă voi osîndi în ziua judecăţii ca un ucigaş”. Şi, dezbrăcînd de pe sine sindonul, l-a dat săracului. Astfel, el şedea gol, ţinînd sub braţ Sfînta Evanghelie, pe care o purta. Trecînd pe acolo un cunoscut al lui şi, văzîndu-l gol, i-a zis: „Părinte Serapioane, cine te-a dezbrăcat pe tine?” Iar el, arătînd Sfînta Evanghelie, i-a zis: „Aceasta m-a dezbrăcat!” După aceea a întîmpinat pe un om, pe care îl duceau la temniţă pentru datorie, şi, fiindu-i milă de el şi neavînd ce să-i dea lui, a vîndut Evanghelia pe care o purta şi a plătit datoria acelui om.

Astfel, s-a dus gol la coliba sa în care petrecea. Văzîndu-l ucenicul gol, i-a zis: „Părinte, unde este haina ta cea mică?” Răspuns-a stareţul: „Am trimis-o pe ea înainte, fiule, fiindcă în locul aceleia îmi trebuie una mai bună”. Iar ucenicul a zis: „Dar Evanghelia cea mică unde este?” Răspuns-a stareţul: „Cu adevărat, fiule, aceea îmi zicea în toate zilele: „Vindeţi averea şi o dă săracilor, ca s-o afli în ziua judecăţii!” Deci, am ascultat cele cuprinse în ea şi am făcut precum mă sfătuia aceea, adică am vîndut-o şi banii i-am dat celui ce avea trebuinţă, ca să aflu îndrăzneală înaintea Dumnezeului nostru Iisus Hristos; după cum am citit în Sfînta Evanghelie”. Deci, un cunoscut i-a dat lui alt sindon prost şi rupt, ca să se acopere.

Acest stareţ necîştigător cu duhul şi sărac cu lucrul, după multe călătorii, a mers în Elada şi a petrecut în Atena trei zile. Acolo, neputînd să capete de la cineva pîine, a flămînzit, pentru că nimeni nu-i dădea nimic, iar să cumpere, nu avea cu ce. Căci, ascultînd cuvintele lui Hristos, niciodată nu purta vreun ban de aramă, nu avea pungă, nici cojoc şi nici altceva, decît numai sindonul cel rupt, cu care îşi acoperea goliciunea trupului. În ziua a patra, flămînzind foarte tare, a stat în cetate într-un loc înalt şi a început a plînge şi a striga: „Bărbaţi ai Atenei, ajutaţi-mă!” Şi s-au adunat la el filosofii, care erau mai mari în cetate şi l-au întrebat: „De unde eşti, bătrînule? Şi de ce lucru pătimeşti?” Iar el a zis: „Cu neamul sînt egiptean şi, de cînd am ieşit din adevărata mea patrie, în trei datorii am căzut. Deci, doi datornici m-au lăsat, neavînd ce să ia de la mine, iar al treilea încă nu mă părăseşte, ci îşi cere mereu datoria sa”. Iar filosofii l-au întrebat: „Cine sînt datornicii tăi şi care este cel ce te supără? Spune nouă, ca să te ajutăm”.

Atunci stareţul le-a zis: „Din tinereţe m-au tulburat pofta trupului, iubirea de argint şi foamea pîntecelui. Deci, de cele două dintîi m-am izbăvit şi nu mă mai tulbură, pentru că nu poftesc plăceri trupeşti, nici averi nu-mi trebuiesc; dar flămînzia pîntecelui nu voieşte să mă lase. Că, iată, este a patra zi de cînd n-am mîncat şi nu încetează a mă supăra pîntecele, cerînd datoria cea obişnuită de hrană”. Deci, unii din filosofi, socotind că grăieşte înşelăciune, i-au dat un galben şi-l urmau de departe, vrînd să vadă ce va face cu galbenul acela. El, luînd acel galben, a alergat la vînzătorul de pîine şi, punînd galbenul înaintea celui ce vindea pîine, a luat o pîine şi s-a dus şi nu s-a mai arătat în cetatea aceea.

Atunci, filosofii au cunoscut cu adevărat că bărbatul acela este îmbunătăţit. Deci, au dat pentru pîine preţul cel cuviincios vînzătorului, iar galbenul lor l-au luat înapoi. Fericitul Serapion, ducîndu-se în părţile Lachedemoniei, a auzit despre unul mai mare în cetate că ţine de credinţa maniheilor, dar este îmbunătăţit cu viaţa. Deci, s-a dus la el şi s-a vîndut pe sine în robie şi după doi ani l-a izbăvit de eres, cu darul lui Hristos, şi l-a întors la dreapta credinţă a Bisericii, împreună cu femeia şi cu toată casa lui.

Aceia l-au iubit pe el, nu ca pe un rob credincios, ci ca pe un părinte adevărat, şi-l cinsteau foarte mult şi, bucurîndu-se, slăveau pe Dumnezeu pentru izbăvirea lor de eres. Deci stareţul, petrecînd la ei cît era de trebuinţă spre mîntuirea lor şi, înapoind preţul cel luat de la ei pentru sine, s-a dus de acolo şi după obiceiul său, umbla prin ţări şi prin cetăţi.

Se povesteşte despre el şi aceasta: Că mai înainte – fiind tînăr -, s-a vîndut pe sine unui lăutar elin pe douăzeci de galbeni, pe care, păstrîndu-i, i-a înapoiat celui ce-i dăduse, după ce l-a întors pe el şi pe toată casa la Hristos Dumnezeu. Pentru că lăutarul, vedea pe robul său petrecînd în toate zilele în posturi, deoarece gusta numai seara puţină pîine şi bea apă cu măsură; iar noaptea, sculîndu-se, se ruga Dumnezeului său cu lacrimi. Pentru aceea el s-a umilit mai întîi, apoi femeia lui şi după aceea toată casa lui a crezut în Hristos, adevăratul Dumnezeu, şi au luat Sfîntul Botez. Şi i-au zis lui: „Vino, frate, să te eliberăm din robia ta, căci tu ne-ai eliberat din robia diavolului”. Iar el le-a zis lor: „De vreme ce Dumnezeul meu a lucrat mîntuirea sufletelor voastre, vă voi spune taina mea: Eu, fiind liber, de neam din Egipt, văzîndu-vă pe voi în mare rătăcire şi pierzanie, mi s-a făcut milă de voi. De aceea m-am vîndut vouă, ca să pot cu ajutorul lui Dumnezeu a vă povăţui la calea mîntuirii.

Deci, acum luaţi-vă argintul vostru, mîntuindu-vă Domnul prin mine smeritul, iar eu mă voi duce ca să mă îngrijesc de mîntuirea altora”. Însă ei l-au rugat mult, zicînd: „Te vom cinsti ca pe un părinte şi domn al nostru; iată, de acum tu să ne fii stăpîn, iar noi să-ţi fim robi, numai să nu te duci de la noi!” Dar ei n-au putut să-l înduplece pe el şi, nevoind să ia arginţii lui, îi ziceau: „Să-l împarţi la săraci, căci noi ne îndestulăm cu mîntuirea noastră”. Omul lui Dumnezeu le-a răspuns: „Voi singuri să împărţiţi cele ce sînt ale voastre; pentru că eu argintul cel străin nu-l dau la săraci!” Iar ei iarăşi îl rugară, ca măcar după un an să-i cerceteze. Deci, s-a dus de la ei în alte părţi.

Odată a aflat o corabie, plecînd de la Alexandria spre Roma. Şi, dorind să se ducă acolo, a intrat în ea; iar corăbierii, pornind, n-au întrebat pe stareţ, de a adus ceva în corabie, pentru că socoteau că unul dintre dînşii a luat lucrurile stareţului în corabie, deşi îl vedeau în sindonul cel rupt, însă credeau că are preţul pentru plata cea cuviincioasă a corabiei. După ce s-a îndepărtat de la mal, ca la cinci sute de stadii, au început a mînca la apusul soarelui, iar pe stareţ văzîndu-l că nu mănîncă nimic, socoteau că posteşte în ziua aceea.

Apoi, văzîndu-l a treia zi că nu mănîncă nimic, socoteau întîi că boleşte de văzduhul mării şi nu poate să mănînce. După aceea, în a patra şi a cincea zi, văzîndu-l petrecînd nemîncat, l-au întrebat: „Omule, pentru ce nu mănînci?” Iar el le-a răspuns: „De vreme ce nu am ce mînca, de aceea nu mănînc”. Şi se întrebau unul cu altul: „Cine a luat din corabie lucrurile acelui om?” Deci, înştiinţîndu-se că n-a adus nimic cu el, au început a cîrti contra lui, zicîndu-i cu mînie: „Pentru ce ai intrat aici, neavînd nimic? Ce vei mînca? Şi cu ce vei plăti nouă taxa care se cade?” Iar stareţul le-a răspuns: „Eu, precum mă vedeţi, n-am nimic mai mult, decît această haină proastă şi ruptă care este pe mine. Iar de nu voiţi să mă duceţi cu voi, apoi să mă întoarceţi înapoi şi să mă lăsaţi acolo de unde m-aţi luat”. Iar ei i-au zis: „Măcar de ne-ai da şi o sută de galbeni ca să ne întoarcem înapoi pentru tine, n-am voi să facem asta, de vreme ce avem vînt de bun ajutor în calea în care ne aflăm”. Deci, ei au îngăduit pe stareţ în corabie, hrănindu-l pentru Dumnezeu.

Cuviosul, mergînd la Roma, înconjura pe toţi pe care îi auzea că vieţuiesc cu bunătăţi şi, vorbind cu aceia, îşi primea folos, că pentru aceea umbla ca un străin, ca să-şi adune duhovniceasca bogăţie şi să-şi cumpere cereştile bunătăţi pentru odihna veşnică, pe care le-a cîştigat cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, a Căruia este slava în veci. Amin.

Sfîntul Isidor, cel nebun pentru Hristos

Adaugat la mai 27, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

mai 27, 2020

Fericitul Isidor era din părţile Apusului, de neam roman şi din ţinutul nemţesc. El, iubind credinţa cea adevărată şi dreptcredincioasă, a ieşit din casa sa, s-a dezbrăcat de hainele sale şi s-a făcut nebun pentru Hristos, asemănîndu-se vechilor sfinţi Andrei, Simeon şi celorlalţi, care au plăcut lui Dumnezeu întru nebunie, care, la oameni, se pare a fi nebunie, iar înaintea ochilor văzători ai lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decît înaintea oamenilor.

Deci, fericitul Isidor, prefăcîndu-se a fi nebun, a ieşit din pămîntul şi patria sa şi s-a dus spre părţile Răsăritului, unde a pătimit de la oamenii cei nebuni multe necazuri, ocări şi bătăi. El răbda frigul iernii şi arşiţa soarelui, fiind gol, şi obosea trupul cu ostenelile de zi şi de noapte. Umbla ziua ca un nebun, iar noaptea se ruga neîncetat şi, plîngînd, zicea în sine: O, Isidore, prin multe scîrbe ţi se cade a intra în Împărăţia cerului, pentru că este silită, şi silitorii sînt puţini care o apucă”. Fericitul, mîngîindu-se cu aceste cuvinte, umbla din cetate în cetate, pînă ce a ajuns la slăvita cetate a Rostovului, care avea mult popor şi a voit să vieţuiască în ea. Deci, toţi îl socoteau că este nebun şi cu mintea pierdută; pentru aceea îl chinuiau cu multe bătăi şi ocări pe robul lui Hristos. Iar el, fiind ca într-un trup străin, toate le răbda cu mulţumire, răsplătind ocărîtorilor şi chinuitorilor săi nu cu rău pentru rău, ci se ruga pentru dînşii în mintea sa, zicînd către Dumnezeu: „Doamne nu le socoti acestea ca păcat”. Dar nimeni nu ştia îmbunătăţita lui viaţă.

În cetatea aceasta, el şi-a făcut pe un loc uscat ce era în mijlocul bălţii, o colibă de vreascuri neacoperită – unde se află acum şi sfintele lui moaşte. Şi era lui acea colibă casă de rugăciune, şi cămară încuiată, ca să nu fie văzut de oameni în timpul rugăciunii. Deci, toată ziua umbla prin cetate, făcînd nebunii după obiceiul său şi răbdînd necazuri de la cei nepricepuţi; iar, sosind noaptea, intra în coliba sa şi acolo stătea la rugăciune de seara pînă dimineaţa, înălţînd cu lacrimi şi cu plecări de genunchi rugăciuni către Dumnezeu; iar sosind ziua ieşea la nebunia sa. Uneori, slăbind trupul de multă osteneală, se arunca pe uliţele cetăţii în gunoi sau în măturături şi, dormind puţin, se odihnea. Iar dacă dormea vreodată în coliba sa, el se culca pe pămîntul gol, pentru că nu avea nimic într-însa, decît numai mult ostenitul său trup şi vreascuri împrejurul lui, dar şi acelea neacoperite. Iar de era ger, ori zăduf, ori zăpadă, ori ploaie, sfîntul pe toate le răbda, şezînd în coliba sa fără acoperămînt, ca unul fără de trup. Şi, astfel, petrecea în toate zilele vieţii sale, pentru dragostea lui Dumnezeu. Pe cît a iubit el pe Dumnezeu, pe atît şi Dumnezeu l-a iubit şi l-a preamărit în lumea aceasta cu darul Său minunat, mai înainte de a-l preamări în cereasca Sa împărăţie cea fără de sfîrşit, prin răsplătirea bunătăţilor celor negrăite.

Odată s-a făcut o minune vrednică de mirare şi de neuitare, în acest chip: Nişte neguţători, luîndu-şi mărfurile lor, călătoreau într-o corabie pe mare, şi, deodată, la un loc, a stat corabia şi nu putea să se mişte de acolo, încît, izbindu-se de valuri, toţi care erau în ea se deznădăjduiseră de viaţa lor şi aşteptau moartea în linişte. Apoi au socotit, să arunce sorţi pentru cine a stat corabia şi este izbită de valuri. Şi sorţul a căzut pe un neguţător dintre ei, care era din cetatea Rostovului, unde vieţuia Sfîntul Isidor. Deci, au pus pe acel neguţător pe o scîndură şi l-au lăsat în mare şi corabia s-a pornit degrabă din locul acela; iar omul acela, purtat de valuri pe scîndură, se afla în pragul morţii, neaşteptînd ajutor de la nimeni. Dar, iată, fără de veste a stat înaintea lui plăcutul lui Dumnezeu, Isidor, umblînd pe mare ca pe uscat şi zicînd către dînsul: „Omule, mă ştii pe mine cine sînt?” Iar neguţătorul, abia putînd să vorbească, i-a zis: „O, Isidore, robul lui Dumnezeu, cel ce vieţuieşti în cetatea noastră, nu mă lăsa să mă afund în marea aceasta, ci ajută-mi mie ticălosului şi mă izbăveşte de moartea cea amară”.

Atunci sfîntul l-a luat de mînă, l-a pus pe scîndura aceea, care îi era întocmai ca o luntre şi care înota neafundată pe deasupra apei. Deci, sfîntul, îndreptînd-o, a alergat repede în urma corabiei şi, ajungînd-o, a pus pe acel om în ea întreg, sănătos şi cu nimic vătămat, apoi i-a poruncit, zicîndu-i: „Să nu spui nimănui de mine, ci să spui că puterea dumnezeiască te-a izbăvit din adîncurile mării”. Dar cei ce erau în corabie, văzînd pe prietenul lor pe care îl aruncaseră în mare, că era cu dînşii viu şi sănătos, s-au mirat şi s-au înspăimîntat şi slăveau puterea lui Dumnezeu.

Apoi, după ce s-a întors neguţătorul acela în cetatea sa, a întîmpinat pe Isidor, izbăvitorul său, pe uliţele cetăţii, făcînd nebunii, şi nu putea să spună cuiva de dînsul, decît numai se închina lui de departe; iar el, iarăşi îl îngrozea să nu spună nimănui de ceea ce se făcuse pe mare. Astfel, neguţătorul acela a păzit aceea în tăcere pînă la moartea plăcutului lui Dumnezeu. Se mai făceau de către dînsul şi alte minuni, cu darul lui Dumnezeu, dar n-au venit întru arătare, că, precum era viaţa lui cea îmbunătăţită şi tăinuită ca sub un obroc, sub chipul nebuniei, tot aşa şi facerile lui de minuni se săvîrşeau în taină.

Odată s-a dus în curtea voievodului Rostovului, iar voievodul avea atunci la el la prînz pe episcop şi, apropiindu-se sfîntul de pristavul băuturilor, cerea să bea de la dînsul, ca şi cum era însetat; pentru că fericitul nu înseta de băutură, ci de mîntuirea celui ce putea ca, măcar pentru un pahar de apă rece, să nu se lipsească de plată de la Domnul; iar pristavul nu numai că nu i-a dat băutură, dar l-a gonit cu cuvinte ocărîtoare. Deci, ospătînd voievodul cu episcopul, a venit vremea băuturii şi, voind slugile să toarne în pahare, nu s-a găsit băutură în vase, căci deodată toate s-au uscat, încît slugile s-au înfricoşat şi au spus despre aceea voievodului, care, şi el, mîhnindu-se, se mira foarte mult. Atunci, înştiinţîndu-se că a venit în curtea lui nebunul Isidor şi a cerut să bea, mai mult s-a mîhnit şi se mînia asupra pristavului; căci a înţeles că pentru nemilostivirea pristavului, care a trecut cu vederea pe săracul care cerea, s-a făcut de la Dumnezeu o minunată pedepsire ca aceea.

Deci, îndată a trimis prin toată cetatea să caute pe fericitul Isidor şi să-l aducă cu rugăminte în casa voievodului, dar n-a fost găsit. După ce s-a sfîrşit prînzul voievodului, fiind cuprins de ruşine pentru aceea, căci nu era băutură pentru oaspeţi, a venit la ei Sfîntul Isidor, avînd în mîini o prescură şi a dat-o episcopului, zicînd ca şi cum ar fi nebun: „Arhiereule, primeşte această prescură, pe care am luat-o în acest ceas din mîinile prea sfinţitului mitropolit al Kievului, în biserica Sfintei Sofia”. Deci, îndată cu venirea sfîntului, toate vasele s-au umplut de băutură, ca şi mai înainte, de care minune toţi s-au mirat foarte mult şi cu frică preamăreau pe Dumnezeu, care a făcut minunate lucruri prin robul cel tăinuit.

Însă, această minune s-a făcut înaintea sfîrşitului sfîntului şi minunat este cuvîntul lui, care le-a zis că „în acest ceas am luat prescuri din mîinile preasfinţitului mitropolit al Kievului!” Pentru că nu era mincinos cuvîntul plăcutului lui Dumnezeu, ci adevărat şi credincios; de vreme ce a fost răpit de îngerul lui Dumnezeu din Rostov în Kiev şi, iarăşi, în acelaşi ceas a fost adus din Kiev în Rostov. Aceasta s-a întîmplat astfel, după cum odinioară s-a în-tîmplat Cuviosului Gheorghe, egumenul Muntelui Sinai, care într-un ceas a fost răpit în Ierusalim şi, împărtăşindu-se cu dumnezeieştile Taine din mîinile preasfinţitului patriarh Petru, iarăşi s-a aflat în Sinai, în chilia sa. Despre aceasta se scrie în Limonar; tot astfel s-a făcut şi cu Sfîntul Isidor.

După aceasta, robul lui Dumnezeu nu se mai arăta în cetate, precum avea obiceiul să umble, pentru că se mutase la Domnul, în coliba sa. Neştiind nimeni de sfîrşitul lui, deoarece sfîntul lui suflet a fost dus de sfinţii îngeri în cerescul Ierusalim, îndată o bună şi plăcută mireasmă a umplut toată cetatea şi toţi se minunau cu spaimă de acea neobişnuită şi frumoasă mirosire, zicînd unul către altul: „De unde iese această plăcută mireasmă?” Pentru că nu ştiau că murise plăcutul lui Dumnezeu.

Un om, mergînd pe lîngă coliba sfîntului, a simţit mai multă bună mirosire ce ieşea din colibă. Atunci s-a uitat în ea şi a văzut pe sfîntul, zăcînd la pămînt, avînd faţa în sus şi mîinile strînse în chipul crucii, precum se cade. Şi, cunoscînd că de curînd s-a sfîrşit, a alergat şi a spus celorlalţi oameni. Deci, mergînd nişte bărbaţi temători de Dumnezeu, care ştiau viaţa sfîntului cea plăcută lui Dumnezeu şi aveau dragoste către el, au îngropat cinstitul şi mult ostenitul lui trup în acelaşi loc, unde a murit.

În acea vreme a alergat şi acel neguţător, pe care sfîntul l-a izbăvit de înecare în mare şi, căzînd la mormîntul sfîntului cu lacrimi, spunea tuturor acea minune ce se făcuse. Deci, oamenii cei cucernici, sfătuindu-se, au zidit deasupra mormîntului fericitului – cu binecuvîntarea arhiereului -, o biserică a Înălţării lui Hristos, Care a înălţat pe cel ales din poporul Său. Iar de la mormîntul Sfîntului Isidor, au început a se da, celor ce alergau cu credinţă la el, tămăduiri tuturor bolilor, întru slava Domnului nostru Iisus Hristos, Cel slăvit împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh în veci. Amin.

Tot în această zi, pomenirea celui între sfinţi părintele nostru Leontie patriarhul Ierusalimului, care la anul 1175, cu pace s-a săvîrşit.

Cuviosul Pahomie cel Mare

Adaugat la mai 28, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

mai 28, 2020

Cuviosul părintele nostru Pahomie era de neam din părţile Tebaidei Egiptului, născut din părinţi păgîni, închinători de idoli, ca un crin ieşit din mărăcini. Pe acesta, Domnul nostru Iisus Hristos l-a însemnat din copilărie pentru a Sa sfîntă slujbă; căci, Pahomie, fiind încă prunc, părinţii lui îi dădeau să guste din jertfele idolilor; dar el, gustîndu-le, îndată le vărsa ca pe nişte otravă vătămătoare de suflet, deoarece sufletul în care avea să petreacă Dumnezeu, nu putea să mistuie partea cea diavolească în pîntecele lui de prunc.

Crescînd el, părinţii lui l-au dus odată la capiştea idolească, care era lîngă rîul Nilului şi unde diavolul petrecea în idolul cel ce dădea răspunsuri la oamenii cei ce îl întrebau, înşelînd astfel poporul care credea că idolul lor zeu, vorbeşte cu ei. Pahomie, mergînd acolo, diavolul a tăcut şi idolul a rămas mut, iar popa idolesc se mira că zeul lor a amuţit şi îl ruga cu multe jertfe ca să le vorbească, însă el nu putea să grăiască nimic. Apoi, diavolul i-a descoperit taina aceea că, din cauza venirii lui Pahomie, nu poate să grăiască către popor. Deci, slujitorul, căutînd spre prunc, a strigat cu glas tare, zicînd: „Pentru ce aţi adus aici pe vrăjmaşul zeilor noştri? Scoateţi-l îndată afară de aici!” Părinţii lui Pahomie s-au mîhnit pentru aceasta, mirîndu-se şi zicînd între ei: „Ce o să fie pruncul acesta, că din jertfă nu poate să guste nimic, de vreme ce îndată ce gustă, o şi varsă?” Şi ei, nepricepînd aceasta, au tăcut. După aceea l-au dat la învăţătura cărţii egiptene şi la filosofia cea veche.

În acea vreme, împărăţind Constantin cel Mare, a dat poruncă să se adune oaste contra muncitorului Maxentie. Deci, comandanţii împărăteşti, ajungînd pînă în părţile Egiptului, au luat cu sila în rînduiala ostăşească pe mulţi tineri, între care era şi tînărul Pahomie, fiind în vîrstă de douăzeci de ani. Pornind cu ei într-o corabie pe mare, au ajuns într-o cetate creştinească din Tebaida, care se numea Oxirinhos. Acolo tinerii erau ţinuţi sub străji, iar locuitorii cetăţii, văzînd pe acei tineri păziţi cu străji şi auzind cele despre ei, li s-a făcut milă de dînşii. Deci, după obiceiul iubirii de străini al creştinilor, le aduceau cele de trebuinţă, adică îndestulare de bucate şi de băuturi, şi-i mîngîiau pe dînşii în necaz. Pahomie se minuna văzînd atît de mare dragoste care li se făcea de cetăţenii aceia. Deci, înştiinţîndu-se de la cei ce erau cu dînsul, că creştinii sînt milostivi spre toţi, dar mai ales spre creştini, întreba de numirea aceea, adică ce sînt creştinii, de vreme ce nu auzise nici de numele lui Hristos, nici de creştini.

Atunci ei i-au spus lui: „Creştinii sînt oameni dreptcredincioşi, care cred în adevăratul Dumnezeu, care este în cer, Făcătorul tuturor şi Atotţiitorul, în Unul Născut Fiul Său, Domnul Iisus Hristos şi în Duhul Sfînt. Sînt buni la obiceiuri şi milostivi către toţi, făcîndu-le bine şi dîndu-le în dar toate cele de trebuinţă; şi pentru toate acestea, aşteaptă răsplătire de la Unul Dumnezeu”. Tînărul Pahomie, auzind unele ca acestea, se minuna de credinţa creştinească, se lumina cu mintea, se aprindea cu inima în frica lui Dumnezeu şi se bucura cu sufletul de auzirea numelui lui Hristos.

Deci, depărtîndu-se puţin de tovarăşii săi şi fiind singur, şi-a întins mîinile spre cer şi a zis: „Doamne, Dumnezeul creştinilor, Cel ce ai făcut cerul şi pămîntul, dacă vei căuta spre smerenia mea şi îmi vei dărui pocăinţa dumnezeirii Tale şi mă vei izbăvi de necazul acesta, îţi voi sluji Ţie în toate zilele vieţii mele şi voi vieţui după poruncile Tale”. Astfel rugîndu-se, a pus în mintea sa neuita-ta pomenire a adevăratului Dumnezeu, pe Care Îl cinstesc creştinii. Mergînd de acolo cu ceilalţi ostaşi, se ferea cu dinadinsul de toate lucrurile cele neplăcute lui Dumnezeu. Dacă i se întîmplau lui vreodată ispite trupeşti sau alte pofte lumeşti, se întorcea cu totul de la dînsele, aducîndu-şi aminte de rugăciunea aceea în care şi-a făgăduit adevăratului Dumnezeu viaţa cea plăcută Lui şi s-a luminat la minte cu oarecare dar dumnezeiesc. Pentru aceasta el, din tînăra vîrstă, iubea curăţenia trupească şi se silea a o păzi fără de prihană.

După ce marele şi dreptcredinciosul împărat Constantin a biruit pe vrăjmaşii săi prin credinţa în Hristos, făcîndu-se pace în împărăţia lui, a eliberat cetele ostăşeşti şi astfel s-a dus fiecare întru ale sale. Atunci Pahomie, întorcîndu-se în patria sa, a mers cu sîrguinţă în Tebaida cea de sus, în satul ce se numea Hinovoschia şi, intrînd în biserica creştinească, a cerut Sfîntul Botez. Deci, învăţîndu-se şi deprinzîndu-se cu sfînta credinţă, a luat Sfîntul Botez şi s-a învrednicit împărtăşirii dumnezeieştilor Taine. După ziua aceea, sosind noaptea, a văzut în vedenia visului pogorîndu-se rouă din cer şi umplîndu-i dreapta lui care, închegîndu-se, s-a făcut ca mierea. Şi a auzit un glas de sus, grăind către dînsul: „O, Pahomie, înţelege ceea ce vezi, că acesta este semnul darului care ţi se dă ţie de la Hristos Dumnezeu”.

De la acea vedenie, fericitul Pahomie s-a rănit şi mai mult cu dragostea lui Dumnezeu şi, umilindu-se foarte mult, a dorit viaţa monahicească. Auzind el de un sihastru oarecare cu numele Palamon, care vieţuia într-un loc pustiu, s-a dus la dînsul şi, ajungînd la chilia lui, a bătut în uşă. Iar stareţul, căutînd prin fereastră, l-a întrebat: „Ce voieşti? Şi pe cine cauţi?” Pahomie i-a zis: „Dumnezeu m-a trimis la tine ca să mă faci monah!” Grăit-a lui stareţul: „Nu poţi să fii monah, pentru că cinul călugăresc nu este lucru mic; mulţi au venit aici şi, nesuferind nevoinţa călugărească, s-au întors înapoi”. Pahomie i-a zis lui: „Nu toţi oamenii au acelaşi obicei; primeşte-mă numai şi vremea singură va arăta de pot a suferi greutatea vieţii călugăreşti sau nu”. Grăit-a stareţul: „Ţi-am spus că nu vei putea răbda; deci, să te duci la altul într-alt loc şi să te ispiteşti multă vreme cu postire, iar după aceea vei veni la mine şi te voi primi; pentru că eu vieţuiesc aici cu asprime şi, întărindu-mă cu darul lui Hristos, nu mănînc nimic, decît numai pîine şi sare; iar untdelemn şi vin niciodată nu bag în gură. Eu petrec fără somn întru rugăciune şi învăţătura dumnezeieştilor cuvinte pînă la miezul nopţii, de multe ori chiar şi toată noaptea”.

Stareţul grăind acestea, nu se mîndrea pentru înfrînarea sa, dar voia mai mult cu această frică să gonească de la sine pe tînărul mirean. Pahomie, auzind unele ca acestea, şi mai mult se aprinse după Hristos spre o viaţă ca aceea. Şi zicea către stareţ: „Cred lui Dumnezeu că, cu sfintele tale rugăciuni, îmi va da putere şi răbdare şi mă va povăţui pe mine prin tine la viaţă cea aspră”. Atunci Cuviosul Palamon, văzînd osîrdia lui cea către Dumnezeu şi cunoscînd în el chemarea lui Dumnezeu, i-a deschis uşa şi, primindu-l înăuntru, l-a îmbrăcat în schima monahală. Amîndoi petreceau împreună în postiri şi în rugăciuni, ostenindu-se cu lucrul mîinilor. Lucru lui era a toarce lînă şi a ţese rase, nu pentru vreun cîştig oarecare ci, ca din osteneala mîinilor sale, să hrănească pe săraci. Iar cînd stătea la rugăciunile cele de toată noaptea, dacă îl vedea cîndva stareţul dormitînd, îl scotea afară din chilie şi, umplîndu-i o coşniţă cu nisip, îi poruncea s-o ducă în alt loc şi acolo să o verse; aşa alunga somnul şi îşi ostenea trupul, pentru ca mintea să-i fie deşteaptă la rugăciune.

Deci, stareţul zicea către ucenic: „Trezeşte-te, fiule, şi te deşteaptă, ca să nu te ispitească vrăjmaşul; pentru că în deşert va fi osteneala noastră”. Văzînd Cuviosul Palamon pe fericitul Pahomie ascultător, înfrînat şi sîrguitor către toate nevoinţele pustniceşti şi sporind spre fapta cea îmbunătăţită, se bucura cu sufletul şi slăvea pe Dumnezeu. Sosind ziua prealuminată a Sfintelor Paşti, a zis stareţul către ucenic: „De vreme ce ziua aceasta este de praznic, şi la toţi creştinii această zi a Învierii lui Hristos este zi de bucurie şi de prăznuire, deci, frate, să găteşti şi nouă masa, ca, mîncînd, să ne veselim pentru slava lui Dumnezeu”. Vrînd el îndată cu osîrdie să facă porunca, a luat puţin untdelemn şi a turnat în sare, punîndu-l pe masă. Apropiindu-se stareţul de masă şi văzînd în sare untdelemn, şi-a lovit fruntea cu mîna şi a zis cu lacrimi: „Domnul meu S-a răstignit şi a fost batjocorit şi a suferit pălmuire şi eu să mănînc untdelemn?” Deci, n-a stat la masă să mănînce, pînă ce nu s-a luat sarea şi untdelemnul şi s-au pus altele.

Într-una din zile a venit la dînşii un frate şi, văzînd focul aprins, a zis lui Palamon şi lui Pahomie: „Dacă cineva dintre voi are credinţă, să se pună deasupra acestor cărbuni şi să stea pe ei pînă se va citi rugăciunea Domnului, adică: Tatăl nostru…” Cuviosul Palamon, cunoscînd înălţarea minţii fratelui aceluia, l-a certat, zicîndu-i: „Încetează, frate, cu acea mîndră părere a ta şi nu căuta lucru cel netrebnic, pentru că te amăgeşti”.

Atunci el, mîndrindu-se, s-a suit de voie pe cărbunii cei aprinşi şi stătea citind rugăciunea Domnului, şi astfel a rămas nears; fiindcă prin voinţa lui Dumnezeu, diavolul, care ajută celor mîndri, îl apără de arderea focului. Deci, pogorîndu-se de pe foc nevătămat, mai mult se mîndrea pentru sfinţenia sa. Şi, plecînd de la dînşii, îi ocăra, zicîndu-le: „Unde este credinţa voastră?” Deci, şezînd acel frate mîndru în chilia sa, care nu era aşa departe de Palamon, şi văzîndu-l diavolul înşelat desăvîrşit cu înălţarea minţii, s-a închipuit în femeie frumoasă, îmbrăcată cu haină luminoasă şi înfrumuseţată cu podoabe şi, venind la el, a bătut în uşa chiliei. El, deschizînd uşa şi văzînd pe acea femeie, a întrebat-o de pricina venirii ei; iar diavolul cel în chip de femeie, i-a răspuns: „Fiind strîmtorată de datornici pentru datorii şi neavînd cu ce să le plătesc, am fugit de la dînşii, temîndu-mă să nu cad în mîinile lor şi să-mi facă vreo răutate; deci mă rog ţie, părinte, primeşte-mă în ceasul acesta în chilia ta, ca să mă ascund de cei ce mă gonesc, că Dumnezeu m-a povăţuit să vin la tine, ca să fiu păzită de cei ce mă caută”.

El, neputînd să socotească cele grăite şi neînţelegînd meşteşugirile vrăjmaşului cu grosimea minţii sale, a primit în chilia sa pe aceea ce părea femeie. Atunci diavolul a pus în el gînduri de desfrînare, l-a aprins cu poftă trupească, şi acel mîndru monah, fiind biruit de spurcatul gînd, s-a învoit în inima sa la păcat. Deci, dacă s-a apropiat de femeie, voind să-şi împlinească patima sa, îndată diavolul l-a trîntit de pămînt şi a pierit; iar el a zăcut multă vreme la pămînt ca un mort, mut şi fără de glas. După cîteva zile, venindu-şi în sine şi cunoscîndu-şi nebunia sa, s-a dus la Sfîntul Palamon, tînguindu-se şi zicînd: „Să ştii, părinte, că eu singur sînt pricinuitorul pierzării mele, deoarece nu te-am ascultat; deci, mă rog cuvioşiei tale, ajută ticăloşiei mele cu sfintele tale rugăciuni, ca să nu fiu pierdut de diavol pînă în sfîrşit”.

Pe cînd grăia el acestea cu lacrimi, cuvioşii părinţi Palamon şi Pahomie lăcrimau şi ei de milă pentru dînsul. Dar, deodată s-a îndrăcit monahul acela şi a fugit din chilie şi, fiind gonit de diavol, alerga prin munţi şi prin pustie; apoi, mergînd la cetatea care se numea Panos, s-a aruncat în cuptorul băii şi a ars acolo. Fericitul Pahomie, văzînd şi auzind aceasta, îşi păzea cu dinadinsul inima sa de gîndurile de mîndrie şi îşi îndrepta viaţa în smerită cugetare şi în blîndeţe, aducîndu-şi aminte de cuvintele Domnului, care zice: Învăţaţi-vă de la Mine, că sînt blînd şi smerit cu inima.

Muntele şi pustia aceea în care vieţuiau, erau pline de spini şi, cînd ieşea Pahomie să adune lemne, îşi rănea picioarele, umblînd desculţ prin spini, asemenea şi mîinile lui, fiind înţepate de spini, se sîngerau. El le răbda cu bucurie, aducîndu-şi aminte de piroanele Stăpînului, cu care au fost pironite pe Cruce sfintele Lui mîini şi picioare. Lui îi plăcea să se roage singur la un loc deosebit, şi pentru aceasta adeseori ieşea în pustie departe de chilie; şi acolo îşi întindea mîinile în sus şi se ruga lui Dumnezeu.

Odată, ducîndu-se el cam departe de chilia sa şi apropiindu-se de locul ce se numea Tovenisiot, a auzit în rugăciunea sa un glas de sus, grăind către dînsul: „Pahomie, aici să petreci şi în locul acesta să faci o mănăstire; pentru că vor veni la tine mulţi din cei ce voiesc să se mîntuiască. Pe aceia îi vei povăţui în călugărie la viaţa cea îmbunătăţită, după felul şi rînduiala pe care îndată o voi trimite ţie”. Fericitul Pahomie, minunîndu-se de acest dumnezeiesc glas, i-a venit înainte îngerul în chipul rînduielii celei mari a monahilor celor desăvîrşiţi, adică în sfînta schimă, şi i-a dat în mîini o tăbliţă care avea scris pe dînsa rînduielile şi canoanele vieţii monahiceşti şi pustniceşti. Deci, întorcîndu-se el cu bucurie la cuviosul său stareţ, i-a spus toate cele văzute şi auzite. Acela, crezînd fără îndoială că este lucrul şi rînduiala lui Dumnezeu, a preamărit bunătatea Domnului, care a aflat un chip ca acesta de mîntuire omenească. Apoi, fericitul Pahomie a rugat pe Cuviosul Palamon să meargă cu dînsul, să vadă locul unde s-a auzit acel glas dumnezeiesc şi arătarea cea îngerească.

Stareţul, nevoind să mîhnească pe ucenicul său, pe care îl avea ca pe un adevărat fiu după Dumnezeu, s-a dus cu dînsul acolo şi, zidind o chiliuţă mică în acel loc, se bucura de dumne-zeiasca cercetare. Apoi, după cîtăva vreme, stareţul a grăit către Pahomie: „O, fiule, deoarece văd darul cel dăruit ţie de la Dumnezeu, că ai să fii în locul acesta povăţuitor multora, deci, să petreci aici, iar eu mă voi întoarce la chilia mea; dar să facem aşezămînt, ca să nu ne despărţim niciodată, ci să ne cercetăm unul pe altul, cît vom fi între cei vii”. Şi astfel vieţuia fiecare în chilia sa.

Adeseori fericitul Pahomie se ducea la Cuviosul Palamon, cercetîndu-l şi luînd de la dînsul binecuvîntare şi părintească învăţătură. Dar nu multă vreme după aceea, Sfîntul Palamon s-a îmbolnăvit de moarte din multa înfrînare; pentru că uneori gusta puţină pîine, iar apă nu bea deloc; alteori, în loc de bucate, bea puţină apă şi pîine nu gusta nicidecum. Deci, fraţii care veneau spre cercetarea lui, îl rugau să-l sfătuiască, ca să dea măcar puţină odihnă trupului său bolnav şi să guste din bucate şi din băutură, ca astfel să nu slăbească desăvîrşit. Iar el le răspundea: „Dacă sfinţii mucenici ai lui Hristos au răbdat cu tărie pînă la sfîrşit pentru Dumnezeu, în Care au crezut, unii tăierea mădularelor, alţii tăierea capetelor, iar alţii arderea focului, apoi cum să voiesc eu să-mi pierd răbdarea cea puţină, pe care m-am făgăduit s-o îndur pentru Hristos?” Şi aşa pustnicul şi înfrînatul cel adevărat, deşi fiind în boală trupească, totuşi nu şi-a schimbat pustnicia sa, ci, păzind-o pînă la sfîrşit, s-a sfîrşit pe mîinile iubitului şi duhovnicescului său ucenic şi fiu, fericitul Pahomie, şi a trecut spre îndulcirea veşnicelor bunătăţi, gătite lui de la Domnul nostru Iisus Hristos. După aceea, Cuviosul Pahomie a îngropat cu cinste trupul duhovnicescului său părinte şi s-a întors la Tavenisiot în chilia sa, unde vieţuia după Dumnezeu.

După cîtăva vreme, a venit la dînsul Ioan, fratele lui cel mai mare după trup, care îl căuta de multă vreme. Pentru că, de cînd Pahomie luase Sfîntul Botez, nu s-a mai întors în casă la părinţii şi rudeniile sale, ci îndată s-a dus în pustie; şi-l căuta Ioan, fratele lui, pretutindeni, pentru că şi acela luase sfînta credinţă şi se botezase. Deci, văzîndu-se unul cu altul, s-au bucurat şi s-au sărutat şi Ioan a început a vieţui împreună cu Pahomie şi a urma vieţii lui, petrecînd amîndoi în legea Domnului şi învăţîndu-se ziua şi noaptea. El nu se îngrijea de cele pămînteşti, iar cele ce le avea din osteneala mîinilor sale, le împărţea la cei ce aveau trebuinţă, neîngrijindu-se pentru ziua de mîine. Îşi muncea trupul cu postiri, privegheri şi alte feluri de osteneli, mîngîindu-se cu nădejdea învierii şi a fericirii ce va să fie în ceruri.

Citind Vieţile Sfinţilor şi luînd aminte la isprăvile acelora, singur se sîrguia să săvîrşească unele ca acelea. Apoi, Cuviosul Pahomie, aducîndu-şi aminte de făgăduinţa care de la Dumnezeu i se făcuse lui, pentru fraţii cei ce erau să se adune la dînsul spre mîntuire, a început împreună cu fratele său, a zidi chilii. Deci, Pahomie voia să facă mai mare cuprinsul mănăstirii; iar Ioan, învăţînd şi cugetînd pentru liniştea şi strîmtorarea călugărească, dorea să fie mai mică ograda mănăstirii. Deci, supărîndu-se, a zis către Pahomie: „Încetează de a mări şi a lărgi curtea mănăstirii pentru că lucrul acesta este netrebnic”.

Auzind Pahomie unele ca acestea s-a mîniat asupra fratelui său, că nu cu înţelegere l-a ocărît pe el. Însă, fiind blînd, nu i-a zis nimic, cinstind pe fratele cel mai mare cu anii. Sosind noaptea, s-a închis în chilia sa şi a început a plînge şi întru rugăciune a se mărturisi lui Dumnezeu, zicînd: „Amar mie, că înţelegerea cea trupească este încă întru mine şi umblu încă după trup; pentru că după atîta deprindere duhovnicească, sînt stăpînit încă de mînie. Miluieşte-mă, Dumnezeule, ca să nu pier; pentru că dacă Tu nu mă vei întări pe mine cu darul Tău, atunci vrăjmaşul meu va afla în mine vreo parte din faptele sale şi mă va face pe mine robul lui, ca pe un călcător al legilor Tale; căci scris este: Cel ce păzeşte toată legea, dar numai într-una greşeşte, pentru toate s-a făcut vinovat. Cred Doamne, că îndurările Tale cele multe îmi vor ajuta mie, şi mă voi învăţa a umbla în căile Sfinţilor Tăi Părinţi, tinzînd spre cele dinainte şi uitînd pe cele din urmă; că din veac sfinţii Tăi, ajutîndu-se cu darul Tău, au ruşinat pe vrăjmaş şi foarte s-au preamărit. Iar eu cum voi învăţa, Doamne, pe cei care Te-ai făgăduit a-i chema la viaţa monahicească prin mine, dacă nu voi birui mai înainte patimile mele, care prin trup îmi stăpînesc sufletul meu, şi de nu voi păzi legea Ta fără de prihană? Cred Doamne, că dacă Tu îmi vei da ajutor, voi face acelea care sînt plăcute înaintea ochilor Tăi şi-mi vei ierta toate păcatele mele”.

Aşa strigînd fericitul către Dumnezeu, a petrecut toată noaptea întru rugăciuni, asudînd cu lacrimi, şi din multa sudoare – fiind pe vremea secerişului, şi în părţile acelea fără de măsură era zăduf mare – s-a făcut sub picioarele lui o baltă; pentru că era obiceiul lui ca, stînd la rugăciune, să-şi aibă mîinile întinse în sus şi nicidecum nu le lăsa nici le strîngea pînă la sfîrşitul rugăciunii; ci aşa stătea ca spînzurat pe Cruce. Astfel obosindu-şi trupul său, iar sufletul ridicîndu-şi spre gîndirea de Dumnezeu, asuda foarte mult.

Nu după multă vreme, Ioan, fratele lui s-a mutat către Domnul şi el l-a îngropat, după obicei, cu psalmi şi cu cîntări, îngrijindu-se în toate zilele ca să fie mai bun şi mai liber de gîndurile cele ce năvăleau asupra lui, învăţîndu-se pururea în frica lui Dumnezeu, avînd în minte pomenirea morţii, înfricoşata judecată şi minunile cele veşnice, iar cu trupul ostenindu-se la zidirea mănăstirii. Diavolii văzînd aceasta, au început a năpădi la arătare asupra lui, scrîşnind cu dinţii şi aducîndu-i multe ispite. Iar el înarmîndu-se cu pavăza credinţei şi cu rugăciuni, biruia asuprelile vrăjmaşului, avînd totdeauna în gură cîntarea de psalmi. Deci, rugîndu-se el, diavolii de multe ori se sîrguiau să-i curme rugăciunea. Cînd pleca genunchii îi arătau înaintea lui o groapă adîncă şi apă vîjîind, ca să se teamă şi să nu-şi plece genunchii la rugăciuni. Însă, sfîntul nu se îngrijea de diavoleştile năluciri şi nu înceta a-şi pleca genunchii la rugăciune.

Odată, umblînd el, l-au înconjurat diavolii, urmîndu-i şi mergîndu-i înainte ca unui boier, zicînd unul către altul: „Iată Domnul Pahomie, daţi-i loc de cinste robului lui Dumnezeu!” Iar sfîntul batjocorea nălucirile lor şi-i socotea pe dînşii ca pe nişte cîini ce latră. Stînd în chilia sa la pravila cea de la miezul nopţii, au năvălit asupra lui mulţime de diavoli şi au început a-i clătina chilia şi a cutremura pămîntul, vrînd să răstoarne zidirea din temelie şi să ucidă pe Pahomie; dar el a început a cînta: Dumnezeu este scăparea noastră, puterea şi ajutorul întru necazurile cele ce ne-a aflat pe noi; pentru aceasta nu ne vom teme, cînd se va tulbura pămîntul. Atunci îndată s-au stins diavolii ca fumul şi s-a făcut alinare şi linişte. Însă aceia, fugind ca nişte cîini fără de ruşine, iarăşi s-au întors. Deci, după rugăciune, şezînd sfîntul la lucrul mîinilor, i s-a arătat diavolul în chip de cocoş mare, care cînta înaintea lui foarte mult şi se repezea spre faţa lui; iar sfîntul a suflat asupra lui şi, însemnîndu-se cu semnul Sfintei Cruci, l-a izgonit pe el de la dînsul.

Altădată, adunîndu-se mulţi diavoli, au legat o frunză de stejar cu o funie mare şi lungă, şi trăgeau de ea cu osteneală şi cu ispitire, ca de o piatră mare, chiuind şi strigînd cu mare glas unul către altul: „Trageţi, trageţi!” Aceasta o făceau vrînd să pornească spre rîs pe robul lui Dumnezeu; dar sfîntul a gonit cu rugăciunea toată tabăra diavolească.

De multe ori, cînd şedea sfîntul să mănînce, diavolii, făcîndu-se în chip de femei frumoase, şedeau lîngă el şi se atingeau de bucatele cele puse înainte. Iar cuviosul, închizîndu-şi ochii cei trupeşti ca să nu vadă nălucirile cele muiereşti, îşi ridica ochii minţii spre Hristos Dumnezeu; atunci nălucirile cele diavoleşti fugeau; pentru că nu puteau să sporească ceva, de vreme ce era darul Domnului împreună cu cuviosul, Cel ce a zis către plăcuţii Săi: Nu vă temeţi, Eu sînt cu voi pînă la sfîrşitul veacului.

Altădată, cu voia lui Dumnezeu, a luat mare chinuire de la diavoli; pentru că toată ziua, de dimineaţă pînă seara, a fost bătut de dînşii şi ca un mucenic a fost rănit de bătăi; însă n-a slăbit, nici nu s-a deznădăjduit de ajutorul lui Dumnezeu, de vreme ce Domnul nu părăseşte în ispite pe robii Săi. Deci, a venit la dînsul pentru cercetare, un oarecare monah bătrîn cu numele Apolos; şi îndată a început Cuviosul Pahomie a-i spune cu de-amănuntul toate primejdiile şi ispitele cele aduse asupra lui de diavoli. Apolos i-a grăit lui: „Îmbărbătează-te şi te întăreşte robule al Domnului, pentru că ştie diavolul că de te-ar fi biruit pe tine, cel ce ne eşti nouă spre folos, şi căruia toţi, după puterea noastră, ne sîrguim să-ţi urmăm, apoi pe noi neputincioşii cu înlesnire ne va robi lui; pentru aceea asupra ta mai mult se înarmează. Deci, tu, o, părinte, avînd ajutorul lui Dumnezeu, nu te lenevi, nici slăbi în nevoinţe, ci rabdă-le pe toate cu vitejie, că ai să dai răspuns lui Dumnezeu şi pentru noi, biruindu-te de lenevire şi dîndu-ne nouă chip de împuţinare de suflet”.

Pahomie, auzind acestea, mai mult s-a întărit asupra vrăj-maşilor celor nevăzuţi şi slăvea pe Dumnezeu, că i-a trimis pe un frate ca acela, care l-a mîngîiat în necaz, şi l-a pornit spre mai mare nevoinţă; deci, a rugat pe monahul acela, ca să-l cerceteze pe el mai des şi să-l întărească. Odată, acel fericit Apolos, venind la Cuviosul Pahomie, s-a îmbolnăvit şi, petrecînd puţine zile, s-a mutat către Dumnezeu şi a fost îngropat de Pahomie.

Cuviosul Pahomie avea atîta îndrăzneală şi credinţă către Dumnezeu, încît de multe ori călca peste balauri şi peste scorpii, şi rămînea nevătămat de ei. Adeseori poruncea crocodililor ca să-l treacă dincolo de rîu. Crocodilii ascultau porunca lui şi treceau degrabă pe plăcutul lui Dumnezeu. Cuviosul, mulţumind lui Dumnezeu că-l păzeşte nevătămat de toate asuprelile vrăjmaşilor, se ruga Lui, zicînd: „Bine eşti cuvîntat Doamne, că n-ai trecut cu vederea smerenia mea, nici n-ai lăsat neputinţa mea, ca să fie înşelată de vrăjmaşul, ci singur m-ai întărit şi mă întăreşti pe mine, văzînd neştiinţa mea. Singur mă povăţuieşti şi mă înveţi pe mine voia Ta cea sfîntă, pentru că eu sînt prost şi neînţelept; iar Tu m-ai înţelepţit întru frica Ta”.

Sfîntul, văzînd iarăşi asuprelile diavoleşti, ruga pe Dumnezeu ca un viteaz şi nevoitor desăvîrşit, ca să-i ia somnul, încît să petreacă noaptea şi ziua fără de somn – pe cît se poate -, biruind cu ajutorul lui Dumnezeu pe cei potrivnici, după cele scrise: Nu mă voi întoarce, pînă ce se vor sfîrşi; îi voi necăji şi nu vor putea să stea; vor cădea sub picioarele mele, că m-ai încins cu putere spre război. Deci, i s-a dăruit lui cererea şi vedea duhurile cele nevăzute ca pe cele văzute şi le gonea departe cu arma duhovnicească a rugăciunilor. Rugăciunea cuviosului era ca să se săvîrşească întru el voia Domnului şi să nu se lipească de el nici un gînd din grijile lumeşti.

După cîtăva vreme, Cuviosul Pahomie, stînd la rugăciune la miezul nopţii, i s-a arătat îngerul Domnului în chipul cel dintîi, zicîndu-i: „Pahomie”. Iar el a răspuns: „Ce este, Domnul meu?” Zis-a îngerul: „Voia Domnului este aceasta, ca să-I slujeşti Lui şi pe neamul omenesc să-l aduci la El”. Îngerul Domnului, zicîndu-i acestea de trei ori, s-a dus de la el. Iar Pahomie, mulţumind lui Dumnezeu de acea vedenie ce i se făcuse şi, luînd încredinţare, a început a primi pe cei ce veneau la el şi voiau să slujească lui Dumnezeu. Deci, după multă ispitire, le dădea chipul monahicesc, învăţîndu-i să treacă cu vederea lumea şi pe toate cele din lume. Astfel, el se dădea singur pildă cu pustnicia şi cu smerenia vieţii celei iubitoare de osteneală, deşi nu mai era tînăr, slujind celorlalţi fraţi. Pentru că el pregătea masa, el lucra grădinile, săpînd, şi adăpînd cu apă verdeţurile, el slujea bolnavilor ziua şi noaptea şi era chiar şi portar. El făcea cu mîinile sale toate lucrurile cele mai de pe urmă şi slujirile în mănăstire; îndemnînd pe toţi să petreacă întru chemarea lor, în psalmi şi în alte cărţi; dar mai ales să se înveţe din Sfînta Evanghelie. Numele fraţilor care veniseră la el de la început, erau acestea: Psentais, Suros şi Psoe. Acestora le grăia totdeauna cuvintele lui Dumnezeu, folosindu-i mult pe ei. Iar ei, privind la sfînta lui viaţă cea întocmai cu îngerii, se minunau, zicîndu-şi unul altuia: „Ne-am înşelat, socotind că sfinţii sînt născuţi de fel sfinţi, şi nu se fac sfinţi după a lor voie, şi iarăşi socotind că păcătoşii nu pot să se întoarcă la pocăinţă şi să se facă sfinţi. Acum vedem darul lui Dumnezeu în sfîntul acesta, părintele nostru Pahomie; căci s-a născut din părinţi păgîni şi necredincioşi, şi a venit întru atît de bună credinţă şi plăcere de Dumnezeu, încît săvîrşeşte cu înlesnire toate poruncile lui Dumnezeu. Drept aceea ni s-a arătat şi nouă, că şi noi, de vom voi, putem să-i urmăm lui, precum a urmat şi el sfinţilor, care au fost mai înainte. Deci, să murim împreună cu el, ca să şi înviem cu el, că ne duce drept la viaţa veşnică”.

Deci, apropiindu-se ei de Sfîntul Pahomie, i-au zis: „Pentru ce, părinte, singur te osteneşti atît de mult în lucrurile mona-hiceşti? Porunceşte-ne, ca să lucrăm şi noi”. Sfîntul le-a răspuns: „Jugul cel bun pe care l-am pus pe mine, nu-l voi lepăda. Hristos ne-a adunat pe noi aici, ca să ne ostenim împreună pentru mîntuire. El să ne întărească, pe mine şi pe voi, în răbdare şi osteneli. Iar cînd Domnul nostru ne va aduna mai mulţi, atunci voi îmi veţi ajuta în slujbele mănăstireşti”. Cuviosul Pahomie le-a scris lor rînduieli pentru rugăciune, pentru lucrul mîinilor şi pentru somnul cel cu trezvie; pentru hrană şi pentru haine, pentru toată buna rînduială mănăstirească şi pentru viaţa monahicească, precum s-a povăţuit mai înainte de îngerul care i s-a arătat.

Deci, cu voia lui Dumnezeu, Care cheamă pe toţi spre mîntu-ire, s-au adunat la cuviosul şi alţi fraţi, între care era Pecusie, Cornelie, Pavel, Pahomie – un altul -, Ioan şi alţii care auzeau de viaţa lui cea folositoare, de învăţătura cea de suflet mîntuitoare a credinţei celei drepte şi de rînduiala cea cu bune obiceiuri a mănăstirii. Astfel, numărul fraţilor în puţină vreme s-a înmulţit, încît ei erau mai bine de o sută.

Iar cînd, în vreo zi de praznic, se cădea ca toţi împreună să se împărtăşească cu preacuratele, cereştile, nemuritoarele şi de viaţă făcătoarele dumnezeieşti Taine ale lui Hristos, atunci Cuviosul Pahomie chema pe un preot din bisericile cele din satele de aproape şi acesta săvîrşea dumnezeiasca slujbă în mănăstirea lor şi toţi se împărtăşeau cu Trupul şi Sîngele lui Hristos.

Aceasta o făcea, fiindcă nu voia povăţuitorul şi cugetătorul cel smerit să învrednicească pe vreunul din ucenicii lui la rînduiala preoţească; ci zicea că mai de folos este monahilor să nu caute cinste şi începătorie, mai ales cei ce vieţuiesc viaţa cea de obşte, ca să nu înceapă între fraţi pentru unele pricini a se face zavistii, pizmuiri şi neîntocmiri; deoarece, dacă cade în arie o scînteie mică de foc şi nu se va stinge degrabă, toată aria o arde, şi rodurile cele adunate cu multă osteneală se pierd într-un ceas. Astfel, căzînd între monahi gîndul iubirii de stăpînire şi dorirea de rînduială preoţească, de nu se va scoate degrabă, toate ostenelile lor cele de mulţi ani şi rodurile duhovniceşti le întoarce în nimic înaintea lui Dumnezeu.

Acestea le grăia cuviosul, învăţînd pe fraţi smerenia; însă, dacă venea la mănăstirea lui cineva din monahii cei sfinţiţi, voind să petreacă cu dînşii, îl primea cu dragoste şi-l cinstea ca pe un părinte; iar acela privind la viaţa cuviosului cea cu smerită cugetare şi a celorlalţi fraţi, se sîrguia să fie următor smereniei şi ostenelilor lor cele pustniceşti. Astfel, Sfîntul Pahomie era spre toţi foarte milostiv şi iubitor. Îi era milă de cei bătrîni şi neputincioşi cu trupul, ştia a plăcea şi celor tineri, avînd multă purtare de grijă pentru sufletele lor. Deci, numărul fraţilor crescînd în toate zilele mai mult, a ales pe unii dintre dînşii, care puteau să îndrepteze cu ajutorul lui Dumnezeu şi să povăţuiască pe alţii la fapta bună. Astfel, i-a pus pe acei fraţi peste alţi fraţi, împărţindu-i în mai multe mănăstiri; iar el singur, privind la toţi ca un părinte şi îngrijindu-se de ei, îi dădea fiecăruia pe cît putea să poarte ascultarea şi slujirea cea cuviincioasă în lucruri şi în rugăciunile şi pravila cea pustnicească. Astfel se făcea fraţilor mare sporire de la Cuviosul Pahomie, povăţuitorul cel de Dumnezeu înţelepţit.

După mulţi ani, auzind de dînsul sora sa cea după trup, a venit la mănăstirea lui, voind să vadă pe fratele său, că şi dînsa primise credinţa creştinească. Iar el, aflînd de venirea ei, a trimis pe portar la dînsa, zicîndu-i: „Ai auzit de mine că sînt viu; deci, du-te de aici şi nu te mîhni, că nu m-ai văzut, nici tu pe mine, nici eu pe tine. Iar de vei voi să urmezi vieţii mele şi să aflăm împreună milă de la Domnul, atunci fraţii mei îţi vor zidi o chilie într-un loc liniştit, ca acolo bineplăcînd Domnului, să te lepezi de lume; pentru că nu este altă odihnă mai bună pe pămînt, decît aceea, de a face bine şi a plăcea lui Dumnezeu. Domnul este puternic ca şi pe alte fecioare şi femei să le mîntuiască prin tine, aducîndu-le la o viaţă ca aceasta. Pentru aceea vei avea îndoită răsplătire de la Dînsul: una, pentru viaţa ta îmbunătăţită; iar alta, pentru povăţu-irea acelora”. Auzind sora cuviosului, s-a umilit cu inima şi a primit cu dragoste sfatul cel folositor al fratelui său şi, plîngînd, cerea să fie povăţuită pentru mîntuire.

Atunci fericitul Pahomie a preamărit pe Dumnezeu, văzînd osîrdia ei atît de mare; deci, a poruncit unor fraţi cucernici, ca la o parte de mănăstire, în partea cealaltă de rîu, să-i facă o chilie şi să zidească o mănăstire mică; şi a îmbrăcat-o în chipul monahicesc. Apoi, adunîndu-se la dînsa şi alte fecioare şi femei, le-a dat rînduială de viaţă monahicească şi a încredinţat mănăstirea aceea unui bărbat duhovnicesc, bătrîn şi sfînt cu numele Petru, care le cerceta adeseori şi iconomisea toate cele pentru dînsele.

Cuviosul părintele nostru Pahomie a luat de la Domnul şi darul facerii de minuni; pentru că a început cu darul lui Hristos a tămădui bolile şi a izgoni diavolii. Cuviosul avea prieten adevărat pe un oarecare preot bătrîn, cu numele Dionisie, econom al bisericii Tintirisiei. Acela cerceta adeseori pe Cuviosul Pahomie, asemenea se ducea la dînsul, pentru că îl iubea foarte mult, deoarece, acel Dionisie, era unul din cei ce au mărturisit numele lui Iisus Hristos şi a pătimit pentru Dînsul în vremea prigoanei ce fusese mai înainte.

O femeie oarecare vestită din cetatea Tintiriei, pătimind curgerea sîngelui de mulţi ani şi, auzind de sfinţenia cea mare a Cuviosului Pahomie, dorea să-l vadă; căci credea că va căpăta tămăduire de boala sa prin sfintele lui rugăciuni. Ea, aflînd că cuviosul nu vorbeşte cu femeile, nici nu intră femei în mănăstirea lui, s-a dus la fericitul preot Dionisie, că nu era tăinuit acelei femei, că părintele Dionisie cu Cuviosul Pahomie petreceau în mare prietenie întru Domnul şi se cercetează unul pe altul, şi l-a rugat acea femeie să-l cheme cu dragoste în cetatea lor pe Cuviosul Pahomie. Dionisie a făcut aşa că, trimiţînd rugăminte la cuviosul, l-a chemat în cetate şi, intrînd ei în sfînta biserică, femeia aceea bolnavă s-a atins de poalele hainelor Cuviosului Pahomie, precum se spune şi în Sfînta Evanghelie, şi îndată s-a tămăduit de curgerea sîngelui şi s-a făcut sănătoasă. Deci, căzînd la pămînt, preamărea pe Dumnezeu cu glas mare şi pe plăcutul Lui, pe Sfîntul Pahomie, l-a fericit cu laude. Cuviosul Pahomie, cunoscînd meşteşugul lui Dionisie, a binecuvîntat pe femeie şi, după vorba cea iubită cu prietenul cel duhovnicesc, s-a întors la mănăstirea sa.

După aceasta a venit de departe la mănăstire un om oarecare şi a rugat pe cuvios să tămăduiască pe fiica sa, care pătimea de duh necurat. Cuviosul a poruncit portarului să spună omului acela astfel: „Noi nu avem obicei să vorbim cu femeile, dar trimite la noi o haină oarecare a fiicei tale, ca s-o binecuvîntăm în numele Domnului şi vă vom trimite-o înapoi; deci, nădăjduim spre Domnul că se va tămădui fiica ta”. Omul acela, alergînd degrabă, a adus haina fiicei sale şi a dat-o sfîntului.

Sfîntul Pahomie, căutînd cu iuţime spre haina aceea, a zis: „Nu este aceasta haina ei”. Iar tatăl său întărea, zicînd: „Cu adevă-rat haina aceasta este a fiicei mele”. Sfîntul a grăit către dînsul: „Şi eu ştiu că fiica ta poartă haina aceasta, dar nu i se cuvine ei, pentru că este feciorească; iar ea, zicînd că este fecioară şi împodobindu-se cu cele fecioreşti, şi-a pierdut fecioria şi petrece în necurăţia desfrînării. Deci, am cunoscut că haina aceasta este spurcată cu păcatul şi pentru aceasta am zis că nu este a ei; iar tu s-o sfătuieşti mai întîi să se lase de păcatul acela şi să se făgăduiască că de acum se va păzi curată înaintea lui Dumnezeu, şi atunci Domnul îi va fi milostiv şi o va tămădui de muncirea diavolească”.

Tatăl ei, auzind acestea, s-a umplut de mîhnire şi de mînie asupra fiicei sale şi, ducîndu-se la dînsa, a întrebat-o de este adevărat, şi ea a spus tatălui său cu adevărat păcatul ce făcuse, şi a făgăduit cu jurămînt că nu-l va mai face. Apoi, tatăl ei, întor-cîndu-se la cuviosul şi spunîndu-i cele ce auzise de la fiica sa, îl ruga cu lacrimi să se milostivească spre dînsa. Deci, Cuviosul Pahomie, rugîndu-se pentru cea îndrăcită, i-a trimis puţin unt-delemn şi după ce a luat ea cu credinţă untdelemn şi s-a uns cu el, îndată a fugit diavolul de la dînsa şi s-a făcut sănătoasă din ceasul acela.

Un alt om avea un fiu îndrăcit cumplit; pentru că cumplit era diavolul dintr-însul şi nu putea omul acela să aducă pe fiul său la cuviosul, căci duhul cel necurat care era în el se împotrivea tare, nelăsîndu-l să-l aducă la plăcutul lui Dumnezeu. Deci, venind acel om în mănăstire a căzut plîngînd la picioarele Sfîntului Pahomie, şi îl ruga cu dinadinsul să se roage lui Dumnezeu pentru fiul lui ce pătimea de duh necurat şi să-l izbăvească de muncirea diavolească. Cuviosul, făcînd rugăciune, i-a dat o pîine din mănăstirea sa şi i-a poruncit ca, la ceasul mîncării, să pună acea pîine înaintea fiului său. Ducîndu-se omul la casa sa cu pîinea şi, sosind vremea mesei, a pus-o înaintea fiului său; iar îndrăcitul nu voia nici să se atingă de ea, ci şi-a împlinit trebuinţa în acea zi cu altă pîine. După o vreme, flămînzind el şi cerînd să mănînce, tatăl a sfărîmat o parte din pîinea lui Pahomie în părticele mici şi le-a amestecat cu finice şi astfel le-a pus înaintea fiului său ca, necunoscînd, să mănînce. Iar duhul cel necurat ce era în acel tînăr, cunoscînd în finice pîine dată din mîinile sfîntului, a aruncat finicele la pămînt. Deci, tatăl n-a dat fiului să mănînce mai multe zile, poruncind în acelaşi timp să nu-i dea nimic altceva să mănînce decît pîinea adusă de la Sfîntul Pahomie. Fiind silit de multă foame, a gustat din pîinea aceea şi îndată a fugit dracul din acel tînăr.

Tatăl, luînd pe fiul său sănătos, l-a dus în mănăstirea cuvio-sului, dînd mulţumire şi laudă lui Dumnezeu, Cel ce făcea minuni cu rugăciunile plăcutului Său. Şi multe alte tămăduiri de boli cu minune se făceau de Cuviosul Pahomie, prin darul Sfîntului Duh care petrecea în el, însă pentru acestea nu se înălţa cu inima, ci totdeauna se păzea în smerenie. De se ruga lui Dumnezeu cîndva pentru ceva şi nu-şi cîştiga cererea, nu se mînia nici nu se tulbura cu gîndul, ci totdeauna avea în gură acel dumnezeiesc şi mare cuvînt: Părinte, fie voia Ta!

Cercetînd Cuviosul Pahomie mănăstirile sale pe care le avea în multe locuri, a mers la una care se numea Muhonia. Acolo a văzut un smochin înalt şi roditor, în care cei tineri se suiau în ascuns de furau poamele şi le mîncau fără de vreme. Deci, apropiindu-se cuviosul de acel smochin, a văzut şezînd în vîrful lui un duh necurat şi l-a cunoscut că este dracul lăcomiei pîntecelui, care înşeală pe cei tineri să fure smochinele şi să le mănînce în ascuns.

Atunci, a chemat pe grădinarul mănăstirii, care era unul din cei mult nevoitori bătrîni, cu numele Iona, şi i-a zis: „Frate, taie pomul acesta, pentru că nu i se cuvine să stea în mijlocul mănăstirii spre sminteala celor neîntăriţi în înfrînare”. Bătrînul Iona, auzind acestea, s-a mîhnit foarte mult şi a zis către cuvios: „O, părinte, nu-l tăia nicidecum, pentru că mult rod luăm din el”. Văzînd Sfîntul Pahomie pe acel bătrîn mîhnit, a tăcut, nevrînd să-l mîhnească şi mai mult; pentru că îl ştia că este sfînt cu viaţa. A doua zi, însă, acel pom s-a aflat uscat cu totul şi nu avea nici rod, nici frunze verzi. Văzînd aceasta bătrînul Iona, s-a umplut mai mult de mîhnire şi de necaz, căci n-a ascultat pe părintele cel sfînt şi n-a tăiat îndată acel smochin.

Aici se cuvine a pomeni puţin şi de viaţa acestui fericit bătrîn Iona. El avea optzeci şi cinci de ani în mănăstire, slujind cu cinste şi cu plăcere lui Dumnezeu. Ascultarea lui era să lucreze grădina, să sădească pomi, să adune roadele şi, prin ostenelile şi rugăciunile lui, să facă mare îmbelşugare şi îndestulare de roade.

El n-a gustat niciodată din acele roade şi răsaduri pînă la sfîrşitul său, atît de înfrînat şi pustnic era. Haina lui era numai una, făcută din piele de oaie, pe care o purta iarna şi vara. Altă haină niciodată nu-i trebuia decît cojocul, pe care numai atunci îl lua, cînd se împărtăşea cu dumnezeieştile Taine; iar după împărtăşire se dezbrăca şi îl strîngea, păstrîndu-l curat în tot timpul călugăriei lui. Nu ştia ce este odihna trupului, pentru că totdeauna şi neîncetat muncea cu osîrdie lucrul lui. El n-a gustat niciodată vreo fiertură, ci verdeţuri crude cu oţet îi era hrana lui în toată viaţa. Niciodată nu s-a odihnit pe coastele sale pînă la moarte, ci după osteneala cea de toată ziua din grădină şi după apusul soarelui primea hrana obişnuită, iar după aceea intra în chilia sa şi acolo lucra cu mîinile toată noaptea fără lumînare, împletind funii pînă la cîntarea Utreniei, avînd în gura lui rugăciuni, şi astfel dormita puţin pentru nevoia somnului celui firesc. În acest fel îşi obosea trupul pînă la cel mai de pe urmă ceas al sfîrşitului vieţii sale. Astfel s-a găsit mort, şezînd şi ţinînd în mîini împletitura ce lucra; iar sufletul lui cel sfînt s-a dus către Domnul, ca unul ce a fost atît de iubitor de osteneli, nevoitor şi omorîtor de patimile trupului său.

În acea mănăstire a Muhoniei, cuviosul părintele nostru Pahomie, a zidit o biserică nouă, cu mîinile fraţilor celor iscusiţi în acel lucru şi a împodobit-o cu stîlpi frumoşi, încît se veseleau de acel lucru bun şi frumos zidit. Socotind apoi, că nu se cade monahilor a se înveseli de podoaba lucrului mîinilor lor, nici a se mîndri de frumuseţea zidirii, a luat nişte funii groase şi a legat stîlpii; deci, chemînd pe fraţi le-a poruncit, ca să tragă cu toată puterea, pînă ce s-a aplecat zidirea şi se strica toată podoaba. Deci, cuviosul a zis către fraţi: „Să nu vă lăudaţi fraţilor pentru osteneala cea multă a mîinilor voastre, că aţi făcut zidire frumoasă; ci mai ales vă îngrijiţi, ca să vă zidiţi singuri pe voi şi să vă împodobiţi sufletul vostru ca pe o Biserică a lui Dumnezeu; pentru că voi sînteţi Biserici ale Dumnezeului Celui viu, precum a zis Domnul”. Aşa cuviosul părinte, mergînd în fiecare locaş, folosea pe fraţi, învăţîndu-i şi certîndu-i cu cuvinte din dumnezeiasca Scriptură, rugîndu-i şi sfătuindu-i să fie în viaţă fără de prihană şi să ştie şi să cunoască meşteşugirile vrăjmaşului, ca astfel să se împotri-vească lor cu puterea Sfîntului Duh, ori să grăiască cuvintele Psalmului: Întru Dumnezeu vom face puterea şi El va urgisi pe vrăjmaşii noştri.

Şezînd oarecînd Cuviosul părinte Pahomie cu fraţii în mănăstirea sa din Tavenisiot şi învăţîndu-i din dumnezeieştile Scripturi, au venit oarecare pustnici eretici, care îşi acopereau veninul dinăuntru cu haine de păr; şi, stînd înaintea porţilor mănăstirii, au zis oarecăruia din fraţi: „Sîntem trimişi de părintele nostru la al vostru; deci, să-i spuneţi din partea noastră aceste cuvinte: „De eşti cu adevărat om al lui Dumnezeu şi nădăjduieşti spre Dînsul că te va asculta pe tine, apoi să vii şi să treci cu noi rîul cel de lîngă mănăstire, cu picioarele pe deasupra apei, ca pe uscat, ca să cunoaştem toţi care din noi are mai multă îndrăzneală la Dumnezeu, tu ori noi?”

Nişte cuvinte de mîndrie ca acestea ale acelor eretici auzindu-le Cuviosul Pahomie, a zis către fraţi: „Cu voia lui Dumnezeu, vor putea ereticii aceia să treacă rîul ca pe uscat, fiindu-le în ajutor diavolul, cel ce i-a prins pe dînşii în laţul său, ca să li se întărească înşelăciunea ereticească; însă eu nu cer de la Dumnezeu o minune ca aceea, ca să umblu pe apă, pentru că ştiu că gîndul acesta, nu numai că nu este monahicesc, dar nici creştinesc. Iar voi duceţi-vă şi spuneţi-le lor ce zice fericitul Pahomie: „Nădăjduiesc spre Dumnezeu, iar nu spre lucrările mele, deoarece, fiind păcătos, nu voiesc a ispiti pe Domnul Dumnezeul meu. Sîrguinţa mea este, nu să umblu pe ape, ci să-mi văd totdeauna păcatele mele şi să caut ajutorul lui Dumnezeu ca, astfel, să pot trece fără de vătămare ispitele vrăjmaşului”. Ereticii, auzind unele ca acestea, s-au dus ruşinaţi.

În locaşul cuviosului era un frate, care îşi făcea voia sa şi nu mînca în acelaşi timp, cînd mîncau şi ceilalţi fraţi, ci postea mai mult decît îi era rînduit; deci, pentru aceasta se mîndrea faţă de ceilalţi. Părintele Pahomie, cunoscînd înălţarea de minte a mona-hului aceluia, l-a luat de-o parte şi i-a zis: „Frate, Domnul a zis: M-am pogorît din cer, nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine; deci, şi tu eşti dator a ne asculta pe noi şi a păzi rînduiala mănăstirească. Cînd vine vremea mesei, mănîncă împreună cu fraţii cele puse înainte, însă cu măsură; nu săturîndu-te, ca să nu se îngraşe trupul, căci vrăjmaşul va ridica întru tine război, nici foarte puţin să nu mănînci, ca să nu slăbeşti cu trupul întru osteneli, ci să primeşti hrana după măsura tinereţii şi puterii, pînă ce vei birui pe diavolul slavei deşarte”.

Deci, fratele acela la început a ascultat sfaturile părintelui, însă după aceea iarăşi s-a abătut de la regula sa, zicînd: „Unde este scris: nu posti, nu te înfrîna…?” Deci, sfătuindu-se din nou de Cuviosul Pahomie, n-a ascultat, şi astfel s-a stăpînit de diavol. În cele din urmă, sfîntul, rugîndu-se către Dumnezeu cu dinadinsul pentru dînsul, l-a tămăduit pe el şi astfel, fratele s-a îndreptat după aceea, învăţat fiind prin certare.

Altădată, Cuviosul Pahomie, stînd la rugăciune, s-a pomenit întru răpire şi a văzut pe fraţii săi cuprinşi de diferite feluri de primejdii. Unii din dînşii erau cuprinşi de jur împrejur de văpaie, şi astfel fiind, nu puteau nicidecum să scape de ea. Alţii, fiind cu picioarele desculţe şi împleticindu-se în spini, se primejduiau, fiind înţepaţi de spini şi neputînd să iasă din dînşii; iar alţii stăteau la un loc înalt peste o prăpastie adîncă, sub care trecea un rîu mare şi înfricoşat, plin de crocodili; astfel că fraţii aceia nu puteau să se ducă, nici de la prăpastie, nici să se arunce în rîu, din cauza mulţimii crocodililor.

Această vedenie cuviosul o spunea fraţilor cu multe lacrimi şi proorocea zicînd că după ducerea lui din viaţa aceasta, monahii se vor împiedica cu diferite feluri de patimi lumeşti, se vor primejdui întru multă împiedicare spre mîntuire, neputînd să se izbăvească şi să scape de acelea, din pricină că prin meşteşugirea vrăjmaşului, îi vor înconjura pe dînşii patimile cele deşarte.

După aceasta a venit la cuviosul, pentru călugărie un comediant, pe care cuviosul, primindu-l şi învăţîndu-l mult pentru pocăinţă, l-a îmbrăcat în schima monahală; iar numele lui era Silvan. Acesta, după cîtăva vreme, îndărătnicindu-se, a început a vieţui fără de grijă şi a face fel de fel de comedii, spre sminteala celor tineri, de care lucru înştiinţîndu-se cuviosul, l-a învăţat pe el mult, iar uneori îl şi bătea. În urma acestora el se făgăduia că se va pocăi, dar nu se îndrepta. Deci, după o răbdare de douăzeci de ani, cuviosul părinte a poruncit ca înaintea fraţilor să dezbrace de pe dînsul chipul monahicesc şi, dîndu-i lui haine mireneşti, să-l izgonească din mănăstire.

Atunci Silvan a început a cădea la picioarele marelui stareţ, rugîndu-l şi zicînd: „Iartă-mă, părinte, şi mai îngăduie-mă de astă dată; căci cred în Stăpînul Hristos, Cel ce mîntuieşte pe cei păcătoşi şi cu rugăciunile tale mă va întoarce la pocăinţă”. Iar stareţul i-a zis lui: „Oare ştii cît ţi-am răbdat eu ţie? De mult ori ţi-am dat bătăi, fiind silit de obiceiul tău cel rău, care lucru la nimeni nu l-am făcut decît numai singur ţie; pentru că n-am voit a întinde mîna mea spre cineva, iar către tine am fost silit, chiar nevrînd a face aceasta. Cînd te băteam, pe mine singur mai mult mă durea decît pe tine, pătimind de milă cu sufletul împreună; pentru că te băteam, nu că voiam să te bat, ci pentru că nădăjduiam că, pedepsindu-te prin bătaie, vei fi mai bun şi îţi vei mîntui sufletul tău. Dar, de vreme ce nici prin învăţături, nici prin bătăi nu te-ai îndreptat, te tai pe tine de la rădăcină, ca pe un mădular putred, ca să nu se vatăme şi celelalte mădulare”.

Astfel grăind către dînsul Sfîntul Pahomie, el mai mult se ruga şi plîngea cu lacrimi, făgăduind pocăinţă cu ajutorul lui Dumnezeu. Iar stareţul i-a grăit lui: „Dacă voieşti să te primesc iarăşi în numărul fraţilor, apoi să pui pentru tine chezaş, că de acum te vei pocăi”. Deci, el şi-a pus chezaş pe un oarecare stareţ cinstit, cu numele Petronie. Atunci cuviosul, iertînd pe Silvan, l-a încredinţat bătrînului Petronie, chezaşul său, şi singur s-a rugat lui Dumnezeu cu dinadinsul pentru el, ca să-l povăţuiască la calea cea adevărată a pocăinţei. Dumnezeu Cel milostiv, Care nu voieşte moartea păcătosului, a dat lui Silvan, cu rugăciunile Sfîntului Pahomie, plăcutul Său, atîta zdrobire de inimă întru pocăinţă, încît în toată vremea lacrimile curgeau din ochii săi ca pîrîul. Pe cînd şedea la masă cu fraţii, de multe ori nu putea să se oprească din plîns şi suspinuri, împlinindu-se către dînsul cuvîntul proorocului David: Făcutu-s-au lacrimile mele mie pîine ziua şi noaptea şi băutura mea cu plîngere am amestecat-o.

Iar cînd îi ziceau lui fraţii să se oprească din plîns, măcar la masă înaintea străinilor celor ce vin, el le răspundea: „Cu adevărat voiesc să mă opresc, dar nu pot nicidecum”. Iar fraţii îi ziceau lui: „Se cade a plînge cînd eşti în rugăciune singur, dar în vremea mesei să te opreşti din plîngere, pentru că sufletul poate şi fără de lacrimile cele din afară să fie umilit”. După aceea, fraţii iarăşi îl întrebau: „Pentru ce plîngi aşa?” Şi-l opreau, zicînd: „Ne ruşinăm şi nu putem să mîncăm, căutînd la tine cum plîngi”. El răspundea: „Fraţii mei, oare nu-mi este îngăduit să plîng, cînd văd pe bărbaţii cei sfinţi slujindu-mi mie, păcătosul, cărora nici praful picioarelor nu sînt vrednic a-l privi? Oare nu sînt dator a plînge, că mie, spurcatul comediant, îmi slujesc nişte bărbaţi cinstiţi şi plăcuţi lui Dumnezeu ca aceştia? Deci, voi plînge, fraţilor, în toate zilele, iar nu să fiu înghiţit de pămînt ca Datan şi Aviron, pentru mulţimea păcatelor mele”.

Pentru o îndreptare ca aceasta şi pentru adevărata pocăinţă a lui Silvan, Cuviosul Pahomie, părintele nostru, se bucura foarte mult, precum şi sfinţii îngeri se bucură în cer pentru întoarcerea păcătosului. Deci, sfîntul stareţ adeverea acestea către fraţi, zicînd: „Mărturisesc înaintea lui Dumnezeu, că de cînd s-a adunat această viaţă de obşte, n-am văzut încă pe nici unul din toţi fraţii care vieţuiesc împreună cu mine, urmînd aşa smeriţi, precum şi-a luat asupră-şi fratele acesta. Ştiu, fraţilor, că şi voi, cu ajutorul lui Hristos, ostenindu-vă cu multe îmbunătăţite nevoinţe, aţi biruit pe vrăjmaş şi l-aţi izgonit; însă, dacă vă veţi lenevi puţin, vrăjmaşul vostru se scoală asupra voastră şi, cel izgonit, se întoarce şi începe a face război. Silvan, cel mai de pe urmă dintre voi, pe care nu de mult am voit să-l izgonim, şi-a întemeiat mîntuirea sa într-atît de adîncă smerenie, încît se vede că a biruit desăvîrşit pe diavol şi nu mai poate vrăjmaşul să se întoarcă şi să se scoale asupra lui; pentru că nimic nu biruieşte desăvîrşit pe vrăjmaşul cel mîndru ca smerenia din inimă şi adevărată a monahului, care s-a lepădat cu totul de sine”. Deci, fericitul Silvan, vieţuind opt ani într-o pocăinţă ca aceasta, s-a săvîrşit; iar Cuviosul Pahomie a văzut sufletul lui înălţîndu-se spre cer de sfinţii îngeri, ca o jertfă aleasă.

Cuviosul Pahomie, vieţuind după rînduială dumnezeiască spre folosul tuturor, episcopul cetăţii care se numea Panopoli, cu numele Uar, a trimis rugăminte la dînsul şi îl chema în cetatea sa să facă în ea o mănăstire după rînduiala şi aşezămîntul său. Cuviosul, luînd pe unii din ucenicii săi, între care era şi Teodor, s-a dus acolo şi a voit să cerceteze o mănăstire oarecare a sa, care era aproape de calea aceea. Intrînd el în acea mănăstire, a văzut pe unul din fraţi ducîndu-l la îngropare cu multă cîntare de psalmi şi după el mergea sobor mare de popor, între care se aflau părinţii şi rudeniile celui mort. El a poruncit celor ce-l duceau să stea şi să înceteze cîntarea; pentru că vedea cu ochii cei preavăzători, că nu era de folos sufletului celui mort o cinstită îngropare ca aceea, deoarece viaţa aceluia fusese rea, petrecînd în lenevire şi în iubire de păcate.

Apoi a poruncit să dezbrace hainele de pe cel mort, pentru că erau de mare preţ, şi să le ardă îndată; iar trupul gol, fără de orice cîntare de psalmi şi fără de cinste, să-l îngroape afară din mănăstire. De acest lucru minunîndu-se toţi şi neîndrăznind a zice ceva împotriva marelui părinte, atunci părinţii celui mort, rudeniile şi unii din fraţi au rugat pe Cuviosul Pahomie să-i fie milă de cel mort şi să poruncească a-l îngropa după rînduiala obişnuită a Bisericii. Sfîntul a grăit către dînşii: „Mie, fraţilor, cu adevărat mai mult decît vouă îmi este milă de cel mort, pentru că voi vă îngrijiţi de trupul lui, iar eu de suflet. Şi aceasta o fac, ca pentru necinstea îngropării lui, să i se dea oarecare uşurare sufletului lui de la milostivul şi iubitorul de suflete Dumnezeu”. Atunci toţi au tăcut, auzind nişte cuvinte ca acelea de la sfîntul părinte.

Cuviosul, petrecînd în mănăstirea aceea două zile, i s-a făcut înştiinţare că în altă mănăstire un frate boleşte, că este aproape de moarte şi doreşte ca înaintea sfîrşitului să vadă pe cuviosul părinte, ca astfel să se învrednicească de rugăciunea şi de binecuvîntarea lui. Deci, sculîndu-se cuviosul cu ucenicii, s-au dus cu sîrguinţă la mănăstirea aceea. Dar cînd erau departe de mănăstire ca de trei stadii, a auzit glas îngeresc din văzduh. Şi, ridicîndu-şi ochii spre răsărit, a văzut sufletul fratelui acela, la care se grăbea să se ducă, înălţîndu-se cu bucurie de sfinţii îngeri pe cale luminoasă şi, stînd, se minuna; iar ucenicii nici n-auzeau glasul acela, nici vedeau ceva. Atunci ei au grăit către sfînt: „Pentru ce stai, părinte, privind în sus, şi nu te îngrijeşti de fratele cel bolnav să nu moară mai înainte de venirea ta?” Sfîntul le-a răspuns: „Acolo se cade cu adevărat a ne grăbi, unde văd ducîndu-se sufletul lui de mîinile sfinţilor îngeri la viaţa veşnică”.

După aceasta, ajungînd la mănăstirea aceea, au găsit mort pe fratele cel ce se sfîrşise întru Domnul şi, îngropînd cu cinste trupul lui, s-au dus la Panopoli. Acolo, fericitul episcop Uar s-a bucurat foarte mult de venirea Cuviosului Pahomie şi a ucenicilor lui. Pe cînd se zidea mănăstirea, nişte oameni din cei vrăjmaşi şi zavistnici, îndemnaţi de diavol, veneau noaptea şi risipeau ceea ce se lucra ziua. Cuviosul a răbdat multă vreme o supărare ca aceea de la ei, învăţînd şi pe ucenicii săi la răbdare, pînă ce Domnul singur a voit de a răsplătit bîntuitorilor acelora. Pentru că, odată, venind ei după obicei şi începînd să risipească ostenelile sfinţilor bărbaţi, îngerul Domnului i-a ucis cu foc de fulgere, încît toţi au pierit şi s-au topit ca ceara. Apoi, din vremea aceea, cu ajutorul lui Dumnezeu, se zidea mănăstirea fără de împiedicare şi s-a făcut locaş ales, şi a lăsat într-însa Cuviosul Pahomie pe trei ucenici ai săi, bărbaţi îmbunătăţiţi: pe Samuil, pe Ilarie şi pe Enoraţie, ca să îndrepteze lucrurile mănăstirii şi să povăţuiască pe fraţi spre mîn-tuire. Iar el, întorcîndu-se, a venit la mănăstirea sa. Auzind fraţii de venirea părintelui lor, au ieşit în întîmpinarea lui, închinîndu-se şi bucurîndu-se.

Fiind în viaţa monahicească un copil nou începător şi ieşind din turma cea cuvîntătoare, a strigat către Cuviosul Pahomie: „Părinte, de cînd ai plecat de aici pînă astăzi, la noi nu s-au fiert nici verdeţuri, nici legume”. Iar sfîntul i-a răspuns, zîmbind: „Nu te mîhni, fiule, că voi porunci să se fiarbă”. Deci, ducîndu-se în mănăstire, a intrat în bucătărie şi, găsind pe fratele ce era bucătar lucrînd rogojini, l-a întrebat: „Spune-mi, frate, cîtă vreme este de cînd nu fierbi fierturi fraţilor?” El a răspuns: „Două luni!” Şi i-a grăit stareţul: „Pentru ce prin lenevirea ta ai defăimat porunca ce ţi s-a dat?” Bucătarul răspunse: „Părinte, după porunca ta am voit să fierb în toate zilele, dar am văzut că fiertura nu se mănîncă, fără numai de copiii cei începători, care mănîncă fiertură, iar fraţii se înfrînează şi petrec cu mîncare uscată. Deci, fiertura, rămînînd şi lepădîndu-se afară, pentru aceea am încetat a fierbe, ca să nu se arunce bucatele şi untdelemnul. Iar ca să nu fiu osîndit pentru şederea în zadar, lucrez rogojini cu celălalt frate, care este cu mine în bucătărie”.

Grăit-a lui stareţul: „Cîte rogojini aţi lucrat?” Răspuns-a bucătarul: „Cinci sute”. Grăit-a sfîntul: „Aduceţi-le aici”. Şi le-au adus. Atunci a poruncit ca îndată să ardă rogojinile acelea, zicînd: „Precum voi n-aţi băgat în seamă porunca mea, pentru a fierbe mîncare fraţilor, aşa şi eu fără de cruţare ard lucrul mîinilor voastre, ca să ştiţi, că nu este bine a călca aşezămintele părinteşti cele date spre mîntuirea sufletului!” Bucătarul şi cu celălalt frate, văzînd acestea, au căzut înaintea părintelui şi cereau iertare.

Aducîndu-şi aminte cuviosul de vedenia ce i se făcuse în răpire, pentru fraţii cei ce vor să cadă în pătimiri şi să se împle-tească cu griji deşarte după sfîrşitul lui, plîngea. Deci, închizîndu-se în chilia sa de cu seara, se ruga lui Dumnezeu pentru fraţii aceia. Şi iarăşi, o vedenie ca aceasta a văzut în miezul nopţii, după cum spunea singur în urmă: „Vedeam o groapă adîncă şi întunecoasă şi în ea o mulţime de monahi fără de număr, dintre care mulţi se sîrguiau să iasă din groapa aceea, dar nu puteau, de vreme ce pogorîndu-se alţii întru întîmpinarea lor în groapă, pe aceia îi surpau iar în adîncul gropii. Alţii, aproape fiind de marginile gropii, se sîrguiau ca să iasă, dar iarăşi cădeau în groapă; alţii mai neputincioşi, căzînd mai adînc, se tăvăleau pe dedesubt; unii strigau cu glasuri umilite, în timp ce alţii din ei abia ieşeau de acolo cu multă osteneală şi, aflînd îndată lumină, se bucurau, mulţumind Domnului”.

Cuviosul, venindu-şi în sine, socotea vedenia aceea, şi a cunoscut ce fel de nepurtare de grijă va fi între monahi în zilele din urmă: lenevire, întunecare şi căderi; că va rămîne între dînşii numai chipul călugăresc. Deci, pentru aceasta se tînguia foarte mult. Gîndind la acelea, se ruga către Dumnezeu, astfel: „Doamne, Atotţiitorule, aşa va fi? Pentru ce ai lăsat să fie obşte şi mănăstire? Doamne, adu-Ţi aminte de aşezămîntul Tău, pe care l-ai făgăduit, ca să-l păzeşti celor ce-Ţi slujesc Ţie pînă la sfîrşitul veacului. Tu ştii, Stăpîne, că de cînd am luat chipul monahicesc, totdeauna m-am smerit înaintea Ta şi n-am gustat pîine sau apă pînă la săturare, nici altceva din cele pămînteşti”.

Grăind acestea cuviosul, un glas de sus s-a auzit către el: „Nu te lăuda, Pahomie, fiind om; ci cere iertare, pentru că toate se alcătuiesc cu milostivirea Mea”. Iar Pahomie, aruncîndu-se la pămînt, a strigat către Dumnezeu: „Doamne, iartă-mă şi nu lua îndurările Tale de la mine; ci trimite mila Ta mie, nevrednicului. Pentru că ştiu şi eu, o, Stăpîne, că fără de sprijinul Tău toate sînt şchioape; iar milostivirea Ta pe toţi îi miluieşte şi îi mîntuieşte prin judecăţile cele neştiute”.

Pe cînd cuviosul se ruga astfel, doi îngeri în chipul luminii stăteau înaintea lui; iar în mijlocul lor era un tînăr cu frumuseţe negrăită, strălucind ca razele soarelui şi avînd pe capul Lui o cunună de spini. Ridicînd îngerii pe Pahomie de la pămînt, i-au zis: „Deoarece ai cerut să ţi se trimită milostivire de la Domnul, iată, aceasta este milostivirea: singur Dumnezeul slavei Iisus Hristos, Unul născut Fiul Tatălui Cel ce S-a trimis în lume şi S-a răstignit pentru noi şi poartă această cunună de spini pe cap!” Domnul a zis către Pahomie: „Îndrăzneşte, Pahomie, şi te întăreşte, că sămînţa ta cea duhovnicească nu va lipsi pînă la sfîrşitul veacului. Iar din cei ce vor să fie după tine, mulţi mîntuindu-se cu ajutorul Meu din întunecoasa groapă, se vor arăta mai înalţi decît îmbunătăţiţii monahi de acum. Pentru că cei de acum, povăţuindu-se şi luminîndu-se, strălucesc după felul vieţii tale cu faptele cele bune, iar cei ce vor să fie după tine, pe care i-ai văzut în groapa cea întunecoasă, neavînd acest fel de povăţuire ca să-i poată scoate din acel întuneric, sărind din întuneric, cu singură alegerea voii lor vor merge cu osîrdie pe calea cea luminoasă a poruncilor Mele şi vor fi plăcuţi Mie. Alţii se vor mîntui prin ispite şi prin primejdii şi se vor asemăna cu sfinţii cei mari. Pentru că amin zic ţie, căci vor cîştiga aceeaşi mîntuire pe care o au şi monahii cei de acum, care vieţuiesc cu desăvîrşire şi cu neprihănire!”

Acestea zicînd Domnul, S-a suit la cer şi se lumina văzduhul cu lumina cea negrăită a slavei Lui; iar Sfîntul Pahomie, căzînd, s-a închinat Domnului şi-L slăvea cu gura şi cu inima, bucurîndu-se de acea slăvită vedenie, încît s-a umplut de negrăită dulceaţă din cuvintele Domnului.

Un frate oarecare dorea să se facă mucenic pentru Hristos, dar în acea vreme era pace în Biserica Lui şi în împărăţia dreptcredinciosului împărat Constantin cel Mare. Deci, fratele acela ruga pe Sfîntul Pahomie, zicînd: „Roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, părinte, ca să mă fac mucenic!” Iar sfîntul îl învăţa să nu primească în inimă un gînd ca acela, ca să dorească mucenicia, şi zicea: „Frate, rabdă cu vitejie nevoinţa monahicească şi poartă ostenelile monahiceşti fără de cîrtire întru ascultări şi te sîrguieşte ca prin viaţă fără de prihană să placi lui Hristos şi astfel vei avea împărtăşire cu sfinţii mucenici în cer!”

El însă, în toate zilele, supăra pe sfîntul, dorind să păti-mească pentru Hristos şi ruga pe cuviosul să se roage lui Hristos pentru el, ca să-l învrednicească cununii muceniceşti. Sfîntul Pahomie, vrînd ca să se izbăvească de o supărare ca aceea care i se făcea de el, i-a zis: „Mă voi ruga pentru tine, ca să-ţi fie ţie precum voieşti; dar să te păzeşti, ca nu în vremea muceniciei, în loc de mărturisirea numelui lui Iisus Hristos, să te lepezi de El, căci cu adevărat te amăgeşti cu gîndul, singur vrînd de voie să te arunci în ispită, cînd singur Domnul ne învaţă să ne rugăm, ca să nu cădem în ispită”.

S-a întîmplat că, după doi ani, Cuviosul Pahomie a trimis cîţiva fraţi la un sat al lor, să adune papură pentru facerea rogojinilor mănăstireşti, fiindcă acolo creştea multă papură. Satul acela era aproape de nişte barbari care se numeau vlemizi. Deci, pe cînd fraţii adunau papură în acea insulă, Cuviosul Pahomie, chemînd pe fratele acela, care dorea mucenicia, i-a poruncit să meargă să cerceteze pe fraţii cei ce se osteneau cu strîngerea papurei şi să le ducă hrană. Deci, trimiţîndu-l, i-a zis cuvîntul Apostolului: „Iată, acum este vreme bineprimită, acum este ziua mîntuirii! Întru nimic să nu te pleci la vreo sminteală, pentru ca slujba să fie fără prihană”.

Încărcînd el un asin cu mîncări, s-a dus la fraţi. Dar cînd s-a apropiat de pustie se pogorau barbarii din munte ca să ia apă. Atunci barbarii, prinzîndu-l, l-au legat şi l-au suit în munte la ceilalţi barbari împreună cu asinul. Iar aceia, văzînd pe monah, au început a-l batjocori, zicîndu-i: „Monahule, vino de te închină zeilor noştri”. Şi, înjunghiind dobitoace, aduceau jertfă idolilor lor. Deci, aducîndu-l pe monahul acela, îl sileau ca să jertfească împreună cu ei. Dar el, nevoind să aducă jertfele cele spurcate idolilor, barbarii s-au mîniat şi, înconjurîndu-l cu săbiile scoase, voiau îndată să-l taie în bucăţi. El, văzînd săbiile trase deasupra capului său şi înţelegînd mînia cea cumplită a barbarilor, s-a temut mult şi, alergînd de frică, a căzut la idoli, s-a închinat lor şi le-a adus jertfă, apoi a băut şi a mîncat din cele jertfite idolilor. Astfel, temîndu-se de moartea cea trupească, şi-a vătămat sufletul său cel fără de moarte, lepădîndu-se de Hristos.

După săvîrşirea unui păcat greu ca acela, barbarii l-au dezlegat din legături pe monahul acela şi, fiind eliberat de ei, s-a dus într-ale sale. Iar el, pogorîndu-se din munte, şi-a venit în simţire, cunoscîndu-şi păcatul, şi-a rupt hainele şi bătîndu-şi faţa, s-a întors la mănăstire. Cuviosul Pahomie, cunoscînd cu duhul cele întîmplate acelui frate, a ieşit foarte mîhnit întru întîmpinarea lui. Iar acela, văzînd pe părintele Pahomie, a căzut înaintea lui cu faţa la pămînt, tînguindu-se şi strigînd: „Am greşit lui Dumnezeu şi ţie, părinte, căci n-am ascultat sfatul tău cel bun şi învăţătura cea de folos, ca să nu doresc mucenicia; căci, de te-aş fi ascultat pe tine, n-aş fi pătimit unele ca acestea!”

Iar marele părinte i-a zis: „O, ticălosule, singur te-ai lipsit de un bine atît de mare, căci cu adevărat zăcea înaintea ta cununa mucenicească, iar tu ai călcat-o pe ea. Gata îţi era împărtăşirea cu sfinţii mucenici; iar tu te-ai smuls din ceata lor cea sfîntă. Stăpînul Hristos venise la tine cu sfinţii îngeri, vrînd să-ţi pună diadema pe capul tău; iar tu te-ai lepădat de El, iubind mai mult vremea cea scurtă a acestei ticăloase vieţi, decît pe Dumnezeu. Te-ai temut de moarte, pe care o vei suferi şi, nevrînd, ai pierdut viaţa cea veşnică depărtîndu-te de Dumnezeu. Unde sînt cuvintele tale, pe care le grăiai întotdeauna? „Doresc ca să fiu mucenic pentru Hristos!…” Şi mă supărai, ca să mă rog pentru tine, să te învredniceşti de mucenicie. Deci, aceasta îţi era vremea cea bineprimită, ca într-un ceas să mori pentru numele lui Iisus Hristos şi să cîştigi cununa cea mucenicească; dar tu în loc de mărturisirea numelui lui Iisus Hristos, te-ai lepădat de El. Au nu ţi-am spus eu mai înainte toate acestea? Au nu te-am sfătuit să încetezi cu gîndul acesta?” Iar fratele acela a zis: „Părinte, am greşit întru toate şi nu pot căuta în faţa ta, nici să-mi ridic ochii spre cer! Am pierit, părinte, şi nu este în mine nădejde de mîntuire şi nu ştiu ce să fac; căci nu m-am aşteptat să mi se întîmple unele ca acestea!”

Acestea grăindu-le el cu plîngere şi cu tînguire, marele stareţ i-a zis: „Ticălosule, tu pînă la sfîrşit te-ai înstrăinat de Dumnezeu; dar Domnul este bun şi fără de răutate şi nu Se mînie pînă la sfîrşit, căci este voitorul milei şi poate ca, păcatele noastre, să le afunde în adîncul milostivirii Sale, ca o piatră de apă în mare; de vreme ce, pe cît este depărtat cerul de pămînt, pe atît depărtează de la noi fărădelegile noastre. Pentru că nu voieşte şi nu doreşte moartea păcătosului, ci pocăinţa lui; deci, cel ce a căzut, să nu petreacă întru cădere, ci să se scoale; iar cel ce s-a întors spre El, să nu se depărteze, ci degrabă să se întoarcă iarăşi la El. Aşadar, nu te deznădăjdui, căci este şi pentru tine nădejde de mîntuire; de vreme ce pomul cel tăiat, iarăşi va odrăsli din rădăcină. De voieşti să mă asculţi pe mine, vei cîştiga iertare de la Domnul”. Iar el, plîngînd, zicea: „O, părinte, de acum te voi asculta întru toate!”

Cuviosul i-a poruncit să se închidă într-o chilie singuratică şi pînă la moarte să nu vorbească cu nimeni, decît numai cu părintele cel duhovnicesc. Numai a doua zi să mănînce puţină pîine cu sare şi cu apă, să facă două rogojini pe zi, să se roage şi să privegheze pe cît va putea şi din plîngere să nu înceteze niciodată. Şi a făcut toate acestea fratele acela cu bucurie, vieţuind în pocăinţă zece ani, şi a trecut către Domnul.

Cuviosul Pahomie, fugind odată de gîlcevile mănăstireşti, i-a stat înainte diavolul în chip luminos, zicîndu-i: „Bucură-te, Pahomie, căci eu sînt Hristos şi am venit la tine ca la prietenul meu”. Sfîntul, socotind în sine, gîndea că venirea lui Hristos la om se face plină de bucurie şi fără de frică, astfel încît toate gîndurile omeneşti se sting în ceasul acela şi se întraripează toată mintea în vedenia care se vede. „Iar eu, cugeta cuviosul, văzînd arătarea acestuia ce-mi stă în faţă, sînt plin de tulburare şi mă tem. Deci, acesta nu este Hristos, ci satana!” Apoi, sculîndu-se îngrădit cu credinţa către Dumnezeu, i-a zis cu îndrăzneală: „Du-te de la mine, diavole, căci eşti blestemat tu şi vedenia ta şi meşteşugirile sfaturilor tale celor viclene”. Iar diavolul, îndată s-a stins şi s-a făcut ca praful, a umplut chilia de putoare şi a tulburat văzduhul, fugind şi strigînd cu glas tare: „Eu am voit ca acum să te arunc sub picioarele mele; iar tu, apucînd mai înainte, m-ai spurcat, şi în toate zilele biruindu-mă mă batjocoreşti; pentru că este mare puterea lui Hristos, Care vă ajută vouă monahilor; însă nu voi înceta să mă lupt cu voi, de vreme ce se cade ca lucrul meu să-l săvîrşesc”. Iar sfîntul, întărindu-se cu duhul, se mărturisea Domnului, mulţumindu-I de ajutorul Lui cel atotputernic, care ajută robilor Săi asupra potrivnicului.

Într-o noapte, Sfîntul Pahomie, umblînd prin mănăstire cu fericitul Teodor, au văzut de departe amîndoi împreună pe diavolul în chip de femeie preafrumoasă, venind spre mănăstire cu o mulţime de slugi, iar Teodor a început a se teme, văzînd-o. Deci sfîntul i-a zis: „Nu te teme, fiule, ci îndrăzneşte nădăjduind spre Domnul”. Şi a început a se ruga lui Dumnezeu. Iar diavolul cel în chip de femeie, apropiindu-se, a zis: „Pentru ce vă osteniţi în zadar, fiindcă nu puteţi nimic să faceţi împotriva mea, de vreme ce am luat putere de la Atotţiitorul Dumnezeu să ispitesc pe care voi dori”. Iar Sfîntul Pahomie a întrebat pe diavol, zicînd: „Tu cine eşti, de unde vii şi pe cine voieşti să ispiteşti?” Răspuns-a aceea ce se părea femeie: „Eu sînt puterea diavolului şi mie îmi slujeşte toată tabăra diavolească; eu am smuls pe Iuda din ceata apostolilor şi asupra ta, Pahomie, am luat putere să ridic război, fiindcă nimeni cîndva nu m-a defăimat pe mine atît de mult ca tine; pentru că mă superi pe mine nu numai sub picioarele bătrînilor, ci şi sub ale copiilor tineri, învăţîndu-i să mă calce. Ai adunat mulţi asupra mea şi i-ai îngrădit pe ei cu zidul cel nerisipit al fricii de Dumnezeu, încît slugile mele nu mai pot să se apropie de cineva cu îndrăz-neală. Iar această putere a crescut asupra mea, prin întruparea lui Dumnezeu Cuvîntul, Cel ce v-a dat vouă stăpînire să călcaţi peste toată puterea noastră”.

Sfîntul Pahomie a răspuns: „Oare pe mine singur ai venit să mă ispiteşti, tu, putere a diavolului, sau şi pe ceilalţi?” Atunci femeia cea în chipul diavolului, a zis: „Am luat stăpînire ca să te ispitesc pe tine, pe Teodor şi pe ceilalţi, dar nu pot să mă apropii de voi, căci, atunci cînd vă ispitesc pe voi, mă fac vouă pricinui-toare de folos, mai mult decît de pagubă. Dar tu nu vei petrece în veci pe pămînt cu aceia, pe care acum cu rugăciunea îi întrarmezi; pentru că va veni o vreme cînd, după al vostru sfîrşit, mă voi juca între dînşii”. Grăit-a sfîntul: „Dar de unde ştii, că cei ce vor fi după sfîrşitul nostru nu vor sluji lui Dumnezeu cu credinţă, precum îi slujim noi?” Răspuns-a diavolul: „Ştiu din arătare”. Atunci sfîntul a zis: „Minţi cu capul tău cel spurcat, pentru că a şti acest lucru, este dat numai lui Dumnezeu, ca să ştie pe cele ce vor să fie; iar tu eşti mincinos şi stăpîneşti minciuna”. Zis-a diavolul: „Deşi nu ştiu nimic prin cea mai înainte ştiinţă, totuşi am cunoştinţă din lucrurile cele trecute şi din cele de faţă, despre cele ce vor să fie”. Diavolul, grăind unele ca acestea şi încă multe altele, Cuviosul Pahomie l-a certat pe el în numele lui Iisus Hristos şi s-a stins diavolul cu toată ceata sa.

Odată, cuviosul, cercetînd pe fraţii de prin mănăstirile aşezate prin singurătăţi şi îndreptînd ştiinţele lor, a venit la un bărbat cinstit, care intrase în călugărie dintr-o dregătorie mare. Însă, monahul acela nu ştia limba egipteană, dar ştia greceşte şi latineşte, iar Cuviosul Pahomie avea nevoie ca prin tălmaci să vorbească cu dînsul. Sfîntul întrebîndu-l pe el despre îndreptarea ştiinţei, acela nu voia să-i descopere ştiinţa sa prin tălmaci, ci numai către singur stareţul. Dar nu putea, deoarece nu ştia limba egipteană pe care o vorbea Sfîntul Pahomie, iar marele stareţ nu ştia nici pe cea grecească, nici pe cea latinească. Deci, sculîndu-se cuviosul, s-a dus la un loc deosebit şi, întinzîndu-şi mîinile către cer, a început a se ruga, zicînd: „Doamne, Atotţiitorule, dacă nu pot să folosesc pe oamenii care i-ai trimis la mine de la marginea pămîntului, neştiind limba lor, apoi ce trebuinţă este ca să vină ei la mine? De voieşti ca aici să mîntuieşti pe dînşii prin mine, apoi dă-mi mie, Stăpîne, ca să înţeleg vorba lor spre îndreptarea sufletelor lor”.

După ce s-a rugat astfel trei ceasuri şi după ce şi-a sfîrşit rugăciunea sa, deodată Dumnezeu i-a trimis din cer, în dreapta lui, o hîrtie scrisă ca o carte, pe care citind-o, îndată a înţeles graiul tuturor limbilor şi a dat slavă lui Dumnezeu. Deci, întorcîndu-se cu mare bucurie la fratele acela, a început a vorbi cu dînsul greceşte şi latineşte, ca şi cum din tinereţe ar fi învăţat limbile acelea sau s-ar fi născut întru dînsele. Iar monahul acela se minuna de un dar ca acesta ce s-a dat Cuviosului în puţină vreme şi spunea celorlalţi că marele părinte i-a întrecut pe toţi scolasticii în curata vorbire grecească şi latinească. Atunci, Cuviosul, vorbind cu fratele acela multă vreme şi pricepînd ştiinţa lui şi pe el bine îndreptîndu-l, l-a încredinţat lui Dumnezeu şi s-a întors în chilia sa.

Cuviosul Pahomie, ajungînd la adînci bătrîneţi, după ce s-a sîrguit foarte mult în propovăduirea mîntuirii, după praznicul Sfintelor Paşti, a căzut într-o boală trupească şi îi slujea lui în boală fericitul Teodor. Deci, mai înainte cu două zile de sfîrşitul său, a chemat pe toţi fraţii, învăţîndu-i spre folosul sufletului lor şi poruncindu-le să se păzească de eretici ca de o otravă vătămătoare de suflet şi aducătoare de moarte. După acestea, rugîndu-se lui Dumnezeu, le-a dat lor pace, binecuvîntare şi sărutarea cea mai de pe urmă.

Astfel, împlinindu-şi datoria cea mai de pe urmă, şi-a dat cinstitul său suflet în mîinile lui Dumnezeu. Atunci s-au adunat toţi monahii de la toate mănăstirile înfiinţate de el, al căror număr era de şapte mii, împreună cu cei din lavra cea mare de obşte din Tavenisiot, care era maică şi începătoare a tuturor mănăstirilor, în care erau o mie şi patru sute de fraţi. Deci, adunîndu-se toţi şi plîngînd, ca fiii pentru părintele lor, ca ucenicii pentru dascălul lor şi ca oile pentru păstorul lor, au îngropat cu cinste pustnicescul şi mult ostenitul lui trup, slăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe un Dumnezeu în Treime, Căruia şi de la noi I se cuvine cinste, slavă şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Notă – La începutul vieţii Cuviosului Pahomie se pomeneşte de o cetate creştină din Tebaida, care se numea Oxirinhos; deci, nu este lucru necuviincios, ca vorbind de acea cetate, să nu pomenim şi cele scrise despre dînsa de către preotul Rufin în Patericul Egiptului, capitolul V. Iată ce zice el: „Am aflat într-însa – adică Oxirinhos – atîtea bunătăţi duhovniceşti, pe care după vrednicie nimeni nu poate să le spună. Am văzut acea cetate plină de monahi, fiind pretutindeni, chiar afară primprejur, chilii monahiceşti; iar capiştile idoleşti cele mari, care au fost mai înainte, toate au fost prefăcute în mănăstiri alese şi în toată cetatea puteai să vezi mai multe biserici şi mănăstiri decît case mireneşti.

Cetatea aceea este foarte mare şi cu popor mult. Ea are 12 biserici mari, soborniceşti, afară de mănăstiri, în care sînt biserici deosebite. Dar nici porţile cetăţii, nici pirgurile (turnurile de pază), nici vreun unghi al cetăţii nu se află fără de locuinţe monahiceşti prin toate părţile cetăţii, unde ziua şi noaptea, totdeauna se înalţă neîncetat laude lui Dumnezeu, şi poţi să vezi toată cetatea aceea ca pe o biserică. Nici un eretic sau păgîn nu era în ea, ci toţi numai dreptcredincioşi creştini; şi nimic nu s-ar fi deosebit de biserică, deoarece episcopul locului, dacă ar fi voit să săvîrşească dumnezeiasca slujbă pe uliţe în mijlocul cetăţii, o săvîrşea ca într-o biserică.

Deci, mai marii cetăţii şi ceilalţi cetăţeni, puneau străji să păzească pe la toate porţile şi căile, că de venea vreun străin sau sărac, pe acela îndată îl întîmpinau cu bucurie, întrecîndu-se unul cu altul, care să-l ia mai întîi în găzduire. Asemenea ne-au făcut şi nouă, cînd voiam să mergem prin cetatea lor. Dacă ne-au văzut, ne-au întîmpinat cu multă dragoste şi ce fel de cinste ne-au dat, ce fel de ospăţ şi de odihnă ne-au făcut, nu pot spune.

Văzînd noi acolo multe cete de monahi, am întrebat pe episcopul acelei cetăţi, care este numărul lor şi ne-a spus că în cetatea lor se află zece mii de monahi; iar călugăriţe, care slujesc întru feciorie lui Dumnezeu, sînt douăzeci de mii. Iubirea de străini a acelora, care ne-au arătat nouă, nu putem să o spunem cu cuvinte”. Acestea le spunea preotul Rufin, despre acea creştinească cetate ce se numea Oxinrihos. O, de ar fi şi cetăţile creştineşti de acum ca acel model de cetate!

Cuviosul Isaia, Episcopul Rostovului

Adaugat la mai 28, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

mai 28, 2020

Cuviosul Isaia, Episcopul Rostovului

Naşterea şi credinţa fericitului Isaia a fost în pămîntul Rusiei şi în stăpînirea Kievului, născut din părinţi de neam bun şi iubitori de Hristos. Din tinereţe, iubind pe Hristos şi lăsînd dulceţile cele ispititoare ale lumii acesteia, a mers în mănăstirea Pecersca la Cuviosul Teodosie, dorind să fie monah. Cuviosul Teodosie, văzînd mai înainte cu duhul că vrea să fie lucrător şi iubitor de osteneală în viaţa monahicească, l-a îmbrăcat în schima monahală. El, nevoindu-se spre fapte bune şi adăugînd osteneală peste osteneală, trecea prin atîtea pătimiri, încît toţi se minunau de viaţa lui cea aspră şi toţi îl priveau cu dragoste, pentru că era blînd, smerit, ascultător, neiubitor de cîştig şi iubitor de fraţi. În trup arăta viaţă îngerească şi, luptîndu-se cu înfrînarea şi cu răbdarea, omora în sine toate patimile şi toate poftele trupeşti. Înfrumuseţîndu-se cu înţelepciunea, cu dreptatea, cu bărbăţia şi cu întreaga înţelepciune, cu aceste podoabe alerga spre Ierusalimul cel de sus, ca cu o căruţă cu patru cai, arătîndu-se prin aceasta cetăţean ceresc. Fapta lui cea bună a venit în auzul tuturor, pentru că nu poate cetatea să se ascundă, stînd deasupra muntelui.

De aceea, binecredinciosul domn Izaslav Iaroslavici, auzind de viaţa lui cea plăcută lui Dumnezeu, ruga pe Cuviosul Teodosie, ca să-i dea binecuvîntare şi să primească egumenia mănăstirii Sfîntului Marelui Mucenic Dimitrie, deoarece Cuviosul Varlaam, care a fost egumen acolo, luase sfîrşitul vieţii vremelnice.

Cuviosul Teodosie s-a plecat spre cererea binecredinciosului domn şi, binecuvîntînd pe fericitul Isaia, l-a trimis ca egumen al acelei mănăstiri. Fericitul Isaia, ascultînd pe Cuviosul Teodosie, căruia îşi încredinţase toată voia sa, a primit cinstea începătoriei, şi s-a făcut fraţilor povăţuitor iscusit şi bun păstor al turmei ce i se încredinţase. Deşi se schimbase oarecum cu cinstea, însă nu şi-a schimbat lucrul şi luarea aminte; ci totdeauna îşi înălţa mintea către Dumnezeu, sîrguindu-se la obişnuita smerenie şi la osteneli trupeşti. Vrînd să folosească pe fraţi, singur se afla mai întîi la ascultare şi ceea ce poruncea altora, el făcea mai înainte, dîndu-se pe sine pildă tuturor, ca să-i ridice pe toţi la multe fapte bune; pentru că cei ce au obiceiul a se învăţa, nu urmează cuvintelor învăţătorului, mai ales lucrurilor lui.

Văzînd binecredinciosul domn Izaslav, cum că un bărbat sfînt ca acesta a cîştigat în mănăstirea sa, se bucura foarte mult, dînd multă mulţumire Cuviosului Teodosie pentru el. Dar, Dumnezeu Atotputernicul, Cel ce toate le orînduieşte cu voia, vrînd să preamărească pe plăcutul Său, după cum şi el preamărea pe Ziditorul său cu lucruri bune, l-a cinstit cu vrednicia arhierească. Fericitul Leontie făcătorul de minuni, episcopul Rostovului, trecînd către Domnul, egumenul Isaia, cu judecata lui Dumnezeu şi cu alegerea tuturor, a fost ales episcop al Rostovului.

Luînd o vrednicie ca aceasta, a mers la scaunul său în cetatea Rostovului cea păzită de Dumnezeu şi, văzînd acolo oile sale sălbăticindu-se iar pe oamenii cei botezaţi de curînd neîntăriţi încă bine în credinţă, i se rupea inima, gîndind că are să dea răspuns pentru dînşii în ziua judecăţii celei înfricoşate. Drept aceea s-a apucat cu dinadinsul de păstoreştile osteneli, învăţînd şi rugîndu-se pentru turma cea numită cu numele lui Hristos, ca să fie întăriţi în credinţă şi să vieţuiască după învăţătura lui Hristos. Căci cîţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat. Pentru aceasta, se cade vouă să urmaţi lui Hristos şi învăţăturii Lui, ca numele lui Hristos să fie lăudat între creştini, iar nu hulit.

El cerceta cu sîrguinţă şi celelalte cetăţi şi sate din stăpînirea Rostovului şi a Suzdalului, aprinzîndu-se cu rîvnă pentru dreapta credinţă. De afla undeva idoli şi capişti, le risipea şi le dădea focului; iar pe oameni îi învăţa şi îi dojenea, ca să creadă cu credinţă, în Sfînta Treime cea de o fiinţă; apoi, primind credinţa, îi boteza în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh. Iar pe cei ce nu voiau să creadă, prin minuni şi cu semne multe îi făcea să se întoarcă şi să creadă în adevăratul Dumnezeu. Şi aşa, cu darul lui Dumnezeu, în puţină vreme i-a tras pe toţi la Hristos.

El era foarte milostiv spre săraci, sărmani şi văduve; hrănitor al flămînzilor, mîngîietor al întristaţilor, ajutător şi sprijinitor al celor din primejdie; era, după Iov, ochi ai orbilor şi picioare ale şchiopilor. Toţi se bucurau de el şi pretutindeni preamăreau pe Dumnezeu, că a dăruit locului acela un părinte ca acesta, învăţător şi povăţuitor.

În vremea stăpînirii binecredinciosului domn al Kievului, Vsevolod Iaroslavici, cînd Dumnezeu a binevoit să facă sfinţirea bisericii Pecersca, cea asemenea cu cerul, preasfinţitul Ioan, mitropolitul Kievului era cuprins de mare mîhnire, căci, sosind vremea sfinţirii, nu apucase să adune spre slujire pe iubitorii de Dumnezeu episcopi. Precum pe ceilalţi episcopi i-au vestit sfinţii îngeri trimişi de Domnul în chip de tineri pentru vremea sfinţirii, tot asemenea şi acestui cuvios episcop Isaia, fiind la scaunul său în Rostov, i-au stat de faţă îngerii dumnezeieşti în asemănare de tineri şi tot aceeaşi i-au vestit. Astfel acest cuvios episcop a sosit împreună cu ceilalţi arhierei la rînduiala sfinţirii.

Acest lucru preaminunat ce i s-a arătat lui, Cuviosul părintele nostru Isaia, l-a spus cu mulţumire preasfinţitului mitropolit al cetăţii Kievului cea de Dumnezeu păzită. Asemenea, după sfinţirea bisericii Pecersca, cea asemenea cu cerul, pe cînd se întorcea la scaunul său, a spus acea minune clerului bisericesc şi poporului cel numit cu numele lui Hristos, care ieşise cu bucurie din cetatea Rostovului, întru întîmpinarea lui.

După ce a mai petrecut un an la scaunul său, povăţuind bine turma lui Hristos, întorcînd pe mulţi necredincioşi la Dumnezeu, ridicînd multe biserici şi făcînd multe minuni şi-a sfîrşit viaţa cea vremelnică întru buna mărturisire, în anul de la zidirea lumii 7598, iar de la naşterea lui Hristos, 1090, în 15 zile ale lunii mai. Astfel cel ce a fost mai înainte chemat de sfinţii îngeri la biserica cea asemenea cerului, acum de aceiaşi a fost mutat cu sufletul la ceruri spre veşnicie. Acolo să fie şi nouă a ne muta cu rugăciunile Cuviosului părintelui nostru Isaia, prin mijlocirea Preacuratei Maicii lui Dumnezeu şi cu darul Făcătorului cerului, al unuia Dumnezeu în Treime, Căruia se cuvine cinste, slavă şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Cuviosul Ahile, Episcopul Larisiei

Adaugat la mai 28, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

mai 28, 2020

Acesta a trăit pe vremea împăratului Constantin cel Mare, şi era născut şi crescut din părinţi binecredincioşi, de la care învăţase religiozitatea şi cinstirea de Dumnezeu, împreună cu învăţătura cea lumească, şi cu filozofia cea mai înaltă. Şi împodobindu-se pe sine cu toate bunătăţile cele după Dumnezeu, a fost ales arhiereu al Larisei, celei ce se află în a doua Tesalie, de către toţi cei ce ce locuiau în Grecia. A mers la Sinodul cel mare din Niceea şi ostenindu-se şi luptîndu-se împreună cu părinţii pînă în sfîrşit şi caterisind pe Arie şi cei împreună cu el şi dîndu-i anatemei iarăşi s-a întors în Larisa, unde a surpat multe capişti idoleşti, şi a izgonit demoni din oameni, şi alte multe minuni a făcut; şi şi-a sfîrşit viaţa cu pace, după ce a ridicat din temelie case de rugăciune, şi le-a împodobit în tot felul.

Cuviosul Eufrosin, începătorul vieţii pustniceşti din Pskov

Adaugat la mai 28, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

mai 28, 2020

Sf. Eufrosin din PskovSf. Eufrosin din Pskov, cu numele lumesc Eleazar, s-a născut în anul 1386 în satul Videlebo, lîngă Pskov, unde s-a născut şi Sf. Nicander al Pskov-ului (prăznuit în 24 septembrie). Părinţii săi şi-ar fi dorit ca fiul lor să se căsătorească dar Eleazar s-a retras în secret la Mănăstirea Snetogorsk (pe dealul Snyatni, Pskovul de azi) unde a fost tuns călugăr.

În jurul anului 1425, căutînd un loc unde să se poată dedica în voie rugăciunii intense, Sf. Eufrosin a luat binecuvîntarea stareţului pentru a se retrage într-o chilie ascunsă pe rîul Tolva, nu departe de Pskov. Fiind însă preocupat de soarta oamenilor şi mîntuirea lor, Sfîntul a fost nevoit să abandoneze pustnicia şi să primească pe toţi cei ce aveau nevoie de un sfat şi de un cuvînt de la un părinte înduhovnicit. Sf. Eufrosin îi binecuvînta pe cei care veneau să trăiască după rînduiala schitului, întocmită chiar de el.

Rînduiala Sfîntului Eufrosin se bazează pe un sfat generalizat despre „cum ar trebui să trăiască un călugăr”, fără să se facă referire la regulamentul strict al vieţii monahale sau la rînduiala sfintelor slujbe, cum se face, de exemplu, în Rînduiala Sf. Iosif din Volokolamsk.

În 1447 la dorinţa fraţilor, Sf. Eufrosin a construit o biserică în cinstea celor Trei Sfinţi Ierarhi – Vasile cel Mare, Grigore Teologul şi Ioan Hrisostom, care l-au cercetat pe sfînt, dar şi în cinstea Sf. Onufrie cel Mare (prăznuit în 12 iunie). Mai tîrziu mănăstirea a primit numele Spaso-Eleazarov. Din smerenie şi din dragoste pentru o viaţă retrasă, sfîntul n-a primit să fie egumen al mănăstirii, numindu-l în loc pe discipolul său Ignatie pentru acea funcţie. Apoi s-a retras să trăiască într-o pădure lîngă un lac.

Sf. Eufrosin a murit la 95 de ani în 15 mai 1481. Din ordinul Arhiepiscopului Ghenadie al Novgorod-ului, la mormîntul sfîntului au aşezat o icoană pictată de discipolul său Ignatie, pe cînd sfîntul era încă în viaţă. De asemenea, s-a mai pus la mormîntul sfîntului şi testamentul scris de acesta pentru fraţii călugări pe o bugată de pergament, ştampilată cu sigiliul de plumb al Arhiepiscopului Teofil al Novgorod-ului, acest testament fiind printre puţinele documente de acest fel scrise de mîna unui sfînt care s-au păstrat.

Sf. Eufrosin, începătorul vieţii pustniceşti din Pskov, a îndrumat mulţi discipoli renumiţi care, la rîndul lor, au ridicat şi ei mănăstiri, plantînd mai departe sămînţa vieţii monahale in jurul Pskov-ului. Printre aceştia se aflau şi călugării schitului Sava din Krypetsk (prăznuit în 28 august), Sf. Dositei din Verkhneostrov (prăznuit în 8 octombrie), Sf. Onufrie din Malsk (prăznuit în 12 iunie), Sf. Ioachim din Opochsk (prăznuit în 9 septembrie), Sf. Ilarion din Gdovsk (prăznuit în 21 octombrie), Sf. Chariton din Kudinsk, fondator şi egumen al Mănăstirii de la Lacul Kudina de lîngă Toroptsa, precum şi cuvioşii părinţi din Pskov – Ignatie, Haralamb şi Pamfilie, înmormîntaţi la Mănăstirea Spaso-Eleazar.

Tot în aceasta zi, pomenirea cuviosului Serapion de la Manastirea Spaso-Eleazar, la Pskov.

Fericita Fecioară Muza

Adaugat la mai 29, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

mai 29, 2020

Fericita Fecioară Muza

Robul lui Dumnezeu Prov – zice Sfîntul Grigorie Dialogul, Papa Romei către arhidiaconul său Petru -, mi-a spus mie despre sora lui, care se numea Muza, cum că, fiind încă pruncă, într-o noapte oarecare, i s-a arătat în vedenia visului Preasfînta Născă-toare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, căreia îi urmau nişte fecioare de o vîrstă cu Muza. Şi a întrebat Stăpîna pe Muza: „Voieşti să vieţuieşti cu aceste fecioare şi să-mi urmezi mie?” Răspuns-a aceea: „Voiesc, Doamnă!” Şi i-a poruncit ei Stăpîna, ca să nu mai facă de acum nimic copilăresc sau ceva necuviincios, să se înfrîneze de rîs şi de jucării, ştiind că la treizeci de zile, va veni şi va şedea împreună cu fecioarele acelea.

Deci, prunca Muza, deşteptîndu-se, şi-a schimbat obiceiul din ceasul acela şi şi-a lepădat toată mintea copilărească. Părinţii ei minunîndu-se şi întrebînd-o pe ea despre acea vedenie; ea le-a răspuns că a văzut pe Preasfînta Curată Fecioară Născătoare de Dumnezeu şi a luat poruncă de la ea, de ziua în care o să se ducă şi să se sălăşluiască cu fecioarele cele ce îi urmau ei. Deci, sosind ziua a douăzeci şi cincea, Muza a fost cuprinsă de friguri; iar la treizeci de zile s-a apropiat ceasul să meargă la cea care i s-a arătat în vedenie. Apoi, iarăşi a văzut pe Preacurata Fecioară, venind la ea cu fecioarele acelea. Atunci ea a început a zice cu glas lin către Maica Domnului, care o chema: „Iată, vin Doamnă, iată, vin!” Şi cu acest cuvînt şi-a dat sufletul în mîinile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care, ieşind din trupul cel fecioresc, s-a sălăşluit cu sfintele fecioare.

Această povestire auzind-o arhidiaconul Petru, a întrebat pe preasfinţitul papă Grigorie: „Stăpîne, voiesc să ştiu dacă mai înainte de luarea trupurilor, sufletele drepţilor pot să fie primite în cer”. Sfîntul Grigorie a zis: „Aceasta nu putem s-o zicem pentru toţi drepţii că sînt primiţi la ceruri, nici nu putem s-o lepădăm cu totul; pentru că sînt sufletele unor drepţi, care se deosebesc cu oarecare locaşuri în împărăţia cerului”. Deci, pricina aceea nu este alta, decît numai că aceia, în viaţa cea vremelnică, au avut o lipsă din dreptatea cea desăvîrşită. Iar sufletele drepţilor care au vieţuit cu plăcere lui Dumnezeu pe pămînt, din închisorile trupului, îndată sînt primite în locaşurile cereşti. Aceasta este mai arătat decît lumina soarelui, pentru că Însuşi Hristos mărturiseşte adevărul prin Sine, zicînd: Unde este stîrvul, acolo se vor aduna vulturii. Adică unde este Însuşi Mîntuitorul nostru cu trupul cel luat asupră-şi, acolo, fără de îndoire, se vor aduna sufletele drepţilor.

Şi Apostolul Pavel dorea să se dezlege şi să fie cu Hristos; deci, cel ce crede că Hristos este în ceruri, acela crede că şi sufletul lui Pavel se află la ceruri cu Hristos. Pentru că acel Apostol arătat înştiinţează că, după dezlegarea cea trupească, sufletele drepţilor se vor sălăşlui în patria cea cerească, pentru că zice: Ştim, că de se va strica locaşul trupului nostru cel pămîntesc, atunci avem de la Dumnezeu casă veşnică în ceruri, nefăcută de mînă. Se cuvine, deci, Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Tot în această zi, pomenirea celui dintre sfinţi părintele nostru Alexandru arhiepiscopul Ierusalimului, şi a sfinţilor mucenici Avda şi Avdiis episcopii, şaisprezece preoţi, nouă diaconi, şase călugări şi şapte fecioare.

Tot în această zi, pomenirea celor din Mînăstirea sfîntului Sava, părinţi ucişi de către Vlemini.