Cuviosul Părintele nostru Varlaam, Mitropolitul Novgorodului, făcătorul de minuni de la Hotin

Adaugat la noiembrie 19, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 19, 2024

Cuviosul Părintele nostru Varlaam s-a născut în marele Novgorod, din părinţi binecredincioşi şi a fost crescut cu bună învăţătură în cunoaşterea celor dumnezeieşti. Căci, încă tînăr fiind, a întrecut pe bătrîni cu înţelepciunea, iar jucăriile şi cuvintele de rîs obişnuite copiilor nu le iubea. Apoi înfrînîndu-se de la mîncare, nu gusta nicidecum bucate grase.

Văzînd părinţii lui înfrînarea fiului lor, erau în mîhnire pentru aceasta. Odată i-au zis: „Să nu ne întristezi pe noi, fiule, slăbindu-ţi trupul cu nemîncarea, ca să nu cazi în boală, fiind tînăr, iar nouă să ne aduci mîhnire”. Însă copilul cel bine înţelegător, precum avea obiceiul, le-a răspuns cu blîndeţe:

„Eu, citind multe cărţi, n-am aflat părinţi sfătuind rău pe fiii lor, precum voi mă sfătuiţi; căci mîncarea şi băutura nu ne pun pe noi înaintea lui Dumnezeu, precum zice şi Sfîntul Apostol Pavel ci numai postirea şi rugăciunea. Să vă aduceţi aminte şi de acestea: Cîţi oameni au fost de la strămoşul Adam, nu toţi au murit şi cu ţărîna s-au amestecat? Dar şi proorocul a zis: Omul cu deşertăciunea s-a asemănat şi ca umbra s-a trecut. Însă cei ce au plăcut lui Dumnezeu prin viaţă bună şi şi-au vărsat sîngele pentru Hristos şi pentru dragostea Lui şi astfel s-au lepădat de lume şi au urmat Lui, au cîştigat de la Dînsul cereasca împărăţie. Pentru aceasta s-au preamărit şi s-au fericit. Deci şi eu, cu ajutorul lui Dumnezeu, voiesc să mă sîrguiesc după puterea mea ca să mă fac moştenitorul lor”.

Părinţii, auzind un răspuns ca acesta, s-au mirat şi l-au lăsat să vieţuiască după voia lui. Apoi, nu după multă vreme, părinţii s-au mutat din viaţa aceasta vremelnică, iar fericitul i-a îngropat cu cinste şi cu cuviincioasă cîntare bisericească; însă, după moartea lor, s-a aprins şi mai mult de dragoste dumnezeiască. De aceea a împărţit averea tatălui său săracilor şi îndată a lăsat lumea, aflînd ca povăţuitor un călugăr care vieţuia după Dumnezeu, anume Porfirie. De la acesta luînd chipul monahicesc şi înconjurînd multe locuri, căuta unde să facă mînăstire.

Văzînd un loc frumos şi o rază dumnezeiască luminîndu-l, aproape de rîul Volhova, a făcut rugăciune şi a început a-şi zidi chilie, unde acum este mînăstirea, în care, vieţuind cu iubire şi osteneală, îşi chinuia trupul. Iar postul şi privegherea lui cine le va povesti? Căci el se hrănea din ostenelile sale. Diavolii, văzîndu-se defăimaţi, au ridicat asupra lui război şi se închipuiau uneori în şerpi, alteori în multe feluri de fiare, voind să-l izgonească din locul acela. Însă el, îngrădindu-se cu semnul Crucii, îi izgonea de la sine. Alteori diavolii îi îndemnau pe oameni să-i facă supărare, ca măcar defăimările cele omeneşti nesuferindu-le, să fugă din locul acela. Însă şi aceia s-au împiedicat şi au căzut, căci s-au lovit de diamantul cel tare şi singuri s-au sfărîmat, iar stîlpul cel puternic nu l-au surpat.

După aceasta a zidit biserica Schimbării la Faţă a Domnului Dumnezeu şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos. Iar pentru nevoinţa cea mare a vieţii lui, a ieşit vestea pretutindeni şi se adunau la dînsul domnii şi puternicii ţinutului, precum şi celelalte popoare creştine, voind să se folosească de la el. Şi fiecare, împlinindu-şi dorinţa sa, se ducea acasă mulţumind lui Dumnezeu. Apoi s-au adunat la dînsul mulţime de monahi, voind să-i urmeze vieţii lui celei plăcute lui Dumnezeu.

Odată, venind voievodul Novgorodului la Cuviosul Varlaam pentru binecuvîntare, a proorocit voievodului că i s-a născut un fiu. După aceea, Sfîntul a şi botezat pe acel fiu al voievodului. Un alt om a prins mare dragoste pentru fericitul şi, avînd pe fiul său unul născut cuprins de boală, l-a dus la Sfîntul să se roage pentru el. Dar, fiind încă pe cale, fiul său a murit şi astfel l-a dus mort la cuviosul, dar el, cu rugăciunea sa l-a înviat.

Altădată, sosind praznicul Învierii Domnului Dumnezeu şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, Sfîntul Varlaam a trimis pescarii să prindă peşte şi cu rugăciunile lui au vînat mulţime de peşti, între care era şi un nisetru mare pe care l-au tăinuit; iar pe cei mici, luîndu-i, i-au adus la dînsul. Atunci el, văzînd peştii, a zis: „Iată, pe copii i-aţi adus, dar pe maica lor unde aţi ascuns-o?” Iar ei au căzut la picioarele lui şi şi-au mărturisit păcatul, s-au căit şi au adus peştele acela. Apoi odinioară, fiind lipsă în mînăstire, Sfîntul s-a rugat Domnului şi a îndestulat-o cu toate bunătăţile.

Avînd darul facerii de minuni se aduceau la dînsul cei cuprinşi de duhurile necurate şi îndată, ajungînd la Sfîntul, duhurile necurate se izgoneau, stricaţii se curăţau, orbii vedeau şi toţi cei ce veneau cu credinţă, fiind cuprinşi de multe feluri de neputinţe, primeau nu numai sănătatea trupului, ci şi folosul sufletului. Cuvîntul lui avea duhovnicească sare, pentru aceasta era iubit şi de toţi slăvit.

Sfîntul, cunoscîndu-şi plecarea sa către Dumnezeu, chemînd fraţii, le-a zis: „Iată fraţilor, sfîrşitul vieţii mele s-a apropiat şi mă voi duce din viaţa aceasta, iar pe voi vă dau în mîinile Domnului Dumnezeu. Şi va fi vouă povăţuitor în locul meu Antonie, ucenicul meu”. Astfel i-a dat acestuia mînăstirea şi i-a încredinţat pe fraţi, zicînd: „Pe tine te las cu Dumnezeu rînduitor şi cîrmuitor al acestei sfinte mînăstiri şi Domnul nostru Iisus Hristos să vă păzească şi să vă întărească pe voi cu dragostea Lui. Iar eu, deşi trupeşte mă duc, însă cu duhul voi fi nedespărţit de voi. Şi aceasta va fi vouă încredinţarea, de am aflat dar înaintea lui Dumnezeu, că mînăstirea şi după mutarea mea, precum a fost în viaţa mea, de nimic nu va suferi lipsă, numai dragoste să fie între voi”.

Învăţîndu-i multe şi sărutîndu-i duhovniceşte, a zis cel din urmă cuvînt: Doamne, în mîinile Tale îmi dau duhul meu. Şi astfel şi-a dat cinstitul şi sfîntul său suflet în mîinile Făcătorului. Apoi a venit Arhiepiscopul marelui Novgorod şi s-au adunat mulţime de monahi de la toate mînăstirile, care cîntau cu evlavie cîntare deasupra gropii; şi au îngropat sfîntul şi iubitorul de osteneală trupul lui, în a şasea zi a lunii noiembrie.

Atunci au luat tămăduire mulţi neputincioşi, care erau cuprinşi de multe feluri de boli. Iar pomenirea lui se săvîrşeşte în mînăstirea Schimbării la Faţă a Domnului Dumnezeu şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, unde s-a adus cinstitul lui trup făcător de minuni, care izvorăşte multe tămăduiri celor ce cu credinţă se apropie de el, din care puţine vom spune acum.

Un om era orb căci, deşi avea ochii deschişi, nu putea nicidecum să vadă pe cineva. Acesta dăduse la doctori mulţi bani, căutînd la dînşii tămăduire, însă nu a aflat nici un folos. Apropiindu-se pomenirea Cuviosului Varlaam, a poruncit să-l ducă în mînăstire unde erau sfintele sale moaşte şi s-a aşezat lîngă cinstita raclă. Apoi a început cu lacrimi a se ruga Sfîntului, cerînd tămăduire şi vedere ochilor săi. Iar fraţii mînăstirii cîntau în biserică paraclisul pe care sfîrşindu-l, cînd au cîntat: „Stăpînă, primeşte rugăciunea robului tău”, îndată ochii orbului s-au luminat şi întîi a văzut racla Sfîntului cu sfinţitele sale moaşte. El, încă îndoindu-se de vederea sa, s-a apropiat şi a pipăit cu mîinile ceea ce vedea; apoi, ridicîndu-şi ochii prin biserică, a văzut poporul stînd înainte şi pe fraţi cîntînd. Şi, cunoscînd că vede bine, s-a umplut de negrăită bucurie şi a strigat cu mare glas, mărturisind la toţi tămăduirea sa pe care a cîştigat-o cu rugăciunile Cuviosului Varlaam.

Un om, avînd credinţă în cuviosul, a mers în mînăstirea lui cu femeia sa pentru binecuvîntare şi, ducînd merinde spre trebuinţa fraţilor, le-a pus masă şi i-a ospătat. Iar după rugăciune, întorcîndu-se la ale sale pe apă şi fiind nu departe de mînăstire, din întîmplare s-a răsturnat luntrea şi el s-a afundat în adînc, iar ceilalţi de-abia au scăpat de înec. Cei ce erau pe mal şi vedeau înecarea omului aceluia, n-au putut să-i dea nici un ajutor.

Ducîndu-se în satul din apropiere, au chemat pescarii cu mrejele să caute trupul cel înecat şi abia s-a aflat trupul mort şi învineţit. Apoi femeia lui şedea pe mal tînguindu-se, iar în plîngerea sa pomenea pe Sfîntul Varlaam şi, mîhnită, zicea: „Oare astfel de plată ne-ai dat, sfinte al lui Dumnezeu, nouă celor ce am venit să ne închinăm la mormîntul tău? Noi nădăjduiam să cîştigăm cu rugăciunile tale, viaţă de mulţi ani iar tu, cu năpraznică moarte ai lăsat de a murit bărbatul meu; mai bine ar fi fost de n-am fi venit aici la tine că, de am fi stat acasă, nu ni s-ar fi întîmplat o moarte ca aceasta”.

Acestea şi mai multe grăind ea şi voind să-şi îngroape bărbatul, deodată mortul, mişcîndu-se şi ieşind apă multă din gura lui, s-a sculat sănătos. Văzînd ei o minune ca aceasta au dat mulţumire sfîntului, mărturisind că prin rugăciunile lui s-a întors din porţile morţii.

De la marele Novgorod domnul Constantin a venit bolnav în locaşul Cuviosului şi astfel era boala lui încît nu putea nici să se mişte din pat nici să grăiască ceva şi toţi se deznădăjduiau de viaţa lui, căci era aproape de moarte. Acela, fiind adus aproape de racla Cuviosului Varlaam şi făcîndu-se cîntarea paraclisului pentru dînsul, îndată s-a sculat sănătos cu rugăciunile plăcutului lui Dumnezeu şi, ca şi cum n-ar fi avut nici o boală, s-a întors la casa sa.

Un negustor oarecare, anume Antonie, avea un fiu mut de mulţi ani, pe care l-a dus în mînăstirea Cuviosului. Deci, făcîndu-se rugăciune la mormîntul lui pentru fiul cel mut, deodată i s-a dezlegat limba şi grăia curat, slăvind pe Dumnezeu.

Grigorie, postelnicul marelui domn Vasilievici Vasile, a căzut în boală cumplită şi era aproape de moarte dar, avînd credinţă mare spre Cuviosul Varlaam a zis: Măcar şi moarte de mi s-ar întîmpla pe cale, mort să mă duceţi la Cuviosul”. Şi aşa a şi fost; căci de cumplita boală a murit pe cale şi a fost dus mort la mînăstire. Iar cînd cei ce-l duceau erau aproape de mînăstire ca la trei stadii, fără de veste mortul a înviat. Şi mergînd, s-a închinat la mormîntul Cuviosului, mărturisind că prin rugăciunile lui s-a întors de la moarte spre viaţă şi a dobîndit sănătate.

Multe alte minuni se săvîrşeau la mormîntul Cuviosului Varlaam, încît mulţime de îndrăciţi se izbăveau de neputinţele lor şi toţi cei ce cu credinţă alergau la dînsul nu se întorceau de la el deşerţi, ci îşi cîştigau cererea cu rugăciunile lui şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, a Cărui slavă este în veci. Amin.

Cuviosul Părinte Luca

Adaugat la noiembrie 19, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 19, 2024

Fericitul părintele nostru Luca s-a născut în cetatea Tavromeniei din eparhia Siciliei. Şi fiind încă tînăr ca de optsprezece ani, avea mintea înţeleaptă şi se ducea mereu la casa lui Dumnezeu, făcîndu-se ascultător şi următor al dumezeieştilor cuvinte. Iar cînd părinţii lui s-au sfătuit să-l însoţească cu femeie, el, sculîndu-se noaptea şi ducîndu-se într-un loc neumblat, s-a sălăşluit cu fiarele. Apoi, petrecînd nemîncat patruzeci de zile, s-a învrednicit dumnezeieştii şi îngereştii vederi şi descoperiri. Deci ducîndu-se la mînăstire, s-a îmbrăcat în schima îngerească. Acolo, supunîndu-se la aspră petrecere – căci gusta la trei-patru zile pîine şi apă şi nicidecum nu se odihnea -, a petrecut optsprezece luni. De aici plecînd, a mers cu un monah în muntele Etna, hrănindu-se cu ierburile ce se aflau acolo. El dormea puţin, avea numai o haină şi umbla desculţ.

Apoi şi-a pus hotar şi rînduială cu dinadinsul să nu iasă din chilie pînă cînd nu va sfîrşi toată Psaltirea de citit. După aceea săvîrşea rînduiala ceasului al treilea, iar în restul zilei se apuca de lucru pînă ce sosea vremea ceasului al şaselea; şi, după ceasul al şaselea, se îngrijea de puţină mîncare şi de cealaltă pravilă. Astfel petrecînd, s-a învrednicit de mare dar de la Dumnezeu şi de dezlegarea cuvintelor celor greu de înţeles încît oricine îl auzea, zicea, mirîndu-se: „De unde ştie acesta carte, nefiind învăţat?” Şi după aceasta, prin descoperire, s-a dus la un oarecare loc şi adunînd doisprezee monahi se îngrijea de mîntuire. Pentru aceeaşi pricină, s-a dus şi la Bizanţ şi cercetînd casele monahilor, sfătuindu-se cu părinţii, s-a dus pînă la Corint. Acolo, într-un sat oarecare, locuind nu mai mult decît şapte luni, a adormit în pace.

Sfinte şapte muceniţe fecioare, Tecusa, Alexandra, Polactia, Claudia, Eufrosina, Atanasia şi Matroana

Adaugat la noiembrie 19, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 19, 2024

În această zi se mai face şi pomenirea sfintelor şapte muceniţe fecioare, Tecusa, Alexandra, Polactia, Claudia, Eufrosina, Atanasia şi Matroana, care s-au nevoit într-un sat aproape de Corint în curăţenie desăvîrşită. Cînd Sfîntul Mucenic Alexandru a fost ucis cu sabia şi aruncat în rîu, aceste sfinte fecioare, privind în acel loc, plîngeau. Pe acestea văzîndu-le ostaşii şi cunoscînd că sînt creştine, le-au prins şi le-au dus la ighemon. Şi, fiind silite la închinarea de idoli, nu s-au supus. Deci, întîi au fost date la o casă de desfrînare, dar cu puterea lui Dumnezeu fiind păzite, au rămas curate. Apoi, legîndu-le pietre de grumaz, au fost înecate într-un iezer. Iar sfintele lor trupuri le-a scos noaptea un om, numit Teodot şi le-a îngropat.

Tot în această zi, Sfîntul Gherman, Arhiepiscopul Kazanului.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Luca, economul Pecerskăi.

Tot în această zi, Cuvioase Muceniţe Nina şi Serafima.

Sfîntul Mucenic Ieron şi cei împreună cu dînsul

Adaugat la noiembrie 20, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 20, 2024

Slăvitul Ieron avea ca patrie Capadocia şi s-a născut în cetatea Tianiei din maică binecredincioasă şi temătoare de Dumnezeu al cărei nume era Stratonica. În acea vreme împărăţeau păgînii împăraţi Diocleţian şi Maximilian, care arătau către idoli multă rîvnă şi credinţă. Atunci li s-a vestit că toată Armenia şi Capadocia se împotrivesc poruncii lor şi nu se închină idolilor. Iar ei, sfătuindu-se mult, au ales doi bărbaţi vicleni plini de toată răutatea şi înşelăciunea, ale căror nume erau Agricolae şi Lisie. Deci, pe Agricolae l-au trimis în Armenia iar pe Lisie în Capadocia, dîndu-le două porunci. Cea dintîi, să piardă pe creştinii cei ce nu se închină idolilor; iar a doua, să scrie la oaste bărbaţi şi tineri puternici, îndemînatici la război.

Cînd a venit Lisie în Capadocia, căuta pe aceia care ar fi buni de război pentru ca să-i înscrie la oaste. Atunci i s-a spus despre Ieron, care era un bărbat tare şi puternic şi mai cu bărbăţie decît alţii. Iar Lisie îndată a trimis ostaşii să-l aducă pe el. Mergînd trimişii la el acasă, nu l-au aflat, căci era la ţarina sa, ocupîndu-se cu lucrul. Deci au mers ostaşii acolo vrînd să-l ia. Iar el, ştiind că vor să-l ia în rîndurile ostaşilor, n-a vrut să meargă cu ei, cugetînd că nu este lucru de folos a fi împreună cu închinătorii de idoli şi a ostăşi cu dînşii, fiind creştin. Aceia însă, au vrut să-l ia cu sila, dar Ieron, mîniindu-se, a apucat un lemn ce se afla acolo şi a început a-i bate pe ostaşi, astfel încît nici unul din ei nu i-a putut sta împotrivă, ci toţi au fugit. Iar el, izgonindu-i pe dînşii ca un leu, îi bătea fără cruţare. Atunci ostaşii cei izgoniţi şi risipiţi, adunîndu-se la un loc, s-au ruşinat de neputinţa lor, că nu au putut lua un om, ba chiar că au fost biruiţi de dînsul.

Temîndu-se a se întoarce deşerţi la cei ce i-au trimis, vorbeau între ei: „Dacă ne vom întoarce la ighemon fără Ieron, nu numai că vor rîde toţi de noi că un om a biruit atîţia ostaşi, dar vom fi şi aspru pedepsiţi pentru împuţinarea sufletului nostru”. Pentru aceea au trimis după mai mulţi ostaşi, chemîndu-i în ajutorul lor spre a porni şi a doua oară asupra lui Ieron. Dar acesta simţind năvălirea lor, a intrat cu însoţitorii săi într-o peşteră ce era în apropiere – căci avea împreună cu el optsprezece creştini binecredincioşi care se războiau cu păgînii ce veniseră asupra lui.

Atunci au trimis ostaşi la ighemon, spunîndu-i că Ieron s-a închis într-o peşteră cu alţi creştini şi nu pot să-l ia. Iar ighemonul a trimis îndată mai multă oaste în ajutorul lor, însă nu puteau să-i facă nimic, căci nu îndrăznea nimeni nici măcar a se apropia de uşa peşterii, temîndu-se de bărbăţia lui Ieron. Atunci a fost trimis de ighemonul un prieten al lui Ieron, anume Chiriac. Acesta mergînd, a sfătuit pe ostaşi să se depărteze de la peşteră. „Nu puteţi, zise el, să-l luaţi cu sila, ci cu blîndeţe şi cu bună sfătuire”.

Depărtîndu-se ostaşii de la peşteră, a intrat Chiriac la dînsul şi l-a sfătuit ca să nu fie potrivnic ighemonului, ci să se înscrie în rînduiala ostăşească. Astfel vorbind în pace cu dînsul, a îmblînzit mînia lui, l-a scos din peşteră şi l-a dus acasă la maica sa, care era văduvă, bătrînă şi oarbă. Iar ea aflînd că pe fiul ei Ieron îl duc la ighemonul, a început să plîngă foarte mult, numindu-l toiag al bătrîneţilor sale şi lumina ochilor săi celor orbi.

Deci se tînguia că se lipseşte de un fiu ca dînsul care o mîngîia în necazurile văduviei şi a orbirii ei. Iar ostaşii, înconjurîndu-l, îl sileau să meargă la ighemon. Apoi el, luîndu-şi rămas bun de la maica sa, care plîngea şi de la toţi cunoscuţii care se adunaseră atunci acolo, a luat cu dînsul o rudenie a sa, anume Victor şi s-a dus cu ostaşii în cetatea Melitinei. Au mai mers cu el şi doi fraţi ai rudeniei sale, Matronian şi Antonie, şi alţi prieteni de credinţă. Iar apunînd soarele şi făcîndu-se seară, n-au ajuns la cetatea Melitina, ci au rămas la un loc oarecare, unde au aşteptat pînă dimineaţa.

În acea noapte s-a arătat fericitului Ieron, cineva îmbrăcat în haine albe, care cu dragoste a zis către dînsul: „Iată, Ierone, bine vestesc ţie mîntuire; calea pe care călătoreşti este dreaptă, căci nu pentru împăratul cel pămîntesc te vei nevoi, nici vei ostăşi pentru slava care degrabă piere, ci pentru Împăratul Cel ceresc vei săvîrşi nevoinţa, şi degrabă vei veni la Dînsul, ca să primeşti de la El cinste şi laudă”. Acestea zicînd cel ce i se arătase, a umplut de nespusă bucurie inima lui şi s-a dus. Iar el, sculîndu-se vesel, a zis către prietenii şi către rudeniile care erau cu dînsul: „Acum am cunoscut în mine taina buneivoinţe a lui Dumnezeu şi de acum cu veselie alerg pe calea ce-mi stă înainte; o comoară este, o moştenire şi o bogăţie, care sînt ascunse în cer; iar bunătăţile ce sînt de faţă, nimic nu folosesc celor ce le moştenesc; căci ce va folosi omului, dacă ar dobîndi toată lumea, iar sufletul său şi-l va pierde? Nimic nu-mi este mai scump şi mai bun decît sufletul. Mi-ajunge vremea vieţii care a trecut şi care în deşert am cheltuit-o. Mă voi duce de acum către Dumnezeu. Un lucru însă mă tulbură, grija maicii mele, care, fiind văduvă şi bătrînă neputincioasă şi lipsită de lumina ochilor, nu are cine să-i ajute şi să o sprijinească pe dînsa. Dar de vreme ce merg să mor pentru Hristos, Domnul meu, Lui Îi încredinţez pe maica mea, căci El este Tatăl săracilor şi al văduvelor”.

Acestea zicînd, a lăcrimat pentru maica sa şi apoi a plecat. Iar cînd a ajuns la cetatea Melitina, Sfîntul Ieron a fost închis în temniţă şi împreună cu dînsul au fost închişi şi alţi treizeci şi trei de creştini, către care Sfîntul a început a le vorbi astfel: „Ascultaţi sfatul meu, prietenilor şi fraţilor, şi luaţi aminte vorbele mele, care pot să vă folosească vouă, nu în veacul acesta, ci în cel ce va să fie. Căci toţi cei ce se tem de Dumnezeu, nu caută vreun folos vremelnic de acum, ci pe cel care are să fie veşnic. Aţi auzit că păgînul ighemon voieşte să aducă dimineaţă jertfă zeilor, la care jertfă ne va sili şi pe noi. Deci să nu ne supunem poruncii lui şi să nu ne închinăm idolilor, nici să le aducem jertfă. Ci să jertfim mai bine jertfă de laudă adevăratului nostru Dumnezeu şi să-I aducem rugăciunile noastre, ca ascultîndu-le, să ne dea tărie şi bărbăţie a suferi muncile şi a dobîndi fericitul sfîrşit”.

Cînd a grăit Sfîntul acestea, toţi cu un suflet au răspuns: „Cuvintele tale sînt mai dulci decît fagurele de miere pentru noi, căci ne sfătuieşti ceea ce cu adevărat este de folos şi de mîntuire. Şi toţi voim a muri mai bine pentru Hristos Dumnezeul nostru, decît, închinîndu-ne idolilor, să vieţuim în deşertăciune”. Aceste cuvinte ale sfinţilor spuse în temniţă, straja le-a vestit ighemonului Lisie. Iar el, dimineaţa a şezut la judecată plin de aprindere şi de mînie şi scoţînd pe Sfinţii Mucenici din temniţă, i-a pus înaintea sa şi a zis către dînşii: „Care diavol v-a adus pe voi în nebunia cea fără de sfîrşit, ca să vă împotriviţi unei atît de mari stăpîniri, să treceţi cu vederea poruncile împărăteşti şi să nu vă închinaţi marilor zei?”

Răspuns-au sfinţii: „Cu adevărat am fi fost nebuni şi jucării ale diavolilor dacă cinstea ce se cuvine lui Dumnezeu am fi dat-o lemnului şi pietrei, care sînt lucruri făcute de mîini omeneşti. Dar noi sîntem înţelepţi, închinîndu-ne Dumnezeului a toate, Care cu cuvîntul a făcut cerul şi pămîntul şi cu Duhul gurii Lui le-a adus din nefiinţă în fiinţă”.

Acestea grăindu-le sfinţii, unul dintre cei ce stăteau înaintea ighemonului a arătat cu mîna asupra fericitului Ieron, şi a zis: „Acesta este omul care s-a împotrivit ostaşilor trimişi de tine, ighemoane, şi toate cele ce aţi auzit, el le-a făcut”. Iar ighemonul, căutînd la dînsul, a zis: „De unde eşti tu?” După ce Sfîntul a spus patria sa şi cetatea în care s-a născut, atunci ighemonul a zis iarăşi: Tu eşti potrivnicul poruncilor împărăteşti, care te lauzi cu tăria mîinilor tale şi ai făcut rău ostaşilor celor trimişi de noi?” Iar Ieron, cu bărbăţie a răspuns fără frică: „Eu sînt. Cu adevărat am urît pe cei ce urăsc pe Domnul meu şi asupra vrăjmaşilor Lui m-am luptat. Cu urîciune desăvîrşită i-am urît pe ei; că vrăjmaşi mi-au fost, pentru aceea i-am necăjit pe dînşii bătîndu-i şi izgonindu-i ca pe nişte iepuri fricoşi”.

Ighemonul, auzind acestea, s-a mîniat şi nu l-a lăudat ca pe un viteaz, ci ca pe un nesupus l-a defăimat, şi a grăit: „Nebunia te-a pornit pe tine la o îndrăzneală ca aceasta, încît nici stăpînirea împărătească nu ai ascultat-o, nici poruncii noastre nu te-ai supus, iar pe trimişii noştri i-ai rănit. Pentru aceea, mîna ta cea necurată, care a ascultat de capul tău cel nebun, poruncesc să se taie de la cot”. Deci, îndată a fost tăiată mîna Sfîntului Ieron, după porunca ighemonului. Iar pe ceilalţi sfinţi a poruncit să-i bată fără milă şi aşa s-a făcut. După aceea, iarăşi fiind aruncaţi în temniţă, ei mulţumeau lui Dumnezeu, Celui ce i-a învrednicit a suferi asemenea răni pentru numele cel sfînt al Lui.

Însă unul dintre dînşii, anume Victor, care s-a pomenit mai sus, rudenia Sfîntului Ieron, slăbind de rănile ce le luase mai înainte şi, temîndu-se de cele ce aveau să mai fie, a chemat la sine în taină pe cel ce scria numele creştinilor celor prinşi şi munciţi şi l-a rugat cu smerenie să şteargă numele lui din cartea în care erau scrise numele legaţilor ce pătimesc pentru Hristos şi să-l elibereze din temniţă. Şi a făgăduit a-i da pentru aceasta, moşia sa. Iar acela bucurîndu-se de lucrul cel făgăduit, a făcut după dorinţa lui Victor, căci a şters numele lui din numărul creştinilor şi l-a eliberat noaptea din temniţă. Deci, ieşind Victor de acolo, îndată a murit şi astfel şi-a pierdut şi moşia şi viaţa sa, şi s-a lipsit de cununa mucenicească.

Făcîndu-se ziuă, Sfîntul Ieron a înţeles cele ce făcuseră şi, umplîndu-se de mîhnire, se tînguia cu amar pentru rudenia sa, zicînd: „Vai ţie, o, Victore, cum ai făcut aceasta? Cît de urîtă s-a făcut viaţa ta! Cum ai cumpărat sufletului tău pierzare! Cum singur te-ai dat vrăjmaşilor! Pentru ce ai ales fuga cea ruşinoasă mai mult decît cununa slavei? Pentru ce ai cinstit uşurătatea cea vremelnică mai mult decît bucuria cea nesfîrşită? Cum te-au supărat pe tine durerile bătăilor celor mici, care sînt nimic în faţa muncilor celor veşnice pe care le vei dobîndi, căzînd în mîinile lui Dumnezeu?”

Aşa tînguindu-se Sfîntul pentru cel căzut din ceata mucenicilor, a chemat la temniţă pe cei doi însoţitori care îl urmau, fiindu-i rudenii de aproape, adică pe Antonie şi Matronian, şi a zis către dînşii: „Apropiaţi-vă de mine şi ascultaţi dorinţa mea cea mai de pe urmă, pe care să o aduceţi la îndeplinire, cînd vă veţi întoarce. Averea mea care este în Pisidia o dau surorii mele Teotimia, ca din aceea, avînd cele de trebuinţă spre hrană, să săvîrşească pomenirea pătimirii mele; iar cealaltă avere o las maicii mele pentru văduvia şi bătrîneţile ei, căreia să-i daţi şi mîna mea cea tăiată şi să-i ziceţi ca să scrie stăpînitorului Rustic, care stăpîneşte în Ancira, să-i dea ei casa cea din Vadisani, iar mîna mea să fie pusă acolo.

Făcînd acest legămînt cu însoţitorii săi, fericitul Ieron aştepta sfîrşitul pătimirii sale. Iar după patru zile ighemonul Lisie a şezut la judecată şi, chemînd pe sfinţi, îi silea să se închine idolilor, silindu-i şi cu îmbunări şi cu îngroziri, ca să se depărteze de la Hristos şi să se închine la idoli. Iar cînd a văzut că nimic nu sporeşte, a poruncit mai întîi să-i bată cu toiege fără cruţare, după aceea i-a judecat spre a fi tăiaţi de sabie. Însă Sfinţii Mucenici, împreună cu povăţuitorul lor, fericitul Ieron, după primirea multor bătăi, cînd mergeau la locul de ucidere, cîntau cu veselie cuvintele acestea: Fericiţi cei fără prihană în cale, care umblă în legea Domnului.

Venind la locul cel însemnat, şi-au plecat genunchii şi s-au rugat, zicînd: „Doamne, Iisuse Hristoase, primeşte sufletele noastre!” Atunci au fost tăiate cinstitele şi sfintele lor capete. Iar Antonie şi Matronian s-au apropiat de ighemon rugîndu-l să le dea voie ca să ia trupul rudeniei lor, fericitul Ieron. Dar ighemonul n-a vrut să le dea voie. Ei l-au rugat, ca măcar capul cel tăiat al lui Ieron să-l dea lor. Şi a zis ighemonul: „Dacă-mi veţi da atîta aur cît se va potrivi cu greutatea capului, veţi putea lua capul acela”. Antonie şi Matronian se mîhneau pentru că nu aveau atîta aur cît trebuia ighemonului pentru capul sfîntului, deşi acel cinstit cap care se tăiase pentru Hristos, de mii de ori era mai scump şi mai cinstit.

Iar Dumnezeu a pus gînd bun în inima unui bărbat slăvit şi bogat, cu numele Hrisantie, ca să răscumpere capul Sfîntului Mucenic Ieron. Acesta a dat ighemonului atîta aur, cît trebuia pentru a se potrivi în cumpănă cu capul şi luîndu-l, îl păstra la sine cu cinste. Iar tiranul iubitor de aur căuta şi mîna sfîntului cea tăiată, vrînd ca şi pentru ea să dobîndească aur. Dar Antonie şi Matronian, auzind aceasta, au fugit noaptea, ducînd cu ei mîna lui Ieron. Iar trupul lui şi ale celorlalţi Sfinţi Mucenici, tăiaţi împreună cu dînsul, luîndu-le creştinii noaptea, le-au îngropat pe ascuns.

Deci fraţii cei mai sus pomeniţi, luînd mîna sfîntului, au dus-o la Stratonica, maica lui, au dat-o în mîinile ei şi au spus cu de-amănuntul toate cele întîmplate. Ea primind mîna iubitului său fiu, tăiată pentru Hristos, cu lacrimi o uda, ca o maică o săruta şi la ochi o punea. Şi, pe de o parte veselindu-se, iar pe de altă parte de fire fiind biruită, cu tînguire zicea:

„O, iubitul meu fiu, te-am născut viu şi întreg, iar acum numai o parte mică am din trupul tău cel mort, pentru care mă cuprinde jalea. Vai mie, fiul meu, întru durere te-am născut, întru osteneli te-am crescut, nădăjduind a te avea toiag la bătrîneţe, povăţuitor la neputinţe, şi mîngîiere în necazuri; iar acum m-am lipsit de tine, lumina ochilor mei celor orbi. Dar pentru ce plîng în vremea aceasta, în care mi se cade a mă veseli şi a mă bucura? Căci sînt maică a mucenicului, că am adus lui Dumnezeu rodul pîntecelui meu. Căci am auzit despre tine, o, iubitul meu fiu, că nu ai murit cu moarte de obşte, ci cu cea mucenicească; iar moartea aceasta este pricinuitoare de multe bunătăţi.

Deci, ducîndu-te de la mine, nu mă lăsa pînă în sfîrşit, fiul meu, ci cu rugăciunile tale mijloceşte la Domnul, pentru care ţi-ai vărsat sîngele, ca şi pe mine să mă slobozească degrabă din viaţa aceasta plină de multe osteneli şi de mari nevoi”.

Astfel grăind cu plîngere, a pus mîna sfîntului la locul acela unde singur a binevoit să se aşeze şi toate cele poruncite de dînsul le-a adus la îndeplinire. Iar Hrisantie cel mai sus pomenit, care a răscumpărat capul Sfîntului Ieron cu mult aur, după cîtăva vreme a zidit o biserică în locul acela unde au fost tăiaţi Sfinţii Mucenici şi a aşezat într-însa acel cinstit cap, slăvind pe Sfînta Treime în veci. Amin.

Cuviosul Părintele Lazăr din muntele Galisiului

Adaugat la noiembrie 20, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 20, 2024

Cuviosul Părintele nostru Lazăr era dintr-un sat al Asiei care era aproape de Magnesia. Părinţii lui se numeau Nichita şi Irina, de bun neam amîndoi, cinstitori de Dumnezeu şi îmbunătăţiţi. Cînd s-a născut Cuviosul, s-a văzut în casa aceea un nor foarte luminos, care arăta că pruncul născut are să se facă fiu al luminii şi al zilei şi sălăşluire a dumnezeieştii străluciri. Cum au văzut norul acesta, femeile care veniseră acolo spre cercetarea celei ce născuse, atît de mult s-au înfricoşat, încît au fugit afară din casă pentru vederea cea prea slăvită. Pe lîngă aceasta a urmat şi o altă minune căci, după ce a trecut puţină vreme şi s-a ridicat norul din mijloc şi au intrat femeile în casă, o, minune, au văzut pe prunc stînd drept pe picioarele sale, cu faţa către răsărit, avînd mîinile strînse la pieptul său în chipul crucii. Pentru aceea, de atunci se spunea de către toţi că viaţa pruncului aceluia va fi negreşit foarte vestită şi preamărită.

După ce a ajuns Cuviosul mai în vîrstă, părinţii l-au dat la dascăl să înveţe sfintele cărţi. Şi învăţa tînărul ştiinţele cu înlesnire, dar ura din tot sufletul apucătura dascălului său, pentru că era robit de iubirea de argint. De aceea, orice lucru lua în mîinile sale, îndată îl dădea săracilor. Deşi dascălul său îl ocăra pentru aceasta totdeauna şi-l bătea, Cuviosul însă nu înceta a face acest lucru. Căci milostivirea ce o avea către săraci şi ura către iubirea de argint îl făcea să sufere ocările şi bătăile. Cu toate că dascălul lui îl ocăra şi-l bătea pentru banii pe care îi lua şi-i dădea săracilor, totuşi dascălul se minuna de fapta lui şi-l lăuda către toţi.

După ce a ajuns Cuviosul în vîrstă mai mare şi în cunoştinţă mai desăvîrşită, a dorit să fugă din patria sa şi să se ducă la Ierusalim, ca să se închine Sfîntului Mormînt al Domnului, precum şi la celelalte Sfinte Locuri. Însă, de cîte ori a încercat să se ducă, era oprit de rudeniile lui. Dar ca să nu fugă pe ascuns, părinţii lui l-au dus la o mînăstire ce era aproape şi se numea Orovilor, ca acolo să se silească la sfintele ştiinţe şi să se iscusească mai înainte în fapte bune; dar mai mult ca să fie păzit de monahii cei mulţi care erau într-însa şi să nu fugă.

Însă fericitul Lazăr, aprinzîndu-se de dumnezeiescul dor, nu putea a se linişti şi cugeta totdeauna să fugă. Şi, aflînd odată vreme bună, s-a furişat de părinţi, de rudenii şi de monahi şi cu toată sîrguinţa a alergat la Ierusalim.

Trecînd pe la Hone, unde a făcut minuni Sfîntul Arhanghel Mihail, s-a dus la biserica Arhanghelului, unde s-a rugat să-l ajute în călătoria lui; şi aşa a plecat de acolo şi s-a dus în Atalia. Aflîndu-se el acolo, un monah nelegiuit care călătorea împreună cu Cuviosul, a cugetat să-l vîndă saracinilor de acolo, ca să ia bani. Cînd monahul se tocmea cu dînşii în limba armenească să dea pe copilul Lazăr – după iconomia dumnezeiască -, un creştin care ştia limba aceea, a înţeles vorbirea şi dînd de ştire Cuviosului, acesta îndată a fugit de acolo şi s-a dus în muntele ce era aproape. Acolo, aflînd un ieromonah cu cinstită cuviinţă, bătrîn şi cu vîrsta şi cu înţelepciunea şi întrebat fiind de dînsul cine este şi de unde vine, Cuviosul a spus patria şi pe părinţii săi şi dorul pe care-l avea să se închine sfintelor locuri.

După aceea a spus şi vrăjmăşia monahului aceluia care voia să-l vîndă, precum şi toate cele ce i s-au întîmplat în călătorie. Iar acel bărbat întrebînd iarăşi pe Cuviosul dacă are încă acel cuget să se ducă la Ierusalim şi auzind că doreşte foarte mult aceasta, i-a zis că nu este cu cuviinţă să se ducă acolo unde voieşte, pentru că fiind foarte tînăr, cu înlesnire va fi biruit de diavolul. Că este foarte rău ca cineva să urmeze repede gîndului său, pentru că se dă pradă vrăjmaşului, care are întinse în toate părţile mrejele şi cursele pierzării. Ci, dacă voieşte să-i asculte Domnul sfatul, pentru folosul sufletului său, să rămînă în mînăstirea în care este el egumen şi acolo să se facă monah şi să petreacă cîtăva vreme, pînă ce va veni la vîrsta desăvîrşită; şi atunci poate să iasă de acolo şi să se ducă fără primejdie.

Ascultînd această bună sfătuire, dumnezeiescul Lazăr a rămas cu bucurie în mînăstirea aceea şi, dezbrăcîndu-se de hainele mireneşti şi de omul cel vechi, s-a îmbrăcat în cel nou, adică în Hristos, împreună cu hainele cele monahiceşti pe care le-a primit. De atunci s-a dat cu totul la nevoinţele cele pustniceşti. Iar postul, care subţiază grosimea trupului şi domoleşte patimile ce se ridică împotriva sufletului, atît de mult l-a iubit fericitul, precum cei iubitori de trup iubesc desfătarea şi multa mîncare. Apoi ascultarea, care este temelia nevoinţei monahiceşti, şi smerenia, cea mai înaltă decît toate faptele cele bune, cu atîta sîrguinţă le-a cîştigat, încît s-a făcut celor mai de pe urmă chip şi pildă cu aceste două fapte bune.

Dar ce să zicem despre priveghere, despre slăbirea trupului şi despre cealaltă rea pătimire, cu care se nevoia, ca să-şi subţieze trupul? Atît numai putem zice că, de vreme ce dobîndise, pe lîngă firea cea bună pe care o avea, şi nevoinţa cea bună, pentru aceasta lucra cu înlesnire toată fapta bună, ca şi cum ar fi fost ceresc iar nu pămîntesc. Pentru că firea cea bună pricinuieşte sufletului putere şi nevoinţa cea bună iarăşi duce la sfîrşit bun puterea sufletului. Pentru aceea nu se afla unul ca să nu se minuneze de nevoinţele dumnezeiescului Lazăr, să nu-l laude şi să nu-l propovăduiască tuturor. Dar mai mult decît alţii îl lăuda egumenul mînăstirii, părintele său cel duhovnicesc, căruia Cuviosul îi slujea şi lua de la dînsul în loc de plată pentru slujire, învăţătura pustniciei.

După ce a petrecut Cuviosul multă vreme în mînăstirea aceea, odată i-a zis stareţul: „Eu, fiul meu, după puţină vreme, mă voi duce în pămînt, maica cea de obşte a tuturor, iar pe tine te încredinţez lui Hristos, Stăpînului tuturor, ca Acela să aibă grijă de tine”. Iar Cuviosul, auzind acestea, a suspinat din adîcul sufletului şi a plîns foarte mult, că nu suferea nici să audă despărţirea de stareţul său. Cu toate acestea nu a trecut multă vreme şi stareţul lui s-a dus către Domnul. Iar dumnezeiescul Lazăr, plîngînd şi tînguindu-se mult pentru moartea lui, după trei zile s-a dus din mînăstire şi, mergînd într-o peşteră ce era acolo mai aproape, într-un loc foarte cu anevoie de umblat, a intrat într-însa să se liniştească şi singur să vorbească cu Dumnezeu.

Acolo, la atîta nevoinţă şi aspră pătimire s-a dat pe sine cel cu sufletul răbdător, încît este cu greu limbii omeneşti să povestească. Însă, cu cît se sîrguia să-şi ascundă de oameni faptele sale cele bune, cu atît mai mult se făcea vestit tuturor. Pentru că fapta bună arată oamenilor pe cel ce o lucrează, deşi acela s-ar sîrgui a se ascunde pe sine. Pentru aceasta în fiecare zi alergau la Cuviosul mulţime de oameni ca să-l vadă şi să primească binecuvîntarea lui.

Şi nici lungimea căii, nici asprimea cea cu greu de umblat a locului, nici vreun alt lucru nu le împiedica sîrguinţa, numai să nu se lipsească de vederea cuviosului. Iar pentru ca să înlesnească asprimea drumului, unii adunau vreascuri şi lemne multe şi le-au ars pe calea cea pietroasă. Apoi au vărsat oţet peste dînsa ca să se înmoaie pietrele cele aspre, pe care le sfărîmau cu unelte de fier. Cu chipul acesta au făcut mai lesnicioasă calea ce ducea la Cuviosul. Pentru că dumnezeiasca dragoste spre cele bune, îndeamnă pe oameni să facă şi lucruri de cele cu neputinţă şi anevoie de isprăvit.

Astfel de dragoste avea mulţimea oamenilor către Cuviosul. Iar arhiereul locului aceluia, auzind de Sfîntul Lazăr, dorea mult să se suie la dînsul dar socotea lucru foarte cu anevoie a vorbi cu Cuviosul. Pentru această pricină, Sfîntul a voit să se zidească acolo o biserică în numele Născătoarei de Dumnezeu şi chilii, ca să se odihnească fraţii care veneau la dînsul şi care voiau să se facă monahi. Căci erau foarte mulţi care se lepădaseră de lume şi voiau să vieţuiască împreună cu Cuviosul în toată viaţa lor.

Deci, Sfîntul a zidit acolo o mînăstire mare şi frumoasă, fiindcă s-a sîrguit şi mulţimea oamenilor de prin locurile apropiate, la acest lucru plăcut lui Dumnezeu. L-au ajutat din toate puterile lor, pentru că fiecare din creştinii de acolo avea mare bucurie să se arate ascultător şi supus Cuviosului şi să împlinească porunca lui.

Dar pentru că vestea despre Sfîntul Lazăr a străbătut în toate părţile şi alergau toţi la dînsul pentru folosul lor, s-a dus la el şi un oarecare om, care i-a spus că avea gîndul să se ducă în locul acela – pe care-l arăta cu degetul -, ca să prindă nişte albine sălbatice ce erau încuibate acolo în prăpăstii. Iar Cuviosul, ori pentru că a socotit moartea omului aceluia, căci era locul cu adevărat prăpăstios şi primejdios, ori pentru că a văzut mai înainte ce avea să fie din darul Sfîntului Duh ce era într-însul, a zis către el: „Mai de folos îţi este, fiul meu, să nu cauţi spre locul acela, fiindcă atîrnă deasupra capului tău o primejdie mare şi pierzare, dacă te vei apropia de dînsul; deci să te laşi de un gînd ca acesta, dacă voieşti să scapi de primejdie”.

Omul acela însă, neascultînd sfatul Cuviosului, s-a dus împreună cu alţi tovarăşi ai lui la locul cel prăpăstios şi, legat fiind cu o funie, s-a slobozit de către tovarăşii lui şi s-a coborît în prăpastie. Socotiţi ce rău mare este a nu asculta cineva pe cei care îl sfătuiesc cele de folos. Pentru că omul acela nici nu ajunsese la jumătatea prăpastiei şi funia s-a rupt, iar el a căzut jos cu cădere vrednică de jale şi de lacrimi. Şi astfel a murit mai înainte de a ajunge jos, de multele lovituri ce le-a luat de la colţurile pietrelor şi a primit rod aducător de moarte din socoteala sa cea nebunească. De atunci ceilalţi luau aminte la cuvintele cuviosului, ca la nişte cuvinte de prooroc şi nu se împotriveau lui nici într-un chip.

Altă dată s-a dus un om la cuviosul şi i-a mărturisit păcatele sale, spunîndu-i că, deşi nu ştie nici un meşteşug, el însă îşi cîştigă cu înlesnire cele necesare vieţii. Căci se scoală noaptea şi se duce în case străine, fură dintr-însele orice găseşte, se duce apoi în loc retras şi le ascunde. Iar cînd stăpînii caselor îşi caută lucrurile furate, el le spune că sfinţii îi descoperă multe lucruri ascunse şi pe lîngă aceasta îi arată lui şi locul unde hoţii au ascuns lucrurile ce li s-au furat.

Apoi, luînd cinstita Cruce pe umerii săi sau o icoană a vreunui sfînt, ia pe păgubaşi şi-i duce la locul acela, zicîndu-le să sape; şi aşa îşi află fiecare lucrurile sale. De aceea, oamenii îl cinstesc pe dînsul ca pe un prieten al lui Dumnezeu şi ca pe un sfînt vrednic de descoperiri dumnezeieşti. Pentru aceasta, oamenilor făcîndu-li-se milă de dînsul, îi dau cîte o părticică din lucrurile cele furate şi aflate.

Acestea auzindu-le Cuviosul, i-a zis: „O, fiule, acest meşteşug rău, sau mai bine zis acest vicleşug cu care zici tu că îţi agoniseşti cu înţelepciune şi cu înlesnire cele de nevoie vieţii tale, să-l laşi. Vai ţie, pentru întunecarea minţii tale, căci te amăgeşti şi te batjocoreşti de diavolul şi socoteşti ca o înţelepciune ceea ce ai învăţat pentru pierzarea sufletului tău, socotind întunericul drept lumină. Şi de nu vei înceta cu această faptă rea, vei fi vinovat de mare pedeapsă, cum zice proorocul Isaia: Căci socotiţi amarul dulce. Iar după puţin va veni peste tine pedeapsa şi urgia lui Dumnezeu”.

Auzind acestea omul, a căzut la picioarele cuviosului şi a cerut cu lacrimi iertare pentru păcatul său, făgăduind că de aici înainte nu se va mai pleca la amăgirea diavolului, ci va părăsi o nelegiuire ca aceasta şi va lucra fapte bune din toată puterea lui. Deci luînd iertare de la Cuvios, a împlinit cu lucrul făgăduinţa pe care a făcut-o, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu rugăciunile Sfîntului.

Dar, deşi Sfîntul Lazăr pricinuia mare folos multora şi cu cuvintele şi cu lucrurile cele bune, iar pe cei ce cădeau în păcat îi ridica şi pe cei ce stăteau în fapta bună îi întărea, cu toate acestea, cugeta să se ducă de acolo şi să meargă la Ierusalim, ca să scape de slava oamenilor. Căci ştia cît de mare împiedicare este aceasta celor ce aleargă pe calea ce duce la cele cereşti. Şi pentru ca să-şi împlinească dorinţa pe care o avea din tinereţe, adică să vadă şi să se închine sfintelor locuri, chemînd pe fraţii care se călugăriseră şi vieţuiau în mînăstirea pe care o zidise el, le-a arătat lor scopul.

Apoi mîngîindu-i pe dînşii, căci foarte se mîhneau pentru despărţirea lui, le-a poruncit să păzească toate cîte se cuvin cinului monahicesc şi să se îngrijească din toate puterile lor de poruncile lui Dumnezeu şi de faptele bune care pricinuiesc mîntuirea sufletului. Deci, sărutîndu-i pe dînşii, a plecat de acolo şi s-a dus la Ierusalim.

După ce s-a închinat la Ierusalim şi a văzut şi toate celelalte minunate locuri de acolo, şi chiar Mormîntul cel stăpînesc al Domnului, după puţine zile s-a dus la lavra Sfîntului Sava. Acolo a găsit cu cale să rămînă multă vreme, ca împreună cu cuvioşii părinţi care vieţuiau acolo să se nevoiască şi să agonisească mult folos de la dînşii, de vreme ce nimic altceva nu îndeamnă atît de mult pe oameni la fapta bună, ca întrecerea cea bună a acelora care petrec în fapte bune. Că, precum piatra care se freacă de altă piatră se face netedă, potrivită şi mai strălucită, aşa şi cel îmbunătăţit, cînd se întrece cu alt îmbunătăţit, mai mult sporeşte şi se face mai strălucit.

Deci Cuviosul Lazăr, fiind primit de egumenul şi de fraţii lavrei cu bucurie, a luat slujba paraclisieriei şi a făcut într-însa şase ani întregi, nevoindu-se întocmai ca monahii cei de frunte şi aleşi, care se sîrguiau în trup să ajungă pe îngerii cei fără de trup.

Dar dumnezeiescul Lazăr, nu numai se nevoia ca aceia, ci îi şi covîrşea în toate şi isprăvile lui erau pentru toţi vrednice de mirare. De aceea s-a judecat şi s-a socotit de către toţi vrednic a se face preot şi-l îndemna la aceasta chiar şi egumenul mînăstirii. Iar el la început nu voia, zicînd că nu este vrednic a lua asupra sa greutatea unei asemenea vrednicii. Dar, de vreme ce egumenul îl silea să ia asupra sa şi slujba aceasta, fiindcă ştia pe Sfîntul Lazăr cît de mare era în fapta bună, Cuviosul nu a găsit cu cale să se mai împotrivească egumenului, ca să nu se arate semeţ. Deci, nevrînd, a primit şi s-a hirotonit de către Patriarhul Ierusalimului; şi a mai petrecut Cuviosul în mînăstirea aceea încă alţi şase ani.

După aceea, văzînd pe monahii cei îmbunătăţiţi că ieşeau din mînăstire în întîia săptămînă a Sfîntului şi marelui Post de patruzeci de zile, după obiceiul cel vechi şi se duceau în pustie, iar în săptămîna Stîlpărilor iarăşi se întorceau în mînăstire, aducînd cu ei roadele bune ale pustniciei, a dorit şi el să se ducă. Şi nearătînd scopul său egumenului, a plecat pe ascuns din mînăstire. Nu că ar fi defăimat pe egumen; căci care altul a arătat atîta ascultare către cei mai mari ca fericitul Lazăr? Ci, pentru că s-a biruit de dulceaţa liniştii pe care o dorea de mai mulţi ani şi pe care căuta să o dobîndească în tot chipul.

Deci, petrecînd în pustie zilele hotărîte ale sfintei patruzecimi, s-a întors împreună cu ceilalţi fraţi în mînăstire. Dar toţi aceştia au fost primiţi şi mîngîiaţi de egumen, căci erau obosiţi de multele şi lungile osteneli ale pustiei. Numai dumnezeiescul Lazăr singur a fost izgonit din mînăstire, după porunca egumenului, nefiind lăsat nici să intre pe poartă. Şi multă vreme a petrecut afară plîngînd cu lacrimi şi rugîndu-se să-l ierte, dar egumenul nu l-a iertat nicidecum. Atunci s-a dus la Ierusalim şi a pus ca mijlocitor pe iconomul marii biserici pe care-l avea prieten vechi. Iar iconomul, cum l-a auzit, s-a dus îndată la lavră şi a rugat foarte mult pe egumen să-l ierte pe Lazăr, prietenul său. Aşa, Cuviosul a luat iertare de la egumen şi iarăşi a fost numărat cu ceilalţi fraţi ai lavrei.

Rămînînd în lavră încă un an, pînă pe vremea Sfîntului şi Marelui Post şi văzînd pe ceilalţi ducîndu-se iarăşi în pustie şi nesocotind nici supărarea egumenului, nici izgonirea sa din mînăstire, nici altceva din unele ca acestea, s-a dus iarăşi şi el în pustie. Căci dulceaţa şi frumuseţea liniştii, pentru cei ce au gustat-o o dată, li se face totdeauna dorită încît îi face să defăimeze pe toate celelalte şi să alerge numai către aceasta. Din această dulceaţă gustînd şi Cuviosul, nu a suferit să rămînă în mînăstire şi să se păgubească de fericirea şi liniştea pustietăţii. Pentru aceasta, ducîndu-se la loc liniştit şi în raiul faptei bune, n-a voit să se mai întoarcă în lavră. Ci, aflînd un loc foarte înalt, a zidit deasupra lui un stîlp; apoi, lepădîndu-se cu totul de lume şi de orice lucru pămîntesc, s-a suit pe stîlp ca un ostaş sprinten, ca să se războiască nu contra trupului şi a sîngelui, ci contra duhurilor răutăţii. Şi petrecînd mulţi ani deasupra lui, s-a nevoit cu bărbăţie împotriva diavolilor şi a săvîrşit mari biruinţe asupra lor.

Într-una din zile, coborîndu-se Cuviosul de pe stîlp şi umblînd pe un loc şes şi neted, a auzit de sus un glas, zicîndu-i: „Lazăre, se cuvine să te duci în patria ta!” Iar Cuviosul s-a minunat de glasul acela şi, căutînd împrejur şi nevăzînd pe nimeni, a socotit că acel glas era diavolesc. Dar, de vreme ce s-a dus în locul acela şi a doua şi a treia oară şi a auzit acelaşi glas, a crezut că era din dumnezeiasca pronie. Cu toate acestea a mai rămas încă acolo, ca să cunoască adevărul mai cu de-amănuntul; iar glasul acela striga mereu la fel. Pentru aceasta s-a dus la nişte cuvioşi părinţi care locuiau pe aproape şi care din tinereţe petreceau acolo în pustietate şi le-a spus lor despre glasul ce a auzit, ca dînşii să-l înveţe ce trebuie să facă.

Încredinţîndu-se de la acei cuvioşi că glasul acela era din dumnezeiasca pronie, s-a dus de acolo şi a mers la Ierusalim. Luînd în tovărăşie un monah îmbunătăţit, anume Pavel, a mers cu dînsul pînă la Sevastia. De acolo, despărţindu-se, Pavel s-a dus în Trapezunda, iar Cuviosul Lazăr s-a dus la Roma, unde dorea de multă vreme să se ducă ca să se închine celor doi mari apostoli.

Deci, mergînd cu multă sîrguinţă şi trecînd printr-o pădure, l-au întîmpinat doi urşi mari de care el s-a temut foarte şi, neavînd unde să fugă ca să scape de primejdie, s-a rugat lui Dumnezeu. Apoi, ridicîndu-şi ochii şi mîinile la cer, a zis cuvintele lui David: „Doamne, să nu Te depărtezi de la mine că necazul este aproape şi nu este cine să-mi ajute. Mîntuieşte-mă, Stăpîne, din gura fiarelor băutoare de sînge şi scapă sufletul meu de moarte”. Atunci, o, minune! a văzut îndată pe urşi că au plecat în jos capetele lor şi s-au dat la o parte din drum cu sfială şi au lăsat cuviosului calea ca unui stăpîn şi împărat al lor, să treacă pe drumul său; pentru că de fapta bună şi fiarele ştiu a se smeri.

Deşi omul lui Dumnezeu a fost păzit neatins de fiarele acelea simţite, dar fiara cea nevăzută, adică diavolul, văzînd toate acestea, s-a prefăcut în chip de cîine negru şi mare care izgonea pe Cuviosul. Astfel, uneori mergea înaintea lui pe drum şi-l înfricoşa să-l rupă cu dinţii, iar alteori mergea în urmă-i şi-l lătra tare şi sălbatic, căutînd să-l apuce de picioare. Toate acestea le-a făcut blestematul timp de trei zile. Iar cînd Sfîntul avea trebuinţă să meargă în vreun sat să-şi ia puţină hrană pentru drum, fiindcă nu ducea cu sine nici măcar o pîine, nici nu se îngrijea pentru ziua de mîine, atunci îl împiedica pierzătorul, căci cu multele lui lătrături zădăra cîinii cei adevăraţi de prin sate şi-i aducea asupra Sfîntului; dar el se pornea întîi asupra lui, apoi şi spre ceilalţi.

Drept aceea, pentru aceste împiedicări Cuviosul petrecea flămînd toată ziua şi noaptea, neputînd a se apropia de sat din pricina diavolului. Cu toate acestea, văzînd mărimea de suflet a Cuviosului, răbdarea şi nădejdea lui către Dumnezeu, s-a biruit necuratul duh şi, neputînd să-i mai stea împotrivă, ca de un bici s-a izgonit şi a rămas ruşinat, neputinciosul. Iar Sfîntul, cu ajutorul lui Dumnezeu s-a mîntuit de ispită şi de supărarea lui.

De vreme ce Cuviosul, cu ajutorul lui Dumnezeu, s-a făcut mai tare decît ispitele vrăjmaşului, a ajuns în Efes şi s-a dus la arhiereul de acolo. Vorbind împreună cu dînsul, i-a arătat dorinţa ce avea să se ducă la Roma. Iar arhiereul, minunîndu-se de blîndeţea Cuviosului, de simplitatea lui, de dulceaţa cuvintelor lui şi de darul Sfîntului Duh care strălucea într-însul, s-a robit cu totul de dragostea lui şi l-a rugat să rămînă împreună cu dînsul şi astfel să se oprească din călătoria spre Roma.

Cuviosul, deşi a părăsit gîndul ce-l avea pentru Roma, precum l-a sfătuit arhiereul Efesului, dar a rămîne împreună cu dînsul şi a părăsi liniştea, nu a primit nicidecum. Pentru aceea, plecînd de acolo, s-a dus la Mînăstirea Orovului din care fugise cînd era să se ducă la Ierusalim. Aflîndu-se acolo, la început nu se arăta pe sine cine este. Iar după cîtăva vreme, rugîndu-l monahii care erau acolo să le spună cine este, pentru că nu puteau să-l cunoască, le- a spus că este Lazăr, care odată a fost păzit de dînşii. Şi îndată a străbătut vestea în toate părţile din împrejurimi că Lazăr s-a întors iarăşi în mînăstirea lui şi alergau toţi ca să-l vadă şi mai ales maica sa – căci tatăl său acum murise.

De aceea, bucurîndu-se toţi, priveau faţa cea prea dulce a Cuviosului şi ascultau cu luare aminte cuvintele lui cele folositoare de suflet. Căci pe lîngă celelalte fapte bune ce avea Cuviosul, avea şi cuvîntul îndulcit cu sarea Sfîntului Duh, ca şi dumnezeiescul Apostol. Deci fericitul vorbea cu multă linişte şi dulceaţă şi nu cu puţin dar, încît putea să înduplece şi sufletul cel de piatră. Pentru aceasta cei mai mulţi au plîns de bucurie văzînd pe minunatul Lazăr şi auzind dumnezeieştile lui cuvinte. Dar de vreme ce mergeau la dînsul mulţi şi-i tulburau liniştea, s-a hotărît să fugă de acolo şi să se ducă într-un loc liniştit.

Deci, stînd acolo puţine zile, ca numai să împlinească dorul mamei sale, pentru că o vedea întristată foarte mult pentru despărţirea lui, a plecat căutînd să afle un loc mai liniştit. Şi auzind de sihăstria ce era în dreptul muntelui Galisiului în care era şi o biserică a Sfintei Muceniţe Marina şi unde locul era după plăcerea lui, s-a dus acolo. Şi, văzînd locul foarte liniştit, s-a numărat şi el împreună cu cei doi fraţi buni pe care i-a aflat acolo.

Apoi, înştiinţîndu-se arhiereul Efesului că Lazăr iubitul său s-a dus acolo, a simţit în inima sa mare bucurie, dorind să-l aibă aproape şi să petreacă împreună cu dînsul. Deci, ducîndu-se acolo, l-a primit cu sufletul plin de bucurie şi a dat în stăpînirea lui sihăstria aceea şi pe fraţi, poruncindu-le să asculte de Cuviosul ca nişte fii pe părintele lor, neîmpotrivindu-se niciodată voii şi socotinţei lui la nici un lucru.

Deprinzîndu-se mai mult dumnezeiescul Lazăr în luptele pustniciei, mai cu osîrdie se sîrguia la toate faptele bune. Însă dorea să nu-l ştie nimeni, căci el socotea că a lucra cineva fapta bună pentru vederea şi plăcerea oamenilor, este totuna cu a nu lucra nicidecum sau totuna cu a face răul. De acea zicea:

„Cei ce lucrează fapta bună ca să cîştige slavă de la oameni, aceştia nu au nici un folos, după cum zice sfinţita Evanghelie: şi-au luat plata lor. Că de nu ar fi fost cineva să le laude faptele bune, ei, cu adevărat, nu s-ar fi apucat nicidecum să lucreze fapta bună. Iar cei care lucrează fapta bună pe ascuns, numai lui Dumnezeu fiind cunoscută, aceştia vor lua de la Dînsul multă laudă. Iată dar cu cît este mai bună slava lui Dumnezeu decît slava oamenilor! Că aceea este vremelnică şi stricăcioasă şi nu rămîne pînă în sfîrşit, ci, mai înainte de a muri ei, se va vădi făţărnicia lor. Deci, cu cît este mai bună şi mai înaltă slava lui Dumnezeu, cu atît este mai presus acela care lucrează fapta bună în ascuns”.

Aşa lucra Cuviosul, adică îşi ascundea faptele bune şi se arăta pe sine mai prejos decît toţi, deşi el era îmbunătăţit şi slăvit. Căci, precum cel ce strigă cu trîmbiţa din partea cea mai înaltă a tîrgului, se face arătat tuturor, aşa şi dumnezeiescul Lazăr, de s-ar fi dus în partea cea mai ascunsă de loc, totuşi se făcea cunoscut tuturor, deşi nu striga cu trîmbiţa, dar faptele bune îl arătau.

Pentru aceasta, alerga totdeauna la dînsul mulţime nenumărată de oameni, iar lucrul cel dintîi al Cuviosului era să hrănească cu cuvînt sufletele celor care veneau la dînsul; iar al doilea, să hrănească şi trupurile lor cu bucate îndestulătoare. Acest lucru obişnuia a-l face totdeauna, chiar de nu ar fi avut bucate destule pentru hrana sa şi a fraţilor săi şi chiar dacă ar fi avut numai o pîine, lucru ce mira pe fiecare. Atît de multă iubire de oameni avea Cuviosul, încît covîrşea pe cei mai vestiţi în iubirea de oameni. Căci aceia făceau milostenie din prisosinţa lor sau dădeau cîte puţin celor care erau lipsiţi, iar Cuviosul, singur dintre toţi, dădea chiar hrana pe care o avea pentru ca să-şi mîngîie trupul său cel slăbănogit de post şi să-l întărească – pentru că era obosit de osteneli -, şi pe aceea o dădea altora cu mărinimie de suflet, neîngrijindu-se pentru sine; căci el se mulţumea a hrăni pe cei ce aveau trebuinţă. Aceasta se cheamă adevărata milostenie; pentru că a da cineva din cele de prisos, nu înseamnă iubire de oameni, ci a da cele ce-i sînt lui de nevoie şi a împărţi săracilor şi din puţinul pe care îl are.

Această mare iubire de oameni a Cuviosului, nu au suferit-o cei doi fraţi, care locuiau acolo mai înainte, după cum am zis, ci se mîhneau foarte şi în fiecare ceas cîrteau; iar bucatele cu care Sfîntul ospăta pe cei străini, le socoteau lipsă şi scădere a trupurilor lor. Deci, încercînd să-i schimbe obiceiul şi neputînd, s-au dus de acolo şi au lăsat pe Cuviosul cu puţini ucenici. Aceştia, cu voia Cuviosului, au semănat bob aproape de un drum de obşte şi fiind pămîntul bun şi gras, a ieşit bobul şi a făcut mult rod, încît nu era nici un călător care să nu mănînce din rodul bobului şi să nu ia încă şi la casa lui. Iar ucenicii Cuviosului se mîhneau foarte, căci vedeau ostenelile lor luate de alţii.

Sfîntul însă nu se mîhnea, ci mîngîia şi pe ucenicii săi şi-i făcea să se bucure, cu cuvintele sale cele aducătoare de mîngîiere. Şi cînd a venit vremea, le-a poruncit să culeagă bobul iar ei nu au voit să se ducă şi să se ostenească în deşert, căci nu mai rămăsese decît puţin rod într-însul. Iar Cuviosul, mai cu sila, mai cu rugămintea, i-a făcut de s-au dus toţi şi l-au cules.

Apoi, aducînd bobul în arie, au citit după regulă rugăciunea ce se obişnuieşte la arie. Şi, dacă l-au bătut, o, minunile Tale, Hristoase, Împărate! au văzut că era în arie atît de mult rod, încît ar fi socotit cineva că toate păstăile bobului s-au prefăcut în rod. Pentru aceea s-au bucurat foarte şi, aducîndu-şi aminte de cuvintele care le zicea Cuviosul cînd îi mîngîia, au alergat la dînsul şi, spunîndu-i minunea, îşi cereau iertare pentru împotrivirea ce au arătat-o către dînsul, nevoind să adune bobul. Iar Cuviosul îndată i-a iertat, căci ştia că nu au făcut-o din răutate, ci pentru că nu ştiau ce se va întîmpla de nu le va ajunge.

După puţină vreme, văzînd Sfîntul că nu se folosea acolo, ci se păgubea din pricina supărărilor şi a tulburărilor oamenilor, a plecat din acel loc şi s-a dus la un stareţ îmbunătăţit, care locuia în muntele Galisiului cel din dreapta sihăstriei. Acela i-a spus că în vîrful muntelui este o peşteră foarte îndemînatecă pentru pustnicie, căci se află în mare pustietate, iar muntele este greu de suit. Apoi că acolo suferă lipsă de hrană şi cîţi se duc acolo să vieţuiască sînt supăraţi de diavoli. După aceea i-a spus că în acea peşteră şi-a săvîrşit nevoinţele pustniciei şi marele Pafnutie.

Deci, dumnezeiescul Lazăr a hotărît să locuiască în acea peşteră. Şi cum a plecat acolo, diavolii tulburau locul acela cu glasuri nedesluşite şi cu strigăte străine; căci au înţeles că merge acolo pierzătorul lor şi pentru aceasta au început să-l înfricoşeze. Iar Cuviosul, rămînînd neînfricoşat, cînta şi umbla pe acolo cu multă îndrăzneală, ştiind că toate lucrurile diavolilor erau numai năluciri, iar nu adevărate.

Deci, suindu-se în vîrful muntelui, a stat înaintea peşterii şi a săvîrşit cîntarea ce o cînta de obicei. După aceea şi-a făcut semnul Sfintei Cruci, însemnînd şi piatra care era acolo. Atunci, o, minune! a văzut că Sfînta Cruce s-a întipărit îndată deasupra pietrei atît de adînc şi de frumos, încît oricine ar fi văzut-o, ar fi socotit că a cioplit-o un pietrar iscusit. Minunea aceasta văzînd-o Cuviosul, a cunoscut că mergerea lui acolo s-a făcut după dumnezeiasca pronie şi că, după începutul bun, va fi şi sfîrşitul bun. Deci, a mulţumit lui Dumnezeu, apoi, intrînd în peşteră şi văzînd că era îndemînatecă după cum voia şi, mai ales, că picura şi puţină apă din piatra de deasupra ca să potolească setea lui, a hotărît să se liniştească într-însa şi singur să vorbească cu Dumnezeu.

Dar cine poate să spună cîte nesuferite ispite a răbdat Cuviosul Lazăr de la diavoli, fiind în pustietate lipsit de fraţi împreună locuitori? Că în toate zilele cît a petrecut Cuviosul în peşteră, nu încetau blestemaţii diavoli de a-l ispiti în tot chipul, înfricoşîndu-l cu multe feluri de năluciri ca să-l facă să fugă de acolo. Iar Sfîntul primea cu bărbăţie războiul lor, răbdînd împotriva ispitelor ce i se aduceau neîncetat. Şi a rămas acolo mulţi ani, vorbind singur cu Dumnezeu. După aceea, şase monahi, nu se ştie de unde, s-au înştiinţat despre Cuviosul, căci afară de stareţul, nimeni altcineva nu ştia unde se linişteşte; iar bătrînul acela nu a spus nici unui om, căci aşa avea poruncă de la Cuviosul.

Acei şase monahi s-au dus la Cuviosul şi l-au rugat cu lacrimi să-i primească a locui împreună cu dînsul. Iar Cuviosul Lazăr, văzînd dorinţa lor cea mare, a primit şi le-a dat multe rînduieli de viaţă monahicească cum să petreacă. Apoi, avînd de multă vreme gînd să zidească o biserică mică în numele Stăpînului Hristos aproape de uşa peşterii, dar neputînd de unul singur fără ajutorul altcuiva şi aflînd ajutători pe cei şase monahi, a voit să se apuce de lucru, însă nu avea de cheltuială. Iar prin dumnezeiasca pronie s-a aflat o femeie bogată şi îmbunătăţită în Efes, care i-a dat bani şi a zidit biserica în numele Mîntuitorului nostru, Iisus Hristos.

După acestea, mergînd acolo şi alţi şase fraţi şi făcîndu-se doisprezece, iar locul fiind strîmt şi neîncăpător ca să facă chilii, nici acoperămînt sau altceva pentru adăpostire, ci locuind sub cer fără acoperămînt, Cuviosul s-a suit împreună cu fraţii în vîrful muntelui Galisiului şi acolo au zidit o biserică în numele Născătoarei de Dumnezeu, precum şi chilii destule împrejurul ei, ca să locuiască fraţii. Apoi au zidit şi alte chilii pustniceşti, afară din mînăstire, departe una de alta, ca fraţii să poată avea într-însele deplină linişte.

Odată, Cuviosul liniştindu-se într-una din chiliile pustniceşti în vreme de vară şi fiind multă arşiţă, pe cînd îşi citea rugăciunile ceasului al şaselea, atît de mult timp a citit încît credea că are să moară; şi neaflînd acolo apă să bea, s-a întins pe pămînt leşinat, cu mîinile înălţate către Dumnezeu, cerînd ajutor. Iar iubitorul de oameni Dumnezeu, Cel grabnic în mîngîiere şi iute în ajutor, n-a trecut cu vederea pe robul Său care se primejduia şi îndată a trimis un dumnezeiesc înger la ucenicul sfîntului, care petrecea acolo. Dîndu-i un vas plin cu apă, i-a zis să alerge la sihastru; şi cu apa a înviat pe părintele său cel duhovnicesc, care se primejduia de sete. Şi aşa a scăpat Cuviosul de moarte.

Însă, vrăjmaşul nostru diavolul nu se liniştea, ci s-a făcut în chipul unui şarpe mare şi negru şi a intrat fără de veste în chilia Sfîntului ca să-l înfricoşeze. Iar Cuviosul, cunoscînd măiestria satanei şi fiind obişnuit a face război cu dînsul, nu s-a înfricoşat nicidecum, ci a făcut asupra lui semnul cinstitei Cruci şi îndată s-a făcut nevăzut.

Atunci, fiindcă se înmulţeau monahii şi mînăstirea fiind strîmtă nu-i încăpea, de vreme ce, cînd a zidit-o Cuviosul nu socotea că se vor aduna aşa de mulţi, fiindcă locul era aspru şi lipsit de apă şi de toate cele ce sînt de nevoie, pentru aceasta Cuviosul a rugat pe Dumnezeu cu lacrimi multe zile ca să-i arate de este sfînta Lui voie să zidească o biserică mai mare şi o mînăstire mai largă ca să locuiască fraţii care veneau să se sălăşluiască acolo precum şi unde să pună temeliile bisericii.

Astfel, într-o noapte rugîndu-se el, a auzit un glas care îi poruncea să iasă afară din chilia lui şi ieşind a văzut un stîlp de foc care ajungea pînă la cer şi îngerii lui Dumnezeu, suindu-se de la pămînt, cîntau o cîntare foarte dulce: „Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui”. Deci îndată a înţeles că în locul acela unde s-a arătat stîlpul, era voia lui Dumnezeu să zidească biserica. Apoi a început zidirea cu mare osîrdie; şi zidind din temelie o biserică mare şi frumoasă, a făcut şi mînăstire împrejurul bisericii, nu mai prejos ca altă mînăstire, atît ca mărime, cît şi ca împodobire a zidirii.

Cred că este bine să spunem şi aceasta. Cum şi de unde Cuviosul, neavînd nici un ban, a aflat atîta mulţime de argint şi a făcut atîtea zidiri cu mari cheltuieli, şi cum, în atît de puţină vreme, a săvîrşit un aşa de minunat şi mare lucru al mînăstirii. Roman, împăratul de atunci al grecilor, mîniindu-se asupra lui Constantin numit Monomahul, care era unul din boierii cei dintîi ai Constantinopolului, pentru nişte pricini, dar mai ales fiindcă îl bănuia că voia să-i ia împărăţia, s-a pornit cu atîta urgie împotriva lui Constantin, încît l-a trimis în surghiun la ostrovul Metilenei, pentru a-şi plînge acolo soarta.

Acestea auzindu-le dumnezeiescul Lazăr şi împărtăşind durerea lui Constantin, s-a mîhnit foarte mult pentru soarta lui, căci nu făcuse nici un rău împăratului. Pentru aceasta, a trimis oameni la dînsul şi ca să-l mîngîie în suferinţe şi ca să-i dea bună nădejde cum că el are să fie diadoh (urmaş) al împărăţiei grecilor, după cum mai înainte a văzut Cuviosul prin dumnezeiescul dar, care se sălăşluise într-însul.

Trecînd puţină vreme, a murit Roman şi s-a făcut împărat Constantin, după cum i-a proorocit Cuviosul. Şi, aducîndu-şi aminte de proorocia acestuia, i-a trimis o mare sumă de bani, mai multe vase şi odoare, precum şi danii de mult preţ ca să termine zidirea mînăstirii desăvîrşit. Deci, cu aceşti bani a zidit Cuviosul biserica Sfintei Învieri – căci aşa a numit-o -, cu toată acea mare şi vestită mînăstire.

Zidirea mînăstirii a început, după cum s-a zis, din dumnezeiasca vedenie şi iarăşi cu dumnezeiasca pronie s-au iconomisit atîtea cheltuieli şi s-au săvîrşit cele de trebuinţa mînăstirii. Iar monahii mereu se înmulţeau datorită vieţii îmbunătăţite a Cuviosului şi în puţină vreme s-au făcut mai mult de şapte sute, dintre care unul era chiar fratele după trup al dumnezeiescului Lazăr. Acesta, învăţîndu-se de la fratele său faptele cele bune ale petrecerii monahiceşti, atît de mult a sporit în fapta bună, încît i-a întrecut pe toţi ceilalţi; aşa că el era al doilea după fratele său. Pentru aceea, după moartea Cuviosului, prin chibzuinţa şi cu alegerea tuturor fraţilor, el a primit conducerea mînăstirii şi cu laude a sporit întru dînsa.

După ce Sfîntul a săvîrşit mînăstirea, a mai zidit şi un stîlp aproape de biserică, în partea din spate, înalt şi descoperit, cu greu de suit şi foarte strîmt, avînd lăţime numai de trei palme. Şi s-a suit deasupra lui, luînd numai o haină de piele, cu capul descoperit şi desculţ şi purtînd fiare grele. Acolo suferea toate greutăţile iernii, ploi tulburătoare, ninsori multe, răceala şi iuţimea îngheţurilor, prin care se făcea ca şi cristalul pururea pomenitul. Suferea încă şi fierbinţeala verii şi arşiţele cele mari. În astfel de chip petrecea fericitul, ca un om fără de trup.

Odată s-a pornit o ploaie atît de mare şi de tulburătoare, încît ducea şi pietrele cele mari în pornirea apei şi multe dobitoace a omorît, iar roadele le-a stricat. Pentru aceea un păzitor de capre, aflîndu-se acolo, aproape de mînăstire şi văzînd potopul acela, a alergat la mînăstire ca să scape de primejdie. Deci apropiindu-se de dînsa şi căutînd la stîlp şi cerînd ajutor de la Sfîntul – o, cine va povesti mărimea minunilor Tale, Hristoase Mîntuitorule! -, a văzut pe Preasfînta Născătoare de Dumnezeu Maria că stătea în văzduh deasupra stîlpului, acoperindu-l, ferindu-l de ploaie şi păzind pe Cuviosul. Cine a văzut sau cine a auzit cîndva vreo minune ca aceasta? Că deşi un heruvim păzea pe Avva Macarie Egipteanul, iar pe Marele Paisie l-a păzit îngerul Domnului, dar o minune ca aceasta, precum socotesc, nici nu a auzit, nici nu a văzut cineva, cum că s-a făcut pentru vreun sfînt, afară de dumnezeiescul Lazăr, pe care însăşi Împărăteasa îngerilor îl acoperea ca un nor şi păzea nevătămat pe robul Său.

Ascultaţi încă şi alta asemenea. A ieşit vestea în toate părţile acelea, că de stîlpul Cuviosului nu se apropia nici ploaie, nici grindină, nici zăpadă, ci era ferit de toate acestea. Şi unii credeau acestea fără de îndoială, iar stăpînitorul locului aceluia din împrejurimi, n-a crezut pînă ce n-a văzut cu ochii săi.

Deci, în vremea iernii, cînd cădea ninsoare mare şi îl lovea în faţă de nu putea nici să respire, s-a dus cu multă osteneală la mînăstire. Şi mergînd aproape de stîlp a văzut o minune vrednică de spaimă, că ninsoarea care cădea de sus cu pornire, cînd se apropia de stîlp se ducea în lături şi cădea pe pămînt, necăzînd nici o picătură deasupra stîlpului. Minunea aceasta văzînd-o acela şi minunîndu-se foarte tare, a cerut iertare de la Cuviosul pentru îndoiala ce avusese mai înainte şi, dobîndind iertare, s-a întors la locaşul său, propovăduind tuturor minunea pe care a văzut-o, crezînd cele ce se spuneau despre Sfîntul.

Ucenicul Sfîntului s-a dus odată într-un sat din apropiere pentru oarecare trebuinţă, iar o desfrînată s-a dus la dînsul şi-l ispitea în multe feluri să-l aducă în păcat. Iar el, – o, fire a oamenilor lesne înşelătoare! -, cînd era gata să cadă în păcat, a auzit glasul Cuviosului, care îl înfricoşa foarte şi îi pomenea munca cea înfricoşată şi veşnică pe care avea să o ia pentru acest păcat. Iar de glasul acela atît de mult s-a înfricoşat şi s-a cutremurat ucenicul, încît s-a întors de la femeie. Pentru aceasta Cuviosul nu ştia nimic mai înainte de a se înştiinţa de la ucenicul său. Dar Dumnezeu, Care preamăreşte pe robii Săi, a strigat în locul Cuviosului Lazăr pe ucenic şi l-a scos din primejdie, vrînd cu aceasta să facă minunat pe Cuvios.

Într-o vreme, grecii avînd război cu perşii, între ostaşii grecilor era şi un prieten vechi al Cuviosului, care se numea Filipic. Grecii fiind biruiţi în război, mulţi dintre dînşii au fost robiţi de perşi, împreună cu Filipic şi au fost duşi în ţara barbarilor. Acolo fiind pus în temniţă, legat cu lanţuri de fier, se chinuia cu foamea şi cu alte multe rele, pentru care ruga pe Dumnezeu să moară ca să scape de o viaţă grea ca aceea. Fiind de mulţi ani în acea închisoare şi neavînd ajutor din nici o parte, dar nici nădejde de scăpare, într-o noapte şi-a adus aminte de marele Lazăr şi de minunile ce le făcea. De aceea, cu lacrimi fierbinţi l-a rugat să-l izbăvească din legături şi din temniţă. Atunci, o, minune! la miezul nopţii i s-a arătat Cuviosul şi, cum a atins fiarele, îndată au căzut din picioarele lui şi i-a poruncit să-l urmeze.

Deci, fiind dezlegat, s-a pornit împreună cu dînsul la drum, mergînd toată noaptea, iar cînd se lumina de ziuă, s-au aflat amîndoi suindu-se pe un munte. Apoi Cuviosul îndată s-a făcut nevăzut, iar Filipic a rămas singur. Atunci şi-a venit în sine şi a cunoscut că acela era muntele Galisiului şi a preamărit pe Dumnezeu pentru mîntuirea care i-a dat-o. După aceea, ducîndu-se la mînăstire şi povestind minunea, a mulţumit Cuviosului, apoi n-a mai voit să se ducă la rudeniile sale şi s-a făcut monah, petrecînd cealaltă parte a vieţii sale cu dragoste de Dumnezeu.

Iconomul mînăstirii, fiind împotriva Cuviosului, a zidit din veniturile chinoviei altă mînăstire, într-un loc pe unde curgeau ape multe. Iar locul era foarte prielnic, căci nici răceala iernii, nici arşiţa verii nu-l supăra. Şi aceasta a făcut-o iconomul ca să atragă pe monahi cu frumuseţea locului şi să-i ia acolo, ca să dobîndească slavă mare şi să lase pustie mînăstirea Sfîntului Lazăr. Lucrul acesta al iconomului nu s-a putut ascunde, deşi se silea în tot chipul pentru aceasta. După ce s-a înştiinţat, Cuviosul l-a chemat şi i-a zis cu blîndeţe ca să înceteze un lucru ca acesta şi să nu mai fie împotriva lui. Iconomul însă, nu numai că nu a voit să asculte pe părintele său cel duhovnicesc, ci i-a zis şi cuvinte aspre şi a început lucrul cu şi mai multă sîrguinţă, neţinînd seama de sfatul dat. Dar de vreme ce Cuviosul i-a zis şi a doua oară şi a treia oară să înceteze, iar iconomul a rămas acelaşi, nu i-a mai zis alt cuvînt decît acesta: „Dumnezeu, fiule, se va îngriji ca să te îndrepteze”.

Deci, după cuvîntul Cuviosului, l-a pedepsit Dumnezeu, că, mai înainte de a ajunge la chilia lui, a murit ca un ticălos şi a secerat roadele cele rele ale nesupunerii sale. Căci nu este altă patimă mai rea decît neascultarea, fiindcă are moartea ca urmare. Dovada acestui lucru este neascultarea lui Adam şi Evei, care le-a adus moartea.

Altădată nişte fraţi, aducînd vin la mînăstire, cînd au sosit la un han au descălecat de pe dobitoace şi au şezut să mănînce. Iar după ce au mîncat, unul dintre dînşii, ridicînd vasul, a zis: „Binecuvintează, părinte”. Atunci, o, minune!, a auzit îndată glasul Cuviosului, zicîndu-i: „Dumnezeu, fiul meu, să te binecuvinteze!” Glasul acesta l-a auzit şi celălalt frate care era împreună cu dînsul.

Apoi, ajungînd în cealaltă zi la mînăstire şi descărcînd vinul, Sfîntul le-a zis să bea puţin vin ca să se întărească şi, acelaşi frate, ridicînd iarăşi vasul să bea vin, a zis către Cuviosul: „Binecuvintează, părinte!”. Iar Cuviosul i-a zis: „Tu, fiule, şi ieri ai luat binecuvîntare, dar nu şi tovarăşul tău”. Şi îndată el a cunoscut că glasul care l-au auzit a fost cu adevărat al Cuviosului. În acest chip erau toate cunoscute ochilor sufleteşti ai Sfîntului, şi nu-i era nimic ascuns sau tăinuit. Pentru că cei care au ochii sufletului lor curăţiţi de patimi, privesc pe Hristos, Soarele dreptăţii şi de la Dînsul primesc strălucirea lucrurilor celor ascunse.

Un prieten vechi al Cuviosului i-a trimis printr-o slugă două vase pline cu vin bun. Iar sluga a ascuns pe drum un vas şi numai unul l-a adus Cuviosului. Acesta, cunoscînd furtul slugii, i-a zis: „Păzeşte-te, fiule, să nu te apropii de vasul care l-ai ascuns pe drum, ca să nu te primejduieşti”. Dar el, neluînd în seamă cuvîntul Cuviosului, s-a dus cu bucurie să ia vasul pe care-l ascunsese şi îndată a sărit din vas un şarpe mare şi înfricoşat care a început a-l izgoni şi de nu ar fi chemat pe Sfîntul în ajutor, nu s-ar fi izbăvit de primejdie.

Odată era mare secetă şi uscăciune în părţile acelea, secînd izvoarele şi rîurile. Pentru aceea răsadurile s-au veştejit, roadele s-au stricat şi toate ierburile de pe pămînt erau gata să se piardă. Şi mînăstirea Cuviosului suferea de uscăciunea aceasta mai mult decît orice altă parte de loc. Căci, fiind în vîrful muntelui, nu numai în vreme de secetă, ci şi în vreme de ploaie era lipsită de apă de izvor. Văzînd Cuviosul uscăciunea aceasta, mereu vărsa pîraie de lacrimi, mîhnindu-se foarte tare pentru primejdia de obşte. De aceea cu fierbinţeală ruga pe Dumnezeu să se milostivească spre zidirea Sa şi să adape pămîntul cel uscat de secetă, cu ploi îndestulate.

Iar Dumnezeu, Care toate le iconomiseşte spre folos, n-a trecut cu vederea rugăciunea Sfîntului, însă nu s-a plecat la toată rugăciunea lui, căci rugăciunea Cuviosului era să plouă în toate părţile. Dumnezeu n-a făcut după cererea lui; ci, ca să aducă pe păcătoşi la pocăinţă cu certarea aceasta, a plouat numai la mînăstire în chip foarte minunat. Căci după ce a trecut noaptea şi a răsărit soarele s-a arătat deodată un nor cu ploaie care venea deasupra mînăstirii şi a plouat îndestulat peste dînsa; iar celelalte părţi din împrejurimi se pedepseau cu uscăciune. Numai monahii care erau în mînăstire au dobîndit apă şi au umplut toate vasele ce erau acolo şi după aceea iarăşi s-a făcut senin curat.

Văzînd vecinii din împrejurimi minunea aceasta, au alergat la Cuviosul, rugîndu-l cu lacrimi fierbinţi ca să-i fie milă de ei şi să roage pe Dumnezeu să Se milostivească spre dînşii. Iar Cuviosul, ascultîndu-i, a rugat pe Dumnezeu mai mult decît întîi. Deci a auzit Domnul pe robul Său şi a încetat uscăciunea, iar pămîntul prin ploaie, iarăşi şi-a luat podoaba sa. Dar Domnul a ascultat rugăciunea Cuviosului nu numai pentru darea de ploaie ci şi pentru încetarea ei.

Odată, aflîndu-se mînăstirea într-o mare lipsă de pîine, astfel încît numai trei pîini mici se aflau în toată mînăstirea; acele trei pîini mici binecuvîntîndu-le Cuviosul, a săturat mulţime de monahi, vreo şapte sute şi mai mulţi. Aşa că, toate erau cu putinţă, după credinţa cea curată a Cuviosului şi nimic nu-i era cu neputinţă.

După acestea, Cuviosul a căzut într-o boală grea, aşa că îşi aştepta moartea cu bucurie, căci de mult era gata, dorind ca dumnezeiescul Pavel, să moară şi să fie cu Hristos. Atunci stătea împrejurul lui mulţimea ucenicilor plîngînd cu jale pentru moartea părintelui lor celui duhovnicesc, încît tînguirile lor ar fi pornit spre lacrimi şi pe cei mai tari de inimă.

Pentru aceasta părintele lor, cu toate că ajunsese la cele mai de pe urmă suflări, făcîndu- i-se milă de fiii săi şi întristîndu-se că rămîneau orfani, s-a pornit spre plîngere şi a rugat pentru dînşii pe Maica lui Dumnezeu, sprijinitoarea lui cea obişnuită, acoperămîntul şi scăparea lui. S-a rugat, zicînd să-i dăruiască încă puţină vreme de viaţă. Dar nu pentru că el ar fi fost iubitor de viaţă, căci cum ar fi putut Cuviosul să fie astfel, el care era mort pentru lume şi dorea totdeauna să moară şi să fie cu Hristos? Ci, pentru că i s-a făcut milă de fiii săi cei duhovniceşti, de aceea se ruga Cuviosul.

Iar Preacurata Fecioară, care a născut pe însăşi Viaţa, mîntuirea cea de obşte a neamului omenesc, precum a păzit pe Cuviosul de toate celelalte rele, aşa şi pînă la sfîrşitul vieţii lui i s-a făcut ajutătoare şi împiedicătoare a morţii lui. Deci, a cerut de la Fiul ei, care are stăpînirea vieţii şi a morţii în mîna Lui, să adauge la viaţa Cuviosului încă cincisprezece ani. Drept aceea, Cuviosul, cînd era bolnav, a văzut pe Născătoarea de Dumnezeu rugînd pentru aceasta pe Fiul său; care lucru s-a şi împlinit, că îndată s-a făcut sănătos şi a mai trăit încă cincisprezece ani.

De atunci pînă ce a împlinit acei cincisprezece ani, Cuviosul a suferit multe pătimiri şi nevoinţe, petrecînd o viaţă mai strîmtorată decît atunci cînd era tînăr şi puternic cu trupul. Căci în cele şapte zile ale săptămînii nu mînca nimic, iar cînd trebuia să mănînce, hrana lui erau verdeţurile crude.

Deci, astfel de viaţă ducînd şi nemaiputînd să mai stea pe picioarele sale, a tras un lemn gros deasupra stîlpului, ca să şadă pe dînsul şi să-şi întindă picioarele şi într-o parte şi în alta, căci nu putea să le mai întoarcă precum voia, fiindcă erau obosite şi rănite. Şi cu toate că şedea pe lemnul acela, picioarele însă nu se apropiau, aşa că nu avea nici o mîngîiere, ci încă şi mai multe dureri suferea Sfîntul. Căci picioarele lui erau atît de umflate şi de rănite, încît văzîndu-le, ar fi cuprins jalea pe oricine.

Pentru aceea, fiind Cuviosul istovit de puteri şi plin de dureri şi răni un an întreg şi, aflîndu-se plin de zile după Dumnezeu, după ce a plinit şi cei cincisprezece ani pe care i-a dăruit Dumnezeu prin mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu şi după ce, mai înainte, şi-a cunoscut de la Dumnezeu sfîrşitul vieţii sale, nespunînd nici unuia din ucenici, căci iarăşi ar fi plîns şi s-ar fi tînguit, a scris testamentul cu mîna sa, rînduind toate lucrurile mînăstirii şi l-a ascuns în sînul său. Şi astfel, trăind şaptezeci şi doi de ani, s-a despărţit de cele materiale şi de trup, de această vale a plîngerii şi de necazuri, mutîndu-se la Dumnezeu.

La sfîrşitul lui s-au petrecut lucruri minunate. Căci îndată ce s-a despărţit de trup dumnezeiescul lui suflet şi s-a suit la cele cereşti, s-a pogorît de sus un nor luminos, asemenea celui ce s-a arătat la naşterea lui, vestind săvîrşirea prea fericitului şi chemînd pe toţi ucenicii la stîlp, cu prea slăvita lumină ce strălucea într-însul. A chemat încă şi pe Grigorie, ucenicul Sfîntului, care se liniştea atunci în Biserica Născătoarei de Dumnezeu pe care o zidise Cuviosul pentru cei doisprezece monahi, după cum mai înainte am spus.

Deci, cîţi vedeau norul, alergau la stîlp şi, văzînd moaştele Cuviosului, plîngeau şi se tînguiau cu nemîngîiere. Apoi văzîndu-se orfani, chemau pe părintele lor, nesuferind despărţirea de dînsul şi doreau să moară cu Cuviosul. Se mîhneau încă şi pentru că socoteau că s-a sfîrşit nefăcînd nici un testament. Dar mai mult decît toţi se mîhnea Grigorie cel pomenit. Drept aceea, pentru multa dragoste ce o avea către Cuviosul, a zis către dînsul ca şi cum ar fi fost viu: „Pentru ce, părinte, ne-ai mîhnit pe noi cu aşa mare întristare? Pentru ce ne-ai pricinuit două întristări pe care nu le putem suferi? Pentru ce nu ai voit să faci aşezămînt şi să ne porunceşti cele cuviincioase, ci ai lăsat moartea ta necunoscută? Nu ţi-a fost oare milă de noi, fiii tăi? Nu vezi cum ne-a slăbit pe noi plînsul pentru tine?”

Acestea zicînd Grigorie către moaştele Cuviosului, o, minune! cel ce zăcea mort şi fără suflare, ca un om viu şi însufleţit şi-a ridicat mîna cea dreaptă şi a pus-o în sînul său, de unde, luînd testamentul, l-a dat în mîinile lui Grigorie şi iarăşi s-a aşezat mort. Iar Grigorie luînd testamentul şi citindu-l cu luare aminte, a văzut cum că nu era iscălit într-însul numele Sfîntului, după obicei; şi iarăşi a zis către cel ce zăcea mort: „Părinte, dacă iscălitura numelui tău nu va întări şi nu va adeveri acestea cîte le-ai scris în testament, noi, fiii tăi, nu te vom îngropa”. Atunci Cuviosul, cu înfricoşată minune s-a sculat iarăşi şi a şezut înaintea tuturor, iscălind numele său şi cu iscălitura sa a întărit toate cîte erau scrise în testament.

După aceea, iarăşi a adormit somnul cel dulce, iar sfintele lui moaşte au fost îngropate lîngă stîlpul unde a suferit nevoinţele cele mai presus de fire, ca să fie locul acela mormînt şi mărturie a nevoinţei Cuviosului care s-a nevoit acolo. Şi astfel sfintele lui moaşte au fost izvor nesecat de minuni, doctorie pentru multe feluri de boli, izgonire diavolilor, izbăvire de tot felul de neputinţe şi dăruire îmbelşugată a tuturor bunătăţilor celor mîntuitoare. Iar dumnezeiescul suflet s-a ridicat în ceruri de îngeri înconjurat, unde este Biserica celor întîi născuţi, unde sînt începătoriile îngerilor, horele apostolilor şi ale proorocilor, rînduielile mucenicilor, adunările dascălilor, soboarele pustnicilor şi lauda cea necontenită a Preasfintei Treimi, Căreia I se cuvine toată slava cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Tot în această zi, Sfîntul Mucenic Chiril, Mitropolitul Kazanului.

Sfinţi Mucenici Melasipp, Casina şi Antonie

Adaugat la noiembrie 20, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 20, 2024

Acesti sfinti au marturisit pe vremea lui Iulian Paravatul (Apostatul), în anii 361, în cetatea Ancira, crestini fiind ei din stramosii lor. Sfîntul Antonie a fost pus în închisoare. Iar Melasipp si Casina, spînzurati fiind, au fost strujiti si cu foc pîrjoliti, iar dupa aceea Sfîntului Melasipp i-au taiat picioarele din genunchi; iar Sfintei Casina i-au taiat sînii. Iar pe Sfîntul Antonie spînzurîndu-l, l-au sfîsiat, pentru ca el a scuipat în fata lui Iulian si îsi fericea parintii sai. Sfîntul Melasipp si Sfînta Casina, spînzurati fiind de lemnul cel de chin, si-au dat sufletele lor în mîinile lui Dumnezeu. Dupa aceasta au chinuit pe Sfîntul Antonie în neînchipuite feluri, din care nevatamat fiind pazit, pe multi i-a tras la credinta lui Hristos. Si în sfîrsit i s-a taiat capul, si a luat pururea pomenitul cununa muceniciei.

Sfinţi Mucenici Auct, Tavrion şi Tesalonica

Adaugat la noiembrie 20, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 20, 2024

Acestia s-au nevoit în Amfipoll a Macedoniei. Si Tesalonica era fiica a unui popa idolesc, ce se numea Cleon, barbat vestit pentru bogatia lui; dar bogatiile acestea pe tînara nu au împutinat-o, nici n-au despartit-o de credinta crestineasca. Caci mult rugînd-o pe ea tatal sau, nimic n-a reusit. Pentru aceasta dezbracînd-o, au batut-o patru oameni cu vine de bou crude si i-au zdrobit coastele si lipsita fiind de toate ale ei a fost surghiunita departe, de catre însusi tatal sau. Dar si asa, necontenind a marturisi pe Hristos în acel surghiun si-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu.

Iar Auct si Tavrion multe vorbind împotriva barbarului si crudului aceluia, au fost pîrîti de el catre Torivie Ipatul ca sunt crestini; si îndata au fost dezbracati si batuti cu toiege si în multe feluri au fost chinuiti. Si iesind nevatamati, au fost sagetati cu mai multe sageti. Dar cu vointa lui Dumnezeu au scapat nevatamati. Drept aceea umplîndu-se tiranul de nedumerire, a poruncit sa li se taie capetele cu sabia, ceea ce facîndu-se au aflat sfîrsitul nevointei.

Soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil

Adaugat la noiembrie 21, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 21, 2024

Soborul Sfinţilor îngeri se prăznuieşte de Biserică cu bună cinste după predaniile părinţilor insuflaţi de Dumnezeu, care au lepădat de mult credinţa cea rea a închinării de îngeri care era la eretici şi la închinătorii de idoli. Căci încă în Legea Veche, cînd poporul ales s-a depărtat de la Dumnezeu, a început a se închina idolilor făcuţi după asemănarea făpturilor văzute, cîte sînt în cer, sus şi pe pămînt, jos. Atunci oamenii aduceau soarelui jertfă de închinăciune ca lui Dumnezeu, precum şi lunii şi stelelor, pe care le socoteau că au suflet viu.

Tot cu astfel de închinăciune şi cu jertfe se închinau ei şi îngerilor, despre care lucru se pomeneşte în cărţile împăraţilor, unde zice: „Se cade a aduce tămîie lui Baal şi soarelui, lunii, planetelor şi la toată puterea cerului, adică îngerilor, căci aceştia sînt ostaşii cereşti”. Acea credinţă rătăcită a închinării de îngeri se înmulţise şi în zilele Sfinţilor Apostoli, pe care dezrădăcinînd-o Sfîntul Apostol Pavel, grăieşte astfel în Epistola sa către Coloseni: „Nimeni să nu vă amăgească pe voi, vrînd aceasta în smerita cugetare şi în slujba îngerilor, învăţînd cele ce nu ştiu, în deşert fiind îngîmfat de gîndirea trupului său şi neţinînd capul (adică pe Hristos)”.

Căci erau în acea vreme oarecare eretici care, arătîndu-se smeriţi şi cu mîndrie lăudîndu-se că urmează îngerilor prin înfrînare şi prin viaţa lor cea curată, învăţau a da asemenea închinăciune îngerilor ca şi lui Dumnezeu. După aceea s-au ivit alţii, care ziceau că îngerii sînt ziditori ai făpturii celei văzute mai presus şi mai cinstiţi decît Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ca nişte fiinţe fără de trupuri; iar despre Mihail ziceau că este Dumnezeul evreilor. Apoi alţii dîndu-se vrăjitoriilor, chemau pe diavoli şi le slujeau lor, numindu-i pe ei îngeri.

Mai ales între coloseni, care erau sub Mitropolia Laodiceei, se înmulţise un asemenea eres; şi de către mulţi se săvîrşea în taină păgîneasca închinare de îngeri, asemenea cu închinarea de idoli, pe care Soborul Sfinţilor Părinţi din Laodiceea a blestemat-o, dînd-o anatemei. Deci, blestemată şi lepădată fiind credinţa rătăcită a închinării la îngeri, s-a legiuit dreapta credinţă şi vrednica cinstire a prăznuirii sfinţilor îngeri, ca unor slujitori ai lui Dumnezeu şi păzitori ai neamului omenesc.

Chiar şi în Colose, unde la început se aducea închinăciune îngerilor, a început a se săvîrşi cu dreaptă mărire prăznuirea soborului îngeresc, zidindu-se biserici preafrumoase în numele Sfîntului Arhanghel Mihail, căpetenia îngerilor. Astfel s-a zidit şi în Hone o mărită şi preafrumoasă biserică, în care însuşi Sfîntul Arhanghel Mihail s-a arătat Sfîntului Arhip. Apoi s-a aşezat a se prăznui soborul Sfinţilor îngeri în a opta zi a lunii noiembrie, care este a noua după luna martie – ce este întîia de la zidirea lumii -, spre închipuirea numărului cetelor îngereşti, în număr de nouă, pe care le-a numărat Sfîntul Dionisie Areopagitul, ucenicul Sfîntului Apostol Pavel. Căci, răpit fiind Sfîntul Pavel pînă la al treilea cer şi văzînd acolo deosebirile cetelor sfinţilor îngeri, a spus aceasta şi lui Dionisie, ca unui ucenic al său. Iar acele nouă cete sînt despărţite în trei ierarhii, care cuprind cîte trei cete, cea mai de sus, cea de mijloc şi cea mai de jos.

În cea dintîi ierarhie, mai sus şi mai aproape de Preasfînta Treime, sînt Serafimii, Heruvimii şi Scaunele. Cei care stau mai întîi înaintea Făcătorului şi Ziditorului, sînt iubitorii de Dumnezeu Serafimi, cei cu cîte şase aripi, precum a văzut Isaia proorocul, care a zis: Serafimii stau împrejurul Lui, avînd cîte şase aripi. Ei sînt în chipul focului, precum scrie: Dumnezeul nostru este foc mistuitor. Scaunul Lui pară de foc, iar îmbrăcămintea slavei Domnului este ca focul. Şi în alt loc zice: Cel ce faci pe îngerii tăi duhuri şi pe slugile tale pară de foc. Ei aprind pe oameni cu focul dumnezeieştii iubiri, precum şi numele lor îi arată, căci în limba evreiască serafim se tîlcuieşte cel ce aprinde sau încălzeşte.

După Serafimi, stau înaintea lui Dumnezeu Celui Atoatevăzător, Care vieţuieşte în lumina cea neapropiată, înţelepţii Heruvimi cei cu ochi mulţi, care mai mult decît alte cete mai de jos, strălucesc totdeauna cu lumina înţelegerii şi a cunoştinţei lui Dumnezeu. Căci, fiind luminaţi în tainele lui Dumnezeu şi ale ştiinţei adîncului înţelepciunii, luminează şi pe alţii, pentru care numele heruvim, în aceeaşi limbă evreiască, se tîlcuieşte multă înţelegere sau revărsare de înţelepciune. Căci prin Heruvimi se revarsă înţelepciunea şi se dă ochilor sufleteşti luminare pentru vederea şi cunoştinţa lui Dumnezeu.

Apoi, înaintea Celui ce şade pe scaun înalt, stau purtătorii de Dumnezeu – precum îi numeşte Sfîntul Dionisie -, adică Scaunele; căci pe dînşii, ca pe nişte scaune înţelegătoare, se odihneşte Dumnezeu gînditor – precum scrie Sfîntul Maxim Mărturisitorul. Iar purtători de Dumnezeu se înţeleg nu cu fiinţa, ci cu darul şi cu slujirea; căci scrie Sfîntul Vasile cel Mare că şi trupul lui Hristos a fost purtător de Dumnezeu. Dar trupul Domnului era unit după fiinţă şi după ipostas cu Însuşi Dumnezeu Cuvîntul, ca Cel ce purta pe Dumnezeu, după unire nedespărţită. Iar Scaunele se socotesc aşa, nu după fiinţă, ci după darul cel dat pentru o slujire ca aceasta, odihnindu-se Dumnezeu pe ele; de aceea se zic purtătoare de Dumnezeu.

Deci, cu negrăit chip odihnindu-Se Dumnezeu pe dînsele, rînduieşte judecăţile Sale cele drepte, după cuvintele lui David: Şezut-ai pe scaun, Cel ce faci dreptatea. Pentru aceasta, străluceşte în ele mai ales dreptatea judecăţilor lui Dumnezeu. Ei slujesc judecăţii lui Dumnezeu celei drepte şi o preamăresc pe dînsa, revărsînd puterea dreptei Sale judecăţi peste scaunele judecătorilor acestora de jos, dînd împăraţilor şi stăpînitorilor, duhul dreptei judecăţi.

În ierarhia cea de mijloc, la fel, sînt tot trei cete ale sfinţilor îngeri, Domniile, Puterile şi Stăpîniile. Se numesc Domnii pentru că domnesc peste ceilalţi îngeri care sînt sub dînşii şi care, fiind slobozi şi lepădînd – după Dionisie – toată temerea de rob, de bunăvoie şi cu bucurie slujesc neîncetat Domnului. Ei revarsă acestora de jos, adică oamenilor care sînt puşi de Dumnezeu ca stăpînitori, puterea stăpînirii cu bună înţelegere şi a iconomiei celei înţelepte, pentru ca să domnească bine şi cu dreptate peste ţările ce le sînt încredinţate. Apoi învaţă a stăpîni simţirile, a smeri poftele, cele fără de rînduială şi patimile; iar pe trup îl face rob duhului, adică a domni peste voia sa şi a fi mai presus de orice ispită.

Iar Puterile, umplîndu-se de dumnezeiasca putere, slujesc voii celei tari şi puternice a Domnului Celui Preatare şi Atotputernic, fără zăbavă şi fără osteneală săvîrşind slujba. Apoi fac minuni mari şi acelaşi dar al facerii de minuni îl revarsă peste plăcuţii lui Dumnezeu care sînt vrednici de acest dar, ca să tămăduiască toată durerea şi să spună mai înainte cele viitoare. După aceea, sfintele Puteri ajută oamenilor ce se ostenesc şi sînt însărcinaţi cu purtarea jugului cel pus asupra lor, în orice fel de ascultare, ca să fie puternici a împlini chemarea şi a purta sarcina celor neputincioşi. Ele întăresc pe tot omul cu răbdare, ca să nu deznădăjduiască în necazuri, ci să rabde cu tărie, cu mărime de suflet şi cu bărbăţie puternică, toate cele ce vin asupră-i şi să mulţumească lui Dumnezeu cu smerenie, căci El toate le rînduieşte spre folosul nostru.

Stăpîniile se numesc aşa, pentru că au stăpînire peste diavoli, ca să potolească stăpînirea cea drăcească şi să ne ferească de ispitele aduse de ei asupra oamenilor şi a nu-i lăsa să vatăme pe cineva atît cît ar voi ei. Apoi întăresc pe nevoitorii cei buni în nevoinţele şi ostenelile lor cele duhovniceşti, păzindu-i ca să nu piardă împărăţia cerească. Iar celor ce se luptă cu patimile şi cu poftele, le ajută în ceasul ispitei pentru a izgoni gîndurile cele rele şi asupririle vrăjmaşului şi a birui pe diavolul. Însă toate acestea le săvîrşesc ei prin sfintele Începătorii, Arhangheli şi Îngeri, după cum spune marele Dionisie Areopagitul, în capitolul 50, despre ierarhia cea din mijloc şi după cum zice şi Sfîntul Maxim Mărturisitorul la tîlcuirea dumnezeieştilor nume: „Că aceasta este ierarhia cea mai de jos şi mai aproape de noi”.

Asemenea şi în ierarhia cea mai de jos, după cum s-a spus, sînt trei cete: Începătoriile, Arhanghelii şi Îngerii.

Începătorii se numesc pentru că sînt mai mari peste îngerii cei mai de jos, rînduindu-i pe dînşii spre împlinirea dumnezeieştilor porunci. Lor le este încredinţată îndreptarea a toată lumea şi păzirea împărăţiilor şi a domniilor, a ţinuturilor, a popoarelor, a neamurilor şi a limbilor. Căci fiecare împărăţie, neam şi limbă are deosebit păzitor şi îndreptător al întregii sale laturi pe un înger dintr-această ceată cerească ce se zice Începătorie. Slujba acestei cete, după înţelegerea lui Grigorie, este a învăţa pe oameni ca să dea cuviincioasă cinste la tot dregătorul, după vrednicia slujirii lui. Aceşti îngeri înalţă pe cei vrednici la treptele ierarhiilor celor mai cinstite şi-i povăţuiesc pe dînşii ca să nu caute dregătoria pentru cîştigul şi chiverniseala lor, pentru iubirea de cinste şi mărirea cea deşartă, ci pentru cinstea lui Dumnezeu şi pentru creşterea şi înmulţirea laudei Lui şi pentru folosul celor de aproape, slujind de obşte tuturor treburilor celor ce sînt sub stăpînirea lor.

Arhangheli se numesc cei mari şi vestitori de bine, adică cei care vestesc tainele cele mari şi preamărite şi aceştia au slujbe, precum zice marele Dionisie, a descoperi proorociile, cunoştinţa voii lui Dumnezeu şi înţelegerile pe care le primesc ei de la cetele cele mai de sus, pentru ca să vestească îngerilor celor mai de jos şi printr-înşii oamenilor. Iar Sfîntul Grigorie Dialogul zice: „Aceştia înmulţesc sfînta credinţă între oameni, luminînd mintea lor cu lumina înţelegerii Sfintei Evanghelii, descoperindu-le tainele credinţei celei drepte”.

Îngerii, în orînduielile cele cereşti, sînt mai jos decît toate rînduielile şi mai aproape de oameni. Aceştia vestesc oamenilor tainele lui Dumnezeu şi voile Lui cele mai mici, povăţuindu-i să vieţuiască cu fapte bune şi cu dreptate după Dumnezeu. Apoi sînt puşi să ne păzească pe noi, pe fiecare credincios. Deci, pe cei ce sîntem buni, ne ţin ca să nu cădem, iar pe cei care cădem, ne ridică. Ei niciodată nu ne lasă, deşi uneori greşim şi sînt totdeauna gata a ne ajuta, numai să voim şi noi.

Cu acelaşi nume se numesc toate cetele cele mai presus de cer, adică îngeri, cu toate că au şi alte nume, după rînduiala şi iconomia lui Dumnezeu şi după numirile darului de la Dînsul, precum: Serafimi, Heruvimi, Scaune, şi celelalte cete. Însă toţi de obşte se numesc îngeri, căci numele înger nu arată însăşi natura lor, ci numai slujba. Deci, toţi sînt îngeri pentru că toţi slujesc lui Dumnezeu, după cele scrise: Au nu sînt toţi duhuri slujitoare, ce se trimit spre slujire?

Numai slujbele lor sînt despărţite şi nu-s la fel; ci fiecare ceată are slujba rînduielii sale ce i se cuvine. Pentru că Preaînţeleptul Ziditor nu descoperă deopotrivă tuturor tainele dumnezeieştii Sale voinţe, ci prin mijlocitori, adică prin cetele cele mai de sus, luminînd pe cele mai de jos; arătîndu-le astfel voia Sa cea sfîntă, le poruncesc să o îndeplinească, precum se vede arătat în cartea Proorocului Zaharia. Cînd îngerul vorbea cu proorocul, alt înger ieşea în întîmpinarea îngerului aceluia, poruncindu-i să meargă la prooroc şi să-i vestească cele ce aveau să fie pentru Ierusalim. Astfel, se scrie: „Iar îngerul stătea grăind către mine şi un alt înger ieşea în întîmpinarea sa şi a zis către dînsul, grăind: Aleargă şi spune tînărului aceluia – adică către proorocul Zaharia: Fără zid vor locui în Ierusalim, pentru mulţimea oamenilor şi Eu voi fi lui, zice Domnul, zid de foc împrejur„.

La aceste cuvinte, Sfîntul Grigorie zice: „Cînd înger către înger grăieşte: „aleargă şi spune către tînărul acela”, nu este îndoială că îngerii unul pe altul se trimit, adică cei mai de sus trimit pe cei mai de jos. Deci sînt mai mici cei trimişi şi mai mari cei ce trimit”. La fel şi în proorocia lui Daniil, se spune că un înger porunceşte îngerului să-i spună proorocului vedenia. Deci, de aici este arătat că îngerii cetelor celor mai de jos se vestesc şi se luminează de îngerii cetelor celor mai de sus despre dumnezeiasca voinţă a Făcătorului lor.

De aceea, în a opta zi a lunii noiembrie, care este a noua după luna martie, cînd a fost creată lumea, Sfînta noastră Biserică luptătoare, căreia îi trebuie ajutor, prăznuieşte cu cîntări minunate soborul celor nouă cete ale sfinţilor îngeri. Toate aceste cete îngereşti se vor aduna în ziua cea înfricoşată a judecăţii Domnului, care se socoteşte de dumnezeieştii învăţători ai Bisericii, ziua a opta: după veacul acesta, va veni Fiul Omului, Judecătorul cel drept, întru slava Sa şi toţi sfinţii Îngeri cu Dînsul, precum Domnul singur a zis în Evanghelia Sa: Şi va trimite pe îngerii Săi cu glas de trîmbiţă şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vînturi, adică de la răsărit, de la apus, de la miazăzi şi de la miazănoapte.

Deci atunci şi pe noi, cei ce prăznuim soborul lor cu cinste, o! de ne-ar aduna în ceata aleşilor Domnului. Iar începătorii şi voievozii tuturor acestor trei cete mai de jos, după Sfîntul Maxim Mărturisitorul, sînt rînduiţi de Dumnezeu Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, ca nişte credincioşi slujitori ai lui Dumnezeu, care în vremea căderii satanei, din pricina mîndriei şi a depărtării lui de la Dumnezeu, au adunat aceste trei cete şi oşti îngereşti şi arhanghelul Mihail a strigat cu mare glas: „Să luăm aminte! Să stăm bine, să stăm cu frică înaintea Celui ce ne-a făcut pe noi şi să nu cugetăm cele potrivnice lui Dumnezeu. (Fiindcă dintre aceştia au fost şi cei ce au căzut, şi din îngeri luminaţi, s-au făcut diavoli întunecaţi, pentru mîndria lor). Să luăm aminte ce au pătimit cei ce erau împreună cu noi zidiţi şi cum se împărtăşeau cu noi din dumnezeiasca lumină. Să luăm aminte cum, îndată, din lumină s-au prefăcut în întuneric pentru mîndria lor şi din înălţime au fost aruncaţi jos în adînc. Să luăm aminte, cum a căzut din cer luceafărul cel ce răsărea dimineaţa şi s-a sfărîmat pe pămînt”.

Astfel grăind Arhanghelul Mihail către tot soborul îngeresc, a început cel ce stătea la locul cel dintîi cu Serafimii, cu Heruvimii şi cu toate cetele cereşti, a slăvi pe Sfînta cea de o fiinţă şi nedespărţită Treime, pe Unul Dumnezeu, cîntînd cu glas de prăznuire: Sfînt, sfînt, sfînt, Domnul Savaot, plin este cerul şi pămîntul de mărirea Ta!

Deci această conglăsuire a sfinţilor îngeri s-a numit sobor îngeresc, adică luare aminte, o cugetare, o glăsuire, o unire; căci împreună şi cu un glas slăvesc pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe Sfînta Treime, Căreia şi noi cei de ţărînă să-I aducem mărire în veci. Amin.

Notă. Biserica, după credinţa noastră, se împarte în două: Biserica luptătoare, adică aceea care cuprinde pe credincioşii care sînt încă în viaţă şi luptă împotriva tuturor relelor; şi Biserica biruitoare sau triumfătoare, care cuprinde pe credincioşii care au trecut din viaţă şi au biruit toate uneltirile cele rele, şi împărăţesc cu Domnul în cer.

Sfinţii Mucenici Onisifor şi Porfirie

Adaugat la noiembrie 22, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 22, 2024

Pomenirea Sfinţilor Mucenici Onisifor şi Porfirie, care au răbdat în vremea împărăţiei lui Diocleţian multe munci pentru Hristos, primind bătăi şi răni peste tot trupul şi în căldări au fost arşi. La sfîrşit, fiind tîrîţi de cai sălbatici şi zdrobiţi prin pietre ascuţite, şi-au dat lui Dumnezeu sufletele lor. Iar trupurile lor, luîndu-se în taină de credincioşi, s-au aşezat în satul ce se numeşte Panghianete.

Cuvioasa Maică Matroana

Adaugat la noiembrie 22, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 22, 2024

Sfînta Matroana s-a născut în Perga Pamfiliei din părinţi binecredincioşi. Cînd a ajuns în vîrstă, a fost însoţită cu un bărbat cinstit şi de bun neam, cu numele Dometian, şi nu după multă vreme s-a făcut mamă unei fiice pe care a numit-o Teodotia. După aceasta s-a dus cu bărbatul ei la Bizanţ, unde Matroana, mergînd în bisericile lui Dumnezeu şi cu osîrdie rugîndu-se, a făcut cunoştinţă cu o fecioară, anume Evghenia, care îşi păzea fecioria în post şi în osteneli, ziua şi noaptea îndeletnicindu-se cu rugăciuni.

Deci Matroana, rîvnind acelei vieţi, nu se depărta de la biserică, ci de dimineaţa pînă seara petrecea acolo în rugăciune, iar seara se întorcea acasă. Apoi, foarte de dimineaţă iarăşi mergînd în biserică la rugăciune, cu înfrînarea şi cu postul îşi chinuia trupul, care înflorea cu tinereţea vîrstei – căci avea atunci douăzeci şi cinci de ani -, şi ruga pe Dumnezeu cu osîrdie ca, prin judecăţile Lui, să o scape de jugul însoţirii, pentru ca să poată fără împiedicare a sluji lui Dumnezeu.

Dometian, bărbatul ei, văzînd pe soţia sa în toate zilele ieşind din casă de dimineaţă şi întorcîndu-se abia seara, a început a avea bănuială pentru dînsa, cugetînd cele rele şi crezînd că soţia lui nu merge la rugăciune ci în alt loc. Pentru aceea se mînia asupra ei şi cu dosădiri o ţinea în casă, nelăsînd-o să mai iasă undeva. Iar ea cu lacrimi îl ruga pe dînsul să n-o oprească a merge la biserică. Dar n-a dobîndit ceea ce cerea şi pentru aceea era în mare întristare, pentru că ea voia să fie mai vîrtos în casa Dumnezeului său, decît a locui în locaşurile păcătoşilor. Abia o dată a înduplecat pe bărbatul ei şi a lăsat-o să meargă la rugăciune.

Alergînd cu sîrguinţă la Biserica Sfinţilor Apostoli, şi-a deschis înaintea lui Dumnezeu inima sa, rugîndu-se cu umilinţă să o scape de greutatea acelui jug, care-i făcea mare împiedicare către gîndirea la Dumnezeu. Apoi, scoţînd-o pe dînsa din lumea aceasta deşartă şi mult tulburată şi s-o ducă în viaţa cea liniştită în care va putea fără împiedicare bine să placă Lui. Şi a petrecut în rugăciune cu sîrguinţă toată ziua. Dar fiind seara tîrziu, a poruncit portarul bisericii să iasă toţi ca să încuie uşile.

Deci a ieşit şi Matroana din biserică, însă nu a vrut să se întoarcă acasă, ci a intrat într-un pridvor ce era acolo şi a aflat în apropiere de biserică o fecioară cu numele Sosana care, din tinereţe încredinţîndu-se pe sine lui Hristos, îşi păzea fecioria sa petrecîndu-şi zilele în post şi în rugăciuni.

Lipindu-se de acea fecioară, a intrat în casa ei şi toată noaptea vorbind cu dînsa, i-a spus toată supărarea ei. Iar Sosana o mîngîia pe ea cu cuvinte folositoare şi-i zicea să aibă nădejde în Domnul, Care rînduieşte mîntuirea omului după voia Sa; căci zice: „De la Domnul se îndreptează paşii omului”.

Matroana, din acea vorbire cu Sosana, s-a aprins cu mai mare dorinţă către Dumnezeu; apoi a gîndit să fugă de la bărbatul său şi s-a ascuns de dînsul ca să slujească lui Dumnezeu în taină. Deci, făcîndu-se ziuă, s-a dus la Evghenia cea pomenită mai sus şi i-a descoperit gîndul său. Iar Evghenia, i-a zis: „Mai întîi de toate, ţi se cade, soro, să rînduieşti cele de folos pentru fiica ta Teodotia, care este copilă mică, căci cum poate rămîne fără de mamă?” Iar Matroana i-a răspuns: „Pe fiica mea Teodotia, o încredinţez lui Dumnezeu şi maicii Sosana, iar eu mă voi duce în locuri pustii, în care Dumnezeu mă va povăţui”.

Deci, luînd pe fiica sa în taină, i-a dat-o fericitei Sosana, rugînd-o s-o primească la dînsa ca pe o fiică a sa şi să o crească în frica Domnului. Iar Sosana, văzînd pe Matroana arzînd de focul dragostei dumnezeieşti şi avînd neschimbată dorinţă către viaţa cea liniştită, a primit la dînsa pe copilă ca pe o fiică a ei. Apoi Matroana ruga pe Dumnezeu să o povăţuiască spre calea cea dreaptă şi, ca psalmistul, zicea: Arată-mi, Doamne, calea în care voi merge. Şi adormind puţin de osteneală, a văzut o vedenie în acest chip. I se părea că fuge dinaintea unui bărbat care o izgonea şi cînd acesta o ajunse, ea a fugit între nişte călugări şi a fost ascunsă de dînşii.

Acea vedenie însemna că se cade ei a se îmbrăca în chip bărbătesc şi a merge într-o mînăstire de bărbaţi pînă la o vreme, căci numai aşa se va putea ascunde de bărbatul ei şi de toţi cunoscuţii, ceea ce a şi făcut. Căci Matroana şi-a tuns părul capului ei, s-a îmbrăcat în haine de bărbat şi a mers cu fericita Evghenia în biserica Sfinţilor Apostoli, unde rugîndu-se, a deschis Sfînta Evanghelie, vrînd să adeverească dacă binevoieşte Dumnezeu în hotărîrea ei şi a aflat cuvintele acestea: De voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine şi să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze.

Din aceste cuvinte, Matroana, primind bună nădejde, cum că Dumnezeu îi va fi ajutător, a sărutat pe Evghenia şi s-a depărtat de la dînsa; apoi s-a dus în mînăstirea Cuviosului Vasian, în care a fost primită ca un famen şi, fiind întrebată despre nume, ea a zis că o cheamă Vavila. Acolo trăind între fraţi, petrecea cu cinste viaţa călugărească în ascultare, slujind cu smerenie, iar cu postul şi cu privegherea îşi chinuia trupul său, aflîndu-se la rugăciuni totdeauna. Apoi se păzea cu dinadinsul să nu fie cunoscută că este femeie. Pentru aceea foarte mult păzea tăcerea şi de toţi se înstrăina, încît toţi fraţii se minunau de faptele cele bune ale ei, lăudîndu-i ostenelile şi o cinsteau ca pe un călugăr desăvîrşit.

Aşa vieţuind ea în mînăstire multă vreme şi în mijlocul călugărilor strălucind cu faptele cele bune, ca luna în mijlocul stelelor, s-a întîmplat odată cînd lucra cu alţi fraţi în grădină ca un frate nou începător, cu numele Varnava, lucrînd împreună cu dînsa pămîntul, acesta s-a uitat cu iscodire la faţa ei şi, văzîndu-i amîndouă urechile pătrunse, a întrebat-o: „Pentru ce pricină îţi sînt pătrunse urechile?” Iar fericita a zis către dînsul: „Se cade ţie, frate, a lucra pămîntul şi a nu căuta la feţe străine, că potrivnic lucru este acesta călugăriei. Dar pentru că ai văzut urechile mele pătrunse, apoi să ştii şi pricina; cînd eram copil mic, foarte mult mă iubea părintele meu şi mă înfrumuseţa cu podoabe de aur; pentru aceasta mi-a pătruns urechile şi mi-a pus cerceluşi de mare preţ”.

Aşa a răspuns fericita Matroana lui Varnava, dar i s-a umplut inima de frică şi de felurite gînduri, temîndu-se să nu fie cunoscută şi vorbea întru sine către Dumnezeu, zicînd: „Doamne, cu a Ta poruncă am venit în această petrecere călugărească. Tu m-ai chemat şi eu nu gîndesc să mă întorc şi să caut înapoi. Deci Tu, cu darul Tău, acoperă neputinţa mea şi du la bun sfîrşit viaţa pe care am primit-o, ca să nu fiu ruşinată eu, care nădăjduiesc spre Tine!”

Dar Dumnezeu, Care toate le rînduieşte spre folos, după judecăţile Sale cele negrăite şi necunoscute, a binevoit a o descoperi pe dînsa proiestoşilor că este femeie, pentru ca să fie arătată într-însa cea mai mare osîrdie către viaţa călugărească. Deci, dormind odată Cuviosul Vasian, i s-a arătat în vis un bărbat cinstit şi luminat, zicîndu-i de trei ori: „Vavila, famenul care petrece călugăreşte în mînăstirea ta, este femeie”. Aceeaşi vedenie a văzut-o şi fericitul Acachie, egumenul mînăstirii lui Avramie.

Făcîndu-se ziuă, a chemat Vasian pe unul din călugări, cu numele Ioan, care era întîiul după dînsul şi i-a spus lui vedenia. Apoi, vorbind ei, a venit un trimis de la egumenul Acachie la Cuviosul Vasian, vestindu-i că în acea noapte i s-a descoperit lui în vedenie despre famenul Vavila, că este femeie. Minunîndu-se Cuviosul şi voind mai desăvîrşit a se adeveri de o taină ca aceea – că se temea să nu fie oarecare înşelăciune de la diavolul şi nu degrabă a crezut vedenia cea în vis -, pentru aceea a deschis Sfînta Evanghelie şi a nimerit la cuvintele acestea: Cui voi asemăna împărăţia lui Dumnezeu? Asemenea este aluatului, pe care luîndu-l femeia, l-a ascuns în trei măsuri de făină, pînă cînd s-a dospit toată.

Vasian crezînd vedenia, a chemat la sine pe fericita Matroana şi căutînd spre dînsa cu ochi mînioşi a zis către ea: „Care este pricina venirii tale la noi, o, femeie? Cum ai avut o îndrăzneală ca aceasta, a petrece în soborul monahilor atîta vreme? Ai voit a aduce mînăstirii noastre necinste, sau ai venit aici vrînd a ne ispiti pe noi?” Iar fericita Matroana, din pricina acestei descoperiri şi din căutătura cea cu mînie, precum şi din glasul cel aspru al egumenului temîndu-se foarte tare, a căzut la sfintele lui picioare, cerîndu-şi iertare şi cu smerenie a răspuns, zicînd: „Nu ispitind pe cineva, ci singură fugind de ispitele celui potrivnic şi de cursele celui viclean abătîndu-mă, am venit la turma ta, sfinte părinte”.

Iarăşi a zis către dînsa egumenul: „Cum ai îndrăznit a te apropia de dumnezeieştile Taine cu capul descoperit şi a da sărutare fraţilor, fiind femeie?” Răspuns-a Matroana: „Apropiindu-mă de dumnezeieştile Taine, mă prefăceam bolnavă şi nu-mi descopeream cu totul capul, ci numai puţin. Iar cînd dădeam sărutare fraţilor, mi se părea că nu mă ating de gura oamenilor, ci de a îngerilor fără de patimi”.

Cuviosul, mirîndu-se de un răspuns ca acesta, a întrebat-o: „Pentru ce nu ai mers într-o mînăstire femeiască, ci ai venit în aceasta bărbătească?” Iar fericita, lepădînd frica, a început a spune cu de-amănuntul toate cele pentru sine, zicînd: „Am fost însoţită cu bărbat şi mama unei fiice, dar îmi plăcea a merge totdeauna la biserica lui Dumnezeu şi a petrece într-însa ziua şi noaptea în rugăciune. Iar bărbatul mă oprea de la aceasta; apoi cu mustrări şi cu bătăi îmi oprea sîrguinţa cea către biserică şi rugăciune şi îmi făcea mare împiedicare către dragostea cea dumnezeiască.

Pentru aceea, gîndind să fug de la dînsul ca să pot mai bine a sluji lui Dumnezeu, am văzut în vis, că, fugind de un bărbat care mă izgonea, am fost ascunsă între oarecari călugări. Deci, înţelegînd vedenia şi cunoscînd că în alt fel nu voi putea să mă ascund de bărbatul meu, decît numai în chipul bărbaţilor care petrec viaţa monahicească, mi-am schimbat hainele femeieşti şi, luînd pe cele bărbăteşti, m-am numit Vavila şi, prefăcîndu-mă a fi famen, am venit în această mînăstire”.

Cuviosul Vasian, ascultînd cu luare aminte cuvintele fericitei Matroana, se mira foarte mult de înţelepciunea şi de osîrdia ei către Dumnezeu. Şi a zis către dînsa: „Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te va mîntui”. Şi mult învăţînd-o pe dînsa pentru folosul sufletului său, a trimis-o în taină la fericita Sosana, făgăduind că el va purta grijă de dînsa, numai ea să slujească necontenit lui Hristos.

În acea vreme a murit fiica ei Teodotia pe care o încredinţase Sosanei. Pentru că Bunul Dumnezeu, vrînd să izbăvească de necazuri pe roaba sa Matroana, scăpînd-o de purtarea de grijă pentru fiica sa, ca, mai cu osîrdie să-I slujească Lui, a luat pe fiica ei la Sine şi în curţile cereşti a sălăşluit-o. Iar Matroana, în loc de tristeţe, s-a umplut de bucurie, văzînd pe fiica sa, care încă nu cunoscuse înşelăciunea acestei lumi viclene, mutată către Domnul şi fără prihană dusă înaintea Lui. Iar ea singură stătea acum ascunsă la Sosana; dar mai ales Dumnezeu o ascundea pe dînsa, prin Sosana.

Iar Dometian, bărbatul Matroanei, căuta pe soţia sa pretutindeni, înconjurînd multe cetăţi, sate şi mînăstiri, căutînd şi întrebînd, dar nu o afla. Apoi a auzit că în mînăstirea Cuviosului Vasian a fost o femeie îmbrăcată în chip bărbătesc şi vieţuind ca un famen, căci străbătuse vestea despre aceasta, mai întîi între toţi părinţii şi mai apoi şi în poporul mirenesc.

Înţelegînd Dometian că aceea era femeia lui, a alergat la acea mînăstire şi, bătînd în poartă, striga cu mînie: „Strîmbătate mi-aţi făcut mie, o, călugărilor, mare strîmbătate, că mi-aţi înşelat femeia şi o ţineţi la voi! Oare aşa se cade călugărilor a face? Aşa vă scrie pravila voastră? Daţi-mi pe femeia mea! Pentru ce despărţiţi voi pe cei pe care Dumnezeu i-a împreunat? Daţi-mi soţia care este unită cu mine după lege şi care trebuie să fie tovarăşă a vieţii mele”.

Acestea şi multe altele grăind Dometian, călugării au zis către dînsul: „Noi nu avem aici pe femeia ta, căci nu intră niciodată femei în mînăstirea noastră. Dar pe un famen cu numele Vavila îl ştim călugăr; acela a vieţuit la noi cîtăva vreme, apoi voind să cerceteze Sfintele Locuri de la Ierusalim, de mult s-a dus de la noi. Iar acum noi nu ştim unde se află, numai singur Văzătorul a toate ştie, căci înaintea Lui nimic nu este tăinuit”.

Auzind acestea Dometian, mult s-a necăjit, iar din dragoste către soţia sa tulburîndu-se şi tînguindu-se, s-a dus mîhnit. Iar fericitul Vasian, gîndind în sine, zicea: „Dumnezeu a ales această femeie spre slujbă şi sub jugul Său cel bun a luat-o pe dînsa de la bărbatul cel îndărătnic şi răzvrătit şi a încredinţat-o nevredniciei mele, ca să mă îngrijesc pentru mîntuirea sufletului ei. Apoi eu înaintea multora am vădit-o şi am dat de ştire despre dînsa. Deci, de va afla bărbatul ei şi din cărarea faptelor bune o va întoarce pe dînsa şi o va păgubi de mîntuire, eu sînt pricinuitorul răzvrătirii ei”.

De atunci a început Cuviosul a se mîhni şi, chemînd pe oarecare dintre bătrînii duhovnici, le-a zis: „Se cade nouă, fraţilor, a avea purtare de grijă pentru sora care a ieşit din mînăstirea noastră. Căci, deşi este deosebită de noi cu firea, dar în adunarea noastră este scrisă. Deci, ce să facem, ca viaţa ei începută cu atîta plăcere de Dumnezeu, să iasă cu sfîrşit bun? Ca nu cîndva vrăjmaşul, care caută totdeauna căderea noastră, să-i biruiască bărbăţia ei, să o abată de la nevoinţele călugăreşti şi să o întoarcă spre plăcerile lumii, avînd lesnicioasă unealtă spre aceasta pe bărbatul ei”.

Astfel grăind Cuviosul Vasian către fraţi, unul dintre dînşii cu numele Marcel, cu treapta fiind diacon, a zis către Cuviosul: „În cetatea Emesiei, unde m-am născut eu, este o mînăstire de maici, în care şi sora mea s-a călugărit. Deci, dacă voieşti, părinte, trimite-o acolo şi aşa se va sfîrşi grija pentru dînsa”. Acestea auzindu-le fericitul Vasian şi ceilalţi bătrîni s-au învoit cu sfatul lui Marcel şi au poruncit să caute o corabie care merge în partea aceea. Şi îndată, după rînduiala lui Dumnezeu, s-a găsit o corabie din Emesia care, făcînd neguţătorie în Bizanţ, se întorcea iarăşi întru ale sale. În acea corabie punînd pe fericita Matroana, a trimis-o la mînăstirea din Emesia, la fecioarele care petreceau viaţă monahicească şi de care a fost primită cu cinste.

Trăind ea acolo în fapte bune cu obişnuitele sale nevoinţe, covîrşea pe toate cu smerenia, cu tăcerea, cu postul, cu privegherea şi cu toate ostenelile călugăreşti, încît pe toate le făcea să se minuneze de viaţa sa, fiind pildă de asprimea căii ce duce în împărăţia lui Dumnezeu. După acestea, murind egumena mînăstirii, Sfînta Matroana a fost aleasă de toate, ca una ce era vrednică, în locul stareţei care murise. Şi fiind egumenă, lumina tuturor ca o făclie pusă în sfeşnic cu faptele cele bune, îngrijindu-se de mîntuirea surorilor încredinţate ei.

În acea vreme, un om arîndu-şi holda sa, a văzut un foc ieşind din pămînt; şi nu numai o dată a văzut aceasta ci de mai multe ori, că în multe zile se arăta văpaie de foc ieşind din pămînt. Deci a mers omul acela în cetate şi a vestit episcopului Emesiei. Iar episcopul, înţelegînd că este un lucru mare, a luat clericii săi şi s-a dus la locul acela. Făcînd rugăciune, a poruncit să sape pămîntul în locul acela.

Şi făcîndu-se aceasta, s-a găsit un vas, nu cu aur sau cu argint, ci cu cel mai scump decît toate comorile pămîntului, capul Sfîntului Ioan Înainte Mergătorul şi Botezătorul Domnului. Deci vestea a străbătut pretutindeni şi a alergat acolo multă lume, nu numai din cetatea Emesiei, ci şi de prin cetăţile şi satele din împrejurimi.

Atunci a mers şi Cuvioasa Matroana de la mînăstirea sa cu toate surorile, să se închine Capului celui aflat al Sfîntului Ioan. Acel cinstit cap, izvora mir cu bună mireasmă, iar preoţii ungeau cu acel mir poporul ce se adunase, făcîndu-le semnul Crucii pe fruntea lor. Din acel mir a luat şi Cuvioasa Matroana într-un văscior mic, voind să-l ducă în mînăstirea sa pentru binecuvîntare; dar mulţimea poporului îmbulzindu-se către acel sfînt mir, o strîmtora pe dînsa, încît nu era cu putinţă a trece. Iar alţii, simţind că este la dînsa Sfîntul Mir, o rugau ca să-i însemneze şi pe ei cu acel sfînt mir, căci nu pot să ajungă la preoţi pentru mulţimea poporului, lucru care îl făcea fiind silită.

S-a întîmplat acolo un orb, care de la naşterea sa nu văzuse lumina. Acela a rugat pe Matroana să-l însemneze şi pe dînsul cu Sfîntul Mir, iar ea a uns ochii lui şi îndată orbul a văzut lumina. Această minune se socotea a fi venită nu numai de la mirul cel tămăduitor al Sfîntului Ioan, ci şi de la Cuvioasa Matroana. Pentru că mulţi preoţi erau acolo care împărţeau poporului din acel sfînt mir, dar nu au putut deschide ochii celui orb. Deci era vestită în popor, viaţa cea plină de fapte bune a Cuvioasei Matroana.

După multă vreme a auzit despre dînsa bărbatul ei Dometian şi s-a dus cu sîrguinţă la cetatea Emesia. Dar înştiinţîndu-se că nu este cu putinţă a intra în mînăstirea fecioarelor şi a vedea pe soţia sa – căci în mînăstirea aceea era legămînt să nu intre parte bărbătească -, de aceea s-a gîndit ca, cu vicleşug să-şi dobîndească dorinţa sa.

Deci, a rugat pe nişte femei mirence ca, mergînd la Matroana, să-i spună că „un om, auzind de sfinţenia ta şi de viaţa ta cea desăvîrşită în fapte bune, a venit de departe să se închine ţie şi să se învrednicească de binecuvîntările şi de sfintele tale rugăciuni. Deci, fă dragoste pentru Dumnezeu şi nu trece cu vederea pe omul acesta care s-a ostenit pentru tine atîta cale, ci te arată lui şi-l mîngîie cu cuvinte folositoare şi cu binecuvîntare”.

Mergînd femeile acelea la Matroana, i-au grăit ei precum au fost învăţate. Iar fericita Matroana, simţind vicleşugul, a întrebat pe femei: „Cum este la chip omul care v-a trimis la mine?” Iar ele i-au spus chipul lui şi sfînta îndată a cunoscut că este bărbatul ei şi a zis femeilor: „Spuneţi omului aceluia să aştepte şapte zile şi atunci mă voi arăta lui şi mă va vedea precum voieşte”. Fericita Matroana, trimiţînd pe femei, a început a se ruga Domnului ca s-o acopere pe dînsa şi s-o facă nearătată bărbatului său. Venind noaptea, şi-a luat o haină de păr şi puţină pîine şi a ieşit din mînăstire, neştiind nimeni, şi s-a dus la Ierusalim.

Dometian aşteptă şapte zile, nădăjduind să vadă pe cea dorită şi să o ia cu sila, fiind însoţită cu el prin lege. După şapte zile iar a trimis pe femeile acelea la cuvioasa, poftind-o să se arate lui precum a făgăduit. Dar, ducîndu-se femeile în mînăstire, au aflat pe toate călugăriţele plîngînd după egumena lor, pentru că nu ştiau unde s-a dus. Întorcîndu-se femeile, au spus lui Dometian; iar el, cu multă dorinţă aprinzîndu-se, umbla pretutindeni căutînd-o. S-a dus şi la Ierusalim unde, şezînd la o gazdă, a întrebat pe femeile ce vieţuiau acolo dacă nu li s-a întîmplat să vadă cîndva o astfel de femeie, spunîndu-le şi chipul feţei. Iar ele i-au răspuns, zicînd: „Ne aducem aminte, cum că o călugăriţă cu un astfel de chip venea aici la biserică, dar acum nu ştim unde se află”. El o căuta pe acolo cu sîrguinţă, umblînd pe drumuri şi întrebînd pe la gazde.

Odată, din întîmplare, s-au întîlnit amîndoi. Matroana a cunoscut pe bărbatul său, iar el n-a cunoscut-o pe dînsa. Căci, cînd era să treacă Dometian pe lîngă dînsa, ea şi-a acoperit faţa şi s-a plecat jos, ca şi cum ducea ceva. Şi aşa, cu meşteşug, s-a ferit de a o cunoaşte bărbatul. Mirîndu-se cuvioasa cu ce fel de sîrguinţă o caută bărbatul şi temîndu-se ca să n-o vadă undeva şi s-o cunoască, pentru aceea s-a dus la Muntele Sinai. Dar şi acolo a fost urmărită de bărbatul ei.

Apoi s-a dus la Virit (Beirut) şi aflînd o capişte idolească pustie, a intrat într-însa şi a vieţuit acolo. Iar dracii, nerăbdînd venirea ei acolo, în multe chipuri o înfricoşau pe dînsa, vrînd s-o izgonească de acolo. Pentru că uneori strigau asupra ei în chip nevăzut, iar alteori năvăleau chiar şi în chip văzut. Şi cînd Matroana cînta psalmi şi diavolii cîntau împotriva ei, batjocorind-o. Iar toate nălucirile şi arătările diavoleşti sfînta le izgonea cu semnul Crucii şi cu rugăciunea cea cu sîrguinţă către Dumnezeu.

Vieţuind Cuvioasa în acea capişte idolească, avea ca hrană verdeţurile care creşteau împrejur şi băutură, apă din izvorul care cu minune izvorîse pentru dînsa. Pentru că, odată însetînd, a căutat apă împrejur şi n-a aflat fiindcă pămîntul era uscat şi ars de fierbinţeala soarelui. Apoi, aflînd o piatră mică ascuţită, a săpat cu dînsa în pămînt o gropiţă mică şi lăsînd-o s-a dus la rugăciune. Iar a doua zi venind în locul acela, a aflat izvor de apă curgînd repede şi au crescut împrejurul izvorului verdeţuri dulci care slujeau ca hrană miresei lui Hristos, mai dulci decît toate bucatele împărăteşti. Deci mînca verdeţuri din acelea dulci şi bea apă şi mulţumea lui Dumnezeu Celui ce dă hrană la tot trupul şi Celui ce deschide mîna Sa şi umple de bunăvoinţă toată fiinţa.

Odată diavolul s-a închipuit într-o femeie frumoasă care a venit la Cuvioasa cu vicleşug, zicînd: „Pentru ce, doamna mea, ţi-ai ales această viaţă aspră şi singuratică în acest loc pustiu, neavînd cele de trebuinţă trupului? Şi, pe lîngă acestea, eşti încă tînără şi frumoasă şi mă tem ca nu cumva, aflîndu-te cineva, să se rănească de frumuseţea ta şi, făcîndu-ţi silă, atunci nu are cine să-ţi ajute şi să te scape din mîinile lui. Deci lasă, doamna mea, viaţa aceasta şi vino cu mine în cetate că poţi şi acolo vieţui liniştită. Iar eu îţi voi găsi casă pentru locuinţă, oricum îţi va plăcea; acolo vei avea toate cele de trebuinţă şi apoi nimeni nu va îndrăzni să-ţi facă vreo supărare, pentru că locuitorii dimprejur îţi vor ajuta şi te vei izbăvi”.

Sfînta Matroana, auzind aceste cuvinte viclene, a cunoscut că acelea sînt săgeţi ale vrăjmaşului şi îndată a apucat pavăza cea nebiruită, cuvioasa şi nu numai de săgeţile vrăjmaşului s-a apărat, dar şi pe săgetătorul l-a rănit şi l-a izgonit cu rugăciunea ca şi cu o sabie. După acestea, iar s-a închipuit diavolul în chip de babă bătrînă din al cărei ochi ieşea foc şi pornindu-se asupra ei din mînie, cu îndrăzneală s-a agăţat de picioarele ei, grăind cuvinte fără ruşine şi îngrozitoare. Iar sfînta nu lua în seamă acestea, ci stătea rugîndu-se lui Dumnezeu şi îndată a pierit diavolul.

După asemenea năpădiri diavoleşti, Domnul a mîngîiat pe fericita Matroana cu oarecare descoperire dumnezeiască şi a umplut inima ei de negrăită bucurie duhovnicească şi de mîngîiere cerească. Căci ştie a mîngîia în necazuri pe cei ce-i slujesc Lui şi a le ajuta în supărări, iar mîhnirea lor a o preface în bucurie, precum zice David: După mulţimea durerilor din inima mea, mîngîierile Tale au veselit sufletul meu.

Deci Domnul a voit ca prin această roabă a Sa să folosească pe mulţi şi la calea mîntuirii să-i povăţuiască. Pentru aceea a făcut-o pe dînsa cunoscută oamenilor din Beirut. Deci a fost aflată de trei oameni dreptcredincioşi, care, trecînd tîrziu pe lîngă capiştea aceea, au văzut-o rugîndu-se; şi aceia au vestit celorlalţi şi au început a veni la dînsa mulţi, vrînd ca s-o vadă. Iar ea, primind de la Dumnezeu darul învăţăturii, le grăia cuvîntul Lui şi foarte mult îi folosea pe dînşii cu vorba sa cea de Dumnezeu insuflată şi-i povăţuia la calea mîntuirii. Apoi au venit la dînsa şi fecioare, care, minunîndu-se de viaţa ei îngerească, au voit a-i urma, fiind împreună cu dînsa în viaţa cea călugărească.

La început a venit la dînsa o femeie cu numele Sofronia, care, fiind din păgînătatea elinească, iubea înfrînarea şi curăţenia şi vieţuia fără bărbat ca o călugăriţă, avînd cu sine şi pe alte femei care urmau vieţii şi învăţăturii ei. Aceasta auzind de fericita Matroana, a venit la dînsa cu tovarăşele sale. Iar sfînta, deschizîndu-şi gura sa cea de Dumnezeu grăitoare, a început a le vorbi despre adevăratul Dumnezeu şi despre Unul Născut Fiul Său, cum S-a întrupat din Preacurata Fecioară şi a pătimit pentru mîntuirea noastră, cum a înviat, cum S-a înălţat la cer şi iarăşi va să vină să judece viii şi morţii.

Şi multe taine de ale sfintei credinţe spunînd Sofroniei Sfînta Matroana, a cîştigat-o pe dînsa lui Hristos, precum şi pe cele împreună cu dînsa. Apoi, degrabă învrednicindu-se de primirea Sfîntului Botez de la episcopul Beirutului, petreceau călugăreşte împreună cu Cuvioasa Matroana în acea capişte idolească, care din peşteră tîlhărească s-a făcut sălăşluire mireselor lui Hristos.

După aceasta, o fecioară cu numele Evhe, care era preoteasă idolească şi îşi păzea fecioria, a venit la Cuvioasa şi, căzînd la picioarele ei, o ruga să o înveţe pe dînsa credinţa în Iisus Hristos şi să o primească lîngă sine. Iar sfînta, spunîndu-i după obiceiul său cuvintele lui Dumnezeu, aprindea inima fecioarei acesteia spre dragostea lui Hristos şi către lepădarea de lume. În acea vreme a sosit un praznic elinesc, urît de Dumnezeu, şi s-au adunat elinii cei ce erau în Beirut la idolii lor, voind să-i prăznuiască.

Neaflînd pe preoteasa idolilor ca să înalţe jertfele lor, după obiceiul păgînesc, se minunau şi se întrebau unde s-a dus. Apoi, înştiinţîndu-se că s-a dus la Matroana, au alergat acolo unii dintr-înşii, iar mai ales rudeniile fecioarei şi aflînd pe Evhe şezînd lîngă Matroana şi ascultînd cu umilinţă cuvintele lui Dumnezeu, au zis către dînsa: „Pentru ce, fecioară, ai trecut cu vederea pe marii zei şi ai lăsat jertfele lor? Că iată pentru tine s-a sculat poporul asupra noastră nerăbdînd ocara zeilor săi. Vino dar cu noi ca să săvîrşeşti praznicul de acum”.

Iar fecioara nici nu voia să audă cuvintele lor, nici să se uite la dînşii, ci precum şedea Maria la picioarele lui Iisus, aşa şedea ea lîngă învăţătoarea sa, Cuvioasa Matroana. Iar sfînta cu blîndeţe şi cu dragoste a zis către dînşii: „Lăsaţi-o să fie cu noi, pe această roabă a adevăratului Dumnezeu, care mai întîi era roabă a deşerţilor voştri idoli, iar acum nu mai este cu voi, pentru că doreşte să se facă mireasa lui Hristos”.

Dar rudele care veniseră acolo şi mai mult se nevoiau, cînd cu momeli, cînd cu înfricoşări, să depărteze pe fecioara de Matroana, vrînd să o ia pe dînsa cu sila; dar o nevăzută putere dumnezeiască îi oprea pe dînşii. Nesporind de loc, au zis: „Dacă nu ne asculţi pe noi şi nu mergi acum să săvîrşeşti praznicul zeilor, apoi mîine, venind, vom arde casa aceasta cu toate cele ce sînt aici şi pe tine împreună cu dînsele”. Aşa lăudîndu-se, s-au dus.

Sfînta Matroana, împreună cu surorile care erau cu dînsa, au adunat multe vreascuri şi lemne pe care le-au pus împrejurul locaşului şi au trimis în urma elinilor care veniseră la ea, zicînd: „Iată acum sînt gata lemnele şi focul; deci veniţi şi împliniţi făgăduinţa, ardeţi-ne pe noi, ca să fim jertfă cu bună mireasmă Hristosului nostru”. Iar elinii mirîndu-se de o bărbăţie ca aceasta şi de curajul lor fără temere, că sînt gata a muri pentru Dumnezeul lor, nu ştiau ce să le răspundă şi de aceea n-au mai venit la dînsele.

Apoi, Cuvioasa Matroana a trimis la episcop, rugîndu-l să trimită la dînsa un preot. După ce a venit preotul, i-a încredinţat lui pe fecioara aceea să o lumineze cu Sfîntul Botez şi iarăşi să o aducă la dînsa; iar preotul a făcut după cererea ei. Fiind botezată fecioara aceasta, se nevoia foarte mult în post şi în rugăciune, împreună cu celelalte surori care erau lîngă Matroana, opt la număr, şi toate, asemenea fecioarelor celor înţelepte, înfrumuseţîndu-şi candelele lor, se pregăteau a ieşi întru întîmpinarea Mirelui Hristos.

Astfel petrecînd Cuvioasa Matroana vreme îndelungată, slujind ziua şi noaptea împreună cu surorile şi mult popor aducînd lui Dumnezeu, i-a venit dorinţa ca să vadă pe părintele său cel duhovnicesc, pe Cuviosul Vasian. De aceea voia să se ducă la Constantinopol, dar se oprea de un alt gînd; căci bărbatul său, Dometian, petrecea acolo şi se temea ca nu cumva să fie aflată de dînsul. Dar zicea în sine şi acestea: „Nu pot petrece aici mai mult, pentru că mulţi vin la mine şi mă laudă ca pe o săvîrşitoare de fapte bune şi mă tem de mărirea deşartă. Apoi mă mai tem ca nu cumva să audă bărbatul meu de mine, căci toată latura aceasta ştie şi poate cineva îi va spune; şi de va veni aici şi mă va afla, îmi va zădărnici toată osteneala cea călugărească. Deci mă voi duce de aici ori în Alexandria, ori în Antiohia.

Aşa gîndind sfînta, a început a ruga cu sîrguinţă pe Dumnezeu să-i arate unde să se ducă şi unde i-ar fi ei mai de folos a se nevoi. În astfel de rugăciune petrecînd, a văzut odată în vis trei bărbaţi certîndu-se între ei pentru dînsa, că fiecare voia s-o aibă de soţie. Iar ea se lepăda de dînşii, zicînd: „Eu de mult fug de însoţire; oare acum aş fi dorit aceasta? Dar cine sînteţi voi?”

Răspuns-a cel dintîi: „Eu sînt Alexandru”. Iar celălalt a zis: „Eu sînt Antioh”. Al treilea a zis: „Eu sînt Constantin”. Acestea zicînd, au aruncat între dînşii sorţi, cine să o ia şi a căzut sorţul pe cel mai tînăr, care se numea Constantin. Deci, acela voia s-o ia pe dînsa, iar ea de frică s-a deşteptat şi se gîndea la vedenie. Apoi a tîlcuit visul astfel: „Trei bărbaţi, Alexandru, Antioh şi Constantin sînt trei cetăţi la care m-am gîndit eu, Alexandria, Antiohia şi cetatea lui Constantin. Iar sorţul căzînd lui Constantin, înseamnă bună voinţa lui Dumnezeu ca să mă duc în Constantinopol şi să văd pe părintele meu, fericitul Vasian.

Deci, puternic este Domnul, Cel ce m-a orînduit acolo; El mă va acoperi ca să nu fiu văzută de bărbatul meu şi chiar de voi merge în mijlocul umbrei morţii, nu mă voi teme de rele, că Domnul meu este cu mine. Apoi, sculîndu-se, a vrut să plece.

Înştiinţîndu-se surorile de scopul ei, că voieşte să se ducă de la dînsele, s-au rugat de dînsa cu plîngere, strigînd cu lacrimi: „Pentru ce, maica noastră, ne laşi pe noi, fiicele tale, care încă nu sîntem desăvîrşit întărite în Legea Domnului? Pentru ce laşi odraslele cele tinere în credinţă, care încă nu sînt din destul adăpate cu apa învăţăturii? Unde te duci de la noi, maica noastră? Cui ne laşi pe noi şi pentru ce nu ne iei şi pe noi cu tine?” Iar ea, mîngîindu-le pe dînsele, le-a spus voinţa lui Dumnezeu, care prin descoperire i s-a vestit, ca să meargă în cetatea marelui Constantin. Apoi îndată a trimis la episcop, rugîndu-l să trimită la dînsa două diaconiţe iscusite în faptele cele bune şi desăvîrşite în viaţă, pentru ca să le încredinţeze lor turma lui Hristos cea mică şi de curînd adunată. Şi a făcut episcopul după dorinţa ei, căci i-a trimis diaconiţe precum dorea. Deci, acelora a încredinţat Cuvioasa Matroana pe fiicele sale cele duhovniceşti ca pe o comoară de mult preţ şi, dîndu-le pace, s-a despărţit de dînsele, luînd numai o soră cu sine, pe fericita Sofronia.

Mergînd la mare, a aflat o corabie care mergea la cetatea lui Constantin şi s-a suit în ea. După aceea, suflînd vînt ajutător, degrabă au ajuns la Constantinopol, unde Matroana împreună cu Sofronia au mers la Biserica Sfintei Irina, ce era aproape de mare. Intrînd acolo, au aflat pe Marcel, diaconul, cel mai sus pomenit, care sfătuise pe fericitul Vasian să o trimită pe dînsa la mînăstirea de fecioare, ce era în cetatea Emesiei.

Acestui diacon i-a spus Sfînta Matroana cu de-amănuntul toate cele despre sine, cum a fost urmărită de bărbatul său la Emesia, la Ierusalim şi la Sinai şi cum s-a nevoit în cetatea Beirutului într-o capişte idolească şi a adunat surori; apoi cum a întors la Dumnezeu mult popor printr-însa, şi cum a făcut atîta cale din Beirut la Constantinopol, ca să vadă pe părintele său cel duhovnicesc, Cuviosul Vasian. Iar Marcel a vestit pe cuviosul despre venirea Matroanei şi i-a spus toate cele ce a auzit despre dînsa. Atunci el îndată a poruncit lui Marcel să caute o casă liniştită lîngă mînăstirea sa şi acolo s-o ducă pe fericita Matroana. Şi aceasta făcîndu-se, s-a întîlnit cu dînsa Cuviosul Vasian şi a binecuvîntat-o pe ea. Apoi înştiinţîndu-se de toate urmările şi ostenelile ei, se veselea de asemenea nevoinţe şi de dragostea ei cea cu osîrdie către Dumnezeu.

Din acea vreme, Cuvioasa Matroana a început a fi în Constantinopol fără grijă, căci murise bărbatul ei. Iar Cuviosul Vasian îi dădea cele de trebuinţă şi pe surorile care rămăseseră în Beirut le-a adus la dînsa, căci a trimis scrisoare, după cererea ei, la episcopul Beirutului, rugîndu-l să lase pe călugăriţele cele adunate de Matroana să vină la Constantinopol la maica lor cea duhovnicească.

Deci, fiind liberate, au venit toate în grabă şi petreceau împreună cu Cuvioasa Matroana, slujind lui Dumnezeu în cuvioşie şi dreptate. Iar Matroana era tuturor pildă cu viaţa sa cea cu plăcere de Dumnezeu spre care privind, nu numai partea cea călugărească, ci şi mulţimea poporului mirenesc se folosea; pentru că străbătuse vestea pretutindeni pentru faptele ei cele bune şi se lăuda printr-însa Părintele Cel ceresc. Şi a ajuns despre dînsa vestea pînă la împărăteasa, soţia împăratului Leon cel Mare, care împărăţea în acea vreme, al cărei nume era Verina.

Aceasta, auzind de viaţa Cuvioasei Matroana cea desăvîrşită în fapte bune, a venit singură la dînsa şi a văzut-o. Iar Matroana a primit pe împărăteasă cu cinste şi a făcut ei ospăţ în chipul în care putea să facă o pustnică, care nimic nu avea. Şi s-a mirat împărăteasa de viaţa ei, dar mai ales de aceasta, că n-a cerut de la dînsa nimic, deşi multă avere voia să-i dea ei. Şi primind împărăteasa mult folos din viaţa şi vorba Cuvioasei Matroana, s-a întors la palatul său. Deci, alergau către Cuvioasa mulţi neputincioşi şi dobîndeau sănătate, pentru că rugăciunea ei era puternică a tămădui neputinţele, nu numai cele trupeşti ci şi cele sufleteşti.

O femeie oarecare slăvită, cu numele Eufimia, soţia lui Antim eparhul, căzînd într-o boală cumplită şi netămăduită, încît nu mai putea avea ajutor de la doctori, a alergat la Cuvioasa Matroana. Şi luînd mîna ei o punea pe partea trupului său unde o durea şi din atingerea mîinii ei a dobîndit Eufimia deplină sănătate. Aceasta, văzînd casa strîmtă în care petrecea Cuvioasa cu surorile sale – şi nici aceea nu era a ei, ci cu chirie -, a voit să zidească mînăstire spaţioasă şi frumoasă tămăduitoarei sale, Cuvioasei Matroana, pe care a şi făcut-o degrabă. Şi, mutîndu-se Cuvioasa din casa cea strîmtă în mînăstirea cea nou zidită, a adunat acolo mare turmă de oi cuvîntătoare, de fecioare şi de femei, şi le-a făcut pe ele mirese ale lui Hristos şi cu sîrguinţă se îngrijea de mîntuirea lor.

După aceasta s-a apropiat de sfîrşitul său şi a cunoscut mai înainte mutarea sa către Dumnezeu, care era să fie degrabă, pentru că i s-a spus ei în vedenie. Iar vedenia a fost astfel. I se părea că umbla într-un loc foarte frumos, în care erau sădiţi pomi bine roditori, iar prin mijlocul lor curgeau izvoare de ape curate şi cîmpul era verde şi mulţime de păsări preafrumoase cîntau acolo cu glasuri dulci în multe feluri; iar pomii se clătinau cîte puţin de vîntul ce sufla lin, izvoarele murmurau şi nu era cu putinţă a spune frumuseţea locului aceluia, căci era raiul lui Dumnezeu. Acolo erau nişte femei cinstite şi cu bunăcuviinţă, care arătau Cuvioasei Matroana nişte palate prealuminate, care erau zidite de mîna lui Dumnezeu şi nu de a omului şi ziceau către dînsa: „Această casă este a ta, Matroana, zidită de Dumnezeu; deci vino şi vieţuieşte într-însa!”

Din această vedenie a socotit Cuvioasa că i s-a apropiat mutarea ei şi se pregătea pentru ieşire cu şi mai multă sîrguinţă, rugîndu-se Domnului, pentru care toate le-a socotit deşertăciune. După aceasta a chemat la sine pe toate surorile şi învăţîndu-le multe despre mîntuirea sufletului şi pace dîndu-le lor, a adormit întru Domnul; şi s-a mutat de la locaşul pămîntesc în cel ceresc, pe care mai înainte l-a văzut în vis, pregătit pentru ea.

Aşa s-a săvîrşit Cuvioasa Matroana întru bătrîneţi fericite, pline de mulţi ani. A petrecut în viaţa cea mirenească douăzeci şi cinci de ani, iar în cea călugărească şaptezeci şi cinci de ani; şi au fost anii ei de toţi o sută. Iar acum vieţuieşte în lumina cea fără de sfîrşit, stînd înaintea Preasfintei şi nedespărţitei Treimi, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfîntului Duh, adevăratul nostru Dumnezeu, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.