Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Cautare


Preacuviosul Stareţ Iosif de la Optina

Adaugat la mai 22, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

mai 22, 2020

Preacuviosul Stareţ Iosif de la OptinaCuviosul părintele nostru Iosif (în lume Ivan Litovkin) s-a născut la 2 noiembrie 1837, în familia conducătorului de sat Efim Litovkin şi a soţiei sale Maria. La vîrsta de patru ani Vanea şi-a pierdut tatăl, iar la vîrsta de unsprezece a rămas orfan şi de mamă. A început pentru el o viaţă grea. A fost nevoit să muncească la birt şi la băcănie, să care saci de cinci puduri şi alte greutăţi, să însoţească convoiul cu marfă. A suferit de foame, a fost prigonit, bătut de stăpînul crud. Însă viaţa aspră, înspăimîntătoare, nu i-a pervertit şi nu i-a schimbat în rău caracterul.

Tînărul năzuia la o viaţă duhovnicească, însă pînă la o vreme nu s-a gîndit la mînăstire. Atunci cînd în sfîrşit a apărut un loc bun la negustorul Rafail, care voia să o căsătorească cu el pe fiica sa, a sosit pe neaşteptate scrisoarea surorii sale Alexandra, care primise deja tunderea în monahism la Mînăstirea Borisovsk, cu numele de Leonida. Ea îl sfătuia să meargă la Sihăstria Optina, la stareţi. Cuviosul stareţ Macarie nu mai era pe atunci în viaţă, însă deja strălucea la Sihăstria Optina un nou luminător, Cuviosul stareţ Ambrozie. Cînd tînărul Ivan Litovkin i-a spus acestuia; „Părinte, binecuvîntaţi-mă să merg la Kiev”, a urmat răspunsul neaşteptat al marelui stareţ: „De ce să mergi la Kiev, rămîi aici”. Astfel, la 1 martie 1861.
a început calea monahală lungă de o jumătate de veac”¦

Potrivit obiceiului de la Optina, fiecare novice trebuia să se ostenească la sala de mese. La această ascultare grea s-au descoperit şi s-au întărit calităţile bune ale viitorului stareţ: ascultarea necondiţionată, hărnicia, tăcerea şi lipsa răutăţii. Văzînd şi suportînd de toate în lume, el înţelegea ce dar nepreţuit Dumnezeiesc este tihna şi liniştea Sfintei Mînăstiri. Şi în scurt timp l-a vizitat Domnul cu o mare mîngîiere. Fratele Ivan a fost rînduit ca ajutor de chilie al Cuvios ului Ambrozie.

Posibilitatea de a fi lîngă părintele drag îl bucura pe tînăr. Însă mulţimile nesfîrşite de vizitatori îi îngreuiau şi-i tulburau liniştea sufletească. Neîndrăznind să-i spună stareţului despre mîhnirea sa, el a hotărît să plece în linişte spre sfinţeniile Kievului, spre tăcerea Athosului. Însă stareţul înainte-văzător l-a oprit.

Multe suferinţe şi greutăţi a avut el de îndurat în mînăstire: reproşurile nedrepte, lipsurile, bolile. Zeci de ani nu a avut nici măcar un colţ al său unde să poată citi, să se roage şi să se odihnească. Dormea în camera de primire, plină de vizitatori pînă aproape de miezul nopţii, iar la ora unu noaptea trebuia deja să meargă la Utrenie”¦

Însă încercările l-au întărit doar şi i-au purificat sufletul, l-au făcut pe fratele Ivan un desăvîrşit posluşnic şi monah. În anul 1872 a fost tuns şi a devenit călugăr, fiind îmbrăcat în micul chip (mantie) cu numele de Iosif. În anul 1877 a fost hirbtonit ierodiacon, iar la 1 octombrie 1884, la Liturghia în cinstea deschiderii festive a Mînăstirii de maici Samordino, Cuviosul Iosif a fost hirotonit ieromonah. În acest timp devenise deja ajutorul principal al stareţului Ambrozie. Liniştit şi serios, el ieşea la vizitatori, îi asculta cu atenţie, transmitea cu exactitate sfatul stareţului, fără să adauge nimic de la sine. Tot mai des îi trimitea stareţul pe vizitatori să-i ceară părintelui Iosif sfatul, şi toţi erau uimiţi de faptul că cuvintele sale coincideau cu precizie cu ceea ce spunea însuşi Cuviosul Ambrozie.

În anul 1888, Cuviosul Iosif a răcit foarte tare şi s-a îmbolnăvit. A fost dus la spital şi la 14 februarie, cu binecuvîntarea stareţului Ambrozie, a fost tuns în schimă. Cu rugăciunile stareţului Ambrozie, boala grea s-a retras. În anul 1890, mergînd la Şamordino, pentru prima dată stareţul Ambrozie nu l-a luat împreună cu el pe slujitorul său credincios. „Trebuie să rămîi aici, e nevoie de tine aici”, a spus stareţul. Anul 1891 a fost ultimul din viaţa Cuviosului Ambrozie. Acum Cuviosul Iosif a rămas singur. Asupra lui s-au aşezat îndatoririle de conducător al schitului, duhovnic al obştii de la Optina şi al maicilor de la Şamordino. În pofida sănătăţii şubrede şi a ostenelilor peste puteri, el nu-şi îngăduia nici un fel de îndulcire: era un postitor aspru, dormea foarte puţin, purta haine vechi si sărăcăcioase.

Cuviosul Iosif a dobîndit de la Domnul plinătatea darurilor duhovniceşti. Mulţi au simţit personal lucrarea în el a darului înainte-vederii şi al tămăduirii. El nu purta cu nimeni discuţii îndelungate, ştiind să exprime în cîteva cuvinte ceea ce era mai important, să îndrume şi să mîngîie. Puterea rugăciunii sale harice era mai mare şi mai de preţ decît orice cuvinte. Se cunoaşte următoarea întîmplare. O femeie, locuind la Optina, s-a îmbolnăvit grav; ea a cerut să fie dusă în „căsuţa” Cuviosului. El a primit-o şi, dîndu-i în mîini şiragul său de metanii, a plecat în dormitor, spunînd: „Aşteptaţi”. Iar atunci cînd a ieşit, ea a uitat cu totul de durerea sa. Pe mulţi i-a ajutat Cuviosul Iosif. Ţăranca A. era bolnavă. A fost operată de două ori însă tumoarea i se mărea tot mai mult, încît nu putea să-şi mai mişte gîtul. Ţăranca i s-a adresat stareţului întrebîndu-l: să se opereze sau nu? „Nu trebuie să te operezi, ci comandă o rugăciune către Marele Mucenic Pantelimon, şi aşa te vei tămădui”. Ea a făcut precum i-a spus stareţul şi s-a vindecat deplin.

Pe parcursul a douăzeci de ani, Cuviosul Iosif a fost conducător al schitului şi duhovnic al obştii. În anul 1905 însă, a început să se îmbolnăvească si să slăbească. A fost bolnav mult timp, suportînd cu răbdare toate cele îngăduite de către Domnul. Cuviosul părintele nostru Iosif a trecut în linişte la Domnul la 9 mai 1911. La 12 mai s-a săvîrsit înmormîntarea sa. Mîna celui adormit era moale şi caldă ca şi a unei persoane vii. Deja la nouă zile de la sfîrşitul său, la mormînt s-a petrecut prima minune – vindecarea unei îndrăcite.

Sfîntul Apostol Simon Zilotul

Adaugat la mai 23, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

mai 23, 2020

Sfîntul Apostol Simon ZilotulAcest sfînt Apostol era de neam din Cana Galileei, cunoscut Domnului nostru Iisus Hristos şi Preacuratei Maicii Sale, deoarece Cana nu este departe de Nazaret. Cînd Simon a avut nunta cea legiuită, a fost chemat şi Iisus cu ucenicii acolo, unde, neajungîndu-le vinul, Domnul a prefăcut apa în vin. Mirele, văzînd o minune ca aceea, îndată a crezut că Domnul este adevăratul Dumnezeu şi, lăsîndu-şi nunta şi casa, i-a urmat Lui cu osîrdie, pentru care s-a numit „Zilotul”, adică rîvnitor. Deci s-a aprins cu atît de mare dragoste dumnezeiască către Hristos, încît şi mireasa sa şi pe toate cele lumeşti le-a trecut cu vederea pentru dragostea lui Dumnezeu, şi şi-a făcut sufletul său mireasă Mirelui Celui fără de moarte, numărîndu-se în ceata ucenicilor lui Hristos, unul din cei doisprezece Apostoli.

După ce a primit cu ceilalţi Sfinţi Apostoli, Sfîntul Duh, Cel ce S-a pogorît în chip de limbi de foc, a trecut în Mauritania şi în Africa, propovăduind pe Hristos şi răbdînd pentru El cu rîvnă înfocată. După aceea, fiind în Britania şi luminînd pe mulţi prin cuvîntul Evangheliei, a fost răstignit de cei necredincioşi şi s-a sfîrşit prin pătimirea cea de un chip cu a lui Hristos.

Cuvioasa Isidora, ce s-a făcut nebună pentru Hristos

Adaugat la mai 23, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

mai 23, 2020

În mănăstirea de fecioare a Tabenisiotencelor, care este în Tebaida Egiptului, a fost o fecioară cu numele Isidora, care se prefăcea că este nebună pentru Dumnezeu, ca şi cum ar fi fost îndrăcită. Ea era într-atîta defăimare din partea surorilor, încît nici una nu voia să guste hrană împreună cu ea, ci era de toate defăimată, ocărîtă şi necăjită. Dar ea răbda toate acelea cu tăcere şi cu mulţumire; şi totdeauna se ostenea la bucătărie şi în celelalte ascultări mănăstireşti, slujind şi nescîrbindu-se de lucrurile cele mai necurate din mănăstire; pentru că curăţa locurile cele spurcate şi era întocmai ca un burete în mănăstire, curăţind şi spălînd toată necurăţenia. Astfel de osteneli le suferea neîncetat, încît nici un ceas nu şi-a petrecut în zadar, ci de dimineaţă pînă în seară, în orice lucru se afla, îşi folosea trupul.

Uneori se făcea că este îndrăcită, tăinuindu-şi cu înţelepciune fapta cea bună dinaintea celor ce o vedeau. În ea se împlinea cuvîntul acesta al Apostolului: Dacă se pare cuiva că este înţelept între voi în veacul acesta, să se facă nebun, ca să fie înţelept. În acea mănăstire erau 300 fecioare călugăriţe; deci, toate acele fecioare purtau pe cap, după rînduiala monahicească, culion; iar ea îşi acoperea capul cu un petic prost şi urît; şi n-a fost văzută de nimeni mîncînd vreo bucată de pîine sau şezînd la masă, ci în tot timpul vieţii sale s-a hrănit numai din rămăşiţele şi fărîmiturile adunate de pe masă; iar în loc de fiertură sorbea spălături, cu care spăla oalele şi căldările. Ea nu făcea nimănui nici o mîhnire, nici ea nu s-a mîniat sau s-a necăjit vreodată şi nu s-a certat pentru ceva; ci, totdeauna, tăcea nerăspunzînd nimănui vreun cuvînt, nici la vreo ocară mică sau mare, deşi adeseori era bătută de toate şi totdeauna era urîtă şi batjocorită.

În această viaţă aspră petrecînd multă vreme fericita Isidora, s-a făcut descoperire despre ea Cuviosului Pitirun, bărbat sfînt şi foarte îmbunătăţit, care petrecea în pustiul ce se numea Porfirit. Aceluia, stîndu-i în faţă îngerul Domnului, i-a zis: „Pentru ce te trudeşti cu mintea pentru viaţa ta îmbunătăţită, în care ţi se pare că eşti mare, şezînd în acest loc pustiu? Voieşti să vezi o femeie mai îmbunătăţită şi mai plăcută lui Dumnezeu decît tine? Scoală-te şi mergi la mănăstirea de femei cea din Tabenisiot şi vei găsi acolo pe una ce poartă pe capul ei un petic urît. Aceea este mai bună înaintea lui Dumnezeu decît tine, deoarece petrece într-atîta sobor şi de-a pururea slujind tuturor şi fiind de toate batjocorită, niciodată nu s-a depărtat cu inima de Dumnezeu, ci totdeauna mintea ei este adîncită către Dumnezeu. Iar tu, petrecînd aici în singurătate şi neieşind niciodată cu trupul, toate cetăţile le cuprinzi cu mintea ta”.

Deci, marele Pitirun, sculîndu-se îndată, s-a dus la Tabenisiot, unde, ajungînd la mănăstirea de bărbaţi, a rugat pe egumen ca să poruncească slujitorilor să-l ducă la mănăstirea de fecioare. Deoarece acel cuvios părinte era slăvit între părinţi şi foarte cinstit pentru sfinţenia vieţii şi pentru bătrîneţile lui, cu sîrguinţă l-au trecut peste rîul care curgea înaintea mănăstirii şi l-au dus pînă la mănăstirea de fecioare, unde, intrînd şi făcînd obişnuita rugăciune, s-a rugat ca toate surorile să vină înaintea lui să le vadă. Deci, adunîndu-se toate înaintea lui, cuviosul n-a văzut pe aceea despre care a fost înştiinţat de înger şi pentru care venise. Deci, le-a zis: „Să aduceţi la mine toate surorile, căci precum socotesc, una nu este aici”. Călugăriţele îi ziseră: „Toate sîntem de faţă, înaintea cinstitei tale feţe”.

Stareţul a zis: „Lipseşte una, despre care mi-a spus îngerul Domnului”. Acelea au răspuns: „Toate sîntem aici, părinte, decît numai una a rămas în bucătărie, neavînd minte, pentru că este îndrăcită”. Părintele le-a zis: „S-o aduceţi şi pe aceea la mine, ca s-o văd, căci pentru ea am venit aici”. Deci, s-au dus după ea şi au chemat-o, dar ea nu voia să meargă, pentru că înţelesese cu duhul de descoperirea care se făcuse stareţului pentru dînsa. Şi, luînd-o călugăriţele, o trăgeau cu sila, zicîndu-i: „Marele părinte Pitirun te cheamă pe tine!” După ce au adus-o înaintea stareţului, el, văzînd-o şi cunoscînd că este aceea de care îi spusese îngerul, pentru că vedea darul lui Dumnezeu peste ea, a căzut la picioarele ei, zicînd: „Binecuvintează-mă, maică!” Iar ea asemenea a căzut înaintea lui, zicînd: „Tu pe mine binecuvintează-mă, părinte şi stăpînul meu!”

Văzînd acest lucru toate celelalte, s-au minunat şi au zis către el: „Să nu-ţi fie ţie această necinste, o, părinte, căci este îndrăcită aceasta”. Cuviosul Pitirun le-a răspuns: „Voi sînteţi îndrăcite, iar aceasta este mai mare înaintea Domnului decît mine şi decît voi toate şi ne este maică nouă tuturor; şi rog pe Dumnezeu, ca să mă învrednicească părţii ei, în ziua judecăţii”. Auzind aceasta, toate fecioarele au căzut la picioarele stareţului, plîngînd şi mărturisind toate relele care făcuseră fericitei Isidora, supărînd-o şi necăjind-o în toate ceasurile. Una zicea: „Eu totdeauna o ocăram pe Isidora!” Alta: „Eu turnam lături peste ea”. Alta: „Eu o loveam cu călcîiul”. Alta: „Eu o băteam cu băţul”. Iar altele mărturiseau relele ce-i făceau ei şi, căzînd la picioarele fericitei, îşi cereau iertare. Deci, marele stareţ împreună cu Cuvioasa Isidora, au făcut cu dinadinsul rugăciune către Dumnezeu pentru surori, ca să li se ierte greşelile lor.

După aceea, Cuviosul Pitirun, învăţînd mult pe surori şi vorbind mult pentru folosul sufletului, le-a dat pace şi s-a întors la locul său, slăvind pe Dumnezeu, Care l-a învrednicit a vedea pe roaba Sa cea ascunsă. Iar Cuvioasa Isidora, după plecarea stareţului, nesuferind să fie cinstită de surori, a ieşit în taină din mănăstire şi s-a ascuns în locuri neştiute, pînă la mutarea sa cea către Dumnezeu. Astfel a fost viaţa plăcutei lui Dumnezeu, care, sub chipul nebuniei, a slujit Domnului în taină ca sub un acoperămînt; iar acum arătat îşi ia plata de la Dînsul, înaintea tuturor cetăţenilor cereşti, cu care sălăşluindu-se, slăveşte pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, Dumnezeu în Treime. Amin.

Fericita Taisia

Adaugat la mai 23, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

mai 23, 2020

Unei fecioare creştine, anume Taisia, din părţile Egiptului, murindu-i părinţii, a rămas orfană. Deci, voind să trăiască în feciorie, şi-a împărţit averile sale săracilor şi casa sa a făcut-o primitoare de monahi schiteni. Şi a petrecut multă vreme, primind şi odihnind pe sfinţii părinţi. După un timp, isprăvindu-se averile ei, a început a suferi în sărăcie. După îndemnul diavolului s-au lipit de ea nişte oameni iubitori de păcate, îndărătnicind-o şi abătînd-o de la calea lui Dumnezeu. Deci, a început a trăi rău, tăvălindu-se în necurăţia desfrînării. Auzind părinţii schitului de viaţa ei îndă-rătnică s-au mîhnit şi, sfătuindu-se, au chemat pe părintele Ioan Colov şi i-au zis: „Am auzit de acea soră că petrece rău şi cînd putea ea, ne-a arătat multă dragoste prin facere de bine. Deci şi noi să arătăm către dînsa duhovnicească dragoste împrumut şi s-o ajutăm, îngrijindu-ne de mîntuirea ei. Osteneşte-te, părinte, şi mergi la dînsa şi, după înţelepciunea cea dăruită ţie de la Dumnezeu, sfătuieşte-o spre pocăinţă şi mîntuieşte sufletul ei cel pierdut; iar noi vom face rugăciuni cu postiri, ca să-ţi ajute Domnul”.

Părintele Ioan Colov, ascultînd porunca sfinţilor părinţi, s-a dus în cetate la Taisia, rugîndu-se în sine lui Dumnezeu, Ajutătorul său, Care doreşte mîntuirea tuturor. Şi, venind la casa ei, a bătut în poartă, zicînd bătrînei ce păzea: „Spune-i stăpînei tale de mine, că am venit să vorbesc cu dînsa”. Portăriţa a răspuns către dînsul cu mînie: „Voi monahii i-aţi mîncat averile ei de la început”. Grăit-a stareţul către ea: „Spune-i de mine, că are să ia de la mine un mare lucru!” Ducîndu-se portăriţa, a spus Taisiei; iar ea a zis: „Monahii aceia totdeauna umblă pe lîngă Marea Roşie şi găsesc mărgăritare, deci, adu-l la mine”. După ce a intrat stareţul în casă la Taisia, a şezut aproape de ea şi, uitîndu-se la faţa ei, a suspinat cu greu şi, plecînd capul, a început a plînge. Ea a zis către dînsul: „De ce plîngi, părinte?”

Iar stareţul a zis: „Văd că pe faţa ta joacă satana! Deci, cum nu voi plînge? Ce lucru nu ţi-a fost ţie plăcut întru Domnul nostru Iisus Hristos, Mirele Cel preacinstit şi fără de moarte, că ai trecut cu vederea cămara Lui şi te-ai lipit de satana şi de toate lucrurile lui cele spurcate?” Auzind ea acestea s-a umilit, pentru că cuvintele stareţului i s-au părut că sînt ca nişte săgeţi de foc, pătrunzîndu-i inima. Şi îndată i s-a făcut urîtă viaţa ei cea spurcată şi singură s-a ocărît şi se ruşina de lucrurile sale cele rele. Şi a zis către stareţ: „O, părinte, oare mai este pocăinţă păcătoşilor?” Zis-a stareţul: „Cu adevărat este! Şi Mîntuitorul aşteaptă făgăduinţa ta, vrînd să te primească cu braţe părinteşti, pentru că nu voieşte moartea păcătosului, ci întoarcerea spre viaţă. Iar eu voi fi chezaş pentru tine, că dacă te vei pocăi cu adevărat şi cu toată inima te vei întoarce la Dînsul, El iarăşi te va iubi ca pe o mireasă a Lui şi, curăţindu-te de toate spurcăciunile păcatelor, te va duce în nestricăcioasa Sa cămară cerească, unde se vor bucura de tine toate cetele îngereşti; pentru că ei au bucurie de păcătosul ce se pocăieşte”. Iar Taisia a zis către el: „O, părinte, fie voia Domnului! Ia-mă pe mine de aici şi du-mă unde ştii tu, unde mi-ar fi loc bun pentru pocăinţă”. Zis-a stareţul: „Deci să mergem!” Şi, sculîndu-se, au ieşit din casă.

Deci, sculîndu-se, ea a plecat cu stareţul, nerînduind nimic pentru casa sa şi nici n-a poruncit cuiva, ci toate le-a lăsat pentru Dumnezeu. Văzînd părintele Ioan că n-a rînduit nimic pentru casa sa, s-a minunat de acea grabnică schimbare a ei şi de dragostea cea către Dumnezeu şi, mulţumind Domnului, mergea pe cale. Iar ea de departe urma lui, pînă ce au ajuns într-o pustie, unde i-a apucat noaptea. Făcînd stareţul pe pămînt un căpătîi de nisip, a zis către Taisia: „Odihneşte-te aici şi dormi, acoperindu-te cu darul lui Dumnezeu”. Şi, îngrădind-o cu semnul Sfintei Cruci, s-a depărtat puţin de la ea, pentru a-şi face obişnuitele sale rugăciuni; apoi s-a culcat pe pămînt şi a adormit.

Deşteptîndu-se la miezul nopţii, a văzut o strălucire din cer şi, ridicîndu-şi ochii spre cer, a văzut o cale prealuminoasă, ajungînd pînă la fecioara ce dormea şi s-a înspăimîntat. Uitîndu-se el spre dînsa, a văzut pe îngerul lui Dumnezeu înălţînd spre cer pe acea cale sufletul Taisiei. Şi privea spre ea, pînă ce s-a ascuns acea minunată vedenie de la ochii lui. Sculîndu-se, s-a dus la dînsa şi, clătinînd-o, a găsit-o moartă. Atunci stareţul s-a aruncat cu faţa la pămînt înaintea lui Dumnezeu; pentru că-l cuprinse frică şi cutremur şi un glas de sus i-a zis: „Pocăinţa ei, cea făcută într-un ceas, a fost mai primită lui Dumnezeu, decît a acelora ce de multă vreme se pocăiesc; iar o căldură ca aceasta către Dumnezeu n-o arată toţi întru inimile lor”. Şi a petrecut stareţul în rugăciune pînă ce s-a luminat de ziuă şi a îngropat cinstitul trup al fericitei Taisia.

Mergînd la schit a spus sfinţilor părinţi toate cele ce se făcuseră. Auzind toţi aceasta, cu mirare au preamărit pe Dumnezeu, mulţumind milostivirii celei mari a lui Hristos Dumnezeu, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.

Sfîntul Mucenic Mochie

Adaugat la mai 24, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

mai 24, 2020

Pe vremea împărăţiei lui Diocleţian, fiind antipat în Europa Laodichie şi Maxim, şi pretutindeni neîncetînd prigoana împotriva creştinilor, era un preot al Sfintei Biserici a lui Dumnezeu cu numele Mochie, în cetatea Amfipoli, care este în latura Macedo-niei. Acela, pe cînd cei necredincioşi săvîrşeau spurcatul praznic al necuratului şi păgînescului zeu Dionis, aprinzîndu-se cu rîvnă după Hristos Dumnezeu, a stat în mijlocul poporului şi a strigat, zicînd: „Vedeţi şi ascultaţi oameni amăgiţi: Pînă cînd veţi rătăci în întunericul îndrăcirii de idoli nebuneşti? Pînă cînd nu înţelegeţi pierzarea voastră şi nu vă îngreţoşaţi de înşelăciunea voastră cea diavolească? Întoarceţi-vă şi cunoaşteţi pe Stăpînul Dumnezeu, Cel arătat prin Unul născut Fiul Lui, Domnul nostru Iisus Hristos, Care cu lumina adevărului a luminat întunecimea neştiinţei”.

Acestea şi mai multe altele le grăia fericitul Mochie, nu odată, ci în toate zilele, intrînd în popor, cu mare glas mustra rătăcirea închinării de idoli, iar pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, Îl propovăduia. Dar cetăţenii cei orbiţi cu nebunia, neluînd aminte la folositoarele cuvinte ale învăţătorului celui insuflat de Dumnezeu, îşi săvîrşeau înainte necurata lor prăznuire. În acest timp, a venit de la Apolonia, cetatea Macedoniei, în Amfipoli, un antipat cu numele Laodichie, care aducea jertfă lui Dionis. El s-a înştiinţat că Mochie, slujitorul lui Hristos, pe mulţi i-a întors de la prăznuirea lui Dionis. De aceea, necredincioşii cleveteau asupra sfîntului, zicînd: „Aici este un învăţător creştin, care cu învăţături străine amăgeşte poporul, ca să creadă în Omul Cel răstignit şi omorît, şi mulţi, ascultîndu-i amăgirile lui, s-au întors de la zeii noştri; deci, de nu veţi opri învăţătura aceea, toată cetatea se va duce în urma lui şi vor fi în deşert jertfele cele făcute zeilor”.

Atunci antipatul, umplîndu-se de mînie, a poruncit să prindă pe sfînt. Deci, şezînd la judecată şi punînd înaintea lui pe mărturisitorul lui Hristos, a zis către dînsul: „Spune-mi cine eşti tu, cel ce nu voieşti să jertfeşti, ca noi, zeilor; iar pe cei ce jertfesc îi îndărătniceşti şi-i abaţi de la închinăciunea lor?” Sfîntul Mochie a răspuns: „Neştiutorule, cel ce nu cunoşti adevărul, pentru ce întrebi de acelea pe care nu poţi a le înţelege? Adună-ţi întîi gîndurile minţii tale şi cunoaşte adevărul, că eu, învăţînd Sfînta Scriptură, am cunoscut cum că idolii păgînilor sînt diavoli şi nădejdea cea către dînşii este deşartă”. Laodichie a zis: „Văd că ai învăţat multe a grăi”. Mochie a zis: „Din multa noastră grăire se învaţă adevărul, pe care, ca să-l înţelegi, ascultă cele ce zic: „Zeii cărora vă închinaţi sînt diavoli muţi şi surzi”.

Laodichie a zis: „Jertfeşte zeilor ca să-ţi dobîndeşti viaţa ta, pe care singur de voie ai gîndit să o pierzi”. Răspuns-a sfîntul: „O, antipate, moartea cea pentru Hristos îmi este mie mare cîştig!”

Atunci antipatul, suflînd cu mînie, a poruncit să spînzure pe Sfîntul Mochie în pielea goală şi cu unghii de fier să-i strujească trupul lui pînă la oase, de la cap pînă la picioare. Strujindu-l, sfîntul striga către Dumnezeu, zicînd: „Stăpîne, Cel ce împărăţeşti în veci şi străluceşti cu razele dreptăţii, arată robilor Tăi dumnezeirea Ta şi dă-mi mie ca fără de împiedicare să mă nevoiesc pentru poruncile Tale”. Deci, slujitorii aceia au muncit mult pe sfînt, pînă ce au ostenit. Atunci muncitorul, mîniindu-se asupra lor, a poruncit să-i gonească pe dînşii ca pe nişte leneşi şi neputincioşi; iar pe mucenic, dezlegîndu-l, l-a pus iarăşi înaintea sa. Şi a stat sfîntul mai tare cu trupul şi mai îndrăzneţ în mărturisirea adevărului, slăvind pe Dumnezeu cu mare glas. Deci, a zis către dînsul Laodichie: „Jertfeşte zeului Dionis, ca să te izbăvesc pe tine de răutăţile cele multe”. Mucenicul a răspuns „Oare ţi se pare a fi Dumnezeu, idolul cel ce este nemişcat şi fără de glas şi făcut cu meşteşug de mîini omeneşti? O, rătăcitule slujitor al diavolului, oare nu vezi că n-a slăbit trupul meu de muncile tale şi n-am simţit durerea în bătăi, pentru că toată puterea ta este deşartă?”

Auzind acestea Laodichie, a zis: „Această neslăbire a ta în munci, nu este din puterea Dumnezeului tău, ci din meşteşugul cel vrăjitoresc. Deci, voi porunci să te ardă pe tine în foc, ca toate alcătuirile şi încheieturile tale să se facă cenuşă şi să se arunce în vînt”. Deci, îndată a poruncit muncitorul să ardă un cuptor mare cu smoală, cu cîlţi şi cu vreascuri. Şi, făcîndu-se aceasta, flacăra cuptorului ieşea la o înălţime ca de şaizeci de coţi, încît se întunecase văzduhul de fum. Atunci Laodichie a zis către sfînt: „Jertfeşte zeului Dionis”. Iar mucenicul tăcea. Şi iarăşi a zis muncitorul: „Pînă cînd vei petrece în nesupunerea ta? Vezi focul cel gătit pentru tine! Deci, cunoaşte puterea zeului Dionis şi te închină lui”. Răspuns-a sfîntul: „Ţi-am zis ţie, o, antipate, că nu mă voi închina pierzătorului de suflete omeneşti, cel surd, orb şi mut. Să ştii că cel ce se numeşte de tine Dumnezeu, nu este Dumnezeu, ci idol”.

Răspuns-a Laodichie cu mînie: „O, blestematule, au doar acela este idol, care are întru sine putere dumnezeiască? Pentru că puterea aceea ce este în el, primeşte de la noi jertfe şi ne dăruieşte nouă mîntuire”. Zis-a către dînsul sfîntul: „Oare vei voi ca, apropiindu-mă, să jertfesc dumnezeului tău şi toţi, văzîndu-mă aducînd jertfă, să cunoască puterea lui Dionis?” Laodichie a zis: „Închină-te şi jertfeşte şi atunci vei cunoaşte puterea aceluia”.

Deci, intrînd Sfîntul Mochie în capiştea idolească, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci şi, întrarmîndu-se astfel cu arma lui Hristos asupra diavolului, a stat unde era idolul lui Dionis întărit şi s-a rugat către adevăratul Dumnezeu, zicînd: „Stăpîne, Cel ce ţii toată făptura şi toate le-ai zidit prin Hristosul Tău; Cel ce ai ruşinat pe diavolul cel înstrăinat de adevărul Tău şi ai dăruit fericirea înţelepciunii celor ce se tem de Tine, Doamne, şi cinstesc numele Tău cel sfînt; Cel ce ai sfărîmat idolii Babilonului şi ai arătat adevărata credinţă a proorocului Daniil, Cel ce ai făcut zadarnic urîtul altar idolesc prin cei trei tineri ai Tăi şi ai stins văpaia focului în cuptor; Cel ce ai înecat pe învîrtoşatul Faraon în adîncul mării, Cel ce ai ascultat rugăciunile lui Moise şi ai scos prin toiag apă din piatră; Tu, Cel ce eşti acum şi ai fost şi mai înainte şi vei fi Împărat veşnic, auzi-mă pe mine robul Tău, că iată mă rog Ţie; vino în ajutorul meu şi arată puterea Ta acelora care socotesc adevărul drept minciună, să Te cunoască pe Tine unul, adevăratul şi veşnicul Dumnezeu şi să izgonească întunericul rătăcirii închinării de idoli!”

Astfel rugîndu-se, a strigat cu mare glas către idol, zicînd: „Dionise, netrebnic şi deşert, mut şi surd, îţi poruncesc ţie, în numele cel mare şi preaslăvit al Hristosului meu, Cel ce locuieşte întru cei de sus, să cazi din întărirea ta şi să te întinzi pe pămînt, ca să se arate la toţi neputinţa ta”. Deci, îndată s-a cutremurat pămîntul şi capiştea şi a căzut idolul cu mare zgomot, risipindu-se ca praful; şi au fugit afară toţi cei ce erau acolo de frică şi se mirau de lucrul ce se făcuse. Atunci Sfîntul Mochie a zis către antipatul Laodichie: „Iată, vezi înşelăciunea diavolească care afundă pe oameni în moarte; deci, vino şi adună praful zeului tău spre care ai nădăjduit şi cunoaşte în ce fel de pierzare stai”.

Iar Laodichie s-a mîhnit foarte, fiindu-i jale de idolul lui, Dionis, şi îndată a poruncit ca, bătînd pe sfînt, să-l arunce în cuptorul cel ars. Deci, fiind sfîntul aruncat în foc, stătea în mijlocul văpăii ca într-o grădină frumoasă şi cînta binecuvîntînd pe Dumnezeu. Acolo se vedeau, împreună cu dînsul cîntînd trei bărbaţi, între care unul era luminos la faţă ca soarele şi a cărui strălucire covîrşea lumina focului. Iar Sfîntul Mochie zicea în foc: „Îţi mulţumesc, Stăpîne, Dumnezeul părinţilor noştri, Căruia toate se supun! Bine eşti cuvîntat, Doamne al puterilor, Făcătorul tuturor oştilor cereşti, Cel lăudat de gurile Sfinţilor Arhangheli, care au fost de faţă în văpaie cu cei trei tineri şi Tu Te-ai văzut al patrulea! Rogu-mă Ţie, Mîntuitorul meu, revarsă văpaia cea înfocată a acestui cuptor aprins şi arde pe antipatul acesta. Pune asupra lui mînia Ta cea nesuferită şi pierde-l cu iuţimea Ta, ca toţi să ştie că Tu eşti în cer, Unul Adevăratul Dumnezeu”.

Îndată văpaia din cuptor s-a întins pînă la antipat, arzîndu-l şi prefăcîndu-l în cenuşă împreună cu zece ostaşi, care stăteau înaintea lui, încît n-a rămas nici o părticică din trupurile lor, pentru că mînia lui Dumnezeu i-a pierdut. Tot poporul care era acolo s-a înfricoşat şi a fugit departe de cuptor, iar sfîntul a ieşit din foc întreg şi nevătămat.

După o minune preaslăvită ca aceasta, Talasie, mai marele cetăţii, umplîndu-se de mînie, a prins pe Sfîntul Mochie şi l-a închis în temniţă. După douăzeci de zile a venit în cetatea aceea alt antipat, cu numele Maxim şi, înştiinţîndu-se de sfînt şi de pieirea lui Laodichie, s-a sfătuit cum ar putea să piardă pe mucenic. Deci, şezînd la judecată într-un loc înalt, la vederea tuturor, a pus de faţă pe robul lui Hristos şi a zis către el: „Spune-mi numele şi naşterea ta”. Sfîntul a răspuns: „De voieşti să ştii neamul şi numele meu, află că tatăl meu se numea Evfratie, iar maica mea, Evstatia, care, curăţindu-mă cu Sfîntul Botez, m-au numit Mochie. Ei m-au crescut în dreapta credinţă creştinească, învrednicindu-mă de rînduiala preoţească în Biserica lui Hristos, Dumnezeul meu; şi acum, iată, m-am apropiat de bătrîneţe”. Iar Maxim a zis: „Ce au fost părinţii tăi?” Răspuns-a sfîntul: „Tatăl meu a fost cetăţean al marii cetăţi Roma, cinstit cu rînduială ostăşească; iar maica mea a fost fiica antipatului Lampadie”. Zis-a Maxim: „Dacă eşti de aşa neam cinstit, cum te-ai dat la vrăjitorie, care lucru nu este cuviincios acesteia, şi ai sfărîmat pe marele zeu Dionis şi pe antipatul Laodichie, prietenul împărătesc, l-ai ars şi ai făcut deşarte jertfele de prăznuiri?”

Răspuns-a Sfîntul Mochie: „Nu eu, ci Atotputernicul meu Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, a sfărîmat idolul cel fără de suflet al lui Dionis şi a ars cu focul mîniei Sale pe vrăjmaşul Său, Laodichie; iar eu, cu frică slujind Stăpînului meu din toată inima, mărturisesc cu gura mea preasfînt numele Lui”. Maxim a zis: „Încetează de la nebunia ta şi, apropiindu-te, jertfeşte lui Apolon, ca să nu mori rău”. Mucenicul a zis: „Rău voi muri dacă voi uita facerile de bine şi scutirile adevăratului Dumnezeu, jertfind acelor care sînt idoli”.

Atunci Maxim a poruncit să lege pe mucenic de două roţi, ce erau rînduite spre muncire, ca, întorcînd roţile, să-l sfărîme şi să-i rupă încheieturile. Dar sfîntul, muncindu-se, zicea: „Cît de dulce este dragostea cea către Dumnezeu”; iar către muncitori zicea: „Fă cu sîrguinţă voia tatălui tău, diavolul, pentru că doresc tot felul de munci şi de morţi pentru Hristos, Dumnezeul meu”.

După aceea s-a rugat, zicînd: „Stăpîne, dătătorule al gîndu-rilor celor curate, ajutătorule, sprijinitorule şi izbăvitorul meu, mulţumesc Ţie, că m-ai învrednicit pe mine nevrednicul a intra în nevoinţa aceasta şi mi-ai ajutat asupra diavolului. Tu eşti Dumnezeu, Cel ce întăreşti mintea mea, ca să nu o biruiască gîndurile cele necurate; fă ca să se îndulcească întru Tine, Făcătorul meu, că mare este numele Tău, celor ce Te iubesc pe Tine”.

Rugîndu-se astfel sfîntul s-au sfărîmat roatele şi, dezlegîndu-se, era sănătos. Şi s-au mirat de această minune toţi cei ce priveau; iar muncitorul s-a ruşinat ca un biruit şi, aprinzîndu-se de mînie asupra mucenicului, a poruncit să-l arunce în temniţă. După trei zile, scoţîndu-l la privelişte, l-au dat fiarelor să-l mănînce, dînd drumul la doi lei ce răcneau de foame. După ce leii s-au apropiat de mucenic, s-au plecat înaintea lui şi, cuprinzîndu-i picioarele, i le lingeau, ca şi cum le-ar fi sărutat. Poporul, văzînd acestea, a strigat: „Să se elibereze dreptul acesta, pe care Dumnezeu îl iubeşte şi fiarele îl cinstesc”.

Atunci antipatul Maxim a trimis pe mucenic la ighemonul Filipisie din Perint, cetatea Traciei, care acum se numeşte Eraclea, scriind toate cele ce s-a făcut cu dînsul. Acel ighemon, ţinînd pe sfînt în temniţă opt zile, a poruncit să-l ducă în Bizanţ, ca acolo să i se taie capul. După ce l-a dus la locul cel de tăiere, mucenicul, ridicîndu-şi ochii spre cer, a zis: „Bine eşti cuvîntat, Doamne, Cel ce ai zidit veacurile şi aduci la săvîrşire nevoinţele sfinţilor, primeşte în pace sufletul meu!” Atunci s-a auzit glas din cer, zicîndu-i: „Bucură-te, Mochie, nevoitorule cel bun, care arătat ai biruit puterea muncitorului! Vino şi te sălăşluieşte împreună cu părinţii tăi în împărăţia cerească. Fiindcă te-ai ostenit în lume, acum odihneşte-te şi te veseleşte în cer”.

Astfel i s-a tăiat capul Sfîntului Mochie, mucenicul lui Hristos, săvîrşindu-şi nevoinţa sa cea purtătoare de chinuri în a unsprezecea zi a lui mai, în care zi, binecredinciosul împărat Constantin îi făcea praznic, zidind o biserică în numele lui, unde a pus cinstitele lui moaşte şi în ziua pomenirii lui a făcut înnoirea cetăţii, pe care a numit-o cu numele său, Constantinopol. Deci, dacă cineva prăznuieşte sfînta pomenire a mucenicului lui Hristos, Mochie, să creadă că va avea parte cu el de darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine cinste, slavă şi închinăciune în vecii vecilor. Amin.

Cuvioşii Părinţi, întocmai cu apostolii, Chiril şi Metodie

Adaugat la mai 24, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

mai 24, 2020

Cuvioşii Părinţi, întocmai cu apostolii, Chiril şi Metodie

Pe vremea împăraţilor greceşti, luptători contra icoanelor, Leon Armeanul şi Mihail Travlul, care s-a numit şi Valvos, şi apoi pe vremea lui Teofil, fiul lui Mihail, a fost în cetatea Tesalonicului un bărbat de bun neam şi bogat, cu numele Leon, cu dregătoria ostaş şi cu boieria sutaş, avînd o soţie cu numele Maria. Acela a născut pe aceşti doi luminători ai lumii şi luminători ai ţărilor slavoneşti, pe Metodie şi Constantin, care, mai pe urmă, s-a numit în sfînta schimă Chiril. Deci, Metodie slujea în cetele ostăşeşti mai întîi ca cel mai în vîrstă şi, fiind cunoscut împăratului, l-a pus voievod şi l-a trimis în părţile ce se mărgineau cu slavonii.

Aceasta s-a făcut după rînduiala lui Dumnezeu, ca să înveţe limba slavonească, ca cel ce avea să fie mai în urmă, învăţător duhovnicesc şi păstor în vremea sa. El, petrecînd în rînduiala de voievod ca la zece ani, văzînd pe de o parte deşertăciunea gîlcevilor vieţii, iar pe de alta, supărîndu-se de prigonirea pe care o ridicase împăratul Teofil, luptătorul de icoane, asupra celor dreptcredincioşi, a lăsat slujba de voievod şi toate cele frumoase ale acestei lumi şi, ducîndu-se în muntele Olimpului, s-a tuns în rînduiala monahicească şi slujea Împăratului ceresc cu chipul îngeresc, luptîndu-se cu vrăjmaşii cei nevăzuţi ai duhurilor răutăţii.

Fericitul Constantin, care s-a născut după Metodie, arăta din scutece ceva minunat în sine, deoarece mama sa, după naştere, l-a dat la doică, ca aceea să-l nutrească cu sînul ei, dar el nu voia de loc să sugă lapte străin, decît numai al mamei sale; deci, părinţii lui se minunau de aceasta. Cînd pruncul a fost de şapte ani şi a început a învăţa carte, a avut un vis minunat, pe care l-a spus tatălui şi mamei sale, zicînd: „Un voievod a adunat toate fecioarele din cetatea noastră şi a zis către mine: Alegeţi soţie dintr-acestea, pe care vei voi, ca să-ţi fie ajutătoare în toate zilele vieţii tale. Iar eu, căutînd, mi-am ales pe una mai frumos împodobită decît toate, cu faţa luminoasă şi înfrumuseţată, al cărei nume era Sofia”.

Părinţii lui, socotind vedenia aceea şi înţelegînd că fecioara Sofia este înţelepciunea lui Dumnezeu, care era să se dea pruncului, s-au bucurat cu duhul şi-l învăţau totdeauna cu stăruinţă nu numai la citirea cărţilor, ci şi la obiceiul cel bun, plăcut lui Dumnezeu, povăţuindu-l la înţelepciunea cea duhovnicească şi spunîndu-i cuvintele lui Solomon: „Fiule, cinsteşte pe Domnul şi te vei întări; păzeşte poruncile Lui şi vei trăi. Cuvintele lui Dumnezeu scrie-le pe tăbliţele inimii tale şi numeşte înţelepciunea sora ta; iar înţelegerea să ţi-o faci cunoscută, căci aceasta este mai frumoasă decît soarele şi decît întocmirea luminii stelelor”.

Pruncul, învăţînd carte, sporea cu ţinerea de minte şi cu înţelegerea, mai mult decît toţi vîrstnicii săi, şi avea dragoste mare către Sfîntul Grigorie Cuvîntătorul de Dumnezeu, ale cărui cărţi le citea totdeauna. Multe dintr-acele cuvinte şi tîlcuiri le învăţa pe de rost. El, închipuind o cruce pe un perete, a scris aceste cuvinte de laudă sub acea cruce: „O, arhiereule al lui Hristos, Grigorie Cuvîn-tătorul de Dumnezeu, tu ai fost om cu trupul, iar cu viaţa te-ai arătat ca un înger; cu gura ta ai preamărit cu laude pe Dumnezeu, ca Serafimii; iar cu învăţăturile tale cele dreptcredincioase ai luminat toată lumea. Deci, te rog, primeşte-mă şi pe mine, care cad la Tine cu credinţă şi cu dragoste; fii mie părinte, învăţător şi luminător”.

Într-acea vreme, murind împăratul Teofil, a urmat la împă-răţie după el, Mihail, fiul său, cu maica sa cea binecredincioasă, împărăteasa Teodora. Lui Mihail, fiind încă prunc, i-a pus pe lîngă el trei boieri mari: Manoil, păzitorul palatului, Teoctist, patriciul şi Dromi, logofătul. Acest logofăt cunoştea pe părinţii lui Metodie şi al lui Constantin, care, auzind de isteţimea minţii copilului Constantin, a trimis după el ca să înveţe împreună cu tînărul împărat Mihail, care învăţa carte, ca, privind împăratul la isteţimea minţii lui Constantin, să se sîrguiască singur a învăţa degrabă. Constantin s-a bucurat de aceasta foarte, şi pe cale se ruga lui Dumnezeu cu rugăciunea lui Solomon, zicînd: „Dumnezeul părinţilor şi Domn al milei, Care ai făcut pe om, dă-mi înţelepciunea care şade pe scaunele Tale şi nu mă lepăda pe mine de slugile Tale, căci eu sînt sluga Ta şi fiul slujnicei Tale; fă-mi să cunosc ce este plăcut Ţie şi să slujesc Ţie, Dumnezeul meu, în toate zilele vieţii mele”.

Şi, ducîndu-l în Constantinopol şi fiind dat dascălilor împără-teşti, degrabă a învăţat înţelepciunea cea din afară: gramatica, facerea de stihuri a lui Homer, retorica, filosofia, aritmetica, astronomia, muzica şi toate meşteşugurile elineşti, încît era de mirare dascălilor săi pentru atîta isteţime a minţii sale. Şi s-a numit mai pe urmă filosof, deoarece sporise în înţelepciune mai mult decît alţii. El nu era înţelept numai în limba elinească, ci şi în alte limbi, pentru că învăţase bine scriptura elinească şi vorbirea siriană şi se deprinsese şi cu alte limbi străine. Pentru acestea îl iubea foarte logofătul, întîi pentru înţelepciune; iar al doilea pentru întreaga înţelepciune, cum şi pentru obiceiurile cele îmbunătăţite, de care era plin pruncul, cel ce venise acum în vîrstă desăvîrşită; pentru că darul lui Dumnezeu locuia în limba lui cea curată, povăţuindu-l la tot lucrul bun.

Stăpînul său, logofătul, văzînd acest lucru într-însul, îl cinstea foarte mult şi pentru aceasta, Constantin era cel întîi păzitor de casă în curtea logofătului, avînd stăpînire peste toţi şi umbla cu îndrăzneală şi fără opreală în împărăteştile palate oricînd ar fi voit. Această stăpînire i se dăduse, fiindcă era iubit şi de împărat.

La acel logofăt era o fecioară frumoasă, fiică duhovnicească primită din scăldătoarea Sfîntului Botez. Acea fecioară era de neam mare, pe care părinţii săi i-o dăduseră întru a sa purtare de grijă. Deci, logofătul voia s-o însoţească cu Constantin, şi pentru aceasta se ostenea în tot chipul, îndemnînd la căsătorie pe Constantin cu multe cuvinte şi făgăduindu-i împreună cu bogăţia de la împăratul şi cinstea de mare boierie.

Dar, fericitul Constantin, fugind de lume şi de toate cele din lume, s-a dus în taină la gura Boazului, şi acolo, intrînd într-o mănăstire, a luat pentru sineşi chipul monahicesc. Deci, a fost pentru dînsul mare cercetare, nu numai de la logofăt, dar şi de la împărat. Abia după şase luni l-au aflat pe el, ca pe o vistierie ascunsă, în sînul monahicesc. Deci, luîndu-l cu sila din mănăstire, l-au dus în Constantinopol, ca să nu fie făclia sub obroc, ci în sfeşnic, silindu-l astfel să ia treapta preoţească în zilele preasfinţitului patriarh Metodie, cînd încetase eresul luptei împotriva icoane. Apoi a pus pe Constantin ca bibliotecar în biserica cea soborni-cească a Sfintei Sofii şi dascăl de filosofie. Iar după puţină vreme, agarenii ce stăpîneau Siria, pe vremea împăratului Teofil, au biruit puterea oştirii greceşti, cu voinţa lui Dumnezeu, stricînd preafrumoasa cetate Amoreea, precum se pomeneşte de aceasta în ziua a şasea a lunii lui martie, întru pătimirea sfinţilor 142 mucenici din Amoreea, despre care s-a mai scris. Turcii, mîndrindu-se de puterea lor, batjocorind pe creştini, au trimis la Constantinopol ocară asupra Preasfintei Treimi, zicînd: „Cum voi, creştinii, ziceţi că este Unul Dumnezeu, dar Îl despărţiţi pe Acela în trei şi mărturisiţi pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh. Dacă puteţi să ne arătaţi această închipuire, apoi să trimiteţi la noi astfel de oameni care ar putea să vorbească cu noi şi să ne dovedească credinţa voastră”.

Împăratul, sfătuindu-se cu preasfinţitul patriarh, a trimis la saracini pe Constantin filosoful, dîndu-i doi asincriţi (dregători) înţelepţi. Fericitul, ducîndu-se acolo şi rîvnind apostoleşte după Hristos, dorea să pătimească pentru Dînsul. Deci, ajungînd în cetatea stăpînitorului saracinilor, care se numea Samara, aproape de rîul Eufratului, în care locuia stăpînitorul Amirmumi, a aflat acolo şi creştini, care petreceau între saracini. Şi erau zugrăvite pe uşile lor, dinafară, chipuri diavoleşti din porunca stăpînitorului saracinilor; pentru că aici, îngreţoşîndu-se de creştini ca de nişte vrăjmaşi, a poruncit să-i aibă de ocară şi de batjocură. Pentru aceea a poruncit să fie închipuit un diavol pe uşile fiecărui creştin. Deci, au zis saracinii către Constantin, filosoful creştinesc: „Filosofule, oare poţi să cunoşti ce semn este acesta?” El le-a răspuns: „Văd însemnate chipuri de diavoli şi mi se pare că înăuntru vieţuiesc creştini; iar diavolii, neputînd să vieţuiască înăuntru cu creştinii, fug de dînşii şi petrec afară; deci, unde nu sînt aceste chipuri diavoleşti, acolo este dovedit lucru, că înlăuntru vieţuiesc oamenii cei uniţi cu dînşii.

Constantin, fiind odată la masă în palatele domneşti, înţelepţii saracinilor au zis către dînsul: „Vezi, filosofule, acest minunat lucru, că proorocul Mahomed ne-a adus bună învăţătură de la Dumnezeu şi a întors pe mulţi oameni, încît toţi ne ţinem tare de legea lui, necălcînd nimic. Iar voi, creştinii, ţinînd legea lui Hristos, unul crede aşa, altul altfel, şi fiecare face precum îi place; pentru că sînt atît de mulţi între voi care vă deosebiţi cu credinţa şi cu viaţa, încît fiecare crede şi învaţă într-alt chip şi îşi rînduieşte viaţa într-altfel, precum sînt cei ce se numesc monahi, care poartă haine negre, deşi toţi se cheamă creştini”.

Fericitul Constantin răspunse: „Două lucruri mi-aţi spus înainte: despre credinţa creştinească în Dumnezeu şi despre legea lui Hristos care se împlineşte prin lucruri, şi cum că nu cred şi petrec într-un fel cei ce se numesc creştini. Deci, vă răspund mai întîi despre credinţă. Dumnezeul nostru este ca noianul mării, lărgime şi adîncime nemăsurată; pentru că este neajuns de mintea omenească şi negrăit prin cuvintele omeneşti, precum a zis de Dînsul Sfîntul Prooroc Isaia: Neamul Lui cine-l va spune… De unde şi Sfîntul Apostol Pavel, învăţătorul nostru, a strigat: „O, adîncul bogăţiei, al înţelepciunii şi al cunoştinţei lui Dumnezeu! Cît sînt de negrăite judecăţile Lui şi nenumărate căile Lui!”

Dintr-acel noian intră mulţi din cei care se sîrguiesc a căuta pe Dumnezeu. Şi cei ce sînt puternici la minte şi au cîştigat ajutor pe Dumnezeu, aceia înoată fără primejdie pe marea cea neajunsă a lui Dumnezeu şi află bogăţia cunoştinţei şi a mîntuirii. Iar cei ce sînt slabi la minte şi s-au lipsit de ajutorul lui Dumnezeu, umblînd după singură părerea lor, aceia, ca în nişte corăbii putrede de înotare urcîndu-se, se ispitesc ca să înoate pe acel noian şi, neputînd, unii se îneacă, căzînd în eresuri şi rătăciri, iar alţii abia răsuflă de osteneli, învăluindu-se de nedumerire şi de îndoire. De aceea, mulţi dintre creştini – precum ziceţi – se deosebesc cu credinţa. Deci, astfel am zis şi despre credinţă. Iar despre fapte, vă adeveresc aşa: Legea lui Hristos nu este alta, fără numai aceeaşi pe care a dat-o Dumnezeu lui Moise în Sinai, adică a nu ucide, a nu fura, a nu desfrîna, a nu pofti şi celelalte, pentru că a zis Dumnezeul nostru: N-am venit să stric legea, ci să o împlinesc.

Deci, suindu-ne spre desăvîrşire, ne-a dat sfat de viaţă curată, fără de însurare, păzirea fecioriei şi alte lucruri alese spre plăcerea lui Dumnezeu cea mai bună, care sînt conducătoare la viaţă prin calea cea strîmtă şi cu scîrbe. Însă nu ne sileşte la aceasta; pentru că Dumnezeu a zidit pe om între cer şi pămînt, între îngeri şi dobitoace; deci, l-a despărţit cu cunoştinţa şi cu mintea de animale, iar cu mînia şi cu pofta l-a despărţit de îngeri şi i-a dat voie să facă orice voieşte; şi de care se apropie, cu aceea se uneşte. Astfel se împărtăşeşte cu îngerii, slujind lui Dumnezeu, precum îl învaţă înţelegerea lui cea minunată, sau se face părtaş cu dobitoacele cele fără de minte, slujind fără înfrînare poftelor trupeşti. De vreme ce Dumnezeu a făcut pe om de sine stăpînitor, de aceea voieşte ca noi să ne mîntuim prin voia noastră, iar nu cu silă; deci, zice: Cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie.

Aşadar, creştinii care cred în Dumnezeu, călătoresc spre El cu înţelegere; unii prin cale mai lesnicioasă, adică prin legea firii, vieţuind cu înţelepciune în cinstită însoţire; iar alţii, sîrguindu-se a fi mai fierbinţi către El şi mai desăvîrşiţi robi al Lui, se ating de firea cea mai înaltă a vieţuirii, asemenea cu a îngerilor, şi petrec cale strîmtă. Pentru aceea unii dintre creştini se deosebesc cu viaţa. Credinţa şi legea voastră nu are nici un fel de greutate; nu este ca o mare, ci ca un pîrîu mic, pe care fiecare, şi mare şi mic, poate să-l păşească fără de osteneală mare. În legea şi credinţa voastră nu este un lucru dumnezeiesc, adică insuflat de Dumnezeu, ci numai obiceiuri omeneşti şi socoteală trupească, pe care puteţi cu înlesnire să le faceţi. Mahomed, dătătorul vostru de lege, nu a pus vreo poruncă grea de purtat, neoprindu-vă de la mînie şi poftele cele fără de rînduială, ci mai ales v-a dat voie la toate. De aceea, toţi cu un gînd vă ţineţi de legea lui, ca una ce este dată după poftele voastre.

Dar Mîntuitorul nostru Hristos n-a făcut aşa, pentru că, singur fiind preacurat şi izvor a toată curăţia, voieşte ca şi robii Lui să vieţuiască curat, ferindu-se de toate poftele, şi să se apropie cu curăţenie de Cel curat, căci în împărăţia Lui nu va intra nici un lucru necurat. Înţelepţii saracinilor au mai zis: „Cum voi, creştinii, Îl despărţiţi pe Dumnezeu în trei şi ziceţi că este unul, adică: Tată, Fiu şi Duh; şi dacă Dumnezeu poate să aibă Fiu, apoi daţi-i Lui femeie, ca să se rodească din El mai mulţi dumnezei”.

Răspuns-a filosoful creştinesc: „Nu batjocoriţi Treimea cea dumnezeiască, pe Care ne-am învăţat a o mărturisi de la Sfinţii Prooroci cei de demult şi de care nici voi nu vă lepădaţi, fiindcă ţineţi împreună cu ei tăierea împrejur. Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, sînt trei ipostasuri, iar fiinţa este una; după cum soarele cel văzut pe cer, este zidit de Dumnezeu în chipul Sfintei Treimi, deoarece trei lucruri sînt în el: rotunjimea, raza şi căldura; tot astfel sînt şi în Sfînta Treime: Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh. Rotunjimea soarelui este închipuirea lui Dumnezeu Tatăl, căci precum rotunjimea nu are sfîrşit, nici început, tot aşa şi Dumnezeu este fără de început şi fără de sfîrşit; şi, precum din rotunjimea soarelui ies razele şi căldura, tot asemenea din Dumnezeu-Tatăl se naşte Fiul şi iese Sfîntul Duh. Raza care iese din soare şi luminează toată partea cea de sub cer, este închipuirea lui Dumnezeu-Fiul, Cel născut din Tatăl şi arătat în lumina de sub cer. Căldura soarelui, care iese din aceeaşi rotunjime împreună cu raza, este întru asemănarea lui Dumnezeu-Duhul Sfînt, Care din Acelaşi Tată împreună cu Fiul, are ieşirea mai înainte de veci; deşi se trimite vremelnic la oameni, precum s-a trimis Sfinţilor Apostoli în chipul limbilor de foc. Deci, soarele, care se alcătuieşte din trei lucruri: din rotunjime, din rază şi din căldură, nu se desparte în trei sori, deşi fiecare lucru îşi are deosebirea sa, pentru că alta este rotunjimea soarelui, alta este raza lui şi alta căldura, însă nu se zic trei sori, ci un soare. Tot aşa şi Sfînta Treime, deşi are trei feţe: a Tatălui, a Fiului şi a Sfîntului Duh, dumnezeirea nu se desparte în trei dumnezei, ci unul este Dumnezeu.

Căci şi strămoşul Avraam – a cărui tăiere împrejur o păziţi – cînd i s-a arătat Dumnezeu la stejarul Mamvri, de vă aduceţi aminte de Scriptura care povesteşte aceasta, I s-a arătat în trei feţe. Şi, privind Avraam cu ochii, a văzut trei bărbaţi stînd lîngă el, şi s-a închinat pînă la pămînt şi a zis: Doamne, de am aflat dar înaintea Ta, să nu treci pe robul Tău. Iată, socotiţi, el vedea trei bărbaţi şi vorbea Unuia singur, zicînd: Doamne, de am aflat dar înaintea feţei Tale…, pentru că a cunoscut acel sfînt strămoş, că Dumnezeu este în trei feţe.

Deci, înţelepţii saracinilor tăceau neştiind ce să răspundă împotriva acestora. Apoi au zis: „Cum ziceţi voi, creştinii, că Dumnezeu S-a născut din femeie? Oare poate Dumnezeu să Se nască din pîntece femeiesc?” Răspuns-a filosoful: „Nu din o femeie proastă, ci dintr-o fecioară nemăritată şi preacurată S-a născut Dumnezeu-Fiul, prin lucrarea Sfîntului Duh, Care, în preacuratul şi preasfîntul pîntece fecioresc, a ţesut trupul lui Hristos-Dumnezeu şi mai presus de fire a înfiinţat întruparea şi naşterea Cuvîntului Tatălui. Căci, Fecioara, care L-a zămislit pe El din Duhul Sfînt, precum mai înainte de naştere a fost fecioară, tot astfel şi în naştere şi după naştere a rămas fecioară curată. Deci, aşa a voit Dumnezeu şi la voia Lui se supune toată firea cea zidită; pentru că unde voieşte Dumnezeu, acolo se biruieşte rînduiala firii. Iar cum că S-a născut Hristos din Curata Fecioară, prin Duhul Sfînt, mărturiseşte şi proorocul Mahomed, scriind astfel: „S-a trimis Duhul Sfînt la Fecioara cea curată ca, împreună sălăşluindu-se cu El, să nască Fiu”.

Saracinii au zis: „Nu ne împotrivim noi la aceasta, cum că Hristos S-a născut din fecioară curată; dar nu-L socotim pe El că este Dumnezeu”. Răspuns-a fericitul: „Dacă Hristos ar fi fost un om de rînd, iar nu Dumnezeu, apoi ce trebuinţă era ca Duhul Sfînt să lucreze zămislirea unui om simplu în pîntecele curat al Fecioarei? Pentru că omul cel prost se naşte din femeie măritată, iar nu din Fecioară neispitită de nuntă; deci, se zămisleşte după fire din bărbat, iar nu din venirea şi lucrarea cea deosebită a Sfîntului Duh”.

Saracinii au zis: „Dacă Hristos este Dumnezeul vostru, apoi pentru ce nu faceţi precum vă porunceşte Acela? Căci vă porun-ceşte să vă rugaţi pentru vrăjmaşi, să faceţi bine celor ce vă urăsc şi vă prigonesc pe voi, să întoarceţi faţa celor ce vă bat… Dar voi nu faceţi aşa, ci faceţi cele potrivnice, pentru că asupra celor ce vă fac vouă unele ca acestea, vă ascuţiţi armele şi îi ucideţi în război”.

Fericitul Constantin a zis: „Dacă în vreo lege vor fi scrise două porunci şi se vor da oamenilor să le împlinească, care va fi omul cel mai adevărat păzitor de lege? Cel ce a săvîrşit numai o poruncă? Sau cel ce le îndeplineşte pe amîndouă?” Răspuns-au saracinii: „Este mai bun acela care îndeplineşte amîndouă poruncile”. Zis-a filosoful: „Hristos-Dumnezeul nostru, Cel ce ne-a poruncit să ne rugăm şi să facem bine celor ce ne fac strîmbătate, Acela a zis şi aceasta: „Nimeni nu poate să arate în viaţă o mai mare dragoste, decît acela ce-şi pune sufletul pentru prieteni. Deci, noi răbdăm toate primejdiile cele ce ni se fac nouă; iar în cele de obşte ne apărăm unul pe altul, punîndu-ne sufletele noastre, ca nu cumva voi, supunînd pe fraţii noştri, să-i robiţi împreună cu trupu-rile şi sufletele lor, silindu-i la fapte rele şi potrivnice lui Dumnezeu”.

Saracinii iarăşi au zis: „Hristos al vostru a dat dajdie pentru Sine şi pentru alţii; iar voi, pentru ce nu faceţi acest lucru şi nu voiţi să daţi dajdie? Dacă vă apăraţi unul pe altul, apoi să daţi dajdie pentru fraţii voştri limbii noastre ismailiteneşti cea atît de mare şi tare”. Grăit-a filosoful: „Dacă cineva umblă în urma învăţătorului său şi voieşte a umbla; iar altcineva, întîmpinîndu-l, îl întoarce, nelăsîndu-l să meargă după învăţător, ci îi porunceşte să meargă aiurea, oare acela este prietenul sau vrăjmaşul lui?” Ei au răspuns: „Este vrăjmaş”. Zis-a filosoful: „Hristos, cînd a dat dajdie, care împărăţie era într-acea vreme, ismailitenească sau romană?” Iar ei au zis: „Romană”. Filosoful: „Deci noi, urmînd învăţătorului nostru Iisus Hristos, dăm dajdie împăratului Celui ce şade în Roma cea nouă şi stăpîneşte şi pe cea veche, iar căutînd de la noi dajdie, ne abateţi de la urmarea lui Hristos şi vă faceţi vouă vrăjmaşi”.

Nişte întrebări şi răspunsuri ca acestea i s-au pus lui Constantin mai multe zile; dar în întrebările cele cu înţelepţii saracinilor, a rămas nebiruit filosoful creştin, ajutîndu-i dumnezeiescul dar. Iar saracinii au rămas ruşinaţi de dînsul în toate cuvintele împotrivă şi în socoteala lor. După aceea, neputînd să biruiască în cuvinte pe cel nebiruit, i-au dat în taină să bea otravă de moarte. Însă Domnul a zis: Dacă veţi bea ceva de moarte, nu vă va vătăma… Acela a păzit pe robul Său întreg şi nevătămat şi l-a întors sănătos, eliberîndu-l cu cinste şi cu daruri boierul saracinilor.

După ce s-a întors fericitul Constantin la Constantinopol, a luat laudă de la împărat şi de la sfinţitul patriarh pentru osteneala sa cea plăcută lui Dumnezeu. Deci, s-a aşezat la un loc liniştit şi lua aminte de mîntuirea sa, avînd hrană din purtarea de grijă a lui Dumnezeu spre Care nădăjduia. Iar cele ce Dumnezeu îi trimitea prin oamenii cei iubitori de Hristos, din acele mîncări el nu lăsa nimic pe a doua zi, ci, după obişnuita gustare a hranei, le împărţea pe toate săracilor; pentru că nădăjduia spre Dumnezeu, Cel ce Se îngrijeşte de toţi în toate zilele şi Care deschide cu bunăvoinţă mîna Sa şi satură pe tot cel viu.

Sosind vremea unui praznic oarecare, slujitorul lui se mîhnea că nu avea nimic la acea cinstită zi. Atunci fericitul Constantin a zis către dînsul: „Cel ce a hrănit mai mulţi ani în pustie oarecînd pe israeliteni, oare Acela nu poate să ne hrănească şi pe noi în această zi? Ci, ducîndu-te, cheamă fără de îndoială la noi la masă măcar cinci săraci, şi să aşteptăm mila lui Dumnezeu, că nu ne va lăsa pe noi”. Sosind ceasul prînzului, a adus la dînsul un om oarecare zece galbeni şi o sarcină cu tot felul de mîncări. Iar el, primind acelea, a dat laudă lui Dumnezeu, purtătorul său de grijă. După aceea s-a dus în Olimp, la Metodie, fratele său cel mare, şi a început a vieţui în pustnicie împreună cu dînsul în nevoinţele monahiceşti, petrecînd în rugăciuni şi îndeletnicindu-se totdeauna cu citirea cărţilor.

În vremea aceea au venit la împăratul Mihail soli de la cozari, zicînd: „Noi de la început ştim pe un Dumnezeu, Care este peste toate şi Aceluia ne rugăm, închinîndu-ne la răsărit; însă ţinem oarecare obiceiuri de ruşine, fiindcă evreii ne îndeamnă să luăm credinţa lor şi mulţi din noi au trecut la credinţa evreiască”. Asemenea şi saracinii ne pleacă la credinţa lor, zicînd: „Credinţa noastră este mai bună decît a tuturor neamurilor”. Pentru aceea, de la voi căutăm sfatul cel de folos nouă, cu care ţinem vechiul prieteşug cu dragoste şi cerem să trimiteţi la noi vreun bărbat cărturar, care să poată a se întreba cu evreii şi cu saracinii şi, de-i va birui, apoi vom primi credinţa voastră.

Atunci împăratul Mihail cu preasfinţitul patriarh Ignatie, următorul Sfîntului Metodie, făcînd cercare pentru filosoful Constantin, l-a chemat de la muntele Olimpului şi dorea să se ducă la cozari spre propovăduirea lui Hristos. Iar el, care dorea chiar a şi muri pentru Hristos, a voit cu osîrdie calea aceea şi a rugat pe fratele său, pe fericitul Metodie, ca pe cel ce ştia parte din limba slavonească, să meargă împreună cu dînsul la ascultarea apostolească, ca să lumineze pe cei necredincioşi cu lumina sfintei credinţe. Deci, Metodie nu s-a lepădat a merge cu dînsul pentru Hristos şi s-au apucat amîndoi de călătorie, ca unul prin binecuvîntatele cuvinte, iar celălalt cu rugăciunea cea primită de la Dumnezeu să poată mîntui sufletele cele pierdute, ajutîndu-le lor dumnezeiescul dar. Ajungînd la cetatea Hersonului, care se mărgineşte cu cozarii, a zăbovit acolo multă vreme, pînă ce a învăţat bine limba slavonească. Tot acolo s-au deprins şi cu limba evreiască, aducînd la Sfînta Credinţă şi la Botez pe un samarinean cu fiul lui.

Auzind de moaştele Sfîntului sfinţit Mucenic Clement, papă al Romei, cum că zac în mare, a îndemnat pe episcopul Hersonului spre căutarea acelor cinstite moaşte, pentru care se povesteşte astfel: cînd Sfîntul Clement a fost surghiunit de la Roma la Herson, mult popor s-a întors la Hristos. Avhidian, ighemonul, din porunca cezarului Traian, l-a înecat în mare, legîndu-i de grumaz o ancoră de fier, ca să nu poată afla creştinii trupul lui; iar credincioşii stăteau pe mal, tînguindu-se şi privind la înecarea sfîntului. După aceasta, doi ucenici ai lui mai credincioşi, Cornelie şi Fib, au grăit către creştini: „Să ne rugăm cu un suflet ca Domnul să ne arate cinstitul trup al mucenicului”.

Rugîndu-se către Dumnezeu poporul creştinesc, s-a depărtat marea în sînurile sale ca la trei stadii, iar poporul a aflat o cămară de marmură în chip de biserică făcută de Dumnezeu, şi acolo zăcea trupul sfîntului, iar ancora cu care îl înecase zăcea aproape de dînsul. Deci, voind credincioşii să ia de acolo acel cinstit trup, s-a făcut descoperire ucenicilor lui, cei pomeniţi mai înainte, ca să lase să stea acolo trupul sfîntului, deoarece în tot anul la pomenirea lui se va depărta tot aşa marea pînă la şapte zile, dînd cale celor ce vor voi să meargă la închinăciune. Şi s-a făcut aşa vreme de şapte sute de ani, de la împărăţia lui Traian pînă la împărăţia lui Nichifor, împăratul grecesc. Apoi, pentru păcatele omeneşti, marea a încetat de a se trage în lături în vremea împărăţiei lui Nichifor. Şi din această pricină era mîhnire între creştini.

Trecînd după aceea mai mult de cincizeci de ani, fericiţii fraţi Constantin şi cu Metodie s-au dus la Herson şi se sîrguiau pentru aflarea cinstitelor moaşte ale Sfîntului Clement, îndemnînd spre aceasta şi pe fericitul Gheorghe, episcopul Hersonului. Acesta s-a dus întîi la Constantinopol, la împărat şi la patriarh, înştiinţîndu-i de aceasta şi, primind sfat de la dînşii, a luat de acolo tot clerul bisericii Sfînta Sofia. Apoi, ducîndu-se la Herson, a mers la marginea mării cu aceşti fericiţi învăţători, Metodie şi Constantin, şi cu tot poporul, cu psalmi şi cu cîntări, voind să-şi cîştige dorinţa. Dar nu s-a desfăcut apa. Iar după apusul soarelui, a intrat într-o corabie şi la miezul nopţii a strălucit o lumină din mare şi s-a arătat deasupra apei mai întîi capul, iar după aceea toate moaştele Sfîntului Clement; şi, luîndu-le, le-au pus în corabie şi, ducîndu-le în cetate cu cinste, le-au pus în biserica Sfinţilor Apostoli, din care fericiţii Constantin şi Metodie, luînd o părticică oarecare, au purtat-o la dînşii totdeauna, pînă ce au dus-o la Roma.

După aceasta s-a dus la cozari, unde a fost primit cu cinste de boierul Cagan Cozarnicul, căci avea către Cagan scrisoare de la împăratul grecilor. Acolo fericitul Constantin a avut prilej să vorbească mult cu iudeii şi cu saracinii; căci dînsul avea mai multă învăţătură decît Metodie, care nu-şi petrecuse anii tinereţilor în învăţătură, ci s-a îndeletnicit cu puterea de voievod pe care o avea şi cu lucrurile poporului, mai mult decît cu citirea cărţilor. Iar Constantin s-a ocupat din tinereţe cu învăţătura şi cu încercarea înţelepciunii, fiind foarte iscusit în dumnezeiasca Scriptură, puternic în cuvinte şi gata să dea răspuns la orice întrebare.

Deci, Constantin pentru toate se întreba cu necredincioşii, iar Metodie ajuta lui Constantin cu rugăciunea sa cea plăcută lui Dumnezeu. Unul din cozari a zis către dînsul: „Voi, grecii, aveţi obiceiul rău, pentru că puneţi la voi pe un împărat în locul altuia dintr-alt neam, iar nu din neam împărătesc, precum acum aţi pus împărat, după Nichifor, pe Mihail Curopalatul, care a fost unul din boieri. Apoi, lepădîndu-l pe acela, aţi pus pe Leon Armeanul, care a fost din neam prost. Şi, ucigîndu-l şi pe acela, aţi pus pe Mihail Travlul, care era de neam din Amoreea. Pe cînd la noi nu este aşa, deoarece avem singuri cogani din ai noştri, (sau împăraţi) adică din casa şi din neamul coganilor, şi nu împărăţeşte cineva într-alt chip, de nu va fi din seminţia împărătească. Iar fericitul Constantin a răspuns la aceasta cu cuvinte scurte: „Rău a făcut oare Dumnezeu cînd a lepădat pe neplăcutul Lui împărat, Saul, iar pe David, bărbatul cel după inima Sa, l-a adus de la turmele dobitoacelor?” Auzind acestea cozarul, a tăcut.

După aceea a zis iarăşi cozarul: „Voi ţineţi cărţile în mîini, spuneţi pilde dintr-însele; iar noi nu facem aşa, ci grăim din gusturile noastre toată înţelepciunea, nemîndrindu-ne în scripturi precum vă mîndriţi voi, că avem înăuntru înţelepciunea, ca şi cum ar fi înghiţită în noi”. Grăit-a Constantin: „De ai întîmpina vreun om gol, care ar zice: Am multe haine, aur şi averi! Oare l-ai crede, văzîndu-l gol şi neavînd nimic în mîini?” Cozarul răspunse: „Ba nu, că dacă ar fi avut ceva n-ar fi umblat gol”. Grăit-a Constantin: „Dacă tu ai înghiţit toată înţelepciunea, precum te lauzi, atunci spune-mi cîte neamuri au trecut de la Adam şi de la Moise şi care neam şi în care parte a pămîntului şi-au avut stăpînirea lor”. Şi cozarul, neputînd să răspundă la această întrebare, a tăcut.

Iar Constantin a spus mai departe: „Deci, prietene, nici eu nu te cred că ai fi înghiţit toată înţelepciunea şi ai fi înţelept fără de cărţi!” Şi cînd era la masă, coganul, luînd un pahar, a zis: „Să bem în numele unui Dumnezeu, Care a făcut toată făptura”. Iar Constantin, filosoful cel creştin, luînd un pahar a zis: „Voi bea în numele Unui Dumnezeu şi al Cuvîntului Lui, prin Care cerul s-a întărit şi al Duhului cel de viaţă făcător, prin care se ţine împreună toată puterea făpturii celei zidite”. Zis-a Cagan: „De asemenea, ţinem la Dumnezeul Cel ce a zidit toată făptura; decît numai întru aceasta ne deosebim, că voi slăviţi Treimea, iar noi slăvim pe unul Dumnezeu, precum învaţă şi cărţile evreieşti”. Grăit-a filosoful: „Dacă vă învăţaţi din cărţile evreieşti a cunoaşte pe Unul Dumnezeu, apoi din aceleaşi cărţi o să cunoaşteţi şi pe Sfînta Treime, deoarece cărţile evreieşti propovăduiesc în proorocii, pe Cuvîntul şi pe Duhul, precum zice proorocul şi împăratul David: Cu Cuvîntul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui toată puterea lor.

Iată, aici se văd arătate trei într-o Unime: Domnul, Cuvîntul Lui şi Duhul. Domnul este Dumnezeul-Tatăl, Cuvîntul este Dumnezeul-Fiul, iar Duhul gurii Domnului este Dumnezeu-Duhul Sfînt; însă, precum nu sînt trei Domni, ci Unul Domnul împreună cu Cuvîntul şi cu Duhul Său, tot aşa nu sînt trei Dumnezei într-o dumnezeire, ci Unul este Dumnezeu cinstit; deci, socoteşte de aici, dacă cineva, făcîndu-ţi ţie cinste, nu ţi-ar cinsti cuvîntul tău şi duhul gurii tale, ci le-ar avea pe acelea în trecere cu vederea fără de cinste, iar altul pe toate aceste trei, adică pe tine, pe cuvîntul tău şi pe duhul gurii tale, le-ar avea într-o cinste, apoi care dintre amîndouă ar fi adevărat cinstitor al feţei tale cele împărăteşti?” Iar el a răspuns: „Cel ce are toate aceste trei întocmai întru cinste”.

Filosoful a răspuns: „Deci, şi noi sîntem cinstitori de Dumnezeu, mai adevăraţi şi mai buni decît voi, cei ce cinstesc pe Sfînta Treime, întocmai ca pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh. La aceasta ne-am învăţat din cărţile prooroceşti, căci şi Sfîntul Prooroc Isaia aduce înlăuntru pe Dumnezeul-Fiul, zicînd: „Ascultă-mă pe mine, Iacove şi Israele, pe care eu te chem; eu sînt cel întîi şi eu sînt în veci. Şi acum Domnul m-a trimis pe mine şi Duhul Lui”. Acest cuvînt al Sfintei Scripturi, l-au arătat luminat părinţii noştri cei de demult. Căci cine este Cel trimis, dacă nu Fiul? Şi de cine este trimis, dacă nu de Tatăl şi de Sfîntul Duh al Tatălui?”

Printre cei ce stăteau înaintea lui Cagan, erau o mulţime de iudei; aceia au zis către fericitul Constantin: „Filosof al creştinilor, spune nouă, cum poate parte femeiască să încapă în pîntece pe Dumnezeu, spre Care nu este cu putinţă a căuta, nicidecum să-L nască?” Filosoful, arătînd cu degetul spre Cagan şi spre sfetnicul lui dintîi, a grăit: „Dacă cineva ar fi zis, că acest întîi sfetnic nu poate să primească în casa sa pe Cagan şi să-l ospăteze, iar cel mai de pe urmă rob al lui poate să-l primească şi să-l ospăteze, cum să-l numesc pe acela ce a grăit aşa, nebun sau cuminte?” Iar iudeii au zis: „Foarte nebun este unul ca acela”.

Filosoful i-a întrebat iarăşi pe ei: „Ce este mai cinstit sub cer dintre toate făpturile cele văzute?” Zis-au iudeii: „Omul este cel mai cinstit decît toată zidirea văzută, de vreme ce are suflet înţelegător şi este zidit după chipul lui Dumnezeu”. Atunci filosoful a zis: „Neînţelegători sînt aceia care grăiesc că este lucru cu neputinţă ca în pîntecele firii omeneşti să încapă Dumnezeu, pe care în rugul lui Moise Îl ştiu încăput. Dar rugul, fiind făptură neînsufleţită şi nesimţitoare, oare este mai cinstită decît făptura cea simţitoare şi înţelegătoare, care este cinstită cu sufletul după asemănarea lui Dumnezeu? În vifor, în nor, în fum şi în foc încăpea Dumnezeu, cînd se arăta lui Iov, lui Moise şi lui Ilie. Lucrul acesta este de mirare, că în făptura cea mai cinstită şi însufleţită a încăput Hristos, vrînd să se arate pe pămînt, cu oamenii să petreacă şi să-i tămăduiască de rănile morţii, care s-au pricinuit neamului omenesc prin păcatul lui Adam. Căci pentru o zidire mai cinstită ca aceasta a neamului omenesc, care căzuse în stricăciunea păcatului şi a morţii, de la cine putea să se dea tămăduire şi înnoire, dacă nu de la Însuşi Făcătorul? Răspunde-mi, au nu a zis David mai înainte: Trimis-a Cuvîntul Său şi i-a vindecat pe ei? Căci Cuvîntul Tatălui, adică Fiul, venind, a vindecat firea omenească. Şi cum acest Cuvînt al Tatălui ar fi putut să vindece pe om, dacă nu s-ar fi lipit ca un plasture de om, prin unirea cu întruparea Lui? Oare vreun doctor, vrînd să tămăduiască vreun om rănit, nu lipeşte plasturele de omul cel bolnav şi nu de lemn sau de piatră?

Deci şi Dumnezeu a lipit pe Cuvîntul Său Cel Unul Născut, nu de lemn – deşi în rugul cel dintre copaci a fost văzut nears -, nici de piatră -, deşi în munţii cei de piatră ai Sinaiului şi în Horeb a fost văzut de Moise şi Ilie -, dar l-a lipit ca pe un plasture tămăduitor, de omul cel cuprins de durerea păcatului celui de moarte şi l-a împreunat tare, binevoind a Se sălăşlui prin lucrarea Duhului Său cel Sfînt în pîntecele cel curat şi fecioresc, iar a se întrupa şi a se naşte dintr-o femeie oarecare. După cum a zis mai înainte Isaia: „Iată, fecioara va zămisli în pîntece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui, Emanuel, care se tîlcuieşte cu noi este Dumnezeu. Proorocul acesta povesteşte că Dumnezeu-Fiul S-a născut pe pămînt din Fecioară curată şi nemăritată.

Cum că era de trebuinţă ca Dumnezeu să Se sălăşluiască în ea, pentru mîntuirea noastră, aduceţi-vă aminte că Ahila, rabinul vostru, zice că este scris în cărţile voastre, că Moise, întinzîndu-şi mîinile în muntele cel pietros şi în glasul trîmbiţei, a zis în rugăciunea sa către Dumnezeu: „Nu te mai arăta nouă, Doamne, ci sălăşluieşte-Te în pîntecele noastre, ridicînd păcatele noastre”. Deci, dacă Moise ruga pe Dumnezeu, ca să se sălăşluiască în pîntecele noastre, apoi pentru ce vă împotriviţi voi nouă, celor ce mărturisim aceasta? Căci Dumnezeu S-a sălăşluit în pîntece femeiesc şi s-a născut nu din femeie simplă, ci dintr-o Fecioară curată, fără de prihană şi neispitită de nuntă. El se sălăşluieşte în pîntecele noastre, cînd noi, creştinii, ne împărtăşim cu Hristos, întru jertfa cea de Taină. Deci, acum s-a împlinit acea rugăciune de demult a lui Moise, care este scrisă în cărţile voastre; şi, după mărturia rabinului vostru, Ahila, s-a sălăşluit în pîntecele noastre, ridicînd păcatele noastre”.

Sfîrşindu-se prînzul, toţi s-au risipit hotărîndu-le ziua în care iarăşi avea să vorbească despre toate acestea. Sosind ziua aceea, s-au adunat, iar Cagan a şezut la locul său şi a poruncit lui Constantin şi lui Metodie, dascălii cei creştini, să şadă; şi au zis către dînşii iudeii: „Spuneţi-ne nouă, care lege a dat-o Dumnezeu mai întîi: legea lui Moise, sau legea pe care o ţineţi voi, creştinii?”

Iar fericitul Constantin filosoful, a zis împotriva răspunsului lor: „Oare pentru aceea aţi întrebat despre lege, care este mai întîi, ca să puteţi zice, că cea dintîi este mai bună?” Iudeii au răspuns: „Cu adevărat pentru aceea, căci în tot chipul se cade, ca să ne supunem legii celei dintîi, de vreme ce legea dintîi va să fie mai mare şi mai bună”. Zis-a filosoful: „Dacă voiţi să ţineţi legea cea dintîi, apoi abăteţi-vă de la deşarta tăiere împrejur”. Zis-au iudeii: „Pentru ce grăieşti aşa?” Zis-a filosoful: „Spuneţi cu adevărat, în tăierea împrejur este dată legea cea dintîi sau nu?” Răspuns-au iudeii: „Ni se pare că în tăierea împrejur”. Filosoful a zis: „Au nu lui Noe i-a dat Dumnezeu mai întîi legea de tăiere împrejur, după porunca care s-a făcut în rai lui Adam şi după căderea aceluia? Pentru că a pus aşezămînt lui Noe, ca să nu se verse sîngele omenesc; iar cel ce varsă sîngele fratelui său, să primească pedeapsă, ca sîngele lui să se verse în locul sîngelui vărsat de mîinile aceluia. Asemenea a dat aşezămînt şi de mîncarea verdeţurilor pentru fiare, pentru dobitoace, pentru păsări şi pentru peşte. Şi a zis către Noe: Iată, Eu pun aşezămîntul Meu vouă şi seminţiei voastre după voi”. Zis-au iudeii: „Aşezămîntul nu este lege, pentru că Dumnezeu n-a zis lui Noe, legea Mea, ci vă pun vouă aşezămîntul Meu; iar noi ne ţinem de lege”. Zis-a filosoful: „Dar tăierea împrejur cum o ţineţi, oare ca pe o lege sau alt fel?”

Aceia au zis: „O ţinem ca pe o lege”. Zis-a filosoful: „Dar Dumnezeu n-a numit lege tăierea împrejur, ci numai aşezămînt, pentru că a grăit către Avraam: „Aşezămîntul Meu să-l păzeşti tu şi seminţia ta după tine în neamuri, ca să se taie împrejur toată partea bărbătească, şi va fi semn de aşezămînt între Mine şi voi”. Şi iarăşi: „Va fi aşezămîntul Meu pe trupurile voastre, întru aşeză-mînt veşnic”.

Iată, vedeţi că niciodată n-a numit lege tăierea împrejur, ci numai aşezămînt. Deci, veţi lepăda tăierea împrejur, ca pe ceea ce nu este lege. Dacă aşezămîntul tăierii împrejur îl aveţi ca pe o lege, apoi şi aşezămîntul dat lui Noe sînteţi datori să-l aveţi ca pe o lege şi să-l numiţi cea dintîi lege, pe care Dumnezeu a dat-o neamului cel izgonit din rai şi celui păzit de potopul apelor”. Zis-au iudeii: „Ba nu, ci legea cea dată lui Moise este lege şi de aceea noi ne ţinem”.

Grăit-a filosoful: „Deci, aşezămîntul dat lui Noe nu este lege, ci numai aşezămînt; de vreme ce nu l-a numit Dumnezeu lege, ci aşezămînt. Apoi şi legea cea dată prin Moise nu este lege, deoarece Acelaşi Dumnezeu, în capitolul unsprezece al Proorocului Ieremia, nu o numeşte lege, ci numai aşezămînt, pentru că aşa scrie acolo: Ascultaţi cuvintele acestui aşezămînt, pe care Domnul Dumnezeu le grăieşte lui Israel: Blestemat este bărbatul, cel ce nu ascultă cuvintele acestui aşezămînt, pe care l-am poruncit părinţilor voştri, în ziua în care i-am scos din pămîntul Egiptului. Dacă acel aşezămînt vă este lege, atunci şi aşezămîntul dat lui Noe este cu adevărat lege; iar legea cea dintîi care este dată mai înainte de tăierea împrejur, de care voiţi şi acum a vă ţine, ca de cea dintîi, neascultînd de celelalte legi, care s-au pus după ea, a lui Avraam şi a lui Moise; de vreme ce singuri aţi zis mai întîi, că legea cea dintîi este mai bună, şi aceleia se cuvine a vă supune”.

Iudeii, abătîndu-se de la aceasta la alta, au zis: „Cîţi s-au ţinut de legea lui Moise, toţi au plăcut lui Dumnezeu; şi noi, ţinîndu-ne de ea, nădăjduim ca să fim asemenea plăcuţi lui Dumnezeu. Iar voi, aflîndu-vă singuri altă lege vouă, vă ţineţi de a voastră; iar legea cea bună a lui Dumnezeu o călcaţi”.

Răspuns-a filosoful: „Bine, aşa facem. Că şi Avraam, de n-ar fi primit tăierea împrejur, ci s-ar fi ţinut numai de aşezămîntul lui Noe, apoi nu s-ar fi numit prieten al lui Dumnezeu. Asemenea şi Moise, după Avraam, a scris altă lege, neîndestulîndu-se cu legile de mai înainte, a lui Noe şi a lui Avraam; deci, şi noi facem după chip aceasta. Însă, precum aceia, unul după altul, nu leapădă legile de mai înainte, pentru că nici Avraam n-a lepădat pe a lui Noe, nici Moise n-a defăimat pe amîndouă; ci, împlinind neajunsurile, prin voia cea desăvîrşită a Domnului, prin scrieri de legi mai pe larg, astfel ca porunca Domnului să fie întreită; tot aşa nici noi nu lepădăm nimic din aşezămîntul cel vechi, care s-a scris pe lespezi prin Moise; ci ţinem toate acelea, adică a şti pe Unul Dumnezeu, Ziditorul a toată făptura; a nu ucide, a nu fura şi celelalte. Lepă-dăm pe acelea care nu sînt scrise pe lespezile lui Moise şi care sînt cu totul de lepădat, precum tăierea împrejur, aducerea jertfelor celor necuvîntătoare şi altele de felul acesta, care au fost umbre ale legii celei noi şi care era să fie după acestea. După ce a venit, am lepădat pe cele vechi; căci ce trebuinţă era să păzim umbra, avînd lucrul singur în mîini”.

Zis-au iudeii: „Dacă acele rînduieli şi aşezăminte, precum grăieşti tu în legea noastră cea veche, afară de tablele lui Moise, ar fi fost umbră şi închipuire a legii voastre celei noi, apoi ar fi ştiut scriitorii cei vechi de lege, despre legea voastră cea nouă, care era să fie după aceea, că înseamnă umbra şi chipul, faţa Aceluia, pe Care L-ar fi aşteptat să-L vadă cu ochii, de vreme ce nu aşteaptă legea voastră. Deci, rînduielile şi aşezămintele legii noastre cele vechi, afară de tablele lui Moise, nu sînt închipuiri şi umbre, ci singur adevăr, pe care şi vouă asemenea vi se cade a le păzi, precum noi păzim pe cele scrise în tablele lui Moise ca pe un adevăr”.

Grăit-a filosoful împotriva acestora: Dacă scriitorii de lege cei de demult, în aşezămîntul cel vechi, n-ar fi ştiut de aceea, cum că după dînşii era să se aşeze Legea cea nouă şi nu ar fi aşteptat-o pe ea, apoi aş fi zis vouă aşa: Cînd întru început, precum am zis mai înainte, Dumnezeu a dat aşezămîntul Său lui Noe, oare i-a spus lui că are să dea şi altă lege lui Avraam, plăcutul Său, cel ce era să fie după dînsul? Cu adevărat nu i-a spus, ci a întărit aşezămîntul Său cel dintîi, ca să-i fie lui veşnic în neamuri. Asemenea şi lui Avraam, dîndu-i aşezămîntul, oare i-a spus lui că mai pe urmă îi va da altă lege şi lui Moise întru a sa vreme? Însă pentru aşezămîntul cel nou, cu adevărat a făcut ştire prin sfinţii Săi prooroci. Ascultaţi pe Ieremia ce zice: „Iată, vor veni zile, zice Domnul, şi voi pune aşezămînt nou casei lui Israel şi casei lui Iuda, nu după aşezămîntul pe care l-am aşezat părinţilor lor, în ziua în care, luîndu-i pe dînşii de mînă, i-am scos din pămîntul Egiptului, că aceia n-au petrecut întru aşezămîntul Meu, şi pentru aceea i-am defăimat pe dînşii”.

Iată, vedeţi proorocie dovedită, pentru aşezămîntul nostru cel nou? Isaia a zis mai înainte pentru dînsul şi pentru faţa Domnului, grăind: „Nu vă aduceţi aminte de cele dintîi şi să nu gîndiţi de cele vechi. Iată, eu voi face lucruri noi, care acum strălucesc şi le veţi şti pe ele”. Aşa au ştiut legiuitorii cei vechi de demult, despre legea noastră a darului celui nou, şi o aştepta pe aceea, proorocind astfel: „Deci, rînduielile şi aşezămintele legii voastre celei vechi, au fost umbră şi închipuire a Legii noastre celei aşteptate, iar nu singur adevărul, şi se cade vouă acum a le lepăda pe ele ca pe nişte netrebnice”.

Deci, iudeii, neştiind ce să răspundă împotriva acestora, au zis: „Încă n-a venit vremea arătării lui Mesia în lume”. Grăit-a filosoful: „Ce aşteptaţi voi încă mai mult? Iată, stăpînirea împărăţiei şi a domniei voastre a încetat acum, deoarece, după proorocia strămo-şului nostru Iacov, trebuia să fie numai pînă la venirea lui Mesia. Ierusalimul s-a risipit, jertfele voastre s-au lepădat şi slava Domnului s-a mutat de la voi la alte neamuri, precum de aceasta lămurit a proorocit proorocul Maleahi, grăind: Nu este voia Mea între voi, zice Atotţiitorul, şi jertfe nu voi primi din mîinile voastre. Fiindcă de la răsăritul soarelui şi pînă la apus, numele Meu s-a preamărit între neamuri şi în tot locul se aduce tămîie şi jertfă curată numelui Meu; căci mare este numele Meu între neamuri.

Zis-au iudeii: „Acestea grăindu-le tu, voieşti, precum vedem, ca şi pe neamuri să le numeşti binecuvîntate, precum şi noi, care sîntem sămînţa lui Avraam, sîntem binecuvîntaţi”. Răspuns-a Constantin: „Întru sămînţa lui Avraam, noi, neamurile, ne binecu-vîntăm ca şi întru Mesia, Cel ce a ieşit din rădăcina lui Avraam, a lui Isaac, a lui Iacov, a lui Iesei şi a lui David; pentru că a zis Dumnezeu către Avraam: Se vor binecuvînta întru tine, toate seminţiile pămîntului; şi către Isaac: Se vor binecuvînta întru seminţia ta toate neamurile pămîntului. Asemenea a zis către Iacov şi David: Se vor binecuvînta în el toate seminţiile pămîntului şi toate neamurile Îl vor ferici pe El. Că precum pentru seminţia lui Avraam, aşa şi pentru neamuri avea să vină Mesia. Pentru că Iacov a grăit oarecînd binecuvîntînd pe Iuda: Nu va lipsi Domn din Iuda şi povăţuitor din coapsele lui, pînă ce vor veni cele păstrate lui. Şi iarăşi Proorocul Zaharia, vestind fiicei Sionului – adică Ierusalimului – venirea Împăratului cel blînd, şezînd pe asin, mînzul asinei, zice: Va pierde căruţele din Efrem şi caii din Ierusalim; va pierde arcurile de război şi va zice pace neamurilor.

Iată, vedeţi, că nu numai pentru voi, iudeii, ci şi pentru neamuri a venit Mesia? Şi mi se pare că a venit mai mult pentru neamuri, decît pentru voi. Căci voi nu L-aţi primit, iar neamurile L-au primit. Voi L-aţi ucis, iar neamurile au crezut într-Însul. Voi v-aţi lepădat de El, iar neamurile L-au iubit. Drept aceea şi El v-a lepădat pe voi; iar neamurile le-a ales şi Se preamăreşte într-însele. Iar cum că, cu adevărat a venit aşteptarea lui Mesia, să vă încredinţaţi de la Sfîntul Prooroc Daniil. Pentru că acest prooroc, fiind în Babilon, în întîiul an al împărăţiei lui Darie, i s-a arătat îngerul Domnului, Gavriil. Din acea vreme, în care i s-a arătat, a numărat pînă la venirea lui Mesia în lume, şapte săptămîni, iar fiecare săptămînă cuprinde cîte şaptezeci de ani; iar anii cei adunaţi al tuturor săptămînilor, fac patru sute nouăzeci de ani, precum numără şi talmudul vostru. Iar cît de multă vreme anii aceia acum au trecut, singuri socotiţi, au doar nu veţi afla mai mult de opt sute de ani trecuţi, după săvîrşirea săptămînilor celor spuse lui Daniil de înger? Însă, vă întreb pe voi: care împărăţie o socotiţi voi că este de fier, pe care Daniil a tîlcuit-o la trupul cel mare, văzut în vis de Nabucodonosor?”

Zis-au iudeii: „Împărăţia mare, Romană, este împărăţia cea de fier”. Iarăşi i-au întrebat pe dînşii filosoful: „Dar care este piatra cea tăiată din munte, fără mîna omenească, care a sfărîmat trupul cel văzut?” Au răspuns: „Piatra este Mesia”. Filosoful a zis: „Oare nu vedeţi adevărul, că împărăţia Romană, care slujea idolilor, acum a trecut de cînd a venit în lume Mesia, iar în locul împărăţiei Romei, cele închinătoare de idoli, a ridicat Dumnezeul cerului altă împărăţie creştină, nerisipită în veci, aşa numită cu nume nou, după proorocia Sfîntului Isaia. Căci Isaia către voi oarecînd a grăit: „Va rămîne numele vostru spre săturarea celor aleşi şi pe voi vă va ucide Domnul; iar întru cei ce slujesc Lui, se va chema nume nou, care se va binecuvînta pe pămînt, pentru că vor binecuvînta pe Dumnezeul Cel adevărat”.

Zis-au iudeii: „Noi sîntem sămînţa cea binecuvîntată din Sim, binecuvîntată de părintele nostru Noe, iar voi nu sînteţi binecuvîntaţi”. Răspuns-a lor filosoful: „Binecuvîntarea cea dată de Noe lui Sim, nu este nimic altceva, fără numai preamărirea lui Dumnezeu, pentru că a zis: Bine este cuvîntat Domnul Dumnezeul lui Sim. Deci, Domnul Dumnezeu este binecuvîntat prin gura lui Noe, pentru Sim cel îmbunătăţit, iar din binecuvîntarea aceluia nimic nu s-a ales la voi. Către Iafet, din care sîntem noi, a zis Noe: „Să înmulţească pe Iafet şi să se sălăşluiască în locaşurile lui Sim”. Singuri vedeţi lăţimea creştinătăţii, cu darul lui Dumnezeu, iar pe voi, împuţinaţi; şi unde aţi locuit voi în Ierusalim, acolo se binecuvintează şi se preamăreşte acum de creştini numele Domnului nostru Iisus Hristos.

Această întrebare a fericitului Constantin filosoful, despre credinţa creştinească, pe care a avut-o cu iudeii, a ţinut multă vreme, pentru că a zăbovit mult la cozari, împreună cu fratele său, ieşind în toate zilele şi întrebîndu-se cu necredincioşii iudei înaintea lui Cagan. După aceea, fericitul Metodie, fratele lui, învăţătorul cel slavonesc, le-a alcătuit în opt cuvinte, iar aici s-au pomenit puţine din cele multe. Ei au avut discuţii nu numai cu iudeii, ci şi cu saracinii – adică cu turcii – şi pe toţi i-au biruit cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce a făgăduit să dea gură şi înţelepciune robilor Săi, cărora nu vor putea să se împotrivească sau să răspundă toţi cei ce se vor pune împotrivă. Atunci Cagan, domnul cozarilor, şi boierii lui, au crezut în Hristos şi mulţime din popor a luat Sfîntul Botez, însă nu toţi, ci numai o parte dintre ei.

După aceea, cuvioşii dascăli, Constantin şi Metodie, sădind bine sfînta credinţă între cozari, au voit să se întoarcă întru ale lor, lăsînd cozarilor, în locul lor, pe preoţii cei ce veniseră de la Herson. Deci, Cagan a scris împăratului grecesc, mulţumindu-i şi zicînd: „Pe nişte bărbaţi ca aceştia învăţaţi ne-ai trimis nouă, stăpîne, care lămurit ne-au încredinţat şi ne-au învăţat pe noi adevărată credinţă creştinească. Deci, luminîndu-ne noi prin Sfîntul Botez, am poruncit întru stăpînirea noastră, ca tot cel ce va voi să vină şi să se boteze, nădăjduind că tot pămîntul nostru va veni întru creştineasca săvîrşire; deci sîntem prieteni ai împărăţiei tale şi gata la slujba ta, ori unde vei avea trebuinţă”.

După aceea, Cagan, eliberînd pe fericiţii învăţători Constantin şi Metodie, le-a dat lor multe daruri, dar ei n-au primit darurile, zicînd: „Dă-ne nouă robi greceşti cîţi ai aici; pentru că aceia ne sînt nouă mai de folos decît toate darurile. Şi au adunat din cei robiţi ca două sute şi i-au dat lor, şi s-au dus în cale, bucurîndu-se şi mulţumind lui Dumnezeu.

Mergînd ei împreună cu robii cei eliberaţi prin locuri pustii şi fără de apă, toţi slăbeau de sete, fiindcă nu aveau apă. Deci, aflînd un iezer sărat, din care se lua sare, nu puteau să guste acea apă, deoarece din cauza sărăturii, era amară ca fierea. Deci, împrăştiindu-se toţi prin pustie ca să caute apă dulce, Constantin a zis către fratele său, Metodie: „Nu pot să rabd mai mult setea, deci, scoate apă de aceasta şi cred că Cel ce a prefăcut evreilor oarecînd apa cea amară întru dulceaţă, Acela şi nouă, celor însetaţi, ne va îndulci amărăciunea apei acesteia. Şi după ce a scos-o şi a gustat-o, a aflat-o pe ea dulce ca mierea şi rece ca în vreme de iarnă; şi, bînd toţi, s-au răcorit şi au preamărit pe Dumnezeu.

Sosind ei la Herson, pe cînd şedea cu episcopul seara la masă, după masă, Constantin a zis către episcop: „Să-mi faci mie rugăciune, stăpîne, şi să mă binecuvintezi pe mine, precum Tatăl binecuvintează pe Fiul Său cu binecuvîntarea cea mai de pe urmă”. Cei ce auzeau aceasta, credeau că a doua zi dimineaţă, Constantin voieşte să se ducă de la Herson în calea sa; iar el a spus-o deosebit la unii, cum că episcopul ne lasă, pentru că dimineaţă se va duce către Dumnezeu, şi aşa a fost, că a doua zi episcopul a murit.

Ei, ducîndu-se la Constantinopol, au fost primiţi cu multă cinste şi cu bucurie de împărat, de patriarh şi de tot soborul ca apostoli ai lui Hristos, cei ce au propovăduit la neamuri, şi voiau ca să-i ridice la treapta arhierească, iar ei se lepădau foarte mult de o vrednicie ca aceea. Deci, pe Metodie l-au silit să fie egumen în mănăstirea ce se numea Polidron, iar Constantin petrecea lîngă biserica Sfinţilor Apostoli.

După aceasta, ceilalţi domni ai limbii slavoneşti, Rostislav şi Sviatopolc ai Moraviei, şi alţii care primiseră în parte creştineasca credinţă, însă, neînţelegînd încă tainele ei şi, auzind cum s-a luminat ţara cozarilor prin învăţătura a doi dascăli ce veniseră de la greci, au trimis soli la Constantinopol, la împăratul Mihail, zicînd: „Poporul nostru s-a lepădat de închinarea idolească şi doreşte să ţină legea creştinească, însă nu avem un învăţător care să ne arate desăvîrşit sfînta credinţă şi care ne-ar povăţui, prin limba noastră, la legea cea dreptcredincioasă. Deci, ne rugăm ţie, stăpîne, îngri-jeşte-te de mîntuirea noastră şi ne trimite un episcop şi învăţător ca să ne înveţe, pentru că de la voi iese legea cea bună în toate ţările. Atunci împăratul, sfătuindu-se cu patriarhul şi cu tot sfinţitul sobor, a chemat pe fericitul Constantin şi pe Metodie şi i-a rugat să se ducă în părţile slavoneşti, ca să înveţe, precum fusese şi la cozari, silind pe Sfîntul Constantin să ia vrednicia arhierească, deşi nu voia.

Iar el, mai întîi a postit patruzeci de zile şi, ajutîndu-i darul Sfîntului Duh, a învăţat alfabetul slavonesc, care avea în sine treizeci şi opt de slove, ca să poată tălmăci cărţile din limba grecească în limba slavonească; la care lucru, cu ajutorul lui Dumnezeu, îi ajuta lui şi fericitul Metodie. Întîi a început a tălmăci Sfînta Evanghelie de la Ioan: La început era cuvîntul... şi celelalte. Şi aceasta a arătat-o împăratului şi patriarhului şi la tot soborul şi toţi au preamărit pe Dumnezeu cu bucurie. Apoi au pornit la cale, avînd cu îndestulare toate cele de trebuinţă din dările împărăteşti.

Ajungînd în părţile slavoneşti, pretutindeni au fost primiţi cu cinste de boieri şi de tot poporul, dar mai ales în Moravia, de domnul Rostislav, unde, îndată a poruncit să adune mulţi copii şi să-i înveţe pe ei alfabetul şi cărţile cele tîlcuite din nou: Ceaslovul, Psaltirea şi altele. Acolo au zăbovit patru ani şi mai mult, luminînd şi întărind în dreapta credinţă toate părţile slavoneşti. Ei, apoi, au tălmăcit toate cărţile trebuincioase spre rînduiala bisericească, din limba grecească în cea slavonă, precum Evanghelia, Apostolul, Liturghia şi celelalte. Şi au început a săvîrşi în limba slavonă dumnezeiasca Liturghie şi toată cîntarea bisericească.

Auzind despre aceasta mulţi arhierei şi preoţi, dar mai ales cei de la Apus, din limba latinească, au început a cîrti, că săvîrşesc Sfînta Liturghie într-o limbă străină, din nou luminată. Pentru că ziceau că se cade să se săvîrşească dumnezeiasca Liturghie numai în trei limbi, în care a fost scris titlul cel de pe Cruce: evreieşte, greceşte şi latineşte. Însă sfinţii învăţători slavoni au răspuns unora ca aceia: Dumnezeu plouă şi răsare soarele peste toţi. Iar David zice: Toată suflarea să laude pe Domnul. Şi iarăşi: Strigaţi Domnului tot pămîntul, cîntaţi Domnului cîntare nouă.., deoarece a venit Domnul ca să mîntuiască toate neamurile. Deci, toate neamurile, în graiul limbii lor, să binecuvinteze pe Domnul”.

Auzind Nicolae, papa Romei celei vechi, despre dînşii, le-a scris, chemîndu-i cu dragoste la Roma. Ei s-au supus dorinţei lui şi au mers la dînsul, dar pînă să ajungă la Roma, papa Nicolae a murit. În locul lui a venit Adrian, dar şi acela a fost bucuros de dînşii, pentru că, auzind că se apropie de cetatea Romei şi încă purtînd cu ei o oarecare părticică din moaştele Sfîntului Sfinţitului Mucenic Clement, Papa Romei – precum s-a zis mai sus – i-a întîmpinat cu cinste şi a fericit ostenelile lor cele asemenea cu ale apostolilor. Deci, făcîndu-le primire deosebită, le-a dat odihnă, apoi, lăudînd tălmăcirea cărţilor în limba slavonească şi aprobînd Liturghia făcută în limba slavonă, a pus anatema asupra potrivnicilor, celor ce ar îndrăzni a cleveti şi a huli citirea, cîntarea şi Liturghia slavonească. Şi săvîrşeau în mijlocul Romei, aceşti sfinţi învăţători împreună cu Metodie şi Constantin, Sfînta Liturghie în slavoneşte, întru slava lui Hristos Dumnezeu, Cel propovăduit şi slăvit în toate neamurile.

Zăbovind ei în Roma, Sfîntul Constantin s-a îmbolnăvit şi a luat cunoştinţă în vedenie de la Dumnezeu despre sfîrşitul său. Pentru aceea s-a veselit cu duhul toată ziua aceea, cîntînd aceasta: De cei ce mi-au zis mie, în curţile Domnului, veselitu-mi-s-a duhul, împreună mi s-a bucurat inima. Deci, a doua zi a luat pe sine sfînta schimă şi a fost numit Chiril. Apoi, zăcînd în boală cincizeci de zile, a încredinţat episcopia sa fratelui său, Metodie, şi şi-a dat duhul său Domnului, fiind îngropat cu slavă în biserica Sfîntului Clement, în care a fost pusă şi părticica sfintelor moaşte ale lui Clement, cea adusă de el.

După sfîrşitul Sfîntului Chiril, a fost pus ca episcop al Moraviei Cuviosul Metodie, şi, ducîndu-se la scaunul său, care era în cetatea Panoniei, la locul Sfîntului Apostol Andronic, ucenicul şi rudenia lui Pavel, care a fost acolo altădată episcop şi căruia, urmîndu-i Metodie, ca arhiereu şi învăţător a arătat multe nevoinţe şi osteneli, lărgind sfînta credinţă şi discutînd cu evreii şi cu ereticii, biruind pe cei potrivnici cu cuvintele şi cu facerile de minuni, răbdînd primejdii şi izgoniri. El a tălmăcit multe cărţi din limba greacă în cea slavonă şi, îndreptîndu-şi bine păstoria mulţi ani, a trecut către Domnul, Căruia I-a slujit apostoleşte cu osîrdie, împreună cu fratele său, Sfîntul Chiril, şi amîndoi stau împreună în viaţa veşnică, slăvindu-L pe El cu toţi sfinţii, în vecii cei nesfîrşiţi. Amin.

Sfîntul Epifanie, Episcopul Constanţianei Ciprului

Adaugat la mai 25, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

mai 25, 2020

Epifanie era de neam fenician, din latura care este împrejurul Eleteropoliei, fiind departe de dînsa ca la trei stadii. Tatăl său era lucrător de pămînt, iar meşteşugul maicii sale era ţesătura de in. Aceştia aveau doi fii: pe Epifanie şi pe fiica Calitropi. Întîmplîndu-se să moară tatăl său, a rămas Epifanie, care era ca de zece ani, împreună cu maica şi cu sora sa. Maica lui se îngrijea cum i-ar putea hrăni pe amîndoi, adică pe el şi pe sora lui, fiindcă se afla în lipsă de trebuinţele cele trupeşti.

Deci, avînd pentru slujbă un dobitoc nărăvaş, a zis maica sa către Epifanie: „Fiule, fiindcă casa noastră se află în strîmtorare de trebuinţele cele trupeşti, avînd trebuinţă de bucate, ia dobitocul pe care îl avem în casa noastră, du-l la tîrg şi-l vinde, ca să împlinim trebuinţa noastră de hrană”. Iar Epifanie a zis către maica sa. „Maică, tu ştii că dobitocul nostru este cu nărav şi mă tem că nu-l voi putea vinde; căci cumpărătorii cei adunaţi la locul acela, văzînd năravul lui, mă vor pedepsi, zicînd că „rău avînd, rău să pătimeşti după lege”. Şi a zis maica lui: „Du-te, fiule, şi Dumnezeul părinţilor noştri, al lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, va da pricepere dobitocului, ca prin preţul lui să ne slujim noi”. Epifanie chemînd pe Dumnezeu, Cel ce a dat darul lui Moise să săvîrşească înaintea lui Faraon semnele cele mari, s-a dus, voind să împlinească dorinţa maicii sale.

După ce a intrat în tîrg, dobitocul cel nărăvaş s-a făcut cu bună rînduială şi s-a împodobit cu multă blîndeţe; deci, a venit un neguţător, bărbat iudeu, cu numele Iacov, şi a zis către Epifanie: „Copile, voieşti să vinzi dobitocul acesta?” Iar Epifanie a zis: „Da, părinte, pentru aceasta l-am adus aici”. Iar Iacov i-a zis lui Epifanie: „De ce credinţă eşti?” Epifanie a răspuns: „Sînt iudeu”. Iacov a zis: „Fiule, fiind de un neam cu mine, să nu luăm asupra noastră mijlocitor, ci fiind noi ai unui Dumnezeu drept, să îndreptăm preţul dobitocului, aşa ca nici tu să nu te nedreptăţeşti, nici eu să nu mă păgubesc; ca nu cumva să aducem şi blesteme peste noi, căci pentru acestea se va mînia Dumnezeu asupra noastră; deci este mai bine a lua binecuvîntări, căci scris este: Cel ce binecuvintează, se binecuvintează, şi cel ce blesteamă se blesteamă. Epifanie, auzind acestea, s-a înfricoşat de osînda lui Iacov, şi a zis către el: „Nu voiesc să-ţi vînd dobitocul acesta”. Iar Iacov l-a întrebat: „Din ce pricină, fiule?” Epifanie a zis către el: „Părinte, dobitocul acesta are nărav, dar strîmtorare preaamară de foame a intrat în casa mea. Eu am maică şi soră, tatăl meu a trecut din această viaţă omenească, deci, mi-a poruncit maica mea să vînd dobitocul pentru trebuinţa bucatelor; şi acum am auzit de la tine, părinte, că este lucru rău a vătăma pe cineva; deci, m-am temut de Dumnezeu ca nu cumva să mă blestemi şi să mă pedepsească Dumnezeu prin blestemul cel făcut asupra mea”.

Iacov, auzind acestea, s-a minunat de răspunsul copilului, şi luînd trei arginţi i-a dat lui Epifanie, învăţîndu-l cu acest fel de cuvinte: „Fiule, ia binecuvîntarea aceasta şi du-te la mama ta şi vei avea în casa ta pîine; ia şi acest dobitoc cu tine şi, dacă îşi va schimba năravul şi voia cea fără de rînduială, să petreacă în casa ta; iar dacă va rămîne într-aceeaşi neorînduială, scoate-l din casa ta, ca nu cumva să omoare pe cineva din ai tăi”. Auzind Epifanie aceasta, a luat cei trei arginţi de la Iacov şi, luînd dobitocul, a mers spre satul său, depărtare ca de o stadie, şi l-a întîmpinat un creştin cu numele Cleovie şi a zis către dînsul: „Fiule, vinzi acest dobitoc?” Iar Epifanie a răspuns: „Nu, părinte”. Cleovie i-a zis: „De-l vinzi, ia preţul lui şi lasă-mi-l mie”. Pe cînd vorbea acestea Cleovie cu Epifanie, dobitocul făcea neorîndueli şi căzînd peste Epifanie l-a aruncat pe pămînt, scoţîndu-l din răbdare. Deci, Epifanie, din pricina neorînduelii dobitocului s-a lovit la coapsele sale şi zăcea pe pămînt, plîngînd şi neputînd să se scoale.

Deci, Cleovie, apropiindu-se de Epifanie şi pipăind coapsele lui, în locul unde îl lovise dobitocul cel fără de rînduială, şi cercetîndu-l pe dînsul de trei ori, îndată s-a sculat, neavînd nici un rău într-însul. Iar Cleovie a zis către dobitocul cel plin de toată neorînduiala: „Fiindcă ai voit să omori pe stăpînul tău, îţi spun, în numele lui Iisus Hristos Cel răstignit, să nu te muţi din locul acesta”. Şi, după cuvîntul lui Cleovie, dobitocul îndată a căzut la pămînt şi a murit. Şi a întrebat Epifanie pe Cleovie, zicînd: „Părinte, cine este Iisus Cel răstignit, în numele Căruia se fac nişte semne ca acestea?” Cleovie a răspuns şi a zis către Epifanie: „Acest Iisus este Fiul lui Dumnezeu, pe care L-au răstignit evreii”. Iar Epifanie s-a temut să spună lui Cleovie că este jidov. Deci, Cleovie a mers în casa sa; iar Epifanie a intrat în satul său la maica sa. Şi văzîndu-l pe dînsul maica sa, l-a primit pe el cu bucurie şi i-a povestit cîte i s-a întîmplat lui prin dobitocul cel nebunatic.

După ce a trecut un an, maica lui Epifanie a zis către dînsul: „Iată dar, fiule, pămîntul nu se îngrijeşte şi nu ne este nouă nici o mîngîiere dintr-însul”. Căci, ei aveau puţin pămînt deosebit, pe care şi tatăl lui, lucrîndu-l cu osteneală, avea oarecare mîngîiere dintr-însul; deci, a zis maica lui: „Să dăm moşioara noastră unui om lucrător de pămînt; iar tu intră la vreun om temător de Dumnezeu, ca să înveţi vreun meşteşug, prin care vei putea să te hrăneşti pe sine-ţi, cum şi mie şi surorii tale să ne dai hrană”.

Deci, era în Eleteropolia, un învăţător iudeu de Lege, bărbat minunat şi cinstitor de Dumnezeu, după legea lui Moise. Acesta avea averi în satul în care s-a născut Epifanie şi cunoştea pe tatăl şi pe mama lui; asemenea şi pe Epifanie şi pe sora sa. Intrînd el spre cercetarea averilor sale, a zis către mama lui Epifanie: „Femeie, voieşti să-mi dai mie pe fiul tău? Iar tu şi fiica ta, veţi dobîndi cele trebuincioase din casa noastră”. Auzind maica lui Epifanie acestea de la legiuitor, s-a bucurat mult şi luînd pe Epifanie, i l-a dat pe dînsul de fiu. Acel legiuitor se chema Trifon, şi avea o fiică una născută, pe care voia să o însoţească cu Epi-fanie.

Deci, Trifon, luînd pe Epifanie de fiu, l-a deprins cu osteneala rînduielii legii şi cu învăţăturile evreieşti. Murind fiica lui Trifon, Epifanie a rămas singur în casa lui, sporind cu vîrsta şi cu înţelepciunea evreiască. După aceea, s-a întîmplat de a murit şi Trifon şi toată averea lui a rămas lui Epifanie. Murind încă şi maica lui, Epifanie a luat pe sora sa în casa lui Trifon. Acolo erau amîndoi, petrecîndu-şi viaţa împreună în casă după învăţătura lui Trifon. Epifanie, venind în satul unde se născuse, în care avea şi averea rămasă de la Trifon, l-a întîmpinat un bărbat oarecare creş-tin, anume Luchian, minunat şi înţelept, trecut în viaţa monahi-cească. El, avînd meşteşugul a scrie frumos, din acest meşteşug îşi dobîndea pîine, şi ceea ce prisosea o dădea celor ce aveau trebuinţă. Deci, Epifanie era călare pe dobitoc; iar fericitul Luchian mergea pe cale, şi s-au întîlnit unul cu altul.

S-a întîmplat că un sărac s-a apucat de picioarele lui Luchian, şi a zis către dînsul: „Omule al lui Dumnezeu, miluieşte-mă, căci de trei zile petrec flămînd, neavînd nimic de mîncare!” Iar fericitul Luchian neavînd ce să dea săracului, dezbrăcînd haina lui, i-a dat-o, zicînd: „Intră în cetate, vinde-o pe aceasta şi cumpără-ţi pîine!”

Deci, Epifanie a observat că Luchian, după ce s-a dezbrăcat pe sine şi a dat haina săracului, a văzut haină albă din cer pogorîndu-se şi acoperindu-l pe dînsul. Atunci Epifanie s-a înfricoşat cu frică mare şi căzînd pe faţa sa, aruncîndu-se de pe dobitoc, a zis către Luchian: „Te rog pe tine, omule, spune-mi mie, cine eşti?” Iar fericitul Luchian a zis către Epifanie: „Spune-mi tu mie de care credinţă eşti şi eu îţi voi spune de mine”. Epifanie a răspuns şi a zis: „Sînt iudeu”. Deci, Luchian a cunoscut că darul lui Dumnezeu a căzut peste Epifanie şi a răspuns către Epifanie: „Cum, fiind iudeu, întrebi pe un creştin să te înveţe cine sînt? Căci iudeii sînt urîciune creştinilor şi creştinii iudeilor. Deci, iată, ai auzit că sînt creştin şi nu ţi se cade ţie să auzi altceva de la mine”. Iar Epifanie a zis către Luchian: „Şi ce, mă opreşte a mă face şi eu creştin?” Răspuns-a Luchian şi a zis: „Îndărătnicia ta te opreşte, căci putinţa este de faţă”.

Deci, Epifanie, umilindu-se de cuvintele lui Luchian, n-a mai mers spre cercetarea averii sale ci, luînd pe Luchian, l-a băgat în casa sa cea rămasă lui şi i-a arătat lui cele din casă, zicînd: „Părinte, toate acestea sînt ale mele şi voiesc să mă fac creştin şi să vieţuiesc viaţa monahicească. Aceasta îmi este soră, ce porunceşti pentru ea?” Iar fericitul Luchian a zis către Epifanie: „Nu poţi, fiule, avînd toată averea aceasta, să vieţuieşti viaţa cea monahicească, ci mărită pe sora ta după bărbat şi dă-i ei cele spre trebuinţă; astfel vei putea să vieţuieşti monahiceşte”. Şi a zis Epifanie către Luchian: „Părinte, mai întîi fă-mă pe mine creştin, apoi astfel voi face toate cele poruncite de tine”. Iar Luchian a zis către Epifanie: „Nu mi se cade mie, fără de ştirea episcopului, să te fac creştin”.

Luchian zicînd aceasta, a ieşit din casa lui Epifanie şi s-a dus la episcop; iar Epifanie, nezăbovind, a zis către sora sa: „Voiesc să mă fac creştin şi să petrec viaţa monahicească”. Sora sa i-a zis: „După cum voieşti tu, astfel voi vrea şi eu; după cum vei face tu, astfel voi face şi eu”. Deci, Luchian a vestit pe episcop despre dorinţa lui Epifanie; iar episcopul a zis către Luchian: „Mergi şi învaţă-l sfînta credinţa şi, cînd vom intra noi în biserică, fă-l să cadă la iubitorul de oameni Dumnezeu”. Atunci s-a dus la casa lui Epifanie, pe care văzîndu-l Epifanie şi sora lui, au căzut jos şi s-au apucat de picioarele lui, plîngînd şi zicînd: „Părinte, ne rugăm ţie, fă-ne să fim creştini”. Deci, Luchian tălmăcindu-le din dumnezeieştile Scripturi, i-a învăţat pe ei îndeajuns. Şi ei petreceau cu stăruinţă în rugăminte, zicînd: „Fă-ne să fim creştini”. Deci, Luchian, luîndu-i pe amîndoi, îndată i-a dus în biserică; şi cînd a intrat episcopul, au căzut cu faţa la pămînt şi se rugau ca să-i lumineze. Deci, episcopul, intrînd în biserică, au mers şi ei dinapoi împreună cu Luchian, ca să asculte dumnezeieştile Scripturi.

Cînd Epifanie s-a apropiat de uşile cele din afară ale bisericii, cum a păşit cea dintîi treaptă a scării, i-a căzut pe ea încălţămintea din piciorul cel stîng; iar el, păşind cu piciorul stîng, ca şi cum cel drept ar fi fost înţepenit, i-a căzut şi încălţămintea celui drept, şi s-au aflat amîndoi afară din pragul bisericii. Deci, Luchian s-a minunat de acestea; iar episcopul nu s-a mai îngrijit să ia încălţămintea lui ce i-a căzut din picioare, ci a intrat desculţ în biserică. Ei se apropiau de Dumnezeu cu mare osîrdie şi, cînd stăteau şi ascultau cuvioasele Scripturi, episcopul a luat seama, pe cînd şedea pe scaun, că faţa lui Epifanie era preamărită şi cunună pusă pe capul lui. Deci, după sfîrşirea Evangheliei, episcopul a intrat în botezător şi a poruncit să intre Epifanie, sora lui şi împreună cu ei şi Luchian, care s-a făcut părinte al lor în vremea sfintei luminări; iar episcopul, învăţîndu-i toată rînduiala, i-a botezat, împărtăşindu-i cu dumnezeieştile şi nemuritoarele Taine.

După aceea episcopul le-a poruncit să ia prînzul cu el şi, asemenea, să rămînă şapte zile în episcopie. După cele şapte zile, Epifanie a luat pe Luchian şi pe Sfînta fecioară Verinichi, care s-a făcut maica surorii lui Epifanie, şi s-a dus la casa lui, unde, luînd o mie de arginţi, i-a dat Verinichiei, asemenea i-a dat în grija ei pe sora sa; pentru că aceasta era mai mare şi peste alte fecioare, şi astfel a eliberat-o pe ea împreună cu sora sa. După aceea, Epi-fanie, vînzînd toate, le-a împărţit celor ce aveau trebuinţă, lăsîndu-şi numai patruzeci de arginţi, spre a-şi cumpăra cărţile cele cu chip dumnezeiesc şi dătătoare de viaţă; şi astfel a ieşit din cetate împreună cu Luchian, care îşi făcuse o mănăstire, avînd cu sine zece monahi. Acei monahi scriau cărţi cu osteneală, cîştigînd din ele hrana lor; iar Epifanie, cînd s-a făcut monah, era numai de şaisprezece ani.

În mănăstirea lui Luchian era un monah, cu numele Ilarion, al doilea după Luchian, fiind tînăr şi împodobit cu multe semne; iar pe urma acestuia călca şi un altul, anume Claudie. Epifanie, văzîndu-i pe aceştia, le-a rîvnit spre bine; pentru că marele Luchian a dat pe Epifanie mai marelui Ilarion, ca să-l înveţe dumnezeieştile Scripturi. Deci, Epifanie se nevoia cu multă osteneală să urmeze pe Ilarion în obiceiurile cele bune, cu darul lui Hristos şi cu meşteşugul cel preabun. S-a întîmplat, însă, de a murit marele Luchian, şi atunci Ilarion a luat povăţuirea cetei fraţilor. Şi era vrednic de văzut locul acela, ca şi cum nu locuiau oameni în el; ci se părea că sînt sfinţii îngeri, care slujesc Iubitorului de oameni, Preasfîntul Dumnezeu.

Hrana fericitului Ilarion era pîine şi sare; iar apă bea cu măsură. El totdeauna mînca a doua zi şi de multe ori a treia, a patra zi şi chiar la o săptămînă. Acest mod de vieţuire l-a ţinut şi Epifanie în toată vremea vieţii sale.

Locul acela fiind lipsit de apă, odată, intrînd nişte călători în mănăstire şi fiind arşiţă preacumplită, au leşinat din preamare sete. Deci, au cerut apă să bea, dar nu s-a găsit apă în locul acela, căci apă era departe ca la cinci stadii. Numai noaptea, se duceau fraţii şi umpleau vasele lor, fiindcă ziua nu puteau din cauza arşiţei soarelui; iar călătorii, slăbind de sete, toţi fraţii plîngeau pentru ei. Atunci Epifanie, întinzîndu-şi mîinile şi atingîndu-se de vasul în care era vinul, a zis: „Credeţi, fraţilor, că Cel ce a prefăcut apa în vin, va face şi vinul în apă”. După cuvîntul lui Epifanie, vasul cel plin cu vin s-a prefăcut în apă şi, luînd călătorii, au băut şi ei şi dobitoacele lor şi astfel şi-au venit în fire; iar după adăparea îndestulată a călătorilor, apa aceea s-a făcut iarăşi în vin. Deci toţi, şi călătorii şi fraţii, s-au înspăimîntat de această minune. Din acea zi Epifanie, n-a mai voit să locuiască în locul acela; pentru că s-a făcut vestit de călătorii aceia, şi astfel s-a furişat de fraţi şi s-a dus într-un loc mai sălbatic; iar ei, neştiind în care loc locuieşte, toţi fraţii plîngeau după Epifanie. Deci, a rămas în locul acela trei zile, petrecînd nemîncat şi nebăut; de vreme ce însuşi locul acela era fără de apă.

Pe cînd stătea el acolo, s-a întîmplat de au trecut patruzeci de saracini. Cînd au văzut pe Epifanie în astfel de loc şi în astfel de stare, toţi au rîs şi l-au luat în batjocură. Iar unul dintre ei, avînd numai un ochi, căci celălalt îl avea închis, şi avînd obicei de fiară, scoţîndu-şi cuţitul din teacă, s-a dus la Epifanie, voind să-l lovească cu cuţitul. Atunci i s-a deschis ochiul cel închis. El, înfricoşîndu-se şi aruncînd cuţitul la pămînt, a stat nemişcat; iar ceilalţi, văzînd nemişcarea prietenului lor, s-au dus la Epifanie şi la prietenul lor şi au văzut deschis ochiul lui cel închis. Atunci toţi s-au înspăimîntat. Deci, Epifanie, văzîndu-i mîhniţi, a început a le vorbi cu blîndeţe; iar ei, venindu-şi în fire prin cuvintele lui Epifanie şi schimbîndu-se, îi ziceau că este Dumnezeu. Şi, aducînd silă peste aceasta, îl trăgeau cu ei, zicînd: „Tu eşti Dumnezeul nostru! Urmează-ne nouă şi apără-ne de toată sila celor ce se ridică asupra noastră”. Epifanie, urmînd acestora timp de trei luni, îi oprea de la toată neorînduiala.

Ei, văzînd că prin sfătuire le aduce strîmtorare, adunîndu-se toţi împreună, se tăvăleau la picioarele lui, ca să se ducă la locul său. Iar el, punînd multe sfătuiri în auzurile lor, le zicea că de nu se vor îndepărta de aceasta, nu vor putea să aibă zile bune în viaţa aceasta. Apoi, luîndu-l toţi, l-au dus la locul unde locuia mai înainte şi, prin slujirea lor, i-au zidit casă şi, toţi închinîndu-se lui, s-au întors cu pace. Deci, eu fiind unul dintre dînşii, zice scriitorul, am rămas cu Epifanie, fiind învăţat de dînsul prin cuvîntul adevărului. Apoi, după trecerea a şase luni, luîndu-mă el, ne-am întors la marele Ilarion şi toţi fraţii văzînd pe Epifanie, s-au bucurat cu bucurie mare. Deci, stînd trei zile în mănăstire, Epifanie a rugat pe marele Ilarion să-mi dea pecetea cea întru Hristos, fiindcă Ilarion era învrednicit de treapta preoţească. Deci, luîndu-mă marele Ilarion şi învăţîndu-mă toată rînduiala, m-a botezat în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh, poruncind să mă numească Ioan. Şi am petrecut la dînsul zece zile; iar fraţii au rugat pe Epifanie să locuiască împreună în locul acela, dar el n-a voit, ci s-a dus să locuiască în locul de mai înainte.

Ieşind noi din mănăstire, am mers spre calea noastră şi la depărtare ca de două mile de mănăstire, ne-a întîmpinat un tînăr oarecare, avînd un diavol din stăpînitori, care îl muncea prin pustie. Pe acesta, Epifanie, văzîndu-l gol şi purtîndu-se pe drum nepotrivit şi fără de rînduială de necuratul duh, a strigat cu mare glas: „Duh necurat, îţi poruncesc, în numele lui Iisus Hristos Cel răstignit, să ieşi din zidirea lui Dumnezeu!” Şi îndată necuratul duh a scuturat pe tînăr şi, aruncîndu-l la pămînt, a ieşit dintr-însul. Atunci necuratul diavol a strigat cu mare glas: „Epifanie, mă izgoneşti din locul meu, în care am petrecut douăzeci şi doi de ani, dar mă voi duce la împăratul perşilor şi îl voi porni asupra ta şi te voi face să stai cu multă scîrbă înaintea feţei lui”. După aceea tînărul a venit cu întreagă înţelepciune şi a căzut la picioarele lui Epifanie, zicîndu-i: „Scoală-te, fiule, şi du-te în pace la casa ta!” Şi îndată s-a sculat.

Atunci diavolul cel necurat s-a dus în Persia şi a luat în stăpî-nirea sa pe fiica împăratului şi cu munca cu care îl muncea pe tînăr, asemenea o muncea şi pe dînsa. Şi a strigat, zicînd: „De nu va veni aici Epifanie, care m-a trimis la fiica ta, nu voi ieşi dintr-însa”. Şi diavolul mai zicea: „Epifanie cu neamul din Fenicia, vino aici, ca să ies din fiica împăratului”. Auzind împăratul de la diavol despre Fenicia, a trimis mulţime de oameni ştiutori de multe limbi, spre căutarea lui Epifanie; şi, căutîndu-l toată ţara fenicienilor, nu l-au găsit şi se întorceau mîhniţi către împărat. Unii dintre dînşii au pătimit mult rău de la romani, fiind socotiţi ca iscoade şi ca unii ce vor să afle cu vicleşug tot pămîntul Feniciei. Deci, întorcîndu-se trimişii, au vestit împăratului că n-au găsit pe Epifanie.

Atunci diavolul a strigat cu glas mare: „Locuieşte în locul ce se numeşte Spanidrion”. Împăratul, chemînd treizeci de bărbaţi, a zis către dînşii: „Dezbrăcaţi-vă de portul persan şi luaţi pe cel al romanilor şi duceţi-vă în Fenicia să căutaţi locul care se cheamă Spanidrion şi să-mi aduceţi pe Epifanie, locuitorul locului acela”. Ieşind acei treizeci de bărbaţi trimişi de împăratul şi, schimbîndu-şi hainele, s-au dus în Fenicia şi, căutînd mult, au găsit pe Epifanie. Fiind noapte cînd au ajuns ei în locul acela, Epifanie îşi făcea către Dumnezeu rugăciunile cele de noapte. Apoi, după ce au ajuns la uşa chiliei şi au bătut, Epifanie nu s-a speriat nicidecum cu gîndul, căci el săvîrşea lucrul lui Dumnezeu. Deci ei, umplîndu-se de mînie, s-au sfătuit să sfărîme uşa chiliei; iar unul dintre ei, trăgînd sabia şi întinzînd-o spre încuietoarea uşii, i-a rămas mîna nemiş-cată, neclintită, neîncovoiată şi toată uscată; atunci toţi ceilalţi, înspăimîntîndu-se, s-au dus departe de chilie.

Epifanie, după ce a săvîrşit toată rînduiala slujbei cele duhov-niceşti, a deschis uşa chiliei şi văzînd pe cel ce avea mîna uscată, a căzut cu faţa la pămînt, zicînd: „Miluieşte-mă pe mine, tainice slujitor al celor fără de moarte”. Epifanie a zis: „Ce ceri de la un om păcătos?” El a zis: „Am venit sănătos în locul acesta şi, iată, mi s-a uscat mîna”. Epifanie a zis: „Sănătos ai venit, deci sănătos să te faci”. Atingîndu-se de dînsul, s-a aşezat mîna ca şi cealaltă. Cînd au văzut toţi ceilalţi semnul care s-a făcut, au venit şi au căzut înaintea lui Epifanie, mărturisindu-şi pricina pentru care au venit la dînsul. Iar el, auzind cuvintele oamenilor, a cunoscut că duhul cel izgonit de dînsul din tînăr, acela mergînd chinuia pe fiica împăratului.

Atunci a zis Epifanie către mine: „Scoală, fiule, să urmăm oamenilor”. Iar ei au zis către dînsul: „Părinte, nu sîntem trimişi de împăratul, decît numai la tine, pentru care aducem şi un dobitoc de prisos ca să şezi pe dînsul”. El a răspuns: „Merg mai iute cu picioarele, numai că pe ucenicul meu nu-l voi lăsa aici”. Ei iar au zis cu mare frică: „Avem cămile pentru amîndoi, numai urmează cu dragoste robilor tăi”. Atunci un tînăr oarecare, de bucurie, a căzut în faţa sa şi s-a închinat lui, zicînd: „Iartă-mă, părinte”. Iar Epifanie cu faţa veselă a zis către dînsul: „Scoală! Dumnezeu te va binecuvînta, fiule!”

Deci, tînărul, apucînd cu multă băgare de seamă cu amîn-două mîinile pe Epifanie, l-a pus pe cămilă şi, venind către mine, a făcut asemenea, iar el mergea cu cămilele pe drum.

Călătorind noi treizeci şi cinci de zile, am ajuns la cetatea împărătească şi am rămas în locul ce se numeşte Urion; iar trei dintre dînşii, intrînd, au vestit împăratului sosirea noastră. Deci, împăratul îndată a poruncit să intre la dînsul. Atunci Epifanie a intrat cu mare îndrăzneală, ca şi cum nu ar fi avut să se întîlnească cu împăratul; iar eu, mergînd în urma lui, a căzut peste mine frică şi cutremur căci, văzînd gloată multă stînd împrejurul lui, m-am clătinat cu cugetul. Epifanie, apropiindu-se de împărat, îndată s-a sculat de pe scaun. Şi a zis Epifanie către împărat: „Şezi, fiule, pe scaunul tău şi nu te îndoi de plînsul tău, că am izgonitor al diavolului pe Dumnezeu, Cel ce-mi ajută! Numai crede în Dumnezeu, iubitorul de oameni, şi nu te abate de la cele ce grăiesc şi atunci vei vedea pe fiica ta sănătoasă; căci duhul cel rău, fiind gonit din acel loc, a venit cu osîrdie la fiica ta. De vei crede în Hristos, Cel răstignit, Acela va izgoni pe acest diavol din fiica ta! Luminează, fiule, inima ta, şi vezi-l pe acesta gonindu-se. Adu pe fiica ta în mijlocul nostru şi vei vedea darul Iubitorului de oameni, Dumnezeu”.

Venind fiica împăratului în mijlocul lor, i-a zis Epifanie: „Vino-ţi în minte şi închină-te Tatălui ceresc, că lupul nu te va mai stăpîni!” Epifanie, zicînd acestea, a apucat de mînă pe fiica împăratului şi, pecetluind-o de trei ori, a zis către duhul cel ce o chinuia: „Ai alergat rău la fiica împăratului; fugi de la dînsa în locuri nelocuite!” Şi îndată dracul a ieşit din fiica lui. Epifanie, văzînd pe împărat în spaimă, a zis către el: „Bucură-te, împărate, pentru fiica ta, că a fugit lupul în locuri nelocuite! Iar tu, fiică, mergi în camera ta şi bucură-te cu maica ta cea bună; însă ia aminte de trupul tău, ca să nu se mai apropie de tine vicleanul!” Auzind fiica împăratului acestea de la Epifanie, s-a dus în cămara unde petrecea mama sa; iar împăratul şi-a plecat grumajii înaintea lui Epifanie. Văzînd pe împărat astfel, toţi s-au plecat la pămînt, zicînd către Epifanie: „Împodobitule cu darul lui Dumnezeu, petreci cu osîrdie lîngă împărat, fă-te părinte al stăpînirii şi să fii cu noi nelipsit. A supărat dracul pe împărăteasă şi ai venit aici de l-ai izgonit”.

Atunci un vrăjitor dintre cei mai întîi i-a zis lui cu dragoste: „O, fericite Epifanie, vrăjitorule prea dorite, ai venit aici ca să ne îndreptezi; învaţă-ne pe toţi, şi atunci toţi vrăjitorii se vor supune ţie”. Epifanie, auzind aceste cuvinte, a zis către vrăjitorul cel neînţelegător: „O, vrăjitorule, vrăjmaş al adevărului, învaţă-te a nu grăi cuvinte fără rînduială, ci ia încuietoare în gura ta şi să rămîi negrăind de-a pururea; că robul lui Dumnezeu nu este vrăjitor al nedreptăţii”. Acestea zicîndu-le Epifanie, îndată vrăjitorul a rămas mut, nemişcat din loc. Deci, acestea văzîndu-le împăratul şi mulţimea ce-i stătea împrejur, cuprinzîndu-se toţi de frică au căzut la pămînt.

Epifanie, văzînd pe aceştia căzînd, a întins mîna către împărat şi i-a zis cu dragoste: „Scoală, împărate, vino-ţi în simţire şi nu te teme!” Acestea zicîndu-le Epifanie, s-au sculat toţi pe picioare. Iar Epifanie a zis vrăjitorului: „Caută la ce vezi şi la ce auzi şi să fii cu luare aminte la adevăr. Nu lua aminte la mine ca la un vrăjitor; căci sînt rob al Celui răstignit, grăieşte şi auzi, ca şi mai înainte, şi fă-te prieten al adevărului”. Atunci vrăjitorul a răspuns, zicînd către Epifanie, că a greşit. Împăratul, văzînd acestea, a poruncit să aducă aur, argint, mărgăritare şi pietre scumpe înaintea tuturor şi să le pună la picioarele lui Epifanie, zicînd către el: „Ia acestea, părintele nostru, şi să mă ai pe mine în sufletul tău!”

Şi a zis Epifanie către împărat: „Noi, toate le defăimăm, ca să ne ţinem de adevăr. Nu-mi da mie osteneli întru celelalte, că pe mine Hristos m-a învăţat să nu am trebuinţă de acestea; ia-le tu, îngroapă-le în vistieria ta şi îţi vor fi moarte neîncetat. Ia aminte numai şi te îngrijeşte, neputînd să te foloseşti. În cugetul tău ai răutate, pierzînd suflete prin aurul cel dat ţie de la Domnul, ca să-l dai celor ce au trebuinţă. Fă-te drept înaintea Dumnezeului tuturor, ca nu cumva să te judeci întru osîndă şi să fii păzit în întunericul cel mai dinafară şi atunci să-ţi aduci aminte de cuvintele mele. Deci, acum primeşte cuvintele mele, că atunci vei fi vesel. Nu avea trebuinţă de această lume şi atunci toată lumea se va supune ţie. Ia aminte de vrăjitorii cei nestatornici, care te amăgesc pe tine prin legea întunecoasă. A sosit ceasul prînzului, mergi cu osîrdie la masă, că multe cuvinte aş fi semănat; dar nu te împărtăşeşti de nici unul dintre acestea. Eu ştiu cugetul tău, că de masă nu te depărtezi; du-te de mănîncă şi desfătează-te în bună aşezare, că vei da seamă de toate acestea”.

Atunci împăratul a zis către Epifanie: „Vino, părinte, să şedem împreună, să mîncăm din bucate”. Iar Epifanie a zis către el: „Mergi de şezi la masă, mănîncă toate după obicei, numai depărtează-te de neorînduială. Mie pîine de tărîţă şi puţină sare pentru întărire, îmi va împlini trebuinţa trupului”. Atunci împăratul a eliberat pe toţi din palat; iar nouă ne-a poruncit să intrăm în cămara împărătească cea mai deosebită, trimiţîndu-ne la masă multe feluri de bucate. Epifanie le-a întors pe toate înapoi, oprind numai o pîine, pe care întrebuinţînd-o, ne-am săturat, mulţumind Dumnezeului tuturor.

A doua zi, împăratul a chemat pe Epifanie, iar el, intrînd cu îndrăzneală, a stat aproape de el. Împăratul, sculîndu-se de pe scaun, şi-a pus coroana pe pămînt; iar Epifanie a zis către dînsul: „Ia-ţi vrednicia împărăţiei şi să ai bună cunoştinţă către Dumnezeu”. Zis-a împăratul către Epifanie: „Părinte, rămîi cu noi aici şi voi ţine cuvintele voastre”. Epifanie a zis către dînsul: „De vei ţine cuvintele mele, îmi voi aduce aminte de tine ori unde voi fi”. Şi am şezut zece zile în palatul împăratului. Epifanie a zis către împărat: „Mă voi duce în patria mea, căci caut pe toţi ce sînt acolo, iar tu stai pe scaunul tău, nesculîndu-te asupra grecilor; că de vei vrăjmăşi contra lor, vei vrăjmăşi contra Celui răstignit! Şi, dacă te vei face vrăjmaş al Celui răstignit, atunci rău te vei topi de cei potrivnici!” Zicînd Epifanie aceasta, a ieşit întîi împăratul cu ostaşii lui, petrecîndu-ne spre ţara noastră.

Cînd am ieşit noi din palat, iată în cale un tînăr mort pe pat, fiul unuia din megistani, pe care îl duceau la cîinii satelor, ca să-l arunce spre mîncare. Deci, Epifanie a zis cu linişte celor ce duceau patul: „Fiilor, puneţi-l jos pe cel mort, ca să-l vedem şi noi”. Acest copil se omorîse rău, prin vrăjitoria unui făcător de rele; şi este obiceiul la perşi, ca cel ce a murit, astfel să fie mîncat de cîinii satelor. Punînd ei patul pe pămînt, a zis Epifanie împăratului: „O, împărate, cel ce împărăţeşti peste bărbaţi răi şi fărădelege, trebuia ca acesta care a ieşit din viaţă, să se îngroape în pămînt, ca Stăpînul din cer să trîmbiţeze şi să-l mute spre închinăciune. Peste acest fel de bărbaţi fără de rînduială împărăţeşti, care mai înainte de vreme îşi fac moarte singuri. Iată, acesta, pe care îl vezi mort, a fost scos din viaţă de un făcător de rele. Dar Dumnezeul meu, Care S-a întins pe lemn, are să scoale pe acesta înaintea tuturor”.

Acestea zicîndu-le Epifanie şi cu mîinile lui pipăind mortul, a strigat Iubitorului de oameni: „Fiul lui Dumnezeu, Cel ce pe Lazăr cel mort de patru zile l-ai înviat din morţi, scoală şi pe tînărul acesta!” Şi luînd rasa sa a îmbrăcat pe cel mort, pentru că la perşi era obiceiul ca să ducă goi pe cei morţi. Deci, îndată s-a sculat tînărul şi s-a închinat lui Epifanie. Iar Epifanie a zis tînărului: „Mergi, fiule, la casa ta şi îmbracă-te cu hainele cele obişnuite şi adu-mi mie rasa”. Căci Epifanie avea obiceiul să poarte pe trup haină de păr, iar peste dînsa rasa.

Împăratul, văzînd lucrul care s-a făcut de Epifanie, l-a presu-pus pe el că este Dumnezeu. Şi a zis Epifanie împăratului: „Nu socoti de mine acestea, fiind asemenea omului pătimaş, că Dumnezeul meu, Căruia am crezut, acestea le dă prietenilor Săi”. Acestea şi multe altele zicînd Epifanie, a zis împăratului: „Întoarce-te, fiule, în palatele tale, că noi mergem către patria noastră”. Atunci împăratul a zis către Epifanie: „Părinte, cîţi ostaşi să trimit ca să te păzească pe tine?” Epifanie a zis către împărat: „Am pe Dumnezeu Cel din ceruri, Care mă păzeşte pe mine; iar ostaşi sînt sfinţii Lui îngeri”. Atunci împăratul, închinîndu-se lui Epifanie, a strigat cu mare glas: „Mergi sănătos, Epifanie, slava romanilor, şi fă pomenire pentru noi cei din Persia!”

Noi, plecînd din Persia, am mers în Fenicia şi, trecînd oarecare parte din Fenicia, am intrat în Spanidrion şi am aflat chilia după cum era mai înainte. Şi, stînd trei zile acolo, nu era apă să bem. Deci, stînd Epifanie şi căutînd la răsărit, s-a rugat Dumnezeului din cer, zicînd: „Cel ce ai desfăcut piatra cea vîrtoasă şi din ea ai izvorît apă, adăpînd pe poporul cel însetat, desfă şi pămîntul acesta şi fă să izvorască din el apă pentru locuinţa oamenilor celor săraci”. Zicînd Epifanie acestea, s-a făcut în locul acela oarecare bună mireasmă. Şi iarăşi, plecîndu-se de trei ori la pămînt şi rugîndu-se, luînd sapa, a săpat puţin în pămînt şi, iată, a curs puţină apă; apoi iarăşi săpînd, a ieşit apă îndestul pentru trebuinţa noastră; iar noi, adică el şi eu, eram liniştiţi în locul acela. Deci Dumnezeu, Cel ce răsare iarbă dobitoacelor şi verdeaţă spre slujba oamenilor, adapă cu apă tot pămîntul acela, cu porunca Celui ce de-a pururea se îngrijeşte de neamul omenesc şi scoate din pămînt mulţime de verdeţuri spre îndulcirea şi hrana noastră.

Venind asupra acestora o fiară oarecare şi stricînd toată verdeaţa, Epifanie a stat deasupra ierburilor şi vorbea cu fiarele ca şi cu nişte oameni, zicînd: „Nu-mi faceţi mie osteneli, că sînt om păcătos şi sărac; deci, pentru mulţimea păcatelor mele stau în locul acesta, plîngînd; Dumnezeu mi-a dat mie mîngîierea aceasta a verdeţurilor spre hrană şi El vă porunceşte să nu mai veniţi în locul acesta şi să vătămaţi verdeaţa mea”. Fiarele cele sălbatice, auzind acestea de la Epifanie, ca nişte oameni bine simţitori, care, dacă greşesc vreunuia din cei mari, mustrîndu-se, se ruşinează; aşa şi fiarele s-au ruşinat de cuvintele lui Epifanie şi s-au dus îndată; şi din ziua aceea nu s-au mai apropiat de locul nostru. Auzind saracinii care ne-au zidit nouă chilia, că Epifanie s-a întors de la Persida, au venit spre întîlnirea lui, ca să fie binecuvîntaţi de dînsul; şi au mai zidit alte trei case, stînd cu noi o lună. După aceea s-au dus la locurile lor şi s-a auzit în toată cetatea Feniciei că Epifanie locuieşte în Spanidrion. Deci, s-au adunat şi alţi fraţi în mănăstire, fiind cu toţii opt la număr.

Într-o zi, Epifanie a mers la mănăstirea marelui Ilarion pentru cercetarea fraţilor şi am mers şi eu cu dînsul. Şi, primindu-ne cu multă bucurie, ne-au ţinut acolo multă vreme. Deci, diavolul, care din început se împotriveşte robilor lui Dumnezeu, a luat chipul lui Epifanie şi s-a dus în mănăstirea ce se cheamă Spanidrion. Acolo, întîmpinîndu-l pe dînsul un frate din cei mai leneşi, a alergat spre el şi îndată, căzînd la pămînt, s-a închinat înşelătorului diavol şi a intrat într-însul, fiind neţinut între fraţi. Epifanie a zis marelui Ilarion: „Părinte, un lup a intrat în mănăstire şi pe toţi fraţii i-a tulburat şi clătinat!” Acestea zicîndu-le Epifanie, a sărutat pe toţi şi a plecat spre drumul nostru, mergînd cu sîrguinţă către mănăstirea noastră. Deci, făcînd rugăciune către iubitorul de oameni Dumnezeu, îndată a izbăvit pe fratele acela de diavol, învăţîndu-i pe toţi să se păzească cu dinadinsul de vicleşugurile diavoleşti.

Odată, trei ţărani, intrînd oarecînd în mănăstire, unul dintre ei avea pe necuratul diavol, iar ceilalţi doi au rugat pe Epifanie pentru cel ce avea duhul necurat, zicînd: „Părinte, ajută pe prietenul nostru”. Epifanie le-a zis lor: „Luaţi, fiilor, pe prietenul vostru şi mergeţi în pace, că în numele lui Iisus Hristos nimic rău nu va mai fi întru dînsul”. Şi, crezînd ei cuvintelor lui, s-a dus omul sănătos la casa sa.

Altădată un leu, fiind într-un loc pustiu, departe ca la 60 de stadii de mănăstirea noastră, stătea în pădure ascuns şi pe mulţi din oamenii care treceau pe acolo, îi prăpădea; fiind locul acela la îndemîna călătorilor. Deci, adunîndu-se toţi cei ce aveau obiceiul să treacă prin locul acela, au venit la Epifanie în mănăstire, spunîndu-i despre leu, despre rînduiala lui cea rea şi cum că locul acela, s-a făcut nelocuit şi neumblat: „O, părinte, acel leu mulţi oameni a pierdut; iar ceilalţi, temîndu-se, nu mai voiesc să treacă prin locul acela”. Auzind Epifanie de neorînduiala leului, a zis către toţi cei ce erau de faţă: „Să mergem, fiilor, întru numele Domnului şi să vedem pe leul cel mîncător de sînge”. Deci, luîndu-mă pe mine Epifanie, am mers împreună cu oamenii şi a căzut frică mare peste toţi cei ce erau cu noi. Iar Epifanie a zis către oameni: „Fiilor, unde este locaşul leului?” Iar ei, arătîndu-i locul, Epifanie a mers mai întîi decît toţi; iar leul nicidecum nu se arăta.

Atunci Epifanie a zis cu mare glas: „Unde este locuinţa leului cel fără de rînduială?” În acel timp leul deodată a sărit din pădure, spre întîmpinarea lui Epifanie şi, văzîndu-l, a căzut la pămînt şi a rămas mort. Deci, apropiindu-se Epifanie de gura lui, toţi au fugit, fiind cuprinşi de frică mare, socotind ca nu cumva să omoare pe Epifanie. Iar el a zis către toţi cu mare glas: „Fiilor, veniţi fără de frică şi vedeţi stîrvul fiarei”. Atunci toţi, adunîndu-se îndată, au văzut stîrvul fiarei. Şi Epifanie a zis către oamenii aceia: „De veţi avea credinţă către Mîntuitorul, bîntuitorii voştri aşa vor cădea”. Deci, luîndu-l bărbaţii aceia, ne-au dus iarăşi în mănăstire şi, binecuvîntîndu-se ei de Epifanie, s-au dus în calea lor.

Astfel s-a slăvit prin Epifanie locul, care mai înainte se chema Spanidrion, care odată era nelocuit, neumblat şi fără de apă. De aceea s-a numit şi Spanidrion, căci nu avea apă, şi s-a făcut rai împărtăşit de toate bunătăţile, îndestulîndu-se cu ape şi cu tot felul de verdeţuri. Deci, pe lîngă toate acestea de care s-a învrednicit Epifanie de la Dumnezeu, i-a mai dăruit lui şi acest mare şi minunat dar, ca să tîlcuiască dumnezeieştile Scripturi cu tot adevărul; că, luînd cărţile cele cu chip dumnezeiesc şi citindu-le fraţilor, le arăta toată puterea lor.

Auzind Epifanie, ritorul şi filosoful cel mare, locuitorul Edesiei, despre Epifanie, că este cuvîntăreţ, a dorit să se întîlnească cu dînsul. El, adică ritorul, venind în mănăstire, mulţimea fraţilor stătea şi înălţa lui Dumnezeu cîntările cele de laudă; iar Epifanie stătea deosebi şi îşi săvîrşea rugăciunile sale. Apoi, după săvîrşirea a toată slujba, Epifanie s-a arătat fraţilor. Ritorul stătea şi lua aminte la mulţime şi nu se închina nimănui. După ce a văzut Epifanie filosoful pe Epifanie, l-a cunoscut şi, alergînd, s-a închinat lui. Şi a zis Epifanie filosofului: „Ce îţi este, mare ritor Epifanie! La ce ai venit către Epifanie bărbatul cel prea mic şi prea păcătos? De aceasta mă minunez de tine, filosofule, că ai venit către mine neînvăţatul şi, mai ales, pe atîta cale. O, filosofule, spune-mi pentru care pricină ai venit?”

Filosoful a zis către Epifanie: „Nu te minuna de aceasta, dascăle preadorite, că a zis Dionisie Alicarnasie: „Văzîndu-se oamenii unii cu alţii se pot face mai buni sau, amestecîndu-se răi cu răi, se vor spînzura pe un lemn; că nici unul din oameni, purtînd o haină, îşi va păzi trupul nevătămat; deoarece prea multă întîlnire dă prea multe cuvinte, şi unde sînt prea multe cuvinte, se fac multe iscusinţe şi fel de fel de lucruri”. Zicînd acestea filosoful către Epifanie şi mai multe decît acestea, a tăcut, nemaivorbind nimic.

Apoi, luînd Epifanie din cartea cea dintîi a facerii lumii, i-a tîlcuit-o filosoful stih cu stih. Deci, filosoful pe unele le primea, iar altora se împotrivea. Astfel au făcut trei zile, vorbind unul cu altul, şi cele ce se vorbeau de dînşii le erau neîmpreună glăsuite. Filosoful, văzînd petrecerea şi obiceiurile lui Epifanie, pentru acestea l-a iubit foarte mult. Deci, a patra zi a zis filosoful lui Epifanie: „Dascăle, bună este locuinţa locului acestuia, voiesc, de vei porunci, să locuiesc şi eu aici”. Epifanie a zis filosofului: „Aceasta este învoirea fiecăruia”. Şi a zis filosoful lui Epifanie: „Dar şi cărţile să le aduc? Epifanie a răspuns: „De vei băga ceva în cugetul tău, vei afla pe Epifanie bun cunoscător”. Filosoful a zis: „Calist să meargă la cărţile mele”.

Epifanie a zis filosofului: „Adu-le şi mergi sănătos cu Calist”. Filosoful a zis lui Epifanie: „Toate lucrurile mele le las lui Calist, că eu nu mai ies din locul acesta”. Calist era fiu al lui Aetie, eparhul cel mare al Romei. Acesta, avînd duh rău, a văzut pe Epifanie în vedenie, zicîndu-i: „Voieşti, Caliste, să izgonesc duhul din tine?” Calist a zis: „Cine eşti, domnul meu, că poţi să-l goneşti?” Epifanie a răspuns lui Calist: „Eu sînt Epifanie Fenicopalestineanul, care locuiesc în mănăstirea Spanidrion; deci, dacă voi izgoni din tine duhul cel rău, vei veni să locuieşti cu mine în Spanidrion?” Şi a zis Calist către Epifanie: „Domnule, izgoneşte din mine duhul cel necurat şi voi locui cu Tine”.

Epifanie a zis lui Calist: „Vezi să nu faci altfel; fiindcă iarăşi se va lipi de tine”. Deşteptîndu-se Calist, a povestit această vedenie tatălui său, care era eparh. Deci, din ziua aceea Calist nu a mai fost supărat de duhul cel necurat. Apoi după trei luni de zile, a zis tatălui său, Aetie: „Tată, voiesc să mă duc în ţara fenicienilor, să caut pe Epifanie şi să locuiesc cu dînsul în Spanidrion”. Atunci tatăl său i-a dat mulţi bani şi l-a trimis cu ajutor. Venind el în Fenicia şi găsind pe Epifanie, i-a povestit toate, şi a locuit împreună cu noi. Apoi filosoful a trimis pe Calist în Edesa, din porunca lui Epifanie, împreună cu două slugi şi cu trei cămile ca să-i aducă cărţile lui în mănăstire. Şi, făcînd Calist călătoria în Edesa, a luat cărţile filosofului, le-a pus pe cele trei cămile şi le-a adus în mănăstire.

Deci, în fiecare zi, Epifanie şi filosoful aveau multă vorbă între dînşii. Şi a zis Epifanie filosofului: „Filosofia lui Daniil zice: Divanul a şezut şi cărţile s-au deschis; vino, adu-ţi cărţile tale şi cu ale mele, pe care mi le-a dăruit Dumnezeu, să şedem să ne întrebăm unul pe altul”. Atunci Epifanie a pus Scripturile cele de Dumnezeu insuflate, de-a dreapta; iar filosoful, cărţile lui de-a stînga. Şi, începînd el de la începutul facerii lumii, adică, Epifanie de la Facerea, pe care a scris-o Moise; iar filosoful tot de la aceeaşi facere, pe care a scris-o Isiod, citind amîndoi cărţile din stih în stih, se certau între dînşii; astfel era lumina lumină şi întunericul întuneric, că Moise, ajutîndu-l Dumnezeu, a scris; iar Isiod avea viaţă de la Dumnezeu, iar de la diavol rătăcire. Deci, un an întreg a petrecut Epifanie vorbind cu filosoful; dar n-a putut să-l îndu-plece.

Odată, un număr de 60 de ţărani duceau pe un tînăr oare-care, care era chinuit de duhul cel necurat. Şi fiindcă nu puteau să-l biruiască, cei 60 l-au legat în lanţuri şi l-au adus în mănăstire la Epifanie. Şi a zis Epifanie filosofului: „Vino, filosofule, cel ce faci neînţelegeri cu păcătosul Epifanie şi cheamă mulţimea zeilor tăi, ca să gonească duhul cel necurat din tînărul acesta”. Filosoful a socotit că Epifanie a fost biruit şi nu mai are ce să răspundă. Deci, Epifanie, cunoscînd aceasta, a zis către filosof: „Ce zici, o, filosofule, despre tînărul acesta? Sau tămăduieşte pe cel bolnav şi voi crede zeilor tăi, sau Dumnezeul meu de va izgoni duhul cel necurat din acest tînăr, atunci şi tu vei nădăjdui şi vei crede în Cel răstignit”. Dar la toate acestea filosoful n-a crezut lui Epifanie, ci socotea că este luare în rîs.

Atunci Epifanie, sculîndu-se şi apucînd pe tînăr, i-a zis: „Tînărule, voieşti să scot fiarele din mîinile tale?” Filosoful, auzind acestea, îndată a fugit în chilie şi a încuiat-o cu zăvorul, zicînd şi socotind în gîndul său: „Monahul acesta, ca un prost ce este, voieşte să dezlege pe cel nebun; iar de nu vom fugi de obrăznicia lui, ca nişte înţelepţi, apoi vom pătimi rău de la blestematul acesta”. Deci, scoţînd Epifanie fiarele de la tînăr şi pecetluindu-l pe el de trei ori, a zis duhului celui necurat: „Epifanie păcătosul, rob al Domnului, îţi porunceşte ţie, în numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel răstignit pe Cruce, ieşi din omul acesta şi nu mai intra într-însul!”

Şi îndată a ieşit duhul cel necurat şi şi-a venit tînărul în stare bună. Deci, filosoful, văzînd liniştit pe acel tînăr, a descuiat uşa şi a sărit din chilie spre închinăciunea lui Epifanie, zicînd nişte cuvinte ca acestea: „O, Epifanie purtătorule de cunună, cred şi am crezut celor grăite de tine, prin lucrurile cele ce se fac! Căci cuvintele zboară, fiind neroditoare, iar lucrurile se arată, că sînt roditoare. Deci, voiesc şi eu să mă fac părtaş al Celui răstignit”.

Epifanie a zis filosofului: „O, filosofule, ce te minunezi de aceasta, ca şi cum noi am fi făcut-o? Nu! Ci Fiul lui Dumnezeu este Cel ce face bunătăţile acestea, prin cei ce cred în El”. Acestea zicîndu-le Epifanie şi mai multe decît acestea, am mers la marele Ilarion şi l-a botezat. Şi am stat în mănăstirea marelui Ilarion douăzeci de zile. Şi a rugat Epifanie pe marele Ilarion ca să trimită cu filosoful Epifanie pe unul din fraţi în Elevteropoli, ca să-l facă pe el episcopul, preot; şi marele Ilarion a făcut astfel. Apoi iarăşi am mers în mănăstirea noastră ce se numea Spanidrion. Deci, Epifanie, chemînd pe toţi fraţii, le-au zis lor: „Acesta, care odată i se părea că este ceva, nimic fiind, se socotea pe sine filosof; iar acum, cu darul lui Dumnezeu, s-a făcut cu adevărat filosof, căci s-a învrednicit de treapta preoţiei. Acesta este părintele vostru cel duhovnicesc”. Deci, Epifanie filosoful s-a învrednicit de darul lui Dumnezeu şi a fost egumen al fraţilor din acea mănăstire.

Dar, fiindcă mulţi intrau în mănăstire şi nu lăsa pe Epifanie să se liniştească, a socotit să lase locul acela şi să se ducă în părţile Egiptului. Deci, a zis către mine: „Fiule, urmează-mi mie”. Şi am zis către dînsul: „Părinte, voi urma ţie oriunde te vei duce”. Şi chemînd pe toţi fraţii şi întărindu-i pe ei, le-a zis: „Mă duc, fiilor, spre cercetarea fraţilor din mănăstirea marelui Ilarion”. Iar ei, înţelegînd că voieşte să se ducă pentru supărarea cea multă a celor ce veneau acolo, toţi căzînd înaintea feţei lui, cu mult plîns şi tînguire rugau pe Epifanie să nu plece de la ei. Iar Epifanie, venind şi el întru multă milostivire, i-a încredinţat pe ei, zicînd că nu se va mai duce.

Dar noi nerămînînd nici zece zile, m-a luat pe mine noaptea, şi am ieşit şi am mers în Ierusalim şi ne-am închinat vieţile noastre Cinstitei Cruci a Stăpînului, şi am umblat prin cetate şaisprezece zile, cercetînd toate Locurile Sfinte şi rugîndu-ne. Apoi, ieşind din cetate, ca să mergem spre Egipt, ne-a întîmpinat o femeie care era chinuită de duhul necurat.

Aceasta, apucîndu-se de rasa lui Epifanie, i-a rupt-o, şi îndată a ieşit duhul cel necurat dintr-însa. Iar ea, căzînd la picioarele lui Epifanie, îl ruga, zicînd: „Iartă-mă pe mine, părinte, şi nu te mînia asupra mea”. Deci, a zis Epifanie către acea femeie: „Mergi sănătoasă la casa ta; căci cel ce a rupt haina mea, s-a rupt pe el însuşi”.

Deci s-a dus femeia la casa ei. Apoi, pogorîndu-ne noi în Iope, am aflat o corabie gata, care avea să meargă în Alexandria. Ieşind noi din corabie şi intrînd în cetate, ne-a întîmpinat un iudeu învăţător de lege, cu numele Achila, cu care a început Epifanie a vorbi despre lege. Deci, am petrecut în multă întrebare în ziua aceea; şi a doua zi, venind iarăşi la întîlnire, au făcut atîta vorbă între ei, încît Achila, plecîndu-se tîlcuirii lui Epifanie, a dorit să se facă creştin. Deci, Epifanie îngrijindu-se, l-a dus la papa Atanasie; iar noi am ieşit din cetatea Alexandriei.

Deci, mergînd noi spre părţile Tebaidei celei de sus, ne-a întîmpinat pe noi un monah, ucenic al marelui Antonie, cu numele Pafnutie. Şi a zis Epifanie către dînsul: „Binecuvintează-ne pe noi, părinte”. Iar Pafnutie a zis: „Binecuvîntaţi sînteţi, fiii Domnului”. Şi făcînd Pafnutie rugăciunea, ne-am sărutat unii pe alţii şi ne-am odihnit puţin în locul acela.

Deci, Epifanie a întrebat pe Pafnutie despre toate cele ce a făcut marele Antonie, şi i-a povestit lui toate. Atunci Epifanie a zis lui Pafnutie: „Părinte, voiesc să locuiesc în locul ce se cheamă Nitria”. Iar Pafnutie a zis către Epifanie: „Mergi sănătos, îndul-ceşte-te de părinţi, adună iarbă de vară şi mergi în ostrovul Ciprului şi hrăneşte oi spre îmbrăcăminte şi cinsteşte pe copii, ca să fie miei”. Acestea zicîndu-le Pafnutie, iarăşi rugîndu-ne, ne-am sărutat unii cu alţii şi am mers fiecare în calea sa.

În locurile cele din împrejurul Leondopoliei, era un bărbat care se socotea de unii bun şi că avea mai înainte cunoştinţa lui Dumnezeu; iar numele lui era Ierax. Despre acesta, Epifanie a auzit în Palestina şi avea dorinţă să-l vadă. Asemenea şi Ierax auzise despre Epifanie, dar el era afară de Leondopoli, ca la o milă de acel loc. Ierax învăţa că trupul nu se va scula, ci un altul oarecare în locul lui; deoarece acesta se va risipi în pămînt, căci este scris: „Pămînt eşti şi în pămînt vei merge”. Şi iarăşi zicea, că copiii nu vor fi desăvîrşiţi cu vîrsta în veacul cel ce va să fie. Deci, intrînd noi în mănăstirea lui, am aflat mulţime de oameni învă-ţîndu-se de la dînsul; căci, de cînd s-a lepădat de lume, nici de untdelemn nu se împărtăşea, nici de vin. El, după ce a văzut pe Epifanie, a întrebat de unde este; şi, înştiinţîndu-se că este palestinian, l-a întrebat de nume. Atunci, aflînd că se numeşte Epifanie, s-a îngrijit foarte mult, căci venise ştire în Egipt despre Epifanie că este înţelept şi are mai înainte cunoştinţă.

Deci, după ce l-a întrebat pe Epifanie de unde este şi cum se numeşte şi după ce a aflat toate acestea, învăţa iarăşi poporul. Ei, venind să tîlcuiască Învierea, ziceau despre trup că nu va învia. Atunci Epifanie, scîrbindu-se, a zis către Ierax: „Pune-ţi zăvor la gura ta şi învaţă-te a nu huli despre nădejde”. Şi, după cuvîntul lui Epifanie, Ierax a rămas mut şi nemişcat din loc. Deci, cei ce se învăţau de dînsul, văzînd minunea pe care a făcut-o Sfîntul asupra lui Ierax, s-au înspăimîntat. Şi, luînd Epifanie din dumnezeieştile Scripturi, a început a-i învăţa pe toţi cele despre Înviere. Deci, a trecut timp ca la trei ceasuri şi Ierax stătea mut. După aceasta a zis Epifanie către dînsul: „Grăieşte cuvîntul cel adevărat şi ascultă credinţa cea întemeiată”. Atunci Ierax a dat răspuns, zicînd către Epifanie că a greşit şi că se va pocăi de socoteala aceea fără de rînduială.

Plecînd noi din Leondopoli, am mers în Tebaida cea de sus. Acolo era un bărbat drept, cu numele Ioan; şi, intrînd la el, ne-a primit cu multă dragoste. Unii din cei din locurile acelea, duceau la Ioan pe un tînăr legat, ca să rămînă la el; dar tînărul acela era supărat de duhul necurat. Deci, după ce a văzut pe Epifanie, i-a zis cu glas mare: „De ce ai venit aici, Epifanie, robul lui Dumnezeu?” Şi a petrecut de la ceasurile şase pînă la nouă, strigînd aşa. Deci, deodată rupînd legăturile, a alergat la Epifanie şi, apucîndu-se de picioarele lui, a strigat: „Eliberează-mă pe mine pentru Dumnezeu, pe Care tu Îl cinsteşti!” Dar Epifanie zise duhului rău, să nu iasă din om, ca să nu cunoască Ioan cele despre Epifanie. Epifanie a zis tînărului: „Scoală, omule, ce-mi faci supărare?” Atunci îndată s-a sculat tînărul sănătos, ieşind din el necuratul duh. Şi am petrecut trei zile la Ioan, bărbatul cel minunat şi împodobit cu viaţa îmbunătăţită; şi, ridicîndu-se de acolo, ne-am coborît în Vucoli şi am stat acolo şapte ani, dar şi acolo, lui Epifanie, îi făceau oamenii multă supărare prin întîlnirea cu ei.

Deci, odată un filosof cu numele Evdemon, a venit la Epifanie şi au ridicat cuvinte între ei şi au stat zece zile vorbind unul cu altul. Căci Epifanie arăta lui Evdemon adevărul din Scripturile cele de Dumnezeu insuflate, iar Evdemon, prin ceata cea nefolositoare se împotrivea celor ce zicea Epifanie. Evdemon avea un copil, care era chior de un ochi. Deci, Epifanie a zis către Evdemon: „Iată, filosofule, cu toate că eşti împodobit cu cuvinte, cu bogăţie şi ai mulţi zei, pentru ce nu te-ai îngrijit de copilul tău, ca să fie amîndoi ochii lui sănătoşi?” Filosoful a rîs de aceasta, zicînd lui Epifanie: „Dacă în toată lumea cea de sub cer, numai copilul lui Evdemon ar fi avut un ochi, aş fi avut dreptate să mă îngrijesc de el; iar dacă sînt mulţi care umblă pe pămîntul acesta fără nici un ochi, ce-i pasă lui Evdemon pentru aceasta?” Epifanie a zis către Evdemon: „Dacă ar fi fost, o, filosofule, numai copilul tău orb, ce ai fi putea să faci pentru tămăduirea lui?”

Evdemon a răspuns: „Nimic altceva, decît aş fi socotit de multe ori şi aş fi zis, că nimeni nu este în toată lumea ca copilul meu”. Epifanie i-a zis: „Filosofule, nu lua aminte la cele ce se grăiesc despre mine, ca ceva vrednic de rîs, căci Dumnezeu este în mijlocul nostru. Adu pe copilul tău chior şi vezi slava lui Dumnezeu”. Epifanie, zicînd acestea, apucă de mînă pe copilul lui Evdemon şi, pecetluind de trei ori ochiul lui care nu vedea, îndată a văzut. Evdemon, văzînd ceea ce a făcut Epifanie, l-a rugat, zicînd: „Dascăle, de ai dragoste către noi, voiesc şi eu să mă fac creştin”. Iar el i-a zis: „Ascultă, o, filosofule, cele despre bunul şi milostivul Dumnezeu, în care cred creştinii: Altădată a eliberat pe poporul israelit, care era în robia lui Faraon, împăratul Egiptului, şi l-a izbăvit de el, şi ca pe uscat l-a trecut pe mare în pustie şi l-a dus în pămîntul în care curgea lapte şi miere.

Altădată îl ruga pe acest popor, care era nesupus şi avea neaducere aminte de cele către Dumnezeu, prin proorocii, zicînd: „Poporul Meu, ce ţi-am făcut ţie? Sau cu ce te-am nedreptăţit? Sau cu ce te-am supărat pe tine? Răspunde-mi?” Drept aceea, înţelepte Evdemon, gata este Dumnezeu să primească pe toţi cei ce vin la El cu chip bun şi, chiar de ar fi făcut cineva prea multe păcate, i se vor ierta lui. Deci, du-te, înţelepte Evdemone, intră în cetate şi să nu te ruşinezi de a cădea înaintea episcopului, căci Hristos iubeşte smerenia; de aceea a venit cu multă smerenie la noi”.

Evdemon, ascultînd cuvintele lui Epifanie, a intrat în cetate şi a căzut înaintea episcopului şi s-a făcut creştin. De atunci, Epifanie s-a făcut vestit în tot Egiptul; şi episcopii au căutat să-l hiroto-nească pe el episcop. Epifanie a zis către mine: „Haide, fiule, să mergem iarăşi în patria noastră!” Deci, am mers iarăşi în patria noastră şi am intrat în mănăstirea marelui Ilarion. Iar marele Ilarion plecase din mănăstire pentru multa supărare ce i se făcuse, şi se dusese din Cipru în locurile cele din jurul Pafiei. Deci, fraţii, văzînd pe Epifanie, s-au bucurat cu bucurie mare, dar plîngeau pentru marele Ilarion. Şi am stat în mănăstire patruzeci de zile, după care, ieşind, am mers la mănăstirea noastră, care se cheamă Spanidrion, în care Epifanie făcuse egumen pe filosoful Epifanie Edeseanul, şi acesta purta grija mănăstirii de mulţimea fraţilor, căci era şi el bărbat minunat. Deci, văzînd toţi pe Epifanie, s-au bucu-rat foarte şi am stat amîndoi într-un loc în mănăstire trei zile; iar a patra zi mi-a zis: „Fiule, ia-ţi altă chilie şi linişteşte-te într-însa”. Şi aşa am făcut. Stăteam în mănăstire, liniştindu-ne.

Făcîndu-se foamete în locul acela, pe pămîntul fenicienilor, s-a adunat mulţime de popor la Epifanie şi îl ruga, zicînd: „Ajută-ne, părinte, ca să nu pierim şi roagă pe Dumnezeu să dea ploaie pe pămînt şi pămîntul să dea rodurile sale”. Epifanie a zis către acei oameni: „Ce-mi faceţi mie supărare, căci sînt om păcătos!” Şi iarăşi l-au rugat pe Epifanie, ca să se roage iubitorului de oameni pentru ploaie. Iar el le-a zis: „Acum v-am spus că sînt păcătos”. Astfel ei încă şi mai mult rugîndu-l, a venit ceasul al noulea din zi. Deci, Epifanie a zis egumenului: „Porunceşte fraţilor să pună masă acestor oameni, să mănînce, să se veselească şi să se ducă în calea lor”. Şi le-a pus masă. Epifanie a intrat în chilia sa, iar ei, mîncînd, soarele trimitea razele sale ca vara; şi deodată s-a făcut întuneric, fulgere, tunete şi ploaie mare s-a vărsat pe pămînt, încît toţi s-au sculat de la masă. Şi nu era nici un loc în toată Fenicia, care să nu fi primit acea binecuvîntare; şi a plouat într-una pe acel loc trei zile.

Deci, apropiindu-se acei bărbaţi de chilia lui Epifanie, îl rugau, zicînd: „Să opreşti prin gura ta ploaia cea din cer”. Epifanie le-a zis: „Ce socotiţi, fiilor, acestea asupra mea? Căci om sînt, ca şi voi, şi ştie Făcătorul de bine ce ne trebuie nouă. Oare voiţi să vă duceţi în calea voastră?” Ei au răspuns: „Da, părinte”. El, ieşind din chilie, toţi s-au adunat şi l-au înconjurat; iar Epifanie a zis egumenului: „Porunceşte să pună masa oamenilor, să mănînce, să bea şi să se ducă în calea lor”. Şi după ce au şezut toţi la masă, au cerut de la Epifanie să-i binecuvinteze, şi cum a zis Epifanie: „Bine este cuvîntat Domnul…”, îndată ploaia a stat pe pămînt. Epifanie, văzînd iarăşi supărarea cea mare care i se făcea în mănăstire, iarăşi a căutat să plece de acolo.

Deci, cînd au făcut episcopii adunare pentru alegerea de episcop, şi-au adus aminte de Epifanie. În mijlocul episcopilor era şi un monah, bărbat evlavios, tînăr cu vîrsta, dar desăvîrşit în întreaga înţelepciune, cu numele Polivie. Şi acesta cunoştea pe Epifanie. Episcopii au zis către el: „Ia un dobitoc iute la picioare şi du-te în mănăstirea Spanidrion, de vezi dacă este acolo Epifanie şi, înapoindu-te, vesteşte-ne nouă; dar să nu spui la nimeni aceasta, nici chiar lui Epifanie”. Deci Polivie, venind în mănăstire, a intrat şi s-a închinat lui Epifanie. A zis Epifanie lui Polivie: „Pentru ce ai venit aici, fiule Polivie?” Iar el a zis către Epifanie: „Eu, părinte, vreau să spun adevărul”. A zis Epifanie către Polivie: „Fiule Polivie ai alergat şi ai venit, fiind trimis de cuvioşii bărbaţi pentru iscodire, nu ascunde fiule, că minciuna este lucru rău; ci spune adevărul, că Dumnezeu este în mijlocul nostru, fă-te slujitor iscusit al adevărului, că Epifanie umblă din loc în loc, suspinînd şi tremurînd pentru păcatele sale. Vino dar, Polivie, rămîi aici şi trimite dobitocul tău preoţilor, lăsîndu-i să caute pe cei vrednici de acele locuri”. Zicînd Epifanie aceasta, îndată Polivie a primit cuvîntul lui şi, învoindu-se cu însoţitorul său, a trimis dobitocul episcopilor.

Cel ce venise, a dus pe Epifanie în Cipru. În noaptea aceea, luîndu-mă pe mine şi pe Polivie, am ieşit din mănăstire şi am mers în Ierusalim, ca să ne închinăm vieţile noastre, cinstitei Cruci. Intrînd în cetate şi stînd trei zile, a zis Epifanie către mine şi către Polivie: „Veniţi să mergem, ca de marele Ilarion, părintele vostru, să ne binecuvîntăm, că am auzit că este în Cipru”.

Pogorîndu-ne noi în Cezareea, am aflat acolo o corabie cipri-otă, în cetatea Pafiei. Deci, Epifanie, a întrebat pe conducătorul corabiei unde locuieşte marele Ilarion; iar el i-a spus că într-o peşteră dimprejurul cetăţii Pafiei şi corabia noastră merge acolo. Deci, în acea noapte, am intrat în corabie şi am călătorit pînă la Pafa. După ce am ieşit din corabie, întrebînd, am ajuns la marele Ilarion. Intrînd noi la dînsul s-a făcut mare bucurie de întîlnire, rămînînd în acel loc două luni. Ilarion avea multă supărare de la cei ce veneau la dînsul.

După ce Epifanie a judecat să ieşim din Pafa, Ilarion a zis către Epifanie: „Fiule, unde vrei să mergi?” Şi Epifanie a zis: „În Ascalon, în Gaza şi în celălalt pămînt”. Ilarion a zis către Epifanie: „Fiule, mergi în Salamina, că vei afla acolo loc de locuit”. Epifanie n-a voit să asculte cuvintele lui Ilarion. Deci, Ilarion iarăşi a zis către Epifanie: „Ţi-am zis ţie, fiule, că acolo se cade să te duci şi să locuieşti; deci, nu avea împotrivire la cuvintele mele, ca nu cumva să te împărtăşeşti de primejdia mării”. Apoi, sărutîndu-ne şi pogorîndu-ne noi la mare, am aflat două corăbii: una mergînd către Ascalon şi cealaltă către Salamina. Deci, suindu-ne în corabia celui ce avea să meargă către Ascalon, s-a făcut mare furtună pe mare şi corabia era în primejdie să se sfărîme. Şi din această pricină am făcut trei zile pe mare, deznădăjduiţi fiind de noi înşine, şi în ziua a patra corăbierii au împins corabia spre valurile ce o purtau asupră-i şi ne-a scos la cetatea Salamina. Ieşind din corabie zăceam pe pămînt mai mult morţi de necaz şi de foame; iar corabia a rămas în acel loc să o dreagă, fiind stricată de valuri.

Deci, făcînd noi trei zile, cu darul lui Dumnezeu ne-am venit în stare bună, şi iarăşi voia Epifanie să mergem la acel loc, adică la Ascalon; fiindcă episcopul locului, adică al cetăţii salaminilor, ieşise din această viaţă. Pentru aceea erau adunaţi toţi episcopii ostro-vului aceluia, spre a hirotoni pe cel ce ar fi putut să păstorească turma lui Hristos. Ei au stat acolo, adunaţi cîteva zile şi se rugau lui Hristos, ca să le descopere pe cel ce ar fi putut să fie vrednic de preoţie. Şi era în cetatea ce se numea Chitria, departe de Salamina ca la 20 stadii, un oarecare din episcopi, bărbat cuvios, fiind hirotonit ca episcop, de cincizeci şi opt de ani.

Acesta s-a învrednicit şi de mărturisire şi pătimind mult pentru Hristos, s-a eliberat pentru mărturisirea Fiului lui Dumnezeu. Despre acesta se zicea, că a fost ţinut împreună cu Gelasie, episcopul cetăţii salaminilor spre a mărturisi numele lui fiind Papos, pus de părinţi la naşterea sa; pe acesta îl aveau toţi episcopii ca pe un părinte, pentru mărturisirea cea întru Hristos, pentru anii episcopiei, şi avea încă şi cunoştinţa lui Dumnezeu. Acestui episcop i s-a descoperit despre Epifanie, ca să se fie hirotonit episcop al bisericii salaminilor. Atunci, fiind vara şi vremea strugurilor, după ce Epifanie a judecat ca să mergem de la cetatea Salaminilor, a zis către mine şi către Polivie: „Fiilor, să mergem în tîrg, să ne cumpărăm struguri ca să avem în corabie”. Venind noi în tîrg şi tocmindune cu vînzătorul, Epifanie a ales doi struguri frumoşi şi a zis vînzătorului: „Cît ceri pentru aceşti doi struguri?” Epifanie avea obiceiul de a nu se împotrivi; iar vînzătorul îi spuse preţul strugurilor şi el scoase argintul să plătească. În acel timp veni Cuviosul Papos rezemat de doi diaconi, împreună cu trei episcopi şi, apropiindu-se de Epifanie, el avea în mîini strugurii şi preţul lor. Atunci a zis un oarecare din cei ce stăteau de faţă: „Iată, vin episcopii aici”. Deci, Papos a zis către Epifanie: „Părinte, lasă strugurii vînzătorului şi urmează-ne în biserică”.

Aducîndu-şi el aminte de dumnezeiescul cuvînt, care strigă şi zice: Veselitu-m-am de cei ce mi-au zis mie, în casa Domnului vom merge, a urmat lor în biserică. Papos a zis către Epifanie: „O, părinte, fă rugăciune”. Aceasta pentru ca Epifanie să se facă cunoscut că este cleric. Şi a zis Epifanie către Papos: „Părinte, iartă-mă, că nu sînt cleric”. Papos a zis către Epifanie: „Vezi, o, fiule, ca să nu te lepezi înaintea acestor sfinţi părinţi, ca cel ce a ascuns talantul”. Iar Epifanie a zis către el: „Nu părinte, nu sînt cleric!” Atunci Papos i-a dat pace; iar un oarecare din diaconi apucîndu-se de capul lui Epifanie, l-a dus către Papos, spre jertfelnic cu sila, încît s-au adunat mulţi ca să-l păzească la jertfelnic. Deci, l-a hirotonit pe el mai întîi diacon, apoi l-a hirotonit preot şi a făcut slujba; după aceea l-a hirotonit episcop. După terminarea slujbei bisericii ne-am suit în episcopie şi a zis Papos către Epifanie: „Vino şi îndeamnă pe părinţi ca să ne împărtăşim de masă şi să ne veselim pentru hirotonia ta”. Iar Epifanie, suferind cu greu şi scîrbindu-se în cugetul său, plîngea; iar Papos a zis către Epifanie: „O, fiule Epifanie, se cădea ca noi să tăcem, dar îmi dai pricină să mă fac nebun ca să arăt cele făcute. Pentru că aceşti părinţi adunaţi aici, au dat slavă lui Dumnezeu pentru vestirea episcopului şi au aruncat osteneală asupra mea, toţi zicînd către mine păcătosul: „Roagă-te lui Dumnezeu cu osîrdie şi se va descoperi ţie!”

Iar eu, închinîndu-mă într-o căscioară, rugam pe Mîntuitorul pentru una ca aceasta. Atunci un fulger a străbătut în chilie şi am auzit un glas către mine păcătosul: „Pape, Pape, ascultă!” Iar eu, înfricoşîndu-mă, am zis: „Ce-mi porunceşti, Domnul meu?” Şi a zis către mine cu blîndeţe: „Scoală şi ia cu tine pe unul din diaconi şi pogoară-te în tîrg; că, iată, vei afla acolo un monah, care cumpără struguri de la un vînzător şi are cu dînsul doi monahi. Faţa lui se aseamănă cu capul Proorocului Elisei, pe acesta hirotoneşte-l episcop; dar să nu-i spui lui, ca nu cumva să fugă; iar numele lui se cheamă Epifanie”. Iată m-am făcut nebun, fiule! Vezi ce faci! Tu m-ai silit pe mine la aceasta! Deci, ia aminte de tine, că eu am fost trimis şi ceea ce am fost dator să fac, am făcut! Eu sînt nevinovat pentru toate acestea, cum vei vedea”.

Auzind acestea Epifanie, a căzut pe faţa sa şi s-a închinat episcopului Papos, zicînd: „Nu te mînia, părinte, că sînt om păcă-tos şi nu sînt vrednic pentru măsura preoţiei!” Şi închinîndu-se, îi îndemna pe ei la prînz; iar după ce au prînzit, s-a dus fiecare la biserica sa.

După trei zile, un oarecare bărbat cinstit, cu numele Eugno-mon, a fost aruncat în temniţă de oarecare om strălucit al cetăţii, pentru o datorie de o sută de arginţi. Numele celui ce îl aruncase se chema Dracon. Acest Eugnomon, fiind roman, nu avea pe nimeni care să-l izbăvească din temniţă. Auzind Epifanie despre aceasta, a mers la Dracon ca să izbăvească din temniţă pe Eugno-mon romanul. Şi a zis Dracon către Epifanie: „Mergi, străinule de legea noastră, şi adu-mi cei o sută de arginţi, care îmi este dator prietenul tău”. Dracon era foarte bogat şi sălbatic cu obiceiurile. Deci, Epifanie a mers la episcopie, unde se găseau o sută de arginţi în păstrare pentru slujba bisericii, pe care, luîndu-i, a mers şi i-a dat lui Dracon, şi astfel a eliberat pe străinul acela. Un diacon oarecare, cu numele Harin, despre care mărturiseau mulţi că este fără de rînduială, a ridicat pe toţi clericii contra lui Epifanie, zi-cînd: „Veniţi să alungăm pe străinul acesta, ca nu cumva să mă-nînce toată averea bisericii şi atunci noi vom fi vinovaţi păcatului”.

Acest Harin era foarte bogat şi căuta să gonească pe Epifanie ca, în locul lui, să fie el episcop. Deci, s-a pus asupra lui Epifanie, zicînd aceste cuvinte: „Nu ţi-a fost ţie destul, Epifanie, că ai venit aici neavînd nici rasă şi ai luat Biserica şi încă îi risipeşti averile ei ca un străin? Oare cine va suferi acestea? Ori dă cei o sută de arginţi ai Bisericii, sau du-te în patria ta!” Deci, romanul cel eliberat de Epifanie s-a dus în Roma şi, vînzînd toate ale sale, a adus banii lui Epifanie, iar romanul acela a petrecut cu Epifanie pînă în ziua morţii lui. Epifanie, luînd cei o sută de arginţi, i-a dat lui Harin, zicînd către dînsul: „Primeşte cei o sută de arginţi pe care i-am dat pentru străinul acela”. Harin fiind foarte lacom, a luat arginţii de la Epifanie şi, chemînd pe toţi clericii, le-a zis: „Veniţi şi luaţi cei o sută de arginţi pe care i-a risipit Epifanie, că eu i-am cerut pe toţi de la dînsul”. Deci, clericii nu s-au învoit la socoteala cea rea a lui Harin şi au zis către dînsul: „Du-te şi-i dă pe ei de la cine i-ai luat”. Iar acesta nu i-a dat pe ei lui Epifanie. Astfel multe şi grele supărări a făcut Harin lui Epifanie; dar el pentru nici una nu s-a mîniat asupra lui.

Altădată, fiind praznic la episcopie, Epifanie avea la masă pe toţi clericii; şi era obişnuit să ţină în mîinile sale Sfînta Evanghelie şi să înveţe ziua şi noaptea dumnezeiescul cuvînt. Deci Epifanie, învăţînd la masă pe cei ce prînzeau, o pasăre, ce se numeşte corb, a croncănit tare. Iar Harin, pe cînd Epifanie vorbea dumnezeiescul cuvînt, a zis celor ce prînzeau: „Cine din voi cunoaşte ce a zis corbul?” Deci, corbul iarăşi a croncănit cu acelaşi glas şi Harin a zis iarăşi: „Cine din voi cunoaşte ce grăieşte corbul?” Şi iarăşi, Epifanie, învăţînd pe toţi la prînz, cu al treilea glas a croncănit corbul. Şi a zis lui Harin celor de la prînz: „Am zis vouă, cine din voi ştie ce croncăneşte corbul?” Atunci Epifanie cu nimic scîrbindu-se, a zis lui Harin cu multă blîndeţe: „Eu ştiu ce a zis corbul!” Iar Harin i-a zis lui: „Arată-mi mie şi vei fi stăpîn peste toate ale mele”. Epifanie i-a zis lui Harin: „Corbul a zis ca să nu mai fii diacon”.

Deci, din cuvîntul lui Epifanie a căzut tremur peste Harin şi n-a mai vorbit, nici n-a mai mîncat sau băut ceva, ci, purtîndu-l pe el slugile lui, l-a dus în casa sa şi l-a pus pe pat; iar a doua zi de dimineaţă a murit în acel loc. El avea o soţie foarte credincioasă, dar fii nu avea. Aceea a adus lui Epifanie toate averile sale, pe care a făcut-o şi diaconiţă a Bisericii. Ea avea o mînă slăbănoagă de zece ani; deci, cum a apucat-o pe ea Epifanie, ca să o pecetluiască cu semnul cinstitei Cruci, îndată s-a făcut sănătoasă şi s-a uşurat de durere. De atunci, adică din ziua în care a vorbit Epifanie cu Harin, toţi clericii au luat hotărîrea de la Domnul, împreună cu cuvîntul lui, ca să se supună lui Epifanie cu frică şi cu cutremur.

Fericitul Epifanie păzea şi aceasta: în ceasul aducerii de jertfă, niciodată nu săvîrşea sfînta jertfă, pînă ce nu vedea vedenia, adică pogorîrea Sfîntului Duh peste Sfintele Daruri. Deci, odată, zicînd de trei ori cuvîntul, nu s-a făcut vedenia. Plîngînd el şi rugîndu-se să i se vestească pricina, întîi a căutat la diaconul cel din stînga, care ţinea ripida, şi cum s-a uitat la el, a văzut pe fruntea lui lepră. Aceasta era arătată tuturor, că acel diacon era vinovat cu ceva. Deci, Epifanie a întins mîna şi a luat ripida din mîna diaconului, zicînd către dînsul cu blîndeţe: „Du-te la casa ta şi să nu te împărtăşeşti acum de dumnezeieştile Taine”. El îndată a ieşit şi s-a dus la casa lui. Iar Epifanie a dat ripida altui diacon. După aceea, începînd a zice dumnezeieştile cuvinte cu frică şi cu lacrimi, îndată a văzut vedenia.

Apoi, după terminarea Sfintei Liturghii, Epifanie a chemat şi l-a întrebat pe diacon, voind să ştie pricina. El a spus că în noaptea aceea s-a culcat lîngă femeia sa. Atunci Sfîntul Epifanie a chemat toată preoţimea şi a zis către dînşii cu blîndeţe: „Fiilor, cîţi v-aţi învrednicit de hirotonie, dezlegaţi paşii voştri să nu umble în aceste lucruri şi să urmaţi Sfîntului Pavel, care propovăduieşte în biserici şi zice: Cei ce au femei să fie ca şi cum n-ar avea. De atunci, Sfîntul Epifanie n-a mai hirotonit pe cei ce aveau femeie, ci numai pe acei bărbaţi cuvioşi şi văduvi, care vieţuiau viaţa singuratică.

Aceasta este slava Dumnezeului tuturor, Cel ce ne-a dat viaţa, şi Care slăveşte pe cei ce Îl slăvesc, după cum zice dumnezeiescul cuvînt: „Numai pe cei ce Mă slăvesc, îi voi slăvi; iar cel ce Mă defaimă, se va necinsti”.

Deci, s-a întîmplat că s-a îmbolnăvit cuviosul părinte Ioan, ucenicul sfîntului, de o boală din care a şi murit; şi, zăcînd el pe patul său, m-a chemat şi a zis către mine: „Fiule, Polivie”. Eu am zis către dînsul: „Ce voieşti, părinte?” El mi-a zis: „Fiindcă Epifanie opreşte de a se scrie minunile acelea, pe care Dumnezeu le-a săvîrşit prin dînsul, ia hîrtiile acestea şi scrie tu, fiule, cele ce vor urma din ziua de astăzi; căci pînă astăzi eu am scris cele ce am văzut pe Epifanie făcînd, fără să ştie el, că îi va adăuga lui Dumnezeu anii vieţii şi vei petrece lîngă dînsul. Dar vezi să nu te leneveşti, fiindcă şi eu am scris acestea, fiind îndemnat de Dumnezeu, deoarece mă duc în cale, după cum se duc toţi cei de pe pămînt”. După aceasta, Ioan a zis către mine: „Cheamă pe Cuviosul părintele nostru Epifanie”. M-am dus şi l-am chemat. Şi, intrînd el înăuntru, a zis către Ioan: „Părinte Ioane, te leneveşti a te ruga pentru păcătosul Epifanie”. Ioan a zis către Sfîntul Epifanie: „Părinte, fă rugăciune că am să vorbesc ceva cu tine”. Făcînd Epifanie rugăciune şi zicînd toţi „Amin”, a zis Ioan către el: „Apropie-te de mine, părinte!” Şi s-a apropiat de dînsul. Apoi Ioan a zis către Epifanie: „Părinte, puneţi mîinile tale pe ochii mei şi sărută-mă, că mor!” Epifanie şi-a pus mîinile pe ochii lui şi l-a sărutat şi Ioan îndată şi-a dat sufletul. Atunci Epifanie a căzut pe grumazul lui Ioan, l-a plîns şi s-a mîhnit de sfîrşitul lui.

Odată, Epifanie, căzînd cu faţa la pămînt, ruga pe Dumnezeu ca să-i ajute să zidească o biserică nouă, căci cea dintîi era mică pentru cei ce intrau într-însa. Pe cînd era el cu faţa la pămînt şi se ruga lui Dumnezeu pentru trebuinţa bisericii, s-a auzit către dînsul glasul lui Dumnezeu, poruncindu-i să înceapă acel lucru fără de îndoială, făgăduindu-i tot ajutorul. Atunci Epifanie, nelenevindu-se, a mers şi a făcut rugăciune în locul unde urma să se ridice biserica. Şi erau cei mai mari peste zidirea bisericii, şaizeci, încă şi mai mulţi lucrători pentru slujirea acestora; şi mai erau atunci în cetate şi bărbaţi elini bogaţi, cu bani şi cu averi.

Acolo mai era un om oarecare ce se numea Dracon, iar de cei mai mulţi se numea „marele Dracon”. El avea un fiu, care se numea tot Dracon. Acesta, îmbolnăvindu-se de o cumplită arsură la coasta cea dreaptă şi tatăl lui cheltuind mult cu doctorii, nimic nu s-a folosit la sănătate. Deci, marele Dracon arăta multe rele către Epifanie, prin cuvinte şi prin lucruri; iar Epifanie, dacă îl vedea vreodată, întîi el i se închina. Odată, Epifanie trecea printr-un loc unde erau adunaţi mulţi bogaţi şi vorbeau între ei vorbe urîte. Acolo era şi marele Dracon împreună cu fiul său cel bolnav, care, văzînd pe Epifanie, a început a-l batjocori. Iar Epifanie, apropiindu-se şi închinîndu-se înaintea acestora, a apucat de mînă pe Dracon cel mic şi a zis: „Dracone, fă-te sănătos!” Şi îndată, împreună cu cuvîntul lui Epifanie, Dracon s-a făcut sănătos. Văzînd toţi s-au înspăimîntat. Atunci marele Dracon, văzînd ceea ce a făcut Epifanie, de frică şi de cutremur n-a mai putut să meargă la casa lui pe picioare, după obicei; ci, ducîndu-l slugile, l-au pus pe pat.

A doua zi dimineaţa, a venit femeia lui Dracon şi a rugat pe Epifanie să meargă să facă rugăciune, ca să se ridice acela. Ducîndu-se Epifanie în casa lui Dracon şi rugîndu-se, îndată s-a sculat de pe patul său. A doua zi, luînd cinci mii de arginţi, i-au adus lui Epifanie. Iar el a zis: „Fiule, mie îmi este destul o hăinişoară pentru trup şi pîini proaste cu apă de băut! Ce-mi aduci mie greutate, nevrînd eu să te îngreuiez? Dar, de voieşti să te slăveşti, du-te şi stai lîngă biserica lui Dumnezeu şi dă aceşti bani celor ce se trudesc şi se ostenesc acolo!” Aşa a făcut Dracon, apoi a rugat pe Epifanie de l-a botezat pe el şi pe femeia lui.

Un oarecare elin, adică păgîn, cu numele Sinesie, fiind şi el bogat, avea un fiu, unul născut, ca de treisprezece ani. Peste acesta a năpădit o patimă, care îi înconjurase grumajii, îl sugrumase şi a murit. Din această pricină era plîns şi bocet în casa lui. Atunci un creştin oarecare, anume Ermie, a zis maicii copilului: „Doamnă, roagă-te să vină aici marele Epifanie, că va învia copilul vostru”. Ea, crezînd, a trimis îndată pe Ermie la Epifanie, fiindcă Ermie era prieten cu el. Deci, Ermie, ducîndu-se, a zis către Epifanie: „Părinte, domnul meu Sinesie m-a trimis la tine, să te aduc la casa lui şi să te rogi lui Dumnezeu ca să înviezi pe fiul său, care a murit”. Atunci, Epifanie m-a luat şi pe mine şi am venit în casa lui Sinesie. Şi cum Epifanie a intrat în casă, femeia lui Sinesie a căzut la pămînt, zicînd către Epifanie nişte cuvinte ca acestea: „Ai venit aici, mare doctor al creştinilor, arată-mi meşte-şugul tău să vedem, să luăm cercare fiind tămăduiţi şi aşa să ne apropiem de Hristosul tău”.

După ce femeia a zis acestea, Epifanie a zis către dînsa: „De vei crede în Cel răstignit şi înviat, vei vedea pe copilul tău umblînd”. Femeia a zis: „Nimic altceva nu se află în gîndul meu, decît numai să iau aminte la Cel răstignit!” Atunci, apropiindu-se de pat şi cu mîna dreaptă ştergînd grumajii copilului, a zis către dînsul cu faţa lină: „Evstorghie!” Şi îndată copilul şi-a deschis ochii şi a stat pe pat. Atunci s-au înspăimîntat toţi cei din casă. Deci, văzînd maica lui Evstorghie minunea ce s-a făcut prin Epifanie în casa sa, a luat trei mii de arginţi şi i-a dat lui Epifanie. Iar el a zis către dînsa: „O, Elefteria, eu n-am trebuinţă de aceşti bani, ci zi soţului tău, Sinesie, să-i ducă la biserica lui Hristos, Care a sculat pe fiul tău şi să-i dea celor ce se ostenesc acolo”. Aşa a făcut Sinesie şi s-a botezat el, femeia lui şi fiul său, care, fiind mort, l-a înviat Epifanie.

Odată, fiind noi singuri în casă, Epifanie a zis către mine: „Fiule, Polivie, fiindcă Biserica are trebuinţă de preot, în locul părintelui nostru Ioan, te voiesc pe tine să fii în rînduiala aceluia”. Iar mie, căzîndu-mi greu pentru cele grăite şi lepădîndu-mă cu prea multe cuvinte, a sosit vremea bisericii şi, intrînd noi toţi cu Sfîntul Epifanie în biserică, am avut gînd să fug, socotind grea sarcina preoţiei. Deci, cînd am ajuns la altar, Epifanie, apucîndu-mă de mînă, mi-a zis: „Rămîi în locul acesta, pînă va sosi vremea”. Toţi cei ce au auzit cuvîntul acesta s-au înspăimîntat. Atunci eu n-am mai putut să-mi mai mut piciorul din locul acela, parcă eram pironit cu cuie. Şi cînd s-a împlinit toată slujba, atunci a trimis pe unul din diaconi şi m-a adus la jertfelnic şi m-a hirotonit preot; iar după ieşirea din biserică, de frică am căzut la pat şi am zăcut pînă ce a venit Epifanie şi a făcut rugăciune şi îndată m-am sculat.

Altădată a venit un diacon de la Ierusalim şi a spus lui Epifanie despre Ioan, episcopul Ierusalimului, că este iubitor de argint şi, încuind banii, nu-i dă celor ce au trebuinţă. Acest Ioan locuise în mănăstirea marelui Ilarion, cînd Epifanie a locuit împreună cu el. Deci, Epifanie a scris o scrisoare lui Ioan, ca să miluiască pe cei ce au trebuinţă; dar Ioan n-a făcut nimic din cele scrise în scrisoare. Şi nu după multă vreme, Epifanie a zis către mine: „Vino dar, fiule, să mergem în Ierusalim şi, închinîndu-ne, ne vom întoarce înapoi!” Plecînd noi din Cipru, am ajuns cu corabia în Cezareea lui Filip şi de acolo am mers la Ierusalim, unde, rugîndu-ne, am mers la episcopie. Ioan, văzînd pe Epifanie, s-a bucurat foarte mult şi a zis Epifanie lui Ioan: „Frate, dă-mi casă ca să petrec aici cîtăva vreme!” Şi ne-a dat o casă foarte bună. Deci, în fiecare zi, Ioan chema pe Epifanie la masă şi ne ospăta cu bucate şi băuturi scumpe de multe feluri; iar săracii erau lipsiţi de acestea. Deci, oarecînd, Epifanie a zis către Ioan: „O, părinte Ioane, dă-mi argint spre slujbă, căci am să hrănesc nişte bărbaţi din Cipru şi astfel să mă fălesc înaintea acestora cu argintul tău, că cele prea bune din casa ta le dai robului tău spre slava ta şi voi fi lăudat pentru lucrurile tale; numai ţine minte acelea care mi le dai, ca să ţi le dau pe urmă”.

Atunci Ioan a adus şi a pus înaintea lui Epifanie mult argint. Iar Epifanie i-a zis: „O, părinte, mai este la tine spre păstrare şi alt argint?” Ioan a zis către Epifanie: „Destul îţi este acesta spre slujba ta, părinte”. Epifanie i-a zis: „Părinte, adu şi pe acela, ca să fim de mirare la oaspeţi”. Iar el, aducînd şi pe celălalt, Epifanie i-a zis: „Dă-mi pe cele ce fac slăviţi pe cei liberi”. Şi a zis Ioan către Epifanie: „Toate cele ce veselesc pe oamenii tăi primeşte-le şi slujeşte celor de la prînz”.

Epifanie, luînd acea mulţime de argint, ca la o mie cinci sute de litre, am mers în casa cea dată nouă de Ioan ca să găzduim. Şi era un cumpărător de argint cu numele Asterie, care venise în Ierusalim din Roma pentru neguţătorie. Epifanie, chemîndu-l pe acesta şi arătîndu-i argintul s-a tocmit cu el. Şi l-a vîndut lui, luînd de la el aur. Epifanie, luînd aurul, îl împărţea noaptea şi ziua celor ce aveau trebuinţă. Trecînd cîteva zile, Ioan a zis lui Epifanie: „Dă-mi argintul, pe care ţi l-am dat spre slujbă”. Epifanie a zis către Ioan: „Frate, îngăduieşte-mă puţin, căci am să hrănesc pe oaspeţi şi toate ţi le voi da”. Deci, mai trecînd iarăşi cîteva zile, Ioan a zis lui Epifanie, cînd stăteam noi în biserică unde este Lemnul cel mîntuitor al Sfintei Cruci: „Încă odată îţi zic, dă-mi argintul care ţi l-am împrumutat!” Atunci Epifanie a zis lui Ioan cu linişte: „Ţi-am spus, părinte, că ţi-l voi da”. Deci, Ioan, umplîndu-se cu multă mînie, s-a apucat şi s-a ţinut de rasa lui Epifanie, trăgîndu-l de dînsa şi zicîndu-i: „Nu vei ieşi, nu vei şedea şi nu vei fi în pace, pînă ce nu-mi vei da tot argintul, pe care l-ai luat de la mine, nedreptule Epifanie! Dă Bisericii cele ale Bisericii!” Pentru toate acestea, Epifanie nu s-a tulburat, ci avea aceeaşi linişte întru dînsul ca şi mai înainte. Astfel a stat Ioan vreme de două ceasuri, ţinînd şi ocărînd pe Epifanie şi toţi cei ce stăteau de faţă, au obosit de a mai asculta cuvintele cele aspre ale lui Ioan. Deci Epifanie, nemîhnindu-se deloc, a suflat în faţa lui Ioan, care îndată a orbit, şi pe toţi cei ce stăteau de faţă i-a cuprins o frică mare. Atunci Ioan a căzut înaintea lui Epifanie, ca să se roage lui Dumnezeu să-i redea vederea. Iar el i-a zis: „Du-te şi închină-te cinstitei Cruci, şi îţi va da ceea ce ceri”. El stătea nemişcat, rugîndu-se lui Epifanie, care, învăţîndu-l, şi-a pus mîna pe el şi s-a deschis ochiul lui cel drept. Deci, Ioan îl ruga şi pentru cel stîng.

Atunci Epifanie i-a zis: „Lucrul acesta nu este al meu, căci Dumnezeu l-a închis şi Dumnezeu l-a deschis. El a făcut astfel după cum a voit, ca noi să ne înţelepţim”. Iar Ioan, după ce a fost certat şi pedepsit, s-a făcut drept şi cuvios în toate.

După acestea, ieşind noi din cetate ca să mergem în Cipru, erau într-un loc doi comedianţi; iar Epifanie, trecînd prin locul acela, i-a zis unul dintre aceia: „Cuvioase părinte Epifanie, cercetează pe mortul acesta şi aruncă-i un acoperămînt”. Epifanie, auzind acestea, a stat spre răsărit, făcînd rugăciune pentru cel mort, apoi, dezbrăcîndu-se de haină, a aruncat-o mortului spre îmbrăcare. Apoi, Epifanie, urmîndu-şi călătoria, a zis cel ce a grăit cuvintele către cel ce s-a prefăcut că este mort: „Scoală, că a trecut prostul acela!” El, nedîndu-i răspuns, iarăşi l-a strigat. Dar după ce l-a văzut că este cu adevărat mort, şi-a zis în sine: „Mă voi duce şi voi spune acelui străin pricina, ca să învieze pe acesta”.

Deci, alergînd pe urma noastră, a căzut la pămînt, rugîndu-se lui Epifanie şi zicînd: „Mă rog şi mă cuceresc sfinţiei tale, ajută-ne şi cruţă nebunia noastră! Căci, cînd am zis către tine: „Îmbracă pe cel mort…”, după priceperea aceluia am grăit cuvintele şi ai trecut de la noi. O, părinte, nu puţine cuvinte am grăit şi eu către prietenul meu; dar nu era nici glas, nici auzire. Vino, deci, părinte, şi înviază pe cel mort şi ia haina pe care am luat-o de la tine. Şi a zis Epifanie către cel ce grăia: „Mergi, fiule, şi-l îngroapă pe dînsul; căci întîi a murit şi atunci ai cerut haina”. Deci, iarăşi pogorîndu-ne noi în Cezareea, am intrat în corabie şi am mers în Cipru, unde ne-au primit pe noi fraţii cu bucurie mare.

Deci, era acolo un legiuitor oarecare cu numele Isaac, bărbat evlavios, care păzea cu dinadinsul legea mozaică. Acesta lipindu-se de Epifanie şi învăţîndu-se de dînsul credinţa cea dreaptă, s-a luminat. Şi petreceam toţi trei într-o casă.

Odată, sora împăraţilor Arcadie şi Onorie, avînd o patimă şi fiind în Roma, a auzit de Epifanie că tămăduieşte Dumnezeu prin el pe cei bolnavi. Pentru aceasta a trimis în Cipru, ca să aducă la Roma pe Epifanie. Deci, trimişii, ajungînd în Cipru, au arătat scrisorile ce le aveau la episcopie. Şi era acolo un bărbat elin bogat şi foarte gîngav, cu numele Faustinian, care era potrivnic lui Epifanie şi care a găzduit pe bărbaţii cei trimişi la Epifanie. Acestora le zicea Faustinian: „Pentru ce luaţi aminte ca la Dumnezeu, la amăgitorul acesta? Căci, vorbeşte cuvinte seci şi este prea rău în cuvinte”. Mergînd Epifanie într-o zi unde erau meşterii cei ce lucrau biserica, se aflau acolo şi bărbaţii cei trimişi, care stăteau cu Faustinian în locul acela. Unul din zidari, căzînd de la înălţime mare şi venind peste capul lui Faustinian, cel căzut n-a pătimit nici un rău, dar Faustinian a căzut cu faţa la pămînt şi a rămas mort. Apropiindu-se Epifanie de Faustinian, l-a apucat pe el de mînă, zicînd: „Scoală, fiule, întru numele Domnului şi du-te sănătos la casa ta!” Şi îndată s-a sculat Faustinian şi s-a dus sănătos la casa lui. Auzind femeia acestuia de ceea ce s-a făcut, a luat o mie de arginţi şi i-a adus lui Epifanie. Şi a zis Epifanie către femeie: „Du-te, fiică, şi dă-i celor ce se ostenesc la biserică, şi vei avea comoară la Cel Preaînalt”. Şi femeia a făcut astfel.

Deci, trimişii împăratului sileau pe Epifanie să meargă în Roma. Acolo era un cleric din ritori, cu numele Filon, bărbat cuvios. Şi, fiindcă era trebuinţă să pună episcop pe scaunul cetăţii Carpasiului, Epifanie l-a hirotonit pe acesta, din descoperirea lui Dumnezeu, ca episcop pe scaunul cetăţii şi al bisericii Carpasiului. Iar cînd Epifanie a voit să meargă în Roma, a chemat pe cel mai înainte zis, Filon episcopul, şi lui i-a dat stăpînirea bisericii Constanţiei, ca de va fi trebuinţă de clerici, el să-i hirotonească.

Luîndu-mă Epifanie pe mine şi pe Isaac, ne-am dus în Roma şi, intrînd în cetate, era plîns şi bocet mare în palatul cel împărătesc, pentru că sora împăraţilor Arcadie şi Onorie, avînd o patimă la mîna cea dreaptă, multe doctorii folosind, cu nimic nu a ajutat-o. Acea boală mînca cu totul cărnurile ei. Iar ea, fiind cuprinsă de multă durere, a silit pe împăraţi, adică pe Arcadie şi Onorie, să poruncească doctorului să-i dea otravă, ca mai degrabă să treacă din viaţa aceasta. Deci, cei ce ne-au adus pe noi în Roma, au intrat şi au vestit împăraţilor; iar ei au poruncit lui Epifanie să intre înăuntru. Iar Epifanie, ca şi cum nu s-ar fi întîlnit cu astfel de oameni, a intrat fără temere în palatul împărătesc şi s-a apropiat de împăraţi, unde era şi sora acestora, zăcînd pe pat.

Împăraţii, văzînd pe Epifanie, s-au sculat îndată de pe scaune. Şi a zis Epifanie împăraţilor: „Fiilor, această cinste daţi-o lui Dumnezeu, Făcătorul de bine, şi veţi vedea pe sora voastră întru sănătate bună; nu vă nădăjduiţi în stăpînire şi veţi fi păziţi de Domnul!” Însă împăraţii se îndoiau şi se tulburau de cuvintele lui Epifanie. Atunci Epifanie a zis împăraţilor: „Fiilor, de ce vă îndoiţi pentru cele ce vă grăiesc? Veţi vedea darul lui Dumnezeu prin cele ce se grăiesc”. Şi, apropiindu-se Epifanie de pat, unde zăcea sora împăraţilor, a zis către ea cu blîndeţe: „Fiică, nu te îndoi pentru patima ta! Ai nădejde spre Dumnezeul Cel viu şi vei vedea sănătatea ta în ceasul acesta; crede în Fiul lui Dumnezeu, Cel răstignit şi vei umbla în ceasul acesta, fiindcă a încetat durerea trupului tău. Slăveşte pe Dumnezeu, Cel ce ţi-a dat darul să-L ai pe Hristos în mintea ta neîncetat, şi-ţi va fi ţie zid în toată vremea vieţii tale!”

Acestea zicîndu-le Epifanie, a apucat-o pe ea de mînă şi, pecetluind-o de trei ori cu semnul Sfintei Cruci, îndată s-a uşurat de dureri. Văzînd împăraţii ceea ce a făcut Epifanie, s-au înduplecat în sufletele lor ca să-l iubească şi să-l asculte şi să creadă toate cele ce le grăia el, rugîndu-l să fie împreună cu ei în Roma şi să le fie părinte. Pentru aceasta Epifanie îi învăţa şi îi întărea în toate zilele.

Odată, pe fiul surorii împăraţilor care a fost tămăduită de Epifanie, s-a întîmplat de l-a găsit mort pe pat, nefiind bolnav, încît s-a făcut mare plîns în palatul împărătesc. Deci, împăraţii au zis către Epifanie: „Părinte, roagă-te pentru copil, ca să-l dai viu maicii lui”. Şi a zis Epifanie: „Credeţi că pot să fac eu aceasta?” Şi i-au zis lui împăraţii: „Credem că după cum ai vindecat boala de la maica copilului, astfel şi pe copil îl vei pune viu înaintea maicii lui”. Şi le-a zis lor Epifanie: „De va învia fiul surorii voastre, veţi crede şi vă veţi boteza în numele Celui răstignit?” Împăraţii au zis: „De vei învia pe copil, noi vom crede şi ne vom boteza!” Atunci, apropiindu-se Epifanie de patul copilului şi pecetluind tot trupul lui cu semnul Sfintei Cruci şi rugîndu-se Celui ce omoară şi înviază, a zis către copil: „Scoală, fiule, în numele lui Iisus Hristos Cel răstignit!” Şi îndată copilul a şezut pe patul lui. Atunci, crezînd împăraţii că Epifanie a înviat pe copil prin rugăciune, l-au rugat să-i lumineze cu Sfîntul Botez. Iar Epifanie a zis către dînşii: „Întru toate primesc dreapta voastră credinţă, pentru că Dumnezeu este Cel ce vă ridică spre aceasta. Însă fără învoirea episcopului Romei nu pot face aceasta, ca nu cumva să se scîrbească asupra mea”. Deci, împăraţii, îndată au chemat pe episcopul romanilor şi i-au povestit toate. Auzind episcopul aceasta de la împăraţi, s-a bucurat foarte mult şi i-a dat voie să-i boteze.

După ce au intrat în botezător, ca să se boteze de Epifanie şi, făcîndu-se toată slujba cea mai înainte de botezare, a intrat întîi Arcadie şi lua aminte. Şi, iată, trei bărbaţi, purtînd haine albe, ţineau pe Epifanie, unul la dreapta, altul la stînga şi celălalt urmînd înapoia lui, şi s-a înfricoşat cu frică mare. Deci, Epifanie a cunoscut din faţa lui Arcadie că vedenie a văzut şi a zis către dînsul: „Ia aminte de sineţi, fiule, şi fii păzind cele ce le vezi”. Epifanie avea un obicei, că pînă nu se tulbura apă, nu băga pe nimeni în scăldătoare. După ce s-a luminat Arcadie, a băgat şi pe Onorie şi a văzut aceeaşi vedenie. După aceea, s-a pogorît sora lor, Procliani, cu fiul ei, care era femeia unuia din patricieni.

După ce s-au botezat ei, Epifanie a petrecut cu ei şapte zile, învăţîndu-i. Iar după şapte zile, cînd şi-au schimbat ei hainele cele nou luminate, a zis Epifanie împăraţilor: „Fiilor, rămîneţi în linişte, că lupul nu vă va mai stăpîni pe voi. A fugit de la voi durerea, scîrba şi suspinarea. Fiţi cu luare aminte la Înviere şi nu vă mîhniţi pentru cei ce ies din această viaţă. Că cei ce au crezut lui Hristos, s-au îmbrăcat în Hristos şi pe El îl au în ajutor; şi va cere copilul, care a murit şi a înviat, luînd darul Sfîntului Botez, să se ducă la Mîntuitorul şi să-L vadă în mare slavă, lăudîndu-se de îngeri”. A doua zi, cînd Epifanie era în palatul împărătesc şi învăţa pe împăraţi, s-a făcut în mijlocul nostru bună mireasmă. Epifanie a zis împăraţilor: „Fiii luminii, sculaţi-vă şi vă rugaţi!” Iar copilul zăcea pe pat. Atunci Epifanie, făcînd rugăciune, au auzit toţi din palat, ca şi cum mult popor ar fi zis: „Amin”, şi copilul îndată şi-a dat sufletul. Rămînînd noi un an întreg la Roma, Epifanie a făcut şi alte multe semne acolo.

Cînd a hotărît Sfîntul Epifanie să mergem în Cipru, au zis împăraţii către el: „Părinte, ia mult aur pentru trebuinţa Bisericii, ca să dai celor ce au trebuinţă”. Epifanie le-a zis: „Fiilor, faceţi voi ceea ce doriţi şi eu mă voi bucura pentru darea voastră; iar mie nu-mi daţi greutate, deoarece Dumnezeul meu le dă toate tuturor, hrănind pe toţi în această viaţă”. Împăraţii i-au adus mult aur, dar Epifanie n-a primit, şi a zis să ne aducă în corabie cîteva pîini spre împărtăşirea noastră. Deci, plecînd de la Roma, am ajuns în Cipru după patruzeci de zile, unde fraţii ne-au primit cu mare bucurie.

Sfîntul Epifanie avea obiceiul să iasă noaptea la gropniţele unde zăceau moaştele sfinţilor mucenici şi acolo ruga pe Dumnezeu pentru fiecare din cei ce se necăjea. Precum un prieten, rugîndu-se de alt prieten, dobîndeşte ceea ce îl roagă, tot aşa şi Dumnezeu îi asculta cererile lui. Într-o vreme, făcîndu-se foamete mare şi neaflîndu-se pîine în tîrg, Faustinian cel nemilostiv avea multe magazii pline cu grîu şi cu orz. Acesta, luînd aur, dădea fiecăruia din cei ce aveau trebuinţă, trei măsuri pe arginţi şi astfel era multă strîmtorare în cetate. A zis Epifanie către Faustinian: „O, prea-bunule, dă-mi grîu spre hrana oamenilor şi eu îţi voi da datoria tuturor”. Iar nemilostivul Faustinian, auzind nişte cuvinte ca acestea, a zis lui Epifanie: „Du-te şi roagă pe Dumnezeul pe Care tu Îl cinsteşti şi îţi va da grîu pentru hrana prietenilor tăi”.

Epifanie, ieşind într-o noapte la gropniţe, ruga pe Dumnezeu să hrănească pe cei ce se strîmtorau. Şi era o capişte veche, care se numea „întemeierea lui Die”. Se zice că de această capişte, dacă s-ar fi apropiat cineva din oameni, îndată îl apuca moartea. Deci, pe cînd Epifanie se ruga lui Dumnezeu, pentru cei ce se necăjeau, a auzit un glas: „Epifanie, să nu te superi”. Iar el a zis: „Cine este, Doamne?” Şi a zis către dînsul: „Mergi în capiştea ce se numeşte „Întemeierea lui Die”. Acolo se vor risipi peceţile uşilor şi, intrînd înăuntru, vei afla aur mult; să-l iei şi, cumpărînd tot grîul şi orzul lui Faustinian, să dai hrană celor ce au trebuinţă. Epifanie, mergînd la capişte şi apropiindu-se de intrare, îndată au căzut peceţile şi uşile s-au deschis şi, intrînd înăuntru, a aflat mult aur. Deci, luîndu-l, l-a dat lui Faustinian, zicînd: „Ia banii şi dă-mi mie grîul”. Iar iubitorul de bani şi pierzătorul Faustinian, primind aurul, i-a dat din grîu cîte trei măsuri şi Epifanie dădea grîu fiecăruia cît avea trebuinţă; iar banii n-au lipsit pînă ce a cumpărat toate bucatele care le adunase Faustinian.

Din această pricină s-a făcut multă îmbelşugare tuturor oamenilor; iar în casa lui Faustinian multă strîmtorare. Răul şi silnicul Faustinian, fiind strîmtorat prin iubirea lui de bani, ocăra, socotind că această sărăcie a venit asupra casei lui de la Epifanie. Deci, avînd corăbiile lui, a mai luat şi alte cinci şi, dînd bani lui Lorin credinciosul său, l-a trimis în Calabria, ca să cumpere de acolo grîu spre hrana casei lui. Ducîndu-se corăbiile şi umplîndu-se de grîu şi de alte feluri de bucate, au mers pe mare patru luni, avînd grîul de la o sută de stadii, de la Constanţia. În dreptul locului ce se numeşte Diansitiriu, s-a pornit furtună pe mare şi s-au primejduit toate corăbiile lui Faustinian, care erau încărcate cu grîu, încît tot grîul l-a scos marea la ţărmuri. Auzind Faustinian aceasta, s-a pogorît îndată la mare şi, văzînd cu ochii cele ce i s-a făcut, avîndu-şi mormîntul deschis, adică gura sa, a început ticălosul a huli pe Cel Înalt şi a aduce lui Epifanie ocări ca acestea: „Iată, vrăjitorul şi înşelătorul acesta, nu numai pe pămîntul cel uscat lucrează rău casei mele, ci şi pe mare, trimiţînd diavoli, opreşte de a intra cele pentru slujba casei mele. O, ce vînt a adus înşelătorul acesta aici!”

Zicînd acestea şi mai multe decît acestea, s-a dus în casa sa, temîndu-se de Epifanie. Deci, adunîndu-se toţi din cetate, bărbaţi, femei şi copii, au luat grîul şi l-au dus la casele lor, adunîndu-şi cheltuiala lor, unul pentru un an, altul pentru doi ani. Ticălosul Faustinian, avînd femeie care săvîrşea lucruri bune, aceasta în ascuns de bărbatul ei a trimis lui Epifanie două mii de arginţi, ca să-i dea grîu pentru hrana casei sale. Şi a zis Epifanie către femeie: „Ţine arginţii în casa ta şi ia grîu cît îţi trebuieşte şi, cînd roadele vor umple pămîntul, atunci să-mi dai cele ce ai luat”. Aşa a făcut femeia.

În episcopie era un diacon, cu numele Savin, avînd meşte-şugul a scrie frumos. Acesta era blînd şi împodobit cu dreaptă viaţă. Toţi monahii în episcopie eram optzeci, însă Savin strălucea mai mult între noi. Pe acesta l-a pus Epifanie judecător al lucruri-lor bisericeşti. Deci, odată, s-au judecat de Savin doi bărbaţi, unul bogat şi altul sărac; iar bogatul avea mai multă dreptate decît săracul. Deci, Epifanie, stînd într-un loc ascuns şi ascultînd judecata, a auzit pe Savin, miluind mai mult şi plecîndu-se la judecată spre cel sărac. Atunci Epifanie, venind în mijloc, a zis lui Savin cu faţa lină: „Du-te, fiule, scrie frumos şi, avînd pomenire de dumnezeieştile Scripturi, du-te desăvîrşit la judecată şi auzi pe Făcătorul de bine, strigînd şi zicînd: „Să nu cauţi la faţa omului cînd faci judecată”.

Deci, de atunci Epifanie judeca pe toţi cei ce veneau să se judece, că de dimineaţă pînă la ceasul al noulea asculta pe cei ce se judecau şi de la al noulea pînă dimineaţă, nu se mai vedea de nimeni dintre oameni.

Între fraţii care erau la episcopie, era şi unul semeţ la faţă, avînd foarte frumos meşteşugul scrierii; iar numele lui era Rufin. Acesta era unit cu Faustinian şi în fiecare zi aducea multe ocări asupra lui Epifanie; iar el cu multă blîndeţe domolea semeţia lui. Din pricina lui Faustinian şi din lucrarea diavolului, care lucra între ei, acesta a căutat să omoare pe Epifanie, unindu-se Faustinian cu monahul şi zicînd către dînsul ticălosul: „De vei ucide pe înşelătorul acesta, vei şedea tu pe scaun”. Rufin era cel mai de pe urmă diacon al bisericii, de aceea el avea slujbă să împodobească scaunul episcopului. Deci, luînd un cuţit ascuţit, l-a pus drept pe şezătura scaunului, şi deasupra lui acoperămîntul scaunului. Epifanie, vrînd să şadă pe scaun, a zis către cel ce a făcut vicleşu-gul: „Fiule, ridică acoperămîntul de pe scaun”. Iar el, neascultînd cuvîntul lui Epifanie, luînd acoperămîntul ce acoperea cuţitul, a căzut cuţitul la picioarele lui Rufin diaconul şi s-a înfipt în piciorul lui cel drept. Atunci Epifanie a zis către Rufin: „Încetează de neorînduiala ta, fiule, ca nu cumva să te primejduieşti, nu după multă vreme. Deci, ieşi din biserică, că nu eşti vrednic să te împărtăşeşti cu dumnezeieştile Taine”. Ieşind Rufin din biserică, s-a dus la episcopie şi după trei zile şi-a sfîrşit viaţa.

În vremea aceea, împăratul Teodosie, nu ştiu din ce pricină îmbolnăvindu-se de picioare, de la genunchi în jos, s-a slăbit foarte tare şi a zăcut pe pat timp de şapte luni. Acesta a trimis soli la Epifanie în Cipru, ca să vină la împărăteasca cetate a lui Constantin şi să ajute celui ce se chinuia. Ajungînd cei trimişi de către împărat, necazul şi lacrimile fraţilor opreau pe Epifanie să nu iasă din Cipru; căci, dacă ieşea, toţi fraţii îşi rugau moartea; iar cei trimişi de către împărat sileau pe Epifanie să meargă la cetatea cea împărătească, Sfîntul Epifanie le-a zis lor: „Mergeţi, fiilor, la împărat şi eu voi veni după voi”. Ei au zis: „Nu te mînia, părinte, că este porunca împăratului, şi nu putem să facem altfel, ca nu cumva să ne primejduim, mai ales că împăratul, aflîndu-se în boală, aşteaptă venirea ta”.

Deci, de abia a înduplecat pe Epifanie să meargă cu dînşii. Epifanie, chemînd pe Filon, iubitorul de Dumnezeu episcop, i-a poruncit lui să poarte grija de trebuinţa bisericească. După aceea s-au adunat toţi părinţii şi fraţii şi, învăţîndu-se de la Epifanie cele ce se cuvin, i-a sărutat pe toţi şi a plecat către cetatea împără-tească. Deci, intrînd noi în cetatea lui Constantin, i s-a vestit împăratului venirea lui Epifanie; iar el a poruncit să intrăm în palatele împărăteşti. Epifanie mergea cu multă îndrăzneală la împărat; iar el, nemaiputînd să grăiască de durere, zăcea pe pat.

După ce Epifanie s-a apropiat de împărat, acesta i-a zis: „Părinte, roagă-te pentru mine ca să mă fac sănătos!” Epifanie a zis împăratului: „Rabdă, fiule, întru Cel răstignit şi vei avea aceasta totdeauna; să ai pe Dumnezeu în minte şi nici un rău nu te va stăpîni pe tine; fă-te milostiv spre cei necăjiţi şi vei fi miluit de Dumnezeu; fii ca un împărat, cinstind mai mult pe Cel ce ţi-a dat ţie darul”. Epifanie, zicînd acestea împăratului, s-a apropiat de el şi, atingîndu-se de picioarele lui, l-a pecetluit de trei ori cu semnul Sfintei Cruci şi a zis împăratului: „Scoală, fiule, de pe pat, că a încetat durerea de la picioarele tale”.

Auzind acestea împăratul, îndată s-a sculat, nemaiavînd nici un rău la picioarele sale, şi a zis către Epifanie: „Porunceşte-mi, părinte, orice şi te voi asculta pe tine întru toate”. Epifanie a zis împăratului: „Să ai cuvîntul lui Dumnezeu în sufletul tău şi nu vei avea trebuinţă de mine”. Acestea şi multe altele zicînd Epifanie împăratului, a sosit vremea prînzului, şi a zis Epifanie către împărat: „Mergi, fiule, la masă şi binecuvintează pe Făcătorul de bine”. Epifanie era vesel şi cuviincios, avînd cuvînt îndulcit cu dumnezeiasca sare. Deci, cînd fiica lui Teodosie a căzut în patimă la Roma, adică sora lui Arcadie şi Onoriu, atunci şi ei au mers în Roma şi au stat cu dînsa vreme de cinci ani, că acolo era măritată cu bărbat. Auzind atunci împăratul Teodosie că Epifanie a venit în Roma şi a tămăduit pe fiica lui şi pe fiul ei, fiind mort, l-a înviat, şi că, împreună cu aceştia, a botezat pe Arcadie şi Onoriu, s-a bucurat foarte mult şi pentru aceea i-a scris lui ca unui tată. Deci, cînd eram în cetatea lui Constantin, a venit Arcadie şi Onoriu de la Roma şi s-a bucurat foarte mult.

Din porunca împăratului, Faustinian a fost adus de la Cipru, fiind pîrît că a grăit de rău pe împărat şi din porunca lui a fost pus sub pază. Epifanie, auzind acestea, a mers în locul acela unde era ţinut Faustinian şi i-a zis lui: „De-ţi este trebuinţă o, fiule, să grăieşti prin noi cuvînt la împărat şi te vei elibera din această închisoare”. Faustinian a zis lui Epifanie: „Du-te, înşelătorule, şi înşeală bărbaţii proşti, iar cuvintele acestea nu le grăi lui Faustinian. Ai venit aici ca să te bucuri prin cuvintele tale de primejdia mea. Fugi de aici în Cipru, du-te în Fenicia şi acolo fă-ţi neîncetat vrăjile şi răutăţile tale”. Deci, după ce Faustinian a zis aceste ocări lui Epifanie, m-a luat pe mine şi am mers în palatele împărăteşti, ca să luăm voie de la împărat şi să plecăm în Cipru. După aceea, împăratul a rugat pe Epifanie ca să mai zăbovească în împărăteasca cetate încă cîteva zile; însă Epifanie i-a spus că nu poate să mai stea; dar în cele din urmă împăratul a înduplecat pe Epifanie prin cuvinte. Deci, a doua zi a intrat oarecare din cei ce spun răspunsurile în palatele împărăteşti şi a spus că Faustinian Ciprianul şi-a săvîrşit viaţa.

Epifanie, auzind acestea, a plîns pe Faustinian. Atunci împăratul a voit ca toate averile lui Faustinian să le trimită în vistieria împărătească, mai ales că nu avea fii. Iar Epifanie a zis împăratului: „Fiule, vezi să nu faci păcat, că femeia lui Faustinian este cinstitoare de Dumnezeu din inimă, pleacă-te cuvintelor lui Epifanie şi-ţi va fi darul de la Cel Preaînalt”. Atunci împăratul a dat lui Epifanie toată stăpînirea peste lucrurile lui Faustinian. Apoi Epifanie a zis către împărat: „Fiule, am pe Dumnezeu, Care îmi dă cele de trebuinţă, iar acestea toate, cu voia femeii lui, să le dăm celor ce au trebuinţă”. Epifanie, zicînd acestea, împăratul a răspuns: „Părinte, cere cele ce ai de trebuinţă şi îţi voi da cu toată plăcerea”. Epifanie a zis către împărat: „Fiule, păzeşte cuvintele mele şi totdeauna să mă ai în sufletul tău”.

Zicînd el acestea, împăratul a ieşit din palat împreună cu noi şi a rugat pe Epifanie să-l binecuvinteze. Deci Epifanie, făcînd rugăciunea, a binecuvîntat pe împărat şi l-a sărutat, apoi împăratul s-a întors în palatul lui cu pace. Iar noi, intrînd în corabie, am ajuns după nouă zile în Cipru, şi ne-au primit fraţii cu bucurie mare. Aici am găsit pe femeia lui Faustinian, plîngînd pe bărbatul ei; iar Epifanie a mîngîiat-o de toată mîhnirea ei şi ea s-a plecat cuvintelor lui. Apoi l-a rugat să-i dea pecetea cea întru Hristos. După ce a botezat-o a hirotonit-o diaconiţă a Bisericii şi, cu voia lui Epifanie, împărţea toate lucrurile ei la cei ce aveau trebuinţă.

Odată, Epifanie a vorbit cu Aetie, episcopul valentinianilor – că erau în Constanţia mulţi adepţi ai eresului acesta – şi Aetie, pornindu-se cu prea multe cuvinte şi grăind multe hule asupra Celui Preaînalt, Epifanie a zis către dînsul: „Aetie, răucredinciosule, pune strajă gurii tale şi nu mai grăi cuvinte fără de rînduială”. Deci, îndată a amuţit Aetie, după cuvîntul lui Epifanie, şi din ziua aceea n-a mai putut să grăiască nici un cuvînt. Văzînd cei ce împărtăşeau eresul lui, că l-a amuţit prin cuvînt, toţi au căzut înaintea lui Epifanie şi au lepădat credinţa lor, făcîndu-se dreptcredincioşi. Astfel, Aetie a petrecut şase zile negrăind şi în a şaptea zi şi-a sfîrşit viaţa. Erau încă şi alte multe eresuri în latura Ciprului, ca acestea: sofişti, sabeliani, nicolaiteni, simoniani, vasilidiani, carpocratiani. Pentru aceştia Epifanie a scris epistole împăratului Teodosie ca, din porunca împăratului, să-i izgonească din ostrov, că între dînşii erau bărbaţi bogaţi, cărora le erau încre-dinţate dregătorii de obşte şi, astfel fiind, smerea pe cei credincioşi.

Primind împăratul scrisoarea lui Epifanie, a scris astfel: „Oricine nu se va pleca părintelui Epifanie, episcopul ţării Ciprului, prin dumnezeieştile cuvinte, să iasă din ostrov şi să locuiască unde va voi. Iar dacă unii, fiind prieteni şi fii ai pocăinţei, vor mărturisi părintelui cel de obşte că, fiind rătăciţi, vor să vină la calea adevărului, să rămînă în ostrov, învăţîndu-se de la părintele cel de obşte”. Deci, această poruncă împărătească aducîndu-se şi arătîndu-se de un om al împăratului, mulţi dintre dînşii s-au alăturat lui Epifanie; iar cei ce nu s-au aplecat, îndată au fost izgoniţi din ostrov. Astfel, turma cea cuvîntătoare a bunului păstor a fost curăţată de lupii cei răpitori.

Sfîntul Epifanie, petrecînd în arhierie şi în osteneli ani îndelungaţi şi ajungînd la adînci bătrîneţi, s-a apropiat de fericitul său sfîrşit. Dar mai înainte de sfîrşit, a fost trebuinţă să se ostenească la împărăteasca cetate pentru nişte pricini ca acestea: Eudoxia, soţia împăratului Arcadie, care după tatăl său, Teodosie, a împărăţit la Răsărit, sfătuindu-se împreună cu Teofil arhiepiscopul Alexandriei, la izgonirea cea nevinovată a preasfinţitului Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului, despre care s-a scris pe larg în viaţa Sfîntului Ioan Gură de Aur, au pornit pe Epifanie cu scrisorile lor amăgitoare, să vină la dînşii la sobor, pentru că Teofil scrisese lui Epifanie foarte multe scrisori asupra lui Ioan, cum că el se împărtăşeşte de ideile lui Origen, şi pentru aceea împărăteasa s-a pornit să-l surghiunească. Deci, Epifanie, îndată s-a plecat lui Teofil; căci nu ştia că Teofil are urîciune asupra lui Ioan.

Deci, Sfîntul Epifanie, luîndu-mă pe mine şi pe Isaac, am venit în cetatea lui Constantin. Dar, intrînd noi în cetate, era mare tulburare pentru Ioan; căci el era mult iubit de cetăţeni. Dar unele mănăstiri şi locaşuri care luau bani şi cele de trebuinţă de la împărăteasa, nu voiau să primească pe Ioan.

Deci, intrînd noi într-una din mănăstiri, au silit pe Epifanie să le hirotonească un diacon, căci aveau nevoie la slujba bisericească. Făcînd acestea şi auzind Ioan, a scris o epistolă lui Epifanie. Asemenea şi Epifanie a scris împotriva lui Ioan. Şi a auzit şi împărăteasa că s-au învrăjbit Ioan cu Epifanie.

Atunci împărăteasa Eudoxia a chemat pe Epifanie şi i-a zis: „Părinte Epifanie, toată împărăţia romanilor este a mea şi toată preoţia bisericilor de sub împărăţia mea este a ta; fiindcă Ioan este străin de buna rînduială a preoţiei şi se poartă fără de rînduială împotriva împăraţilor, avînd în el oarecare eres. Pentru aceasta, de multe zile mă supără gîndul să fac sobor şi să-l lepăd din această rînduială, ca pe un nevrednic de preoţie şi să pun altul pe scaun, care va putea să ţină preoţia, ca astfel împărăţia mea să fie în pace întru toate”. Pe cînd împărăteasa grăia acestea către Epifanie, trupul îi tremura din multa ei mînie. Apoi a zis către dînsul: „Fiindcă sfinţia ta eşti aici din voia lui Dumnezeu, nu este trebuinţă să dau de osteneală pe ceilalţi părinţi; deci, pe care ţi-l va descoperi Dumnezeu, fă-l episcop; iar pe Ioan scoate-l din Biserică”.

Epifanie a zis către împărăteasă: „Fiică, fără pomenire de rău, ascultă pe părintele tău”. Împărăteasa a zis către Epifanie: „Orice-mi vei porunci sfinţia ta, eu te voi asculta ca din gura lui Dumnezeu”. Epifanie a zis către împărăteasă: „Dacă se prihăneşte Ioan şi se mustră pentru eresul care zici, şi nu mărturiseşte că a greşit, este nevrednic de preoţie; atunci, orice va porunci stăpînirea voastră, voi face. Iar dacă, pentru ocara voastră, voiţi să izgoniţi pe Ioan din Biserică, Epifanie nu se învoieşte la aceasta. Pentru că firea împăraţilor este să ocărască şi să ierte, fiindcă şi voi aveţi Împărat în cer, Căruia îi greşiţi după obicei şi vă iartă vouă, dacă şi voi veţi ierta celor ce vă ocărăsc pe voi, după cum zice Evanghelia: Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru Cel din ceruri milostiv este„. Atunci împărăteasa a zis către Epifanie: „De vei face împiedicare, părinte Epifanie, de a se izgoni Ioan, voi deschide capiştile idolilor, voi face pe oameni să li se închine lor şi voi face pe cele din urmă mai rele decît cele dintîi”. Cînd ea grăia acestea cu amărăciune, au curs lacrimi din ochii ei. Epifanie a zis: „Fiică, eu sînt nevinovat de această judecată”.

Epifanie, zicînd acestea, m-a luat pe mine şi am ieşit din palatul împărătesc; iar Isaac, fiind bolnav, n-a intrat împreună cu noi la împărăteasă. Deci, a străbătut vestea prin toată cetatea, zicînd că marele preot Epifanie, episcopul Ciprului, a intrat la împărăteasă şi a surghiunit pe marele Ioan. Isaac, auzind acestea, a fugit de Epifanie, intrînd într-o mănăstire şi a rămas acolo, fără să ştim noi. Epifanie plîngea pentru Isaac şi se ruga lui Dumnezeu să-i arate unde petrece. Atunci i-a arătat. Şi am mers la el, dar Isaac s-a întors de la Epifanie, zicînd: „Nu mai voiesc să fiu cu tine, pentru păcatul pe care l-ai făcut asupra lui Ioan”. Stînd noi în mănăstire trei zile, de abia am înduplecat pe Isaac să meargă cu noi. Încă şi Sfîntul Ioan Gură de Aur s-a încredinţat că Sfîntul Epifanie s-a învoit la surghiunia lui şi, luînd hîrtie, i-a scris: „Înţelepte Epifanie, tu ai luat parte la surghiunia mea, dar nu vei mai şedea pe scaunul tău”. Asemenea încă şi Epifanie a scris împotriva lui Ioan: „Pătimitorule, bate şi biruieşte; şi pentru că ai crezut că m-am învoit la surghiunia ta, în locul în care te-ai surghiunit nu vei ajunge”.

Fraţilor, acestea le-am scris, ca să nu arunce cineva prihană asupra lui Epifanie, ca unul ce a făcut atîtea bunătăţi. Era oare cu putinţă, să se coboare el la atîta răutate? Să nu fie! Noi, intrînd în palatul împărătesc, Epifanie a luat voie de la împăraţi să mergem în Cipru. Epifanie, fiind întrebat de împăratul Arcadie de cîţi ani este, el a răspuns: „Sînt de o sută cincisprezece ani, fără trei luni. Astfel, de şaizeci de ani m-am făcut episcop şi am cincizeci şi cinci de ani, fără trei luni în episcopie”. Despre acestea l-a întrebat împăratul în ziua cînd aveam să ne suim în corabie.

Suindu-ne în corabie, Epifanie a şezut în pîntecele corabiei împreună cu noi. El avea obiceiul să ţină neîncetat în mîinile sale Sfinta Evanghelie. Deci, suspinînd şi plîngînd de trei ori, a deschis Sfinta Evanghelie şi iarăşi închizîndu-le, a plîns şi a făcut rugăciune. Apoi după rugăciune a şezut în pîntecele corabiei şi a început iarăşi a plînge şi a zice către noi: „O, fiilor, de mă iubiţi pe mine, păziţi poruncile mele şi dragostea lui Dumnezeu va petrece întru voi. Voi ştiţi prin cîte supărări am trecut în viaţa aceasta şi n-am ţinut socoteală de nici un necaz. Ci totdeauna mă bucuram, căutînd la milostivul Dumnezeu, Care nu m-a părăsit pe mine, ci mă păzea de bîntuiala vicleanului; căci, cei ce iubesc pe Dumnezeu, toate le lucrează spre bine. Deci, fiii mei doriţi, altădată fiind eu într-un loc pustiu şi săvîrşind rugăciune la Hristos, ca să mă izbăvească de bîntuiala potrivnicului, au năvălit asupra mea mulţi diavoli, care, apucîndu-mă şi aruncîndu-mă de picioare, mă tîrau pe pămînt; iar unii dintre dînşii, mi-au făcut şi răni. Acestea mi s-au făcut zece zile. De atunci n-am mai văzut în faţă pe diavolul în toate zilele vieţii mele; ci au săvîrşit răutatea lor asupra mea prin oamenii cei răi.

Multe rele mi s-au întîmplat în Fenicia, de la silonienii cei fără de rînduială; în Egipt, de la tiostinenii cei necuraţi; în Cipru, de la valentinenii cei fărădelege şi de la celelalte eresuri. O, fiilor, puneţi mintea voastră şi ascultaţi cuvîntul păcătosului Epifanie: „Nu fiţi poftitori de bani, căci mulţi bani se vor adăuga vouă. Nu urîţi pe nici un om şi veţi fi iubiţi de Dumnezeu. Nu clevetiţi pe fratele vostru, că patima diavolească nu vă va domni pe voi. Întoarceţi-vă de la toate eresurile, ca de la nişte fiare cu venin purtător de moarte, pentru care v-am dat vouă lămuriri în cărţile ce se numesc „Panarii”. Întoarceţi-vă şi feriţi-vă de plăcerile lumii, care gîdilă pururea trupul şi gîndul. Aveţi iscusinţă, că este adăugirea satanei, căci de multe ori şi trupul liniştindu-se, gîndul celor fără de luare aminte are nălucire spre cele urîte. Iar cînd mintea noastră se trezeşte şi are pomenire pururea de Dumnezeu, cu lesnire putem să biruim vrăjmaşul”.

Epifanie zicînd acestea şi mai multe ca acestea, a chemat pe toţi cei din corabie şi le-a zis: „Fraţilor, ni se cade nouă ca, cu toată tăria, să ne rugăm iubitorului de oameni Dumnezeu să ne păzească pe noi ca nici unul din cei din corabie să nu piară; căci o să se facă un vifor mare. Bucuraţi-vă, deci, că nici o supărare nu se va atinge de toţi cei din corabie!” După acestea, mi-a zis: „Fiule Polivie”. Eu i-am răspuns: „Ce este, părinte?” El mi-a zis: „Dacă vom merge la Constanţia, stai şapte zile în cetate; apoi du-te în Egipt şi suie-te în Tebaida cea de sus şi acolo paşte oile lui Hristos. Însă ia seama de tine, fiule, martor îţi pun cerul şi pămîntul, să nu faci într-altfel. Pentru că dacă cuvintele mele nu le vei asculta şi nu te vei duce, cu pierzare vor pieri şi în deşert se vor face ţie toate cîte ai zidit şi vei fi netrebnic înaintea tuturor oamenilor; iar de vei asculta cuvintele mele şi vei păzi porunca Domnului, Care mi-a poruncit Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, vei fi binecuvîntat înaintea Lui în toate zilele”. Zicînd acestea către mine, m-a sărutat.

Apoi, întorcîndu-se către Isaac, i-a zis: „Fiule Isaac”. Iar el a răspuns: „Ce este, părinte?” „Tu, fiule, să rămîi în Constanţia, pînă ce ţi se va porunci ţie; să mergi pe calea drepţilor!” Epifanie zicînd acestea către Isaac, l-a sărutat. Chemînd pe toţi corăbierii, le-a zis: „Să nu vă speriaţi, fiilor, căci multă pornire va face marea, ci rugaţi-vă lui Dumnezeu şi El vă va ajuta”. Şi era al unspre-zecelea ceas din zi, cînd Epifanie ne-a învăţat acestea. Şi a zis unuia din corăbieri: „Nu ispiti, ca să nu fii ispitit!” Iar la apusul soarelui s-a ridicat o furtună mare pe mare. Epifanie era în pîntecele corabiei, avînd mîinile întinse şi Evanghelia era pusă pe pieptul lui, ochii deschişi şi glasul lui nu se auzea.

Noi toţi, fiind cuprinşi de frică, socoteam că Epifanie se roagă lui Dumnezeu pentru valul mării. Şi a ţinut viforul două zile şi două nopţi. A treia zi, Epifanie mi-a zis: „Fiule Polivie, zi corăbierilor să aprindă lemne şi să facă cărbuni, iar tu ia tămîie şi adu aici”. Şi am făcut aşa. Apoi a zis către mine: „Pune tămîia în căţuie”. Atunci el a zis: „Rugaţi-vă, fiilor”, şi a făcut şi el rugăciune, după cum zăcea cu faţa în sus, şi după rugăciune ne-a sărutat pe toţi şi a zis: „Mîntuiţi-vă, fiilor, că Epifanie, nu vă va mai vedea pe voi în această viaţă”. Şi îndată şi-a dat sufletul, iar viforul mării a încetat numaidecît.

Văzînd acestea am căzut împreună cu Isaac pe grumajii lui şi am plîns cu amar. În acel ceas a căzut întuneric pe ochii noştri. Unul din corăbieri, căruia Epifanie i-a zis, pe cînd era în viaţă: „Nu ispiti, ca să nu fii ispitit”, a alergat la picioarele lui Epifanie şi a voit să-i ridice haina să vadă dacă este tăiat împrejur. Iar Epifanie, cum zăcea mort, ridicînd piciorul drept, l-a lovit în faţă şi l-a aruncat din corabie la pisc, rămînînd mort două zile. Deci, în acea zi, luîndu-l corăbierii, l-au dus la Epifanie şi, după ce l-au pus lîngă picioarele lui şi, atingîndu-se, a înviat. Din această pricină a căzut frică peste toţi cei din corabie. Noi, mergînd către Constanţia, la locul ce se numeşte Diansitirion, au ieşit corăbierii din corabie, au înconjurat cetatea şi cu glas tare au strigat: „Bărbaţi fraţi, cei ce locuiţi în Constanţia, mitropolia cu bărbaţi mulţi, pogorîţi-vă la mare în locul ce se numeşte Diansitirion şi luaţi cinstitele moaşte ale Cuviosului Părintelui nostru Epifanie, că şi-a sfîrşit viaţa cea omenească.

Atunci a căzut întuneric peste toată cetatea şi oamenii, ţinîndu-se de mîini unul de altul, se pogorau la mare, făcînd mare bocet. Toată împărăţia se tîra în cetate, vărsînd lacrimi pe cale. Atunci trei orbi, ce erau în latura ce se numeşte „Stornici”, au pornit pe cale şi nimeni nu le dădea mîna acestora, să ajungă mai degrabă în cetate. Unul din cei trei, cu numele Prosexie a zis: „Sfinte al lui Dumnezeu, Cuvioase Epifanie, fă-ne să vedem, ca şi noi să ne închinăm cinstitelor tale moaşte”. Şi îndată au văzut. Intrînd în cetate, s-au închinat cinstitelor moaşte ale cuviosului părinte şi au povestit ceea ce li s-a întîmplat pe cale şi toţi, auzind acestea, slăveau pe Dumnezeu, Cel ce dă unele ca acestea robilor Săi celor vrednici.

Luînd din corabie moaştele, le-au pus în biserică cu multă cinste şi se săvîrşeau minuni de la sfintele moaşte, că cei ce erau bolnavi se tămăduiau de orice boală erau cuprinşi. După zece zile, adunîndu-se din tot ostrovul (insula), arhierei, preoţi, egumeni şi nenumărat popor, au îngropat cu cinste sfintele lui moaşte în acea biserică, slăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe un Dumnezeu în Treime, Căruia şi de la noi I Se cuvine slavă, cinste şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Notă – În viaţa Sfîntului Epifanie se pomeneşte de împăraţii Arcadie şi Onorie, fiii marelui Teodosie împăratul, care au fost trimişi să împărăţească în Roma, după moartea împăratului Graţian. Şi care au chemat pe Sfîntul Epifanie ca să tămăduiască pe sora lor de o boală ce o cuprinsese. Deci, mergînd Sfîntul Epifanie în Roma, a tămăduit-o cu rugăciunea; iar pe fiul ei, care murise de năprasnă, l-a înviat şi l-a botezat. Apoi a botezat şi pe mama pruncului şi pe împăraţii Arcadie şi Onorie. De aici poate li se va părea unora că ei ar fi fost închinători de idoli, dar nu este aşa. Pentru că ei erau dreptcredincioşi din copilărie, dar unii din acele vremi aveau obiceiul a nu se boteza de mici, ci primeau Sfîntul Botez după mai mulţi ani. Iar ce le-a zis Sfîntul Epifanie: „Credeţi întru Cel răstignit?”, nu le-a zis sfîntul pentru că ei nu credeau, ci pentru că se îndoiau în credinţă, că nu va putea sfîntul prin rugăciuni, să vindece pe sora lor.

Sfîntul Ghermano, Arhiepiscopul Constantinopolului

Adaugat la mai 25, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

mai 25, 2020

Sfîntul Ghermano, Arhiepiscopul ConstantinopoluluiPatria Sfîntului Ghermano a fost Constantinopolul. Tatăl lui era unul dintre cei dintîi senatori, cu slava şi cu cinstea mai aleasă decît alţii, cinstit cu dregătoria de patrician, şi avînd numele Iustinian. Pe acesta l-a ucis din zavistie, Constantin Pogonatul, cînd a luat împărăţia grecească. Ucigînd pe acest senator, a poruncit să scopească pe fiul său, fericitul Ghermano, încă fiind prunc, şi l-a dat la bisericeasca rînduială a clericilor. Împăratul a făcut aceasta pentru ca Ghermano, venind în vîrstă, să nu poată fi în rînduială mirenească de senator şi să nu poată face vreo izbîndire casei lui Pogonat, pentru uciderea tatălui său. Deci, fericitul Ghermano, fiind în rînduiala clericilor, vieţuia ca un înger al lui Dumnezeu, depărtîndu-se de toată poftirea pămîntească şi de toate deşertăciunile lumeşti. El îşi avea mintea ridicată spre Dumnezeu şi totdeauna purta lauda Domnului în gură, îndeletnicindu-se ziua şi noaptea cu citirea cărţilor dumnezeieşti, de unde a luat adîncul înţelepciunii şi a scos apele cele de viaţă ale învăţăturii celei insuflate de Dumnezeu, din care adăpa Biserica lui Hristos, fiind rînduit păstor şi învăţător.

Ajungînd la vîrsta cea desăvîrşită şi la anii cei de bărbat, strălucea prin chipul vieţii sale celei îmbunătăţite şi cu cuvîntul învăţăturii, ca un luminător luminos. Deci, a fost ales mai întîi episcop al cetăţii Cizicului, şi se împotrivea eresului monoteliţilor, împreună cu preasfinţitul Chir, patriarhul Constantinopolului, cu care a pătimit izgonire de la răucredinciosul împărat Filipic. După aceea, prigonitorul acela a pierit cu sunet iar preasfinţitul Chir, murind în surghiun şi mincinosul patriarh Ioan ereticul, surpîndu-se, Sfîntul Ghermano a luat scaunul patriarhiei Constantinopolului, pe vremea împărăţiei lui Artemie, care s-a numit Anastasie al doilea. El s-a ridicat cu multă bucurie de cei dreptcredincioşi şi s-a arătat ca un om vrednic şi plin de darul lui Dumnezeu, care se cunoştea într-însul mai înainte de vederea lui, căci pe cele ce voia să fie, mai înainte le vedea şi le spunea poporului.

Pe cînd îl ducea la început în soborniceasca biserică a sfintei Sofia şi poporul alerga la biserică, dorind să vadă pe noul ales patriarh, o femeie oarecare, Ana, fiind însărcinată, s-a apropiat de patriarh şi a strigat către el, zicînd: „Binecuvintează, părinte, pe cel zămislit în pîntecele meu!” Iar patriarhul, căutînd spre dînsa şi văzînd cu ochii cei dinăuntru ceea ce va să fie, i-a zis: „Să-l binecuvinteze Domnul pe acela cu rugăciunile Sfîntului Întîiului Mucenic”.

Prin aceste cuvinte a proorocit că are să se nască un prunc de parte bărbătească şi de un nume cu Sfîntul Întîiul Mucenic Ştefan. El a încredinţat cu minune această proorocie, deoarece, pe cînd grăia cuvintele acestea, a văzut femeia, precum singură mai pe urmă a spus la toţi cu jurămînt, o văpaie de foc, ieşind din gura lui împreună cu cuvîntul, şi din aceasta s-a încredinţat că este adevărată proorocia sfîntului. După ce s-au împlinit zilele, Ana a născut un prunc de parte bărbătească şi i-a dat lui numele Ştefan, după proorocia preasfinţitului patriarh Ghermano. Apoi acest Ştefan, ajungînd în vîrstă, a pustnicit cu cuvioşie în muntele lui Axentie şi s-a făcut mărturisitor şi mucenic al lui Hristos, pătimind pentru sfintele icoane de la răucredinciosul Copronim.

Şi despre Copronim a proorocit Sfîntul Ghermano, că are să fie un cumplit prigonitor şi muncitor al dreptcredincioşilor. Pentru că Leon Isaurul, luînd împărăţia grecească, a născut pe acest fiu Constantin. Iar cînd s-a botezat pruncul acesta de mîinile sfinţitului patriarh Ghermano, a spurcat sfînta scăldătoare cu fireştile sale neputinţe; şi a grăit despre dînsul Sfîntul Ghermano: „Pruncul acesta pînă ce va creşte, are să fie o mare răutate creştinilor şi la toată biserica, pentru că va spurca Sfînta Biserică cu învăţături eretice şi va vărsa mult sînge al robilor celor binecredincioşi ai lui Hristos”. Constantin acela s-a numit mai pe urmă Copronim, adică „băligosul”, şi s-a împlinit despre dînsul proorocia Sfîntului Ghermano, pentru că Copronim a muncit pe mulţi, pentru închinarea cinstitelor icoane, precum şi pe Sfîntul Ştefan cel numit mai sus.

Eresul luptătorilor de icoane a început pe vremea împărăţiei lui Leon Isaurul, tatăl lui Copronim, şi se întărea foarte mult, împuternicindu-se şi lăţindu-se chiar de împăratul care se afundase în rătăcirea aceea. El a dat porunca sa cea păgînească în toate părţile, ca sfintele icoane să se lepede de pretutindeni din Biserica Domnului, să se calce cu picioarele şi să se ardă cu foc, pentru că le numea pe ele idoli, iar pe cei ce se închină lor, închinători de idoli.

Dar preasfinţitul patriarh Ghermano i se împotrivea lui uneori, trimiţînd la dînsul bărbaţi din duhovniceasca rînduială, cu bună înţelegere şi cinstiţi; iar alteori, mergînd singur şi vorbind cu dînsul, îl învăţa şi îl sfătuia ca să înceteze cu acea rea pornire; dar nimic nu sporea.

Altădată a zis către dînsul: „Am auzit proorocia oarecărui bărbat sfînt, cum că are să fie lepădarea de cei răucredincioşi sfintelor icoane, însă aceasta să nu fie într-a ta împărăţie. Atunci împăratul a întrebat cu dinadinsul, în ce timp şi în care împărăţie avea să fie aceea. Ghermano i-a răspuns: „Are să fie un împărat cu numele Conon; acela se va ridica contra sfintelor icoane”. Leon Isaurul a zis: „Eu sînt cu adevărat Conon, pentru că acest nume mi s-a dat la botez, iar Leon m-am numit mai pe urmă; deci acea proorocie are să se întîmple în vremea împărăţiei mele”.

Sfîntul Ghermano a zis: „Nu, stăpîne, să nu fie una ca aceasta. O răutate ca aceasta să nu se săvîrşească, în zilele stăpînirii tale; pentru că cel ce va voi să facă răutatea este antihrist şi vrăjmaş al Întrupării lui Dumnezeu. Adu-ţi aminte, o, împărate, de jurămîntul cu care te-ai jurat înainte de a lua împărăţia, ca să păzeşti sfînta credinţă fără de prihană, nimic să nu dai afară din rînduielile Sfinţilor Apostoli şi ale părinţilor celor de Dumnezeu insuflaţi, nici să aşezi ceva nou potrivnic”.

Împăratul, auzind nişte cuvinte ca acestea ale patriarhului, pe de o parte se ruşină, iar pe de alta se mînia. De atunci, căuta asupra lui pricini cum să-l izgonească din scaun; nu ca pe un mărturisitor al adevărului, ci ca pe un oarecare clevetitor şi tulburător. El a găsit ajutător la scopul său cel rău pe Anastasie, ucenicul lui Ghermano, cu rînduiala preot; iar cu obiceiul, al doilea Iuda. Aceluia i-a făgăduit împăratul patriarhia Constantinopolului, după izgonirea lui Ghermano; iar el a făgăduit împăratului, ca să-l ajute la lepădarea şi sfărîmarea sfintelor icoane.

Deci, Anastasie vrăjmăşea asupra Sfîntului Ghermano, sîrguindu-se ca mai înainte de izgonirea aceluia, să-i ia scaunul lui. Sfîntul Ghermano îi vedea cu duhul dorinţa lui cea rea şi mai înainte ştia despre cele ce are să-i se întîmple din partea lui Anastasie, pe care chiar mai înainte i le-a spus lui tot aşa. Altădată, Sfîntul Ghermano, intrînd în palatele împărăteşti, iar Anastasie mergînd după dînsul cu mîndrie, a călcat dinapoi pe marginea hainei lui. Sfîntul, întorcîndu-se, i-a spus lui: „Nu te grăbi că va veni ceasul, cînd te vei duce de popor, cu blîndeţe la Dipin”. Însă Anastasie şi ceilalţi ce erau cu dînsul, auzind acelea, n-au înţeles cele grăite de Sfîntul Ghermano; dar mai pe urmă, aducîndu-şi aminte, au cunoscut cînd s-au împlinit cele grăite. Dipin era un loc la Constantinopol în care se obişnuia a se face privelişte, şi cum acea proorocie a sfîntului s-a împlinit, se va spune mai pe urmă.

Deci, Sfîntul Ghermano, luptîndu-se cu bărbăţie şi fără de temere cu sabia cuvîntului lui Dumnezeu, ca un bun ostaş al lui Iisus Hristos contra ereticilor, a trimis pe unul din cei mai cinstiţi slujitori bisericeşti la împărat, zicîndu-i: „O, împărate, nu se cădea ţie, să te ridici fără de rînduială contra lui Dumnezeu, Ziditorul tău, Cel ce ţi-a dat ţie viaţa şi împărăţia şi, precum se spune, ai să mişti pe cele nemişcate. Nu îţi era ţie cu cuviinţă să calci hotărîrile Sfinţilor Părinţi, pe care ei le-au pus în vremurile de demult; că prin chipul cel omenesc al lui Dumnezeu Cuvîntul, Care S-a luat din Preacurata şi Preasfînta Fecioară, precum s-au pierdut toate slujbele diavoleşti, aşa şi toată închinarea idolească a rămas deşartă. Iar a cinsti asemănarea omenirii lui Hristos cea închipuită cu vopsele pe scîndură, chipul aceleia, ce negrăit L-a născut pe El, şi chipurile sfinţilor lui Dumnezeu, aceasta s-a dat nouă de la părinţi şi dascăli, încă de şapte sute douăzeci şi cinci de ani, de cînd Domnul nostru Iisus Hristos a luat trup omenesc şi a venit la noi; iar după a Lui Înălţare, tămăduindu-se o femeie de curgerea sîngelui prin atingerea de marginea hainelor Lui, asemănarea Aceluia s-a făcut spre semn de mulţumită.

Chiar Domnul nostru Iisus Hristos mai înainte închipuind pe mahramă faţa Sa cea dumnezeiască, a trimis-o lui Avgar regele Edesei. După aceea, Sfîntul Evanghelist Luca a zugrăvit chipul Preacuratei Fecioare, Maica lui Dumnezeu. Pentru toate acestea, dumnezeieştile Sinoade ale Sfinţilor Părinţi, care s-au ţinut în deosebite vremi şi locuri, ne-au poruncit a nu călca, ci a cinsti sfintele icoane. Deci, să ştii cu dinadinsul, o, împărate, că de vei voi să întăreşti acea fărădelege şi luptă contra sfintelor icoane, eu cel dintîi nu mă învoiesc la aceasta nicidecum; ci sînt gata să-mi vărs sîngele meu pentru chipul Hristosului meu, Care şi-a vărsat sîngele Său, ca să înnoiască chipul cel căzut al sufletului meu. Este arătat că cinstea şi necinstea cea făcută chipului lui Hristos, se revarsă spre Cel dintîi închipuit al său, adică spre Hristos. Deci, se cade nouă să murim ca robi credincioşi ai lui Hristos, pentru cinstea Domnului nostru”. Altădată, Sfîntul Ghermano a zis către împărat: „Dacă eu sînt Iona, aruncaţi-mă în mare, fără sobor a toată lumea, fiindcă nu sînt puternic a legiui ceva nou pentru credinţă”.

Văzînd sfîntul că nicidecum nu poate să schimbe pe împărat de la acel eres, a pus omoforul său cel patriarhicesc în dumnezeiescul altar, pe Sfînta Masă, lăsîndu-şi dregătoria. Iar împăratul, umplîndu-se de mînie pentru cuvintele lui îndrăzneţe, a trimis pe ostaşii săi înarmaţi ca de război, care, bătîndu-l cu palmele pe sfîntul şi în tot chipul lovindu-l şi împingîndu-l, cu necinste l-au izgonit din casele patriarhiei. Iar el, ducîndu-se la liniştea monahi-cească, a petrecut restul zilelor între monahi şi a adormit cu pace întru Domnul. El a fost patriarh paisprezece ani şi cinci luni.

După izgonirea sfinţitului patriarh Ghermano, împăratul a ridicat în scaunul lui pe Anastasie, ereticul cel pomenit mai înainte, care, împreună cu împăratul, au dat afară din Biserică sfintele icoane şi au întărit eresul luptei contra sfintelor icoane. După aceea s-a împlinit asupra lui proorocia Sfîntului Ghermano, aşa: murind cel rău, împăratul Leon Isaurul, a luat împărăţia după el, Constantin Copronim, fiul lui, iar pe acesta l-a izgonit de pe scaunul împărătesc Artavasd, ginerele lui Leon. Anastasie Patriarhul, a ajutat la aceasta pe Artavasd şi l-a încoronat ca împărat cu fiul lui.

După trei ani, Copronim, adunînd putere ostăşească, a luat Constantinopolul, a scos ochii lui Artavasd, ginerelui şi fiului lui, şi a pierdut nepoţii cei de soră ai lui şi pe mulţi boieri; iar pe patriarhul Anastasie, dezbrăcîndu-l la locul cel mai de sus zis, Dipin, l-a bătut înaintea poporului, poruncind să-l încalece pe un măgar cu faţa înapoi; şi astfel să-l poarte prin cetate cu batjocură.

Atunci s-a împlinit proorocia Sfîntului Ghermano, cea grăită către Anastasie: „Că de popor te vei duce la Dipin…”. Răucredinciosul împărat Copronim voia ca pe Anastasie să-l surpe de la patriarhie. Şi deoarece n-a putut afla pe altul la fel cu el în păgînătate, l-a lăsat tot pe el pe scaun unde, petrecînd douăzeci şi patru de ani, ca o urîciune a pustiirii la loc sfînt, a căzut într-o boală ce se numeşte cordaspos; deoarece gura lui cea hulitoare de Dumnezeu, care a grăit multe hule contra sfintelor icoane şi contra Sfîntului Ghermano, învăţătorul lui, a fost prefăcută în ieşire, pentru că murdăria dinăuntru ieşea pe gură; şi în această boală şi-a lepădat ticălosul său suflet.

Pe cînd el a avut un sfîrşit atît de amar, Sfîntul Ghermano a aflat viaţa cea dulce cu sfinţii ierarhi, întru împărăţia Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh se cuvine cinstea, slava şi închinăciunea acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfîntul Mucenic Ioan Valahul

Adaugat la mai 25, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

mai 25, 2020

Sfîntul Mucenic Ioan Valahul s-a născut în Ţara Romînească în secolul XVII, într-o familie de creştini nobili şi bogaţi. Dar, în urma unei revolte împotriva turcilor din anul 1662, pe timpul voievodului Mihnea, Sfîntul Ioan a fost luat ostatec de turci. Apoi a fost cumpărat de un soldat păgîn, care la legat de un copac şi la bătut mult. Zdrobit de ruşine şi de durere, Ioan a tăiat pe păgîn în timpul somnului.

El a fost de îndată descoperit de alţi soldaţi şi dus la Constantinopol, înaintea vizirului pentru a fi judecat. Dar, vizirul îl dădu pe fericitul Ioan femeii celui pe care îl ucisese el, ca să facă ce va voi cu dînsul. Ea însă, i-a cerut să-i fie soţ, dacă Ioan se va lepăda de Hristos şi se va închina lui Mahomed. Atunci, Fericitul Ioan, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci, chemînd cu credinţă numele lui Hristos. Fiind aruncat în temniţă, mucenicul lui Hristos a fost cumplit bătut mai multe zile, în timp ce soţia turcului tăiat îl silea mereu să păcătuiască cu ea, ca să nu mai fie chinuit.

Dar Sfîntul Mucenic Ioan, refuzînd a face cumplitul păcat, îndată vizirul a poruncit să-i taie capul. Şi aşa s-a dus la Hristos, scăpînd de cursele cele înşelătoare ale acestei vieţi trecătoare, mutîndu-se în ceata sfinţilor mucenici.

Pătimirea sa a avut loc la 12 mai 1662, la Constantinopol, iar după alţii în 1665.

Sfînta Muceniţă Glicheria şi Sfîntul Laodichie

Adaugat la mai 26, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

mai 26, 2020

Sfînta Muceniţă Glicheria

În anul dintîi al domniei lui Antonin, păgînul împărat al Romei, stăpînea în Grecia cea din Europa, ighemonul Sabin. Creştinii, care vieţuiau în Traianopol, cetatea Traciei, se adunau în toate zilele într-o casă mică de rugăciuni şi acolo se rugau lui Dumnezeu, cerînd cu multă durere de inimă pacea şi înmulţirea Bisericii. Căci atunci erau puţini cei ce se temeau de Dumnezeu şi, acei care erau, se primejduiau de izgonire. Împăratul Antonin, ţinîndu-se de rătăcirea elinească, aducea jertfe necuraţilor idoli şi, pentru aceasta, a trimis pretutindeni porunca sa cea fărădelege, ca cei care nu se închină idolilor, să fie ucişi.

Ajungînd acea poruncă în Tracia, Sabin ighemonul a mers cu ea şi în Traianopoli, arătînd-o poporului; şi a hotărît o zi în care să săvîrşească prăznuirea marelui zeu Die, care se chema lampadoforia, adică purtare de lumină. Acea prăznuire era să fie după trei zile de la venirea ighemonului în acea cetate.

În cetatea aceea era o fecioară de neam bun, anume Gliche-ria, fiica lui Macarie, care mai înainte fusese antipat la Roma. Ea, plecînd de la Roma cu părinţii săi în părţile acelea, a rămas orfană. Crezînd ea în Hristos şi, alăturîndu-se creştinilor, umbla cu dînşii în toate zilele în casa de rugăciuni şi se ruga lui Hristos Dumnezeu şi Preacuratei Fecioare Maria, către care şi-a cîştigat deosebită dragoste, după Hristos Fiul lui Dumnezeu şi, sîrguindu-se să urmeze fecioriei celei curate, şi-a logodit fecioria sa Domnului său. Iar către creştini grăia: „Fraţilor, surorilor, părinţilor şi toate cîte îmi sînteţi mie în loc de maică, luaţi aminte cu dinadinsul al cărui Împărat avem chipul, şi cu care semn sîntem însemnaţi pe frunte! Deci, să ne sîrguim să păzim poruncile Lui, ca de la acest Împărat veşnic să cîştigăm mîntuire, păzind fără de prihană însemnarea cea luată a creştinătăţii”. Credincioşii ziceau către dînsa: „Toţi dorim să ne punem sufletele pentru Domnul nostru!” Iar ea iarăşi grăia către dînşii: „Deci, zic vouă, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru mine, ca să mă întărească şi pe mine împreună cu voi şi să mă învrednicească părţii celor ce I-au plăcut Lui prin nevoinţa pătimirii şi să mă numesc în ceata mireselor Sale celor neîntinate, în cămara Sa cea preacurată şi cerească”. Iar credincioşii se rugau pentru dînsa.

După trei zile, sosind praznicul cel hotărît, toţi cetăţenii, cu lumînări aprinse, alergau la capiştea lui Die. Atunci, fericita fecioară Glicheria, aprinzîndu-şi cu rîvnă inima sa după Domnul Dumnezeul său şi însemnîndu-şi fruntea cu semnul Sfintei Cruci, a mers cu osîrdie la aceeaşi capişte şi, stînd în mijloc, a zis către ighemon: „Luminate ighemoane, iată jertfele celor ce vor să se aducă adevăratului Dumnezeu; eu fac începutul, pentru că sînt mai întîi cu neamul cel mare, decît toţi cei ce locuiesc în cetatea aceasta, deoarece sînt născută din tată prealuminat, care mai înainte a fost antipat în cetatea cea mare a Romei; deci, mie mi se cade mai întîi să aduc jertfă lui Dumnezeu”.

Ighemonul a zis către dînsa: „Dar unde este făclia ta, cu care vei începe aprinderea jertfelor?” Sfînta Glicheria a zis: „Pe frunte am făclia mea cea scrisă, care, fiind nestinsă, luminează adevărata noastră jertfă care se aduce lui Dumnezeu”. Iar ighemonul, neînţelegînd cele grăite de dînsa, a zis: „Apropie-te şi jertfeşte tu întîi”. Zis-a sfînta: „Dumnezeu cel veşnic nu are trebuinţă de făcliile cele ce scot fum. Deci, porunceşte să se stingă toate făcliile, ca să înceteze fumul ce iese din ele şi atunci veţi vedea jertfa mea cea fără de prihană, pe care voiesc s-o aduc Dumnezeului meu”. Atunci ighemonul a poruncit să stingă făcliile. Sfînta Glicheria, stînd la un loc înalt, ca să se poată vedea de popor, şi-a descoperit fruntea şi a arătat scris pe dînsa semnul Crucii lui Hristos şi a zis către toţi cei ce priveau spre dînsa: „Vedeţi oare făclia cea prealuminoasă pe fruntea mea?”

Apoi, ridicîndu-şi ochii şi înălţîndu-şi mîinile către cer, a zis: „Dumnezeule Atotputernic, Cel ce Te slăveşti de robii Tăi pentru crucea Ta, Cel ce Te-ai arătat cuvioşilor Tăi tineri în cuptorul Babilonului şi i-ai izbăvit pe ei din foc, Cel ce ai astupat gurile leilor şi ai stricat pe Baal, Cel ce ai omorît pe balaurul acela şi ai sfărîmat chipul cel drăcesc în cîmpul Deira, Iisuse Hristoase, Preacuratule Mieluşel al lui Dumnezeu, vino, rogu-mă, şi ajută mie, smeritei roabei Tale, şi sfărîmă pe idolul acesta făcut de mînă omenească, şi risipeşte aceste jertfe diavoleşti necurate şi deşarte.

Sfînta, rugîndu-se astfel lui Dumnezeu, s-a făcut deodată un tunet înfricoşat şi a căzut la pămînt idolul lui Die, sfărîmîndu-se în mii de bucăţi, pentru că era făcut din piatră. Iar ighemonul şi popii cei păgîneşti, văzînd acest lucru, s-au aprins de mînie şi au poruncit poporului s-o omoare cu pietre; deci, aruncînd ei cu pietre spre dînsa, acelea nu se atingeau de ea, ci cădeau împrejurul ei, făcîndu-se o grămadă mare, ca şi cum acele pietre ar fi fost aşezate cu mîna. Iar păgînii, necunoscînd puterea lui Dumnezeu, numeau pe sfînta „fermecătoare”; iar ea le zicea: „Puterea lui Hristos, Care lucrează în mine, mustră rătăcirea voastră, iar ajutorul Lui risipeşte muncile care le aduceţi asupra mea”.

Atunci ighemonul a poruncit ca, legînd-o, să o ducă în temniţă şi acolo să o străjuiască pînă a doua zi, zicînd către străjeri: „Păziţi-o, ca să nu scape cu vrăjile sale, că apoi va zice că Dumnezeul ei a izbăvit-o, şi astfel va înşela pe mulţi”. Iar sfînta a zis către dînsul: „Nebunule, orbitule şi păgînule, oare nu cunoşti că sînt legată cu poruncile lui Dumnezeu şi pironită cu legea Lui? Deci, nu pot ca să mă dezleg de nevoinţa cea pătimitoare, întru care am poftit să intru de bunăvoie pentru Hristos Mîntuitorul meu”. Acestea zicîndu-le, s-a dus în temniţă.

Pe cînd Sfînta Glicheria şedea în temniţă, a venit la dînsa Filocrat, preotul lui Dumnezeu, cercetînd pe cea legată pentru Hristos. Iar sfînta a grăit către dînsul: „Părinte, însemnează-mă cu semnul Sfintei Cruci şi cu aceea, ungîndu-mă ca şi cu o ungere, să mă înfrumuseţezi pe mine lui Dumnezeu şi Împăratului, Căruia te-ai făcut ostaş, să mă faci pe mine plăcută ca, îngrădindu-mă şi întărindu-mă cu însemnarea Lui, să biruiesc răutatea diavolului”. Atunci preotul, însemnînd-o cu Sfînta Cruce, i-a zis: „Însemnarea lui Hristos să-ţi ajute la scopul tău şi Însuşi Hristos să-ţi fie ţie mire duhovnicesc, ungîndu-te pe tine cu darul Său, ca să-ţi dobîndeşti dorinţa”. Filocrat, întărind-o pe ea întru Domnul şi dîndu-i pace, s-a dus.

A doua zi, ighemonul Sabin a mers la curtea împărătească, unde voia să muncească pe Sfînta Glicheria şi, punînd-o înaintea judecăţii, a zis către dînsa: „Glicherio, te-ai plecat să aduci jertfă marelui zeu Die, căruia i se închină şi împăratul cu jertfe?” Răspuns-a sfînta: „Cum să mă închin sau să îi aduc jertfă aceluia, care, căzînd, s-a sfărîmat şi s-a risipit în multe bucăţi, neputînd singur lui să-şi ajute? Eu ştiu pe Unul Dumnezeu, Care vieţuieşte în ceruri şi îmi ajută să risipesc puterea voastră cea păgînească. Aceluia se cuvine să-I aduc jertfă, să mă închin şi să-I plac”. Iar ighemonul a grăit iarăşi: „Jertfeşte, pînă nu încep a te munci”. Răspuns-a muceniţa: „Dumnezeul meu mă va munci pe mine, dacă te voi asculta pe tine”. Zis-a ighemonul: „Atunci doreşti să mori?” Răspuns-a muceniţa: „Eu mă sîrguiesc, ca prin durerile cele trupeşti, să-mi tămăduiesc rănile cele sufleteşti”.

Atunci ighemonul a poruncit să o spînzure cu părul de un lemn de muncă şi cu unghii de fier să-i strujească trupul ei, pînă ce va muri. Deci, fiind spînzurată şi strujită, nu simţea dureri în trupul său din muncile cele ce i se făceau ei, zicînd către muncitor: „Păgînule, plinule de toată răutatea şi slujitor al diavolului, nimic nu-mi sînt mie muncile acestea! Eu nu le simt, fiindcă am pe Iisus Hristos, Cel ce-mi ajută mie; deci, găseşte alte munci mai mari, deoarece acestea nu sînt nimic”. Aşa grăind sfînta, slujitorii cei ce o munceau au încetat; iar ighemonul, văzînd pe muceniţă că biruieşte muncile, a poruncit să o pogoare de la muncire şi să-i sfărîme faţa ei. Atunci sfînta a zis: „Lumina şi întărirea mea este Hristos Dumnezeu, Cel ce întăreşte cu darul Său gîndurile roabei Sale”.

Apoi, privind spre cer, a grăit: „Stăpîne, pe Tine Te rog, luminează-mi faţa mea şi mă fă vitează spre pătimirea loviturilor, întăreşte-mă, Doamne, întru pătimirea cea pentru Tine; pentru că Tu eşti Dumnezeul Cel ce îmbogăţeşti cu vistieriile Sfîntului Tău Duh pe cei ce mărturisesc fără de frică preasfînt numele Tău înaintea muncitorilor; Tu eşti Cel ce ajuţi tuturor sfinţilor Tăi, celor ce Îţi plac Ţie pe pămînt, cu a căror povăţuire şi eu te-am cunoscut pe Tine, Dumnezeul meu, şi Te-am iubit pe Tine, Ziditorul meu, ascultă-mă acum pe mine roaba Ta, care mă sîrguiesc pentru numele Tău, ca să scap din cursele diavolului şi din gura bala-urului”. Astfel grăind sfînta către Dumnezeu, muncitorii o băteau peste faţa ei; dar îndată a stat lîngă dînsa îngerul Domnului şi a îngrozit pe cei ce o munceau, încît au căzut ca nişte morţi.

Deci, ighemonul, nevăzînd pe îngerul care i s-a arătat ei, a grăit către dînsa: „Spune, Glicherio, pentru ce nu te supui poruncii împărăteşti?” Sfînta răspunse: „A cărui poruncă să ascult?” Ighemonul zise: „Porunca singurului stăpînitor al Romei, care a poruncit să păzim această părintească şi veche lege şi să ne închinăm zeilor”. Grăit-a sfînta: „Eu ascult pe Dumnezeul cel Atotputernic, legii Lui mă supun şi o păzesc, şi pe mine singură mă aduc jertfă, precum odată Avraam a adus jertfă pe fiul său, Isaac; şi pentru aceasta, bine a plăcut adevăratului Dumnezeu şi a luat de la Dînsul binecuvîntare, ca să fie tată a multe neamuri”. Ighemonul zise: „Fă ceea ce-ţi poruncesc, ca să nu mori, ca o femeie amăgită, de o moarte rea!” Muceniţa răspunse: „Hristos, începătorul nevoinţei noastre – în nevoinţa cea duhovnicească – întăreşte nu numai pe bărbaţi, dar şi pe femeile cele ce se oştesc asupra tatălui tău, diavolul, şi le încununează luminos”.

Atunci ighemonul a poruncit să o ducă în temniţă pe sfînta muceniţă şi s-o chinuiască mai multe zile cu foamea şi cu setea. Deci, sfînta a mers în temniţă, bucurîndu-se, şi, intrînd înăuntru, înălţa laude lui Dumnezeu şi-L slăvea, grăind: „Bine eşti cuvîntat, Doamne Dumnezeul părinţilor noştri, Cel ce Te cunoşti de sfinţii Tăi, care păzesc poruncile Tale; Cel ce Te-ai arătat Sfîntului Petru cînd ieşea din Roma şi ai ruşinat pe vrăjitorul Simon, potrivnicul lui; Cel ce ai ajutat marelui David şi pe Goliat l-ai surpat sub picioarele lui; Tu, preacinstite şi preacurate Dumnezeule, auzi-mă pe mine, vino în ajutor roabei Tale, izbăveşte-mă de meşteşugul vrăjmaşului şi din amăgirea ighemonului cel preapăgîn”.

Trecînd trei zile, ighemonul a zis tribunului: „Ia inelul meu şi să te duci să pecetluieşti temniţa în care se păzeşte fermecătoarea aceea”. Tribunul, ducîndu-se, a pecetluit uşa şi a poruncit să fie strajă tare împrejurul temniţei, ca să nu dea cineva hrană sau băutură celei ce şedea înăuntru. Iar îngerii lui Dumnezeu aduceau Sfintei Muceniţe Glicheria, hrană neştiută şi băutură nespusă şi întăreau pe mireasa lui Hristos.

După cîteva zile, ighemonul, avînd să se ducă în cetatea Eracliei, a venit la temniţă să vadă pe muceniţă, ca s-o ducă după el. Dar, văzînd pecetea întreagă i se părea că a murit de foame şi de sete, că de atunci trecuseră multe zile. Deci, deschizînd uşa, a văzut-o dezlegată din legături, avînd înaintea sa un blid, în care era pîine curată, lapte şi apă într-un pahar. Deci, s-a mirat de aceea, pentru că ticălosul n-a înţeles că Dumnezeu hrănea pe roaba Sa. Atunci a poruncit s-o scoată şi s-o ducă după el în Eraclea. Iar ea înălţa mulţumiri lui Dumnezeu, grăind: „Stăpîne Dumnezeule, Cel ce ne înveţi pe noi cunoştinţa adevărului şi porţi grijă de poporul Tău; Cel ce ai trimis lui Daniil hrană în groapă şi lui Ilie la pîrîu i-ai gătit ospăţ; Cel ce întorci pe cei rătăciţi şi luminezi pe cei orbi, îţi mulţumesc că m-ai pomenit şi pe mine, smerita roaba Ta, şi m-ai hrănit în vreme de foamete din nelipsitele Tale vistierii cu îndurată mîna Ta”.

Sfînta, mulţumind astfel lui Dumnezeu, a fost dusă la Eraclea. Ighemonul, ajungînd mai înainte acolo, aducea jertfă în capiştea lui Die; iar creştinii care erau în cetate, auzind de sfînta muceniţă a lui Hristos, Glicheria, cum a pătimit în Traianopoli şi că o aduce în cetatea lor, au ieşit în întîmpinarea ei afară din cetate, ca la trei stadii, cu episcopul lor, cinstitul Dometie şi, văzînd-o, i-au fericit pătimirile ei pentru Hristos. Iar episcopul a făcut pentru dînsa rugăciune către Dumnezeu, zicînd: „Hristoase, lumina cea nestinsă, luminătorule al celor ce sînt în întuneric şi povăţuitorule al celor rătăciţi, Cel ce ai trecut pe Moise prin mare la uscat şi pe Faraon l-ai înecat, pe Tine Te rugăm ca să fii povăţuitor acestei roabe a Ta întru mărturisirea preasfîntului Tău nume”. Deci, sfînta a fost dusă în cetate şi păzită în legături.

A doua zi, ighemonul a socotit s-o ardă cu foc, dacă nu va jertfi idolilor; deci, punînd-o de faţă la judecată, i-a zis: „Te-ai socotit oare, Glicherio, ca să aduci jertfă zeilor?” Sfînta răspunse: „În legea cea dată mie de adevăratul Dumnezeu, este scris: Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul Tău şi să fie cuvîntul vostru: ce este adevărat, adevărat şi ce este nu, nu. Acum ţi-am spus că m-am unit cu Hristos al meu şi m-am lepădat de diavolul, căruia tu îi slujeşti; şi, fiind unită cu Hristos, cum voi putea vreodată să mă despart de Dînsul şi în locul vieţii să-mi aleg moartea? Tu fă ceea ce voieşti, iar eu defăimez toate cele deşarte, ca să cîştig bunătăţile cele cereşti”. Atunci ighemonul a poruncit s-o arunce în cuptorul cel ars. Deci, cuptorul fiind ars, sfînta fecioară s-a îngrădit cu semnul Sfintei Cruci şi a zis: „Doamne, Dumnezeule Atotputernice, Te binecuvintez pe Tine şi preamăresc numele Tău cel sfînt, că ai dăruit această zi de acum şi ceasul acesta roabei Tale întru veselie veşnică. Scriind mărturisirea mea înaintea îngerilor şi a oamenilor, rogu-mă, împlineşte dorinţa sufletului meu şi arată acestui păgîn şi spurcat ighemon, că Tu eşti ajutătorul meu”.

Grăind astfel sfînta, a aruncat-o în cuptor şi îndată s-a pogorît rouă din cer şi a stins văpaia focului; iar sfînta stătea în cuptor ca o curată mieluşea, cîntînd cuvintele acestea: „Sfînt eşti Dumnezeule, Cel ce prin dumnezeirea Ta ai trimis ajutor din cer smeritei roabei Tale, ca să cunoască toţi că toate se supun Ţie şi cu voia Ta îşi pierde puterea văpaia focului acesta”. Apoi a ieşit din cuptor, neavînd nici o vătămare. Dar, ighemonul, socotind acea nevătămare de foc putere vrăjitorească, a poruncit să-i jupoaie pielea de pe cap. Deci, pe cînd slujitorii făceau acest lucru, sfînta muceniţă striga către Dumnezeu, zicînd: „Doamne, Dumnezeul meu, Cel ce răsari lumină şi binevoieşti a lumina dreptatea prin mucenicia aceasta, arată aceasta spurcatului ighemon Sabin, că tot cel ce îşi pune nădejdea spre Tine nu se teme de munci, ci doreşte altele mai mari, ca să primească de la Tine cunună luminoasă pentru mărturisire. Te laud pe Tine, căci cu pielea luată de pe faţa mea, ai descoperit toate cele ce sînt în mine, ca, fiind luminată prin lumina Ta, să pot zice: Descoperă ochii mei şi voi cunoaşte minunile din legea Ta!

Ighemonul, socotind că acele cuvinte ale ei şi răbdarea cea bărbătească sînt spre batjocura lui, a poruncit să ducă pe muceniţă în temniţă şi, legînd-o de mîini şi de picioare, s-o pună goală pe o piatră ascuţită. Dar, îngerul Domnului, venind la miezul nopţii, a luminat temniţa şi a dezlegat pe sfînta din legături; iar pielea cea jupuită a tămăduit-o şi a făcut-o la loc pe capul ei, încît nu era nici o urmă de rană, ci toată era întreagă, sănătoasă, luminoasă şi frumoasă la faţă.

A doua zi, ighemonul a poruncit să aducă pe Sfînta Muceniţă Glicheria iarăşi la cercetare. Deci, păzitorul temniţei, cel cu numele Laodichie, deschizînd temniţa şi intrînd, a văzut pe sfînta dezlegată din legături şi sănătoasă, şi nu a cunoscut că este Glicheria; pentru aceasta voia să se omoare, părîndu-i-se că ea a scăpat, fiindcă se temea de cumplitele munci ale ighemonului. Iar sfînta a zis către el: „Laodichie, să nu-ţi faci nici un rău, eu sînt Glicheria!”

Înfricoşîndu-se el, a zis: „Miluieşte-mă pe mine, ca să nu mor de spaimă; cred în Dumnezeul Cel ce îţi ajută ţie!” Atunci sfînta a zis: „Vino în urma lui Hristos şi te vei mîntui”. Scoţînd-o el din temniţă, s-a legat cu legăturile ei şi astfel mergea la ighemon în urma ei. Văzînd ighemonul acel lucru, a zis: „De ce ai făcut aceasta, Laodichie? Unde este cea legată, care ţi s-a încredinţat ţie?” Laodichie a zis: „Iată, aceasta este, care stă de faţă la judecata ta, şi care în noaptea trecută strălucind cu dumnezeiasca lumină şi-a luat frumuseţea feţei cea dintîi, fiind tămăduită cu mîna sfîntului înger cel trimis de Dumnezeu la dînsa, care a dezlegat-o din legături şi cu care şi eu m-am legat. Deci, văzînd minunile lui Dumnezeu, am crezut şi eu în El şi voiesc să fiu părtaş acestei morţi”.

Ighemonul, umplîndu-se de mînie, a zis: „Să se taie ticălosul acesta şi vom vedea de va veni Hristos să-i ajute!” Iar cînd Laodichie era să fie tăiat pentru Hristos, şi-a ridicat ochii în sus şi a strigat: „Dumnezeul creştinilor, numără-mă şi pe mine în împărăţia Ta, cu roaba Ta Glicheria”. Iar Sfînta Glicheria se ruga lui Dumnezeu pentru dînsul, zicînd: „Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce ai dezlegat durerile morţii şi ai eliberat pe omul cel robit din legăturile iadului, eliberează şi pe robul Tău Laodichie din stăpînirea diavolească şi-i dă lui, ca întru mărturisirea Ta, să se săvîrşească şi primeşte sufletul lui în pace!” Laodichie, auzind acestea, a zis „Amin”. După aceasta i-au tăiat capul cu toporul; iar trupul lui, luîndu-l creştinii, l-au îngropat cu cinste.

Apoi ighemonul a zis către Sfînta Muceniţă Glicheria: „Ştim pe tatăl tău, că a fost de neam bun; iar cine îţi ajută ţie nu ştim, tu singură să ne spui nouă”. Răspuns-a sfînta: „Mie îmi ajută Hristos, Mîntuitorul lumii şi Dumnezeu a toată mîngîierea, Cel ce mi-a trimis mîncare în temniţă, m-a dezlegat din legături şi mi-a înnoit frumuseţea cea pierdută a feţei mele”. Atunci ighemonul a poruncit să o dea fiarelor spre mîncare. Deci, sfînta mergea cu veselie spre acele fiare ca spre un ospăţ şi a stat la locul de unde ies fiarele. O leoaică mare, răcnind şi venind, s-a aplecat la picioarele sfintei, lingîndu-i gleznele. Deci, sfînta, ridicîndu-şi ochii spre cer, a zis: „Mulţumescu-ţi Ţie, Dumnezeule Atotputernic, Dumnezeul părin-ţilor, Dumnezeul milostivirii, Cel ce ai îmblînzit mînia de fiară spre arătarea dumnezeieştii Tale puteri şi toate cele cumplite mi le-ai prefăcut mie uşurare, ascultă-mă, Dumnezeule, şi răsplăteşte acestui rău ighemon după vrednicia lui; iar pe mine nu mă lipsi de cununa darului Tău, cu sfinţii Tăi”.

Rugîndu-se sfînta aşa, s-a auzit un glas din cer, zicînd către dînsa: „Am auzit rugăciunea ta, vino la Mine cu pace, că uşile Împărăţiei Cerului s-au deschis ţie”. Apoi a venit spre sfînta altă leoaică, care, apropiindu-se, a muşcat-o, însă nu i-a făcut nici o rană, şi nici un semn pe trupul ei. Astfel şi-a dat muceniţa sfîntul său suflet în mîinile lui Dumnezeu; iar fiarele au intrat în culcuşul lor. Iar asupra ighemonului, chiar în acel ceas, a venit o boală cumplită, şi cu osteneala apei s-a umplut şi foarte s-a umflat şi a murit pe stradă, neajungînd la casa sa.

Mergînd episcopul Dometie, a luat trupul cel mult pătimitor al Sfintei Muceniţe Glicheria, l-a îngropat cu cinste la un loc frumos din Tracia, aproape de cetatea Eracliei, şi după aceea a izvorît mir tămăduitor din cinstitele ei moaşte, care vindeca toate bolile, întru slava Tatălui, a Fiului şi a Sfîntului Duh, a unuia Dumnezeu în Treime, Căruia şi de la noi păcătoşii să-I fie Lui cinste, slavă şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.