Sfîntul Sfinţit Miron, Episcopul Cretei, făcătorul de minuni

Adaugat la august 21, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

august 21, 2025

Sfantul Miron s-a nascut si a crescut in insula Creta. La inceput a avut femeie si lucra pamantul, mancandu-si painea din sudoarea fetei sale, si pe altii hranind, pentru ca, din roadele cele ce ii cresteau, impartea saracilor si binecuvantate de Dumnezeu se faceau ostenelile lui. Caci, cat da din roade, pe atat se inmulteau ele, ca era milostiv mai mult decat ceilalti oameni. A aflat, odata, in aria sa, pe niste talhari furand, care-si umplusera sacii lor cu grau si nu puteau sa-i ridice de la pamant, iar el, in loc sa-i bata, sau sa le faca vreun rau, venind, le-a ridicat lor sarcinile si, cu mainile sale, le-a pus pe umerii lor, poruncindu-le sa nu spuna la nimeni lucrul acesta.

Pentru viata sa imbunatatita, a fost pus preot al sfintei Biserici a lui Dumnezeu si invata popoarele sfanta credinta si le intarea spre nevointele cele mucenicesti, fiind prigonire, atunci de la paganul imparat Decius. Iar, pierind Decius si prigonirea incetand, Miron a fost ridicat la scaunul de episcop. Si cinstea pomenirea Sfintilor Mucenici, celor ce au patimit pentru Hristos, in vremea prigoanei si multe semne si minuni facea. A oprit, odata, curgerea unui rau, apoi, poruncind raului, iarasi, a inceput sa curga in calea sa, si, indata, a curs raul cu mare pornire si s-a indreptat la curgerea lui cea mai dinainte. Acest mare placut al lui Dumnezeu, facand si alte minuni si petrecand toata viata sa cu iubire de Dumnezeu si cu mila de oameni, s-a mutat la Domnul, avand varsta de o suta de ani.

Tot în aceasta zi, Mutarea Moaştelor Cuvioşilor Savatie, Zosima şi Gherman de Soloveţ.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor Mucenici Elefterie si Leonid, si a Sfintilor prunci, care prin foc s-au savîrsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea Cuviosului Grigorie, iconarul de la Pecerska.

Arătarea Icoanei făcătoare de minuni, a Maicii Domnului, numită Tolgsca

Adaugat la august 21, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

august 21, 2025

In anul de la facerea lumii 6822, iar de la Hristos 1314, în zilele Sfîntului Petru, mitropolitul Kievului şi a toată Rusia, domnea în Iaroslav binecredinciosul domn David Teodorovici. Iar Prohor, episcopul Rostovului şi al Iaroslavului, care de alţii era numit Trifon, cercetîndu-şi păstoria sa, s-a dus şi în mănăstirea Cuviosului Chirii Bieloezerski şi de acolo a plecat cu luntrea pe apă în josul rîului Şecsna, care curge în Volga. Şi călătorind pe rîul Volga, s-a îndreptat spre cetatea Iaroslav. Iar cînd era aproape la şase stadii de Iaroslav, înserîndu-se, s-a oprit pentru înnoptare la malul cel de sub deal, în partea aceea în care este cetatea şi, suindu-se în deal, şi-a întins cortul.

Şi era oprirea lui în dreptul acelui loc unde, în cealaltă parte de Volga, este o pădure mare şi un pîrîu ce se numeşte Tolga, care se varsă în Volga. Şi rămînînd episcopul noaptea acolo, s-a deşteptat la miezul nopţii şi a văzut lumină în cortul său. Deci, sculîndu-se în grabă şi ieşind din cort, a văzut pe toţi ce erau cu dînsul dormind – preoţi, clerici, slugi şi păzitori -, iar lumina cea mare strălucea partea aceea. Şi întorcîndu-se el spre rîu, a văzut de cealaltă parte a rîului un stîlp de foc prealuminos, strălucind negrăit, şi un pod peste Volga pînă la stîlpul acela; deci se mira episcopul cu spaimă de vedenia aceea. Apoi, rugîndu-se lui Dumnezeu, şi-a luat toiagul lui cel arhieresc, a ieşit din cort şi a mers la rîu, nedeşteptînd pe nimeni. Deci, suindu-se pe podul cel văzut, mergea pe apă ca pe lemn; căci niciodată nu a fost pod acolo, ci prin dumnezeiasca poruncă i se închegase lui apa şi se făcuse ca un pod sub picioarele lui. Apoi, trecînd în partea cealaltă şi apropiindu-se de stîlp, a văzut chipul Preacuratei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu, ţinînd în braţe pe Domnul nostru Iisus Hristos, stînd nu pe lemn, ci în văzduh, la înălţime de la pămînt mai mult de cinci coţi, cît să nu o ajungă omul cu mîinile. Şi a început episcopul a se ruga cu căldură, închinîndu-se la chipul acela şi curgîndu-i lacrimi din ochi; şi, rugîndu-se din destul, s-a întors înapoi, uitîndu-şi toiagul în locul în care se rugase. Deci, trecînd iarăşi podul cel văzut peste rîu, a intrat în cortul său, toţi dormind şi neştiind nimeni de umblarea sa peste rîul Volga, şi s-a odihnit pînă dimineaţă.

Apoi, făcîndu-se ziuă şi toţi sculîndu-se din somn, au cîntat Utrenia după obicei. Şi cînd era vremea ca episcopul să meargă în luntre, slugile au început a căuta toiagul arhieresc, dar nu l-au găsit şi au spus arhiereului că aseară puseseră toiagul în cort şi nu se ştie ce s-a făcut. Atunci arhiereul, aducîndu-şi aminte că uitase toiagul de cealaltă parte a rîului şi înţelegînd că Dumnezeu voieşte ca minunea aceea să vină la arătare, a arătat cu degetul peste Volga, căci nu putea de lacrimi să grăiască ceva cu limba. Apoi, abia grăind, le-a spus pe rînd ce a văzut şi cum a trecut peste Volga; şi le-a poruncit să treacă rîul Volga şi să ia toiagul din locul ce le-a arătat lor cu degetul.

Şi trecînd slugile rîul Volga, au căutat toiagul arhieresc şi au aflat în pădure icoana aceea a Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, stînd acum nu în văzduh, ci pe pămînt între copaci, şi aproape de ea era toiagul arhieresc. Deci, închinîndu-se icoanei, au luat toiagul şi s-au întors la arhiereu, spunîndu-i de icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Atunci arhiereul, lăsînd calea ce ducea spre cetate, a trecut rîul Volga cu toţi oamenii ce erau cu dînsul şi, văzînd chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a cunoscut că este acela pe care l-a văzut noaptea în văzduh, luminat de stîlpul cel de foc şi, căzînd, a început a se închina cu osîrdie, vărsînd rugăciuni fierbinţi cu lacrimi şi sărutînd-o cu dragoste, bucurîndu-se şi veselindu-se cu duhul. Şi se bucurau şi cei ce erau cu dînsul şi vărsau lacrimi de bucurie, şi făceau multe închinăciuni şi rugăciuni.

Şi s-a făcut acea minunată arătare a chipului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu în opt zile ale lunii august, în care se cinsteşte pomenirea Sfîntului Emilian, episcopul Cizicului. Şi a început episcopul în acelaşi ceas a tăia pădurea cu mîinile sale, curăţind locul acela, şi a pregătit lemne de biserică. Acelaşi lucru l-au făcut toţi cu osîrdie şi au croit în aceeaşi zi o biserică mică pe care au şi întemeiat-o pînă la amiază. Despre acest lucru s-au înştiinţat toţi din cetatea Iaroslavului şi mulţime multă de oameni a alergat la episcop în acel loc: clerici şi mireni, bătrîni şi tineri, bogaţi şi săraci, sănătoşi şi neputincioşi, care, văzînd icoana Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, negrăit s-au bucurat şi se închinau la ea cu osîrdie, ajutînd la lucrul ce se făcea, tăind lemne şi ajutînd meşterilor.

Deci săvîrşindu-se acea mică biserică, episcopul a sfinţit-o în aceeaşi zi spre seară, ducînd în ea acel chip făcător de minuni. Şi slujind în ea, a numit-o în numele cinstitei Intrări în biserică a Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, iar prăznuirea arătării icoanei a aşezat a se săvîrşi în opt zile ale lunii august. Şi cîţi din popor erau bolnavi atunci, toţi au luat tămăduire cu darul Preacuratei Fecioare, Maica lui Dumnezeu. Iar arhiereul a poruncit ca lîngă această biserică să fie mănăstire şi a numit egumenul în aceeaşi zi. De atunci s-a aşezat acolo un locaş, întîi mic, iar după o vreme, mai mare şi ales. Acel locaş este şi pînă acum, păzit fiind de Dumnezeu. El se numeşte Tolgsca, de la rîul Tolga, care se varsă acolo în Volga. Iar din ziua arătării acelei icoane făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, au început multe minuni a se săvîrşii, dintre care cele mai alese sunt acestea:

In anul 6900 – adică 1392 de la naşterea lui Hristos -, în ziua de 16 septembrie, pe vremea egumenului Ghermano, cîntînd fraţii în biserică Utrenia, la a noua pesnă, cînd preotul a zis: „Pe Născătoarea de Dumnezeu şi Maica Luminii, întru cîntări cinstindu-o, să o mărim”, îndată din icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a curs mir din mîna dreaptă şi a umplut biserica de mare şi bună mireasmă. Deci toţi privind acea minune cu mirare şi cu spaimă, au proslăvit pe Dumnezeu şi pe Preacurata Lui Maică. Iar după Utrenie au cîntat paraclisul şi după ce l-au sfîrşit, au cîntat: „Stăpînă, primeşte rugăciunea robilor”¦”. Atunci, de la Pruncul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, din piciorul Lui cel stîng a curs mir; astfel că din acea icoană se vedeau curgînd două izvoare de mir, unul din mîna dreaptă a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi altul din piciorul stîng al Domnului nostru Iisus Hristos. Iar egumenul şi fraţii, văzînd acestea, se veseleau cu duhul de acea preaslăvită minune şi cu lacrimi cădeau la preacurata icoană, primind binecuvîntare din acel sfînt mir pe frunţile lor. Acel mir era dătător de tămăduiri, căci cîţi se ungeau cu el, fiind cuprinşi de orice neputinţă, îndată cîştigau sănătate.

După aceea, trecînd cîtăva vreme, un bărbat dregător cu numele Nichita, din Moscova, dinspre părţile Iezerului Alb, a fost trimis de stăpînitor în cetatea Iaroslav. Şi venind el cu femeia şi cu oamenii săi, a şezut în luntre, ca să călătorească pe apa rîului în sus. Iar acel Nichita avea un fiu născut, copil mic, care nu avea decît patru ani de la naştere. Acel prunc îmbolnăvindu-se pe cale, a murit şi l-au adus mort la mănăstirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu cea din Tolga, vrînd să-l îngroape acolo. Deci tatăl şi mama copilului plîngeau în faţa icoanei cea făcătoare de minuni a Maicii Domnului şi se tînguiau nemîngîiaţi, căci nu mai aveau alt fiu. Şi îngrijind ei trupul mortului, au pregătit groapa şi cele de îngropare, de la întîiul ceas pînă la al nouălea. Şi cîntîndu-se rugăciunea şi obişnuita rînduială deasupra gropii, a înviat pruncul cel mort şi a vorbit. Atunci toţi s-au înspăimîntat şi s-au bucurat, dar mai ales părinţii s-au umplut de mare bucurie, deoarece şi-au luat copilul viu şi sănătos; şi au dat mulţumire lui Dumnezeu şi Preacuratei Maicii Lui.

Iar după cîţiva ani, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, s-a întîmplat un foc mare în mănăstire şi văpaia a cuprins repede întreaga biserică, încît fraţii nu au putut să deschidă uşile bisericii şi să scoată cîte ceva de acolo. Deci biserica a ars cu toate lucrurile ce erau în ea şi toţi credeau că a ars şi icoana cea făcătoare de minuni într-însa şi se întristau pentru aceasta foarte. Insă după acel foc au găsit acea sfîntă icoană afară din biserică, în dumbravă, stînd întreagă pe un copac, strălucită cu lumină, fiind scoasă din foc nu de mîini omeneşti, ci de mîini îngereşti.

Deci iarăşi au luat-o cu bucurie şi îndată au zidit o biserică mai frumoasă decît cea dintîi, înfrumuseţînd-o cu toate podoabele, încît acum se vede biserică şi mănăstire zidită din piatră aleasă. Iar darul Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu nu încetează şi acum a face minuni, curgînd ca din izvor din sfînta icoană, dînd tămăduiri la toate neputinţele şi izgonind duhurile viclene din oameni.

Despre acele minuni se scrie pe larg în locaşul acela, iar noi, din cele multe, am pomenit puţine, pentru că nu ne ajunge vremea ca să proslăvim pe Dumnezeu, pe Preasfînta Fecioară Maria care L-a născut pe Hristos, şi să cinstim cu binecuvîntată închinăciune preacinstita ei icoană, pe care toate neamurile creştine sunt datoare să o cinstească, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfîntul Apostol Matia

Adaugat la august 22, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

august 22, 2025

Acesta a fost unul din cei saptezeci de Apostoli ai Domnului Hristos, care s-a numarat cu cei unsprezece Sfinti Apostoli, in locul lui Iuda Iscarioteanul. Lucrul s-a facut astfel: dupa patima cea de bunavoie si dupa Invierea si Inaltarea la cer a Domnului nostru Iisus Hristos, ceata celor doisprezece, fiind neimplinita, Sfantul Petru, cel mai in varsta dintre Apostoli, stand in mijlocul Bisericii, a tinut cuvant despre aceasta, ca se cuvine adica, a se implini locul lui Iuda, care a cazut si a pierit, incat ceata cea de doisprezece Apostoli sa ramana intreaga si neschimbata, ca martorii cei alesi ai lui Hristos, de la Botezul Domnului, pana la Invierea lui din morti. Deci, au pus inainte de doi: pe Iosif, numit si Varsava, si pe Matia. Si, rugandu-se, au tras sortii si acestia au cazut pe Matia si a fost numarat cu cei unsprezece Apostoli. Aceasta alegere s-a intarit curand, prin trimiterea asupra lui a Duhului Sfant, in chip de limbi de foc, precum a stat si peste ceilalti Sfinti Apostoli.

Despre viata Sfantului Apostol Matia nu stim aproape nimic, decat ca si-a inchinat-o propovaduirii Evangheliei. Dupa o veche traditie a Bisericii, el a predicat cuvantul Domnului in Etiopia, unde, fiind cumplit chinuit de pagani, a fost ucis cu pietre si asa si-a dat sufletul lui Dumnezeu.

Sfinţii Mucenici Iulian şi Marchian şi cei împreună cu dînşii

Adaugat la august 22, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

august 22, 2025

Luand sceptrul stapanirii grecesti, imparatul Leon, cel cu nume de fiara, care se mai numea si Conon si era de neam isaurian, a ridicat prigonire impotriva Bisericii lui Dumnezeu, scornind o noua erezie. Ca socotea, adica, Sfintele icoane, drept idoli, iar pe cei ce se inchinau lor cu credinta, ii numea inchinatori la idoli. Deci, a poruncit ca pretutindeni sa se lepede Sfintele icoane din Bisericile lui Dumnezeu, din toate casele si locuintele omenesti, sa le sfarme si sa le dea foc, sau sa le arunce in apa. Iar pe cei care nu se invoiau cu paganatatea lui, pe unii ii trimetea in surghiun indepartat, iar, pe altii, ii chinuia si ii ucidea in multe feluri. Astfel, la inceput, preasfintitul Ghermano, patriarhul Constantinopolului, care i se impotrivea, a fost izgonit de pe scaun, cu necinste si cu batai, iar, in locul lui, a ridicat pe un oarecare Anastasie, eretic, de un gand cu imparatul.

Intru acea vreme, multi dreptcredinciosi, stand impotriva ereziei, se faceau mucenici, precum au fost si acesti Sfinti, pe care ii pomenim astazi. In Constantinopol, era o poarta ce se numea „Poarta de arama”, zidita in zilele marelui Constantin. Deasupra acelei porti, era chipul Mantuitorului, de arama, stand de multi ani acolo. Pe acest chip, imparatul si patriarhul poruncisera sa-l dea jos. Deci, raucredinciosii au pus o scara, pe care s-a suit un ostas, ca sa implineasca porunca. Si s-a adunat multime mare de credinciosi care apucand scara, au aruncat-o jos. Afland de impotrivirea credinciosilor, imparatul a scos ostirea pe ulitele cetatii si a omorat multi dreptcredinciosi, barbati si femei, tineri si batrani, al caror nume numai Dumnezeu il stie. Pe cei care erau socotiti capetenii ai razvratirii, i-au prins vii. Acestia au fost: Iulian, Marcian, Ioan, Alexie, Dimitrie, Foca, Petru si Leon. Luandu-i, slujitorii imparatului i-au batut fara crutare si i-au aruncat in temnita, de unde ii scoteau in fiecare zi si le dadeau cate cinci sute de lovituri, vreme de optzeci de zile. Indurand ei cu vitejie toate aceste chinuri si vazand imparatul ca multi crestini sporesc in credinta lor, a dat porunca de i-a scos in ulitele cetatii si i-a ucis.

Odata cu ei a fost taiata si una din femeile cele slavite, anume Maria Patricia, pentru dreptcredincioasa cinstire a icoanelor, iar trupul ei a fost aruncat in adancul marii. Tot atunci a fost prinsa si Cuvioasa Teodosia, monahia, ca una ce se afla in aceeasi pricina, si a luat cununa muceniceasca si se cinsteste pomenirea ei la 29 de zile, ale lunii lui mai. Si toti, cei ce au patimit pentru cinstita icoana a Mantuitorului, stau impreuna, inaintea Stapanului Hristos Dumnezeu, Caruia se cuvine slava in veci! Amin.

Tot în aceasta zi, pomenirea patimirii Sfîntului Mucenic Antonin.

Tot în aceasta zi, Soborul Sfinţilor de la Soloveţ.

Sfinţii Mucenici Lavrentie Arhidiaconul, Sixt episcopul Romei, şi cei împreună cu dînşii

Adaugat la august 23, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

august 23, 2025

Acestia au trait in zilele imparatilor Decius si Valerian.

Sfantul Sixt era de la Atena, unde invatase si filozofia si mergand la Roma a fost sfintit episcop, dupa ce Sfantul papa Stefan a marturisit pe Hristos. Si, pornindu-se atunci prigoana asupra crestinilor, Sfantul Sixt a poruncit lui Laurentiu, arhidiaconul sau, care era de neam din Spania, sa chivesniseasca visteria Bisericii si ajutorarea saracilor, iar el, vazandu-le toate, le-a impartit la saraci. Deci, intorcandu-se Decius din Persia, a fost adus la el Sfantul Sixt, episcopul, si, neplecandu-se a se lepada de Hristos, ci marturisindu-L, cu indrazneala, ca Dumnezeu adevarat si atotputernic i s-a taiat capul. Deci, aducandu-se si arhidiaconul Laurentiu si cercetandu-se si despre sfintele odoare, Sfantul Laurentiu a raspuns dregatorului ca Biserica are odoare si avutii de seama, pe care daca ii vor lasa timp, le va aduna, de pe unde sunt, si le va aduce inaintea lui. Si i-au statornicit sa se infatiseze dupa trei zile. Cand s-a implinit sorocul, Laurentiu a venit inaintea imparatului, aducand, in carute, multime de saraci, orbi, schiopi, muti, vaduve si orfani, care traiau din milosteniile Bisericii. Si, aratandu-i pe acestia, a zis imparatului: „Iata comorile de mult pret ale Bisericii noastre, avutii pe care furii nu le fura si rugina nu le strica si care vor pretui mai mult in fata Dreptului Judecator”. Dar imparatul, vazandu-i pe acestia, s-a pornit cu manie si a poruncit sa-l bata foarte rau pe Sfantul Laurentiu. Apoi, l-au bagat in temnita, unde Sfantul a tamaduit pe toti cei ce mergeau la el. Ceea ce vazand, tribunul Calinic a crezut in Hristos si s-a botezat.

Deci, dupa aceasta, a stat, iarasi. Laurentiu in fata imparatului si neplecandu-se a jertfi idolilor, l-au intins pe un gratar de fier ars in foc, pe care Sfantul, dand multumire lui Dumnezeu, si-a dat sufletul. Si a fost ingropat, precum se cadea, de papa Ipolit, pe care imparatul a trimis sa-l ia si a poruncit sa-l bata cu toiege de fier cu ghimpi, apoi l-au legat de cai salbatici si, fiind tarat mult, Sfantul si-a dat sufletul lui Dumnezeu. Si aceasta s-a vestit in toata Roma, iar, de la Roma, in toata lumea. Si toti s-au intarit in credinta Domnului nostru Iisus Hristos, a Caruia este slava in veci! Amin.

Tot în aceasta zi, pomenirea Fericitului Lavrentie din Kaluga, cel nebun pentru Hristos.

Sfîntul Mucenic Evplu Diaconul

Adaugat la august 24, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

august 24, 2025

Acesta a trait in zilele imparatului Diocletian, tragandu-se in cetatea Catania, care se afla in Sicilia. Deci, fiind mare prigonire impotriva crestinilor, de pretutindeni, a fost trimis in partile Siciliei un dregator cumplit, anume Calvisian. Acesta, aducand tot poporul, barbati si femei, de toata varsta, a dat pe fata porunca imparatului, ca, daca se va afla cineva, care sa pomeneasca numele lui Hristos, acela sa fie dat la chinuri si ucis. Si, chemand slugile sale, le-a poruncit sa cerceteze in tot chipul, de nu cumva se afla cineva, care sa tina credinta crestineasca, fie si in taina.

Si, apropiindu-se, unul din slujitori a zis: „Este, aici, in cetate, un om, anume Evplu, care poarta cu sine o carte. El strabate ulitele si casele, vorbind de Dumnezeu crestinilor.” Ca Sfantul era diacon si purta cu sine Cartea Evangheliei, din care citea poporului minunile lui Hristos, si-l invata sa creada intru El. Acestea auzind, dregatorul a trimis sa-l prinda si sa-l aduca legat, inaintea sa. Si a fost gasit intr-o casa saraca, citind din Sfanta Evanghelie, si invatand pe cei ce-l ascultau. Deci, a fost cercetat de Calvisian, iar Sfantul, nelepadandu-se de Hristos, a fost legat, mai intai, cu mainile si picioarele de genunchi. Dupa aceea a fost spanzurat pe un lemn si a fost strujit cu gheare de fier. Deci, a auzit glas din cer, zicandu-i: „Fii tare Evplu, ca hainele cele adevarate iti sunt gatite tie.” A poruncit, atunci, dregatorul sa-i zdrobeasca falcile, pulpele si gleznele cu ciocane de fier si l-au aruncat in temnita, cu Evanghelia legata de grumaji, poruncind ca sapte zile sa nu i se dea nici paine nici apa. Si aici, facand rugaciune, a izvorat apa. Deci, iarasi, scotandu-l la intrebare si ramanand statornic in credinta, i-au patruns urechile cu tepuse de fier inrosite in foc si i s-a taiat capul.

Sfînta Muceniţă Susana şi alte muceniţe

Adaugat la august 24, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

august 24, 2025

In împărăţia lui Diocleţian şi Maximian Hercule, a fost în Roma un preot pe nume Gavinie, frate bun cu Gaius, papa Romei. Acest preot, fiind învăţat la filosofia cea din afară şi bine iscusit în dumnezeiasca Scriptură, a scris multe cărţi împotriva păgînilor, după sfatul şi porunca fratelui său. Ei erau de neam mare şi rudenii cu împăratul Diocleţian, dar erau defăimaţi şi lepădaţi de el din neam, din pricina credinţei lor creştine, de care Diocleţian se îngreţoşa foarte şi de aceea se lepăda de seminţia sa. Acest preot, Gavinie, avea o fiică pe nume Susana, pe care a crescut-o în bună cucernicie, învăţînd-o frica lui Dumnezeu şi filosofia cărţii. Fecioara era foarte pricepută şi înţeleaptă, prea aleasă cu frumuseţea trupească, dar fără de asemănare mai aleasă cu frumuseţea sufletească; căci roaba lui Hristos cea întreg înţeleaptă şi credincioasă îl iubea pe Acela fierbinte.

Şi auzind împăratul Diocleţian de frumuseţea şi înţelepciunea ei, a voit s-o ia de femeie pentru fiul său, Maximian. Acest Maximian, pe care alţii îl numesc Maximin, nu era fiu firesc al lui Diocleţian, ci a fost înfiat din rudeniile cele de aproape. Mai întîi, Diocleţian l-a însoţit cu fiica sa, Valeria, dar murind aceea, a voit să-l însoţească cu rudenia sa, Susana. Acest Maximian se mai numea şi Galeriu şi era altul decît acel mai întîi Maximian, care se numea Hercule. Deci Diocleţian a trimis pe un bărbat cinstit, văr al său, anume Claudie, ca să vorbească cu Gavinie şi să-i ceară pe fiica sa spre însoţirea fiului său, Maximian.

Şi venind Claudie la Gavinie, i-a zis: „Prealuminatul nostru împărat Diocleţian m-a trimis la tine, cu darul şi cu mila sa, vrînd să înnoiască rudenia cu tine prin unirea sîngelui mai de aproape. Deci ce alt dar poate să-ţi fie ţie mai mare ca acesta, ca prin mai mare cinste să se preamărească neamul tău, pentru cea mai de aproape legătură a sîngelui împărătesc?” Dar Gavinie a zis: „Noi suntem săraci şi smeriţi. Cum putem oare să ne numim rudenia împăratului, fiind nevrednici?” Zis-a Claudie: „Cinstite frate, tu şi fratele tău, episcopul Gaius, nu sunteţi oare fiii lui Maximin senatorul, care a fost rudenia unchiului nostru, fratele stăpînului nostru, împăratul Diocleţian?” Grăit-a Gavinie: „Aşa este, însă în vremile acestea din urmă nu suntem vrednici să ne numim rude ale împăratului”.

Zis-a Claudie: „Nu te lepăda de neamul tău; iată, îţi porunceşte împăratul şi stăpînul nostru ca pe fiica ta, de care a auzit că este frumoasă şi înţeleaptă în toate învăţăturile, să o dai după Maximian, fiul lui, căci este cu dreptate ca mlădiţele ce ies dintr-o rădăcină să nu se despartă, lucru pe care îl dorim şi noi, rudeniile, şi mi se pare că şi ţie îţi este aceasta de bucurie”. Grăit-a Gavinie: „Rogu-mă, daţi-mi vreme să aflu părerea fecioarei”. Şi s-au despărţit. Şi ducîndu-se Claudie, preotul Gavinie a rugat pe fratele său, papa Gaius, să vină la dînsul acasă. Şi venind acela, i-a spus pricina pentru care a trimis împăratul pe Claudie. Apoi, chemînd la dînşii pe fecioara Susana, au zis către dînsa cu lacrimi: „Impăratul Diocleţian a trimis la noi pe Claudie, ruda noastră, să ne spună că voieşte să te ia în însoţire pentru fiul său, Maximian”.

Iar fericita fecioară Susana a răspuns tatălui şi unchiului său: „Unde este acum înţelepciunea voastră? Cu adevărat n-o văd în voi! De n-aş fi fost creştină, precum m-aţi învăţat, ar fi putut cineva să grăiască despre aceea cu mine. Dar acum, pentru ce vă întinaţi gura şi urechile, ascultînd păgîneştile cuvinte şi zicîndu-mi mie să mă însoţesc cu tiranul cel păgîn, de care voi v-aţi lepădat cu îndrăzneală, pentru necurăţia lui şi pentru sfînta voastră credinţă în Hristos, ca să nu fie rudenia voastră? Dau slavă atotputernicului Dumnezeu, Care m-a făcut rudenie cu sfinţii Săi; pentru că aşa cred în Domnul nostru Iisus Hristos, că, defăimînd însoţirea cea spurcată cu acel om necurat, mă voi învrednici de cununa mucenicească”.

Tatăl ei, Gavinie, a grăit către dînsa: „Fiică, vezi să fii statornică în credinţa pe care o ai, ca să poţi să fii curată înaintea Domnului şi să ne bucurăm şi noi, văzînd că aduci Stăpînului Hristos roadele credinţei tale cele tari!” Susana a grăit către tatăl şi către unchiul său: „Domnii mei, voi m-aţi învăţat adeseori să-mi păzesc fecioria pentru Domnul meu, Iisus Hristos. Iar acum m-am întărit atît în dragostea şi frica Lui, încît nici nu mă gîndesc vreodată la însoţirea trupească, ci pe Stăpînul Căruia m-ai dat tu odată, părinte, pe El îl voi iubi, Lui îi voi sluji şi în El voi nădăjdui pînă la suflarea mea cea de pe urmă”. Sfîntul papă Gaius a zis: „De vreme ce te-ai dat o dată cerescului Mire Hristos Dumnezeu, apoi petrece pînă la sfîrşit în dragostea Lui şi păzeşte poruncile Lui”. Astfel, amîndoi acei sfinţi slujitori ai Domnului, înţelegînd voirea cea bună a inimii ei fecioreşti, s-au bucurat cu duhul şi plîngeau de bucurie, întărind-o cu multe cuvinte duhovniceşti.

Iar după trei zile, Claudie a venit iar în casă la Gavinie cu mulţime de slugi, pe care lăsîndu-le afară, a intrat singur înăuntru şi a găsit acolo şi pe Gaius papa. Deci, făcîndu-şi obişnuita sărutare, Claudie a zis: „Ştie cinstea voastră ce pricină de bucurie m-a adus la voi”. Papa Gaius a grăit: „Chiar dacă n-ar fi nici o pricină a venirii tale la noi în afară de rudenia ta cu noi, suntem bucuroşi de tine, că putem să ne mîngîiem unul pe altul, prin vederea feţei şi prin vorbirea împreună”. Claudie a zis: „Ştiţi, o, iubiţilor fraţi, că împăratul Diocleţian doreşte foarte mult să se unească cu voi prin cea mai apropiată rudenie; deci vă sfătuiesc şi vă rog să faceţi voia celui ce stăpîneşte lumea, şi să-i mîngîiaţi sufletul”. Gavinie a zis către dînsul: „Spune acea dorinţă împărătească domnului frate, Gaius episcopul”. Claudie a zis către Gaius: „Preamilostivul împărat, domnul nostru, voieşte să ia în însoţire pentru fiul său pe fiica voastră şi nepoata mea. El a auzit de frumuseţea, de înţelegerea şi de înţelepciunea ei; iar noi, rudeniile, socotim că nimic nu este mai cinstit decît aceasta, ca neamul nostru, nedeosebit de sîngele împărătesc, să petreacă împreună şi să se împodobească şi să se slăvească cu înălţimea aceluia”. Tăcînd episcopul, Gavinie a grăit: „Să chemăm pe fecioară şi să vedem dorinţa ei”.

Deci au chemat la dînşii pe Sfînta Susana, şi erau acolo numai ei trei şezînd, nemaifiind altcineva de faţă. Şi văzînd Claudie pe fecioară, a lăcrimat de dragoste şi bucurie, şi voind să o cuprindă cu dragoste şi să o sărute, ea l-a oprit şi s-a întors de la dînsul, zicînd: „Nu-mi spurca gura mea, că Domnul meu Iisus Hristos ştie că de gura roabei sale nu s-a atins niciodată gură bărbătească”. Claudie a zis: „Eu voiam să te sărut din dragoste de rudenie, ca nepoată ce-mi eşti”. Iar fecioara a zis: „Nu pentru altă pricină mă îngreţoşez de sărutarea ta, decît numai pentru aceea că gura ta este întinată de jertfele idoleşti”. Iar Claudie fiind atins la inimă de aceste cuvinte ale fecioarei ca prin degetul lui Dumnezeu, s-a umilit şi a zis către dînsa: „Ce să fac ca să mi se cureţe gura de întinăciune?” Fecioara a răspuns: „Pocăieşte-te şi botează-te în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh”. Iar Claudie, întorcîndu-se către episcop, a zis: „Atunci voi să mă curăţiţi, de vreme ce mai bun este omul cel curat, care crede în Hristos, decît cei ce slujesc zeilor. Eu am adus multe jertfe zeilor, la care şi împăraţii îşi pleacă grumajii lor, dar nici un folos n-am avut de la dînşii”.

Iar papa, văzînd minunata şi grabnica schimbare a lui Claudie, în care lucrase darul lui Dumnezeu prin cuvintele curatei fecioare, a zis cu bucurie către el: „Frate, ascultă-mă pe mine, că am să te sfătuiesc sfat bun. Tu ai venit la noi să mijloceşti mireasă pentru fiul stăpînului tău; iar Dumnezeu te caută pe tine pentru El şi voieşte să te mîntuieşti cu rugăciunile acestei fecioare, ca şi din sîngele nostru să se afle vrednici împărăţiei cereşti. De aceea, crede în Dumnezeu, fă pocăinţă pentru vărsarea sîngelui sfinţilor lui Dumnezeu şi nu întîrzia a primi Sfîntul Botez”. Claudie a zis: „Cînd voi primi Sfîntul Botez, oare se vor curaţi toate păcatele spurcate ale inimii mele?” Papa a răspuns: „Cu adevărat se vor curaţi, numai crede din toată inima”.

Sfînta fecioară Susana, auzind acestea, a căzut la picioarele unchiului său, Sfîntul Gaius, zicîndu-i: „Stăpînul meu, te rog, pentru Hristos, nu zăbovi a boteza pe Claudie şi mîntuieşte-i sufletul”. Papa a răspuns: „Să căutăm mai întîi dacă crede cu adevărat în Hristos Dumnezeu”. Claudie a zis: „Cred cu adevărat, numai dacă mi s-ar ierta toate greşelile precum îmi făgăduiţi”. Papa a zis: „în numele Domnului nostru Iisus Hristos, Dumnezeul cel atotputernic, ţi se iartă toate greşelile tale!” Şi a căzut Claudie la pămînt înaintea picioarelor arhiereului şi, presărîndu-şi ţărînă pe cap, striga: „Doamne Dumnezeule, lumina cea prea veşnică, iartă-mi toate greşelile făcute în necredinţă şi în neştiinţă şi mă umple de darul Tău, ca să cunoască şi femeia mea şi copiii mei, că Tu singur mîntuieşti pe cei ce nădăjduiesc întru Tine”. Apoi Gaius l-a învăţat pentru botez şi, sfătuindu-l, l-a trimis la casa lui.

După aceasta, Claudie cu femeia sa şi cu doi fii ai săi au venit noaptea la Sfîntul Gaius papa şi au cerut botezul. De aceea, papa, nezăbovind mai mult, i-a botezat, iar Gavinie preotul le-a fost naş. Iar cînd Claudie a ieşit din scăldătoare, a zis: „Am văzut o lumină mai luminoasă decît soarele, care m-a strălucit în ceasul botezului”. Apoi, după săvîrşirea botezului şi ungerea cu Sfîntul Mir, papa a săvîrşit Sfînta Liturghie şi i-a împărtăşit pe dînşii cu dumnezeieştile Taine ale Trupului şi Sîngelui lui Hristos. Deci cu toţii s-au bucurat întru Dumnezeu, Mîntuitorul lor. Numele soţiei lui Claudie era Prepedigna şi ale copiilor lui, Alexandru şi Cutie. Din acea vreme, Claudie a început a-şi vinde averile sale şi a le împărţi săracilor. El căuta pe creştinii care se ascundeau prin felurite locuri tăinuite şi, intrînd prin temniţe noaptea în taină, tuturor pe care îi găsea le spăla picioarele şi le săruta; apoi toată nevoia lor prin îndestulate îndurări o împlinea, dîndu-le lor cu osîrdie îmbrăcăminte şi hrana cea de toate zilele, făcînd astfel pocăinţă mare pentru păcatele lui cele săvîrşite mai înainte.

Iar după cîteva zile, Diocleţian a început a întreba despre Claudie, că, fiind trimis la Gavinie pentru Susana fecioara, nu a adus înştiinţare. Şi i s-a spus împăratului că este bolnav Claudie. Deci împăratul a trimis la dînsul pe fratele lui cel mai tînăr, pe nume Maxim, cu dregătoria comit, ca să-l cerceteze pe cel bolnav şi să-l întrebe şi despre fecioara Susana. Şi mergînd Maxim, a găsit pe fratele său, Claudie, îmbrăcat în haină de păr şi făcînd rugăciuni către Dumnezeu; iar Maxim, spăimîntîndu-se, a zis: „Iubite frate, care m-ai hrănit pe mine din copilărie, pentru care pricină te-ai schimbat aşa şi te-ai făcut uscat şi galben la faţă?” Claudie a răspuns: „Dacă voieşti să mă asculţi pe mine, atunci îţi voi spune pricina schimbării mele”. Maxim a zis: „Spune-mi mie durerea trupului tău”. Claudie a zis: „Iată, eu fac pocăinţă, că, ascultînd pe împăraţi şi slujindu-le lor, am ucis pe creştini şi am vărsat sînge nevinovat, pe care lucru, deşi l-am făcut din neştiinţă, împlinind poruncile împărăteşti, însă acum bolesc de aceea şi mă căiesc”.

Maxim a zis: „Ce-mi spui mie aceasta acum, frate? Stăpînul nostru, Diocleţian împăratul, te-a trimis la Gavinie, fratele nostru, ca să mijloceşti să dea pe fiica lui de soţie fiului împăratului, pentru care şi eu acum sunt trimis la tine, iar tu altceva îmi spui mie?” Claudie a răspuns: „Am umblat eu pentru aceasta la iubita noastră nepoată şi am văzut-o pe ea că, precum este preafrumoasă cu faţa, tot aşa este şi cu sufletul, căci ea este sfîntă şi înţeleaptă, dar acum s-a făcut mireasa cerescului Impărat, Hristos Dumnezeu, prin Care şi eu sunt izbăvit de păcatele mele. Insă, ca să ştii şi tu că Preamilostivul Dumnezeu voieşte să-i mîntuiască pe toţi, să mergem noaptea la fratele nostru Gavinie preotul şi vei vedea lumina cea veşnică”. Maxim a zis: „Fratele meu iubit, toate cele ce îmi vei porunci mie, le voi face”.

Deci întru aceeaşi noapte au mers amîndoi la porţile cetăţii care se numeau Salaria, care erau lîngă palatele lui Salustiu, pentru că acolo era casa lui Gavinie preotul. Şi i s-a spus lui Gavinie că fraţii Claudie şi Maxim stau afară, vrînd să intre înăuntru; iar el cu osîrdie le-a ieşit întru întîmpinare şi cu bucurie i-a băgat pe ei înăuntru. Dar mai înainte de a începe vorba cu dînşii, s-a întors la rugăciunea cea către Dumnezeu, plecîndu-şi genunchii şi faţa în jos şi împreună cu dînsul s-au plecat şi ceilalţi. Iar preotul a grăit, rugîndu-se: „Doamne Dumnezeule, Cel ce aduni pe cei risipiţi şi priveşti spre cei adunaţi, caută spre lucrul mîinilor Tale şi luminează pe toţi cei ce cred în Tine, că Tu eşti lumina cea adevărată, în vecii vecilor”. Atunci toţi au răspuns: „Amin”.

Apoi, sculîndu-se de la pămînt, s-au sărutat şi s-au îmbrăţişat; iar Claudie, căzînd la picioarele preotului, le-a sărutat pe ele. Acest lucru văzîndu-l Maxim, se mira şi voia să vadă pe fecioara Susana; deci Gavinie a poruncit ca s-o cheme. Iar ea venind la dînşii, mai întîi s-a închinat lui Dumnezeu; apoi, apropiindu-se de tatăl său, a zis: „Binecuvintează-mă, părinte!” Şi iarăşi preotul s-a rugat pentru venirea ei, zicînd: „Pace să vă dea vouă Domnul nostru Iisus Hristos, Care petrece şi împărăteşte în vecii vecilor cu Dumnezeu Tatăl cel Atotputernic”. Apoi au zis cu toţii: „Amin”, iar Maxim, văzînd pe Sfînta Susana foarte smerită şi plină de ruşinea întregii înţelepciuni, a voit să-i sărute mîinile, dar ea n-a voit.

Deci, cînd toţi plîngeau de multă bucurie şi dragoste, Sfîntul papă Gaius – care locuia acolo aproape, lîngă biserica ce se zidea de dînsul -, a fost vestit că fraţii lui s-au adunat. Iar el, socotind că sunt prinşi la mucenicie şi vrînd ca el să fie mai întîi între mucenici, a alergat cu sîrguinţă, fără de veste, la casa lui Gavinie. Şi toţi văzîn-du-l pe el, s-au înspăimîntat şi i s-au închinat pînă la pămînt; iar papa le-a zis lor: „Pace vouă! Indrăzniţi întru numele Domnului”. Apoi iarăşi a zis: „Să ne rugăm”. Şi a început a se ruga, zicînd: „Doamne Dumnezeule, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce L-ai trimis pe Dînsul spre mîntuirea tuturor, vrînd să ne scoţi pe noi din întunericul lumii acesteia şi să ne duci la viaţa veşnică, întăreş-te-ne pe noi, robii Tăi, întru credinţa Ta, că Tu împărăteşti în vecii vecilor”. Şi toţi au zis: „Amin”. Apoi, şezînd, au început a vorbi, iar vorbele acelea care ieşeau din gura arhiereului erau insuflate de Dumnezeu şi toţi ascultau cuvintele lui Dumnezeu cele grăite de dînsul.

Iar fecioara Susana, nevrînd să şadă înaintea lor, asculta stînd în picioare şi în taina inimii sale se ruga lui Dumnezeu. Apoi papa a zis către Maxim: „Mulţumim ţie, frate, că ne-ai cercetat pe noi”. Maxim a răspuns: „Eu, nevrednicul, am venit la voi să sărut picioarele voastre cele sfinte; dar care este din început pricina venirii mele, singuri bine ştiţi”. Papa a zis: „Tu să ne spui nouă”. Maxim a zis: „Impăratul Diocleţian doreşte ca să daţi pe fecioara Susana după Maximian, fiul lui cel înfiat”. Papa a zis: „Fecioara are acum pe Hristos cel dat ei de la Dumnezeu Tatăl, şi să ştii cu adevărat, că nu se poate a o însoţi pe ea cu altul”. Maxim a zis: „Toate cele ce le dă Dumnezeu sunt veşnice”.

Arhiereul a zis către dînsul: „Deci primeşte şi tu viaţa veşnică!” Maxim a zis: „Şi care este viaţa veşnică?” Răspuns-a Claudie: „Aceea este viaţa veşnică, pe care eu am cunoscut-o”. Maxim a zis: „Pe aceea pe care tu ai cunoscut-o, doresc şi eu a o şti; însă nu ni se cuvine ca pe neamul nostru să-l deosebim de rudenia cea împărătească”. Sfîntul papă Gaius a zis: „Noi te îndemnăm să crezi în Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul Dumnezeului celui veşnic; iar acestea pe care le vedem, cinstea şi slava împăratului pămîntesc, sunt vremelnice şi rudenia lui nici cît de puţin nu ne foloseşte nouă, pentru că toate trec alăturea şi pier degrab odată cu viaţa aceasta de puţină vreme. Iar cele ce le-a făgăduit nouă cerescul Impărat, Hristos Dumnezeul nostru, acelea sunt veşnice, folositoare şi preaiubite”. Acestea auzindu-le Maxim, s-a umilit şi cu bucurie a voit să primească sfînta credinţă. Şi a zis Gaius papa către el: „Ştii, frate, toate averile pe care noi le-am lăsat pentru Hristos, ce fel şi cîte erau? Iar acum nimic altceva nu lăudăm, decît numai pe Domnul nostru Iisus Hristos, pentru Care vieţuim şi întru Care ne lăudăm”. Maxim a zis: „Stăpînii mei, nu zăboviţi, ci grăbiţi-vă să faceţi cele ce ştiţi că sunt folositoare mie”. Deci, poruncindu-i să postească, papa l-a trimis acasă.

Iar el ducîndu-se, la început tăinuia în sine credinţa sa în Hristos; însă ardea foarte mult cu dragostea către Sfîntul papă Gaius şi către preotul Gavinie, iar mai vîrtos spre Insuşi Hristos. Apoi, înmulţindu-se în el dragostea către Dumnezeu, a început la arătare a mărturisi numele lui Iisus Hristos, nebăgînd în seamă moartea. Insă papa şi preotul îl sfătuiau să tacă cinci zile, pînă îşi va vinde averile sale şi pînă le va împărţi creştinilor săraci. Şi Maxim a făcut aşa, iar după cinci zile, venind la Sfîntul papă Gaius şi căzînd la picioarele lui, a zis: „Te jur pe tine, domnul meu, cu numele lui Hristos, sa mă luminezi cu Sfîntul Botez, precum ai luminat pe fratele meu, Clau-die; pentru că dintru acel ceas, în care m-ai învăţat pe mine despre Hristos Dumnezeu, atît s-a umilit inima mea, încît nu pot să mă odihnesc, pînă nu voi primi credinţa creştinească”. Papa l-a botezat după obicei şi, săvîrşind Sfînta Liturghie, l-a împărtăşit cu dumne-zeieştile Taine.

Deci Maxim petrecea cu dînşii, cîntînd şi slăvind pe Dumnezeu. Iar averile sale, pe care n-a putut în cele cinci zile să le vîndă şi să le împartă, pe acelea le dădea şi le împărţea la creştinii săraci, prin mîinile unui credincios prieten al său, anume Tarson, care era creştin ascuns şi mai pe urmă a fost scriitor al pătimirii acestor sfinţi, pentru că toate s-au făcut pe vremea lui.

Şi trecînd cincisprezece zile, Diocleţian s-a înştiinţat că Maxim comitul şi Claudie, cu femeia şi cu fiii, s-au făcut creştini. Pentru aceea s-a umplut de mare mîhnire, însă la început tăinuind în sine aceasta, a arătat împărătesei sale, cu numele Sirina, că a trimis la Gavinie, vrînd să logodească pe fiica aceluia, Susana, cu fiul său, Maximian. Iar împărăteasa, auzind de Gavinie şi Susana, a preamărit în inima sa pe Dumnezeu, pentru că era creştină tăinuită, iar către împărat a zis: „Fă ceea ce-ţi porunceşte mărirea cea de sus”, adică Dumnezeu. Iar împăratul lăsînd-o pe ea, a chemat la sine pe mai-marele oştilor, anume Iulie, păgîn şi cumplit cu năravul. Aceluia i-a descoperit necazul inimii sale, cum că cei iubiţi din rudeniile lui, care au fost trimişi să logodească mireasă fiului său, defăimîndu-i porunca, au luat credinţa creştinească. Iulie a zis: „Toţi cei ce au defăimat poruncile împărăteşti, chiar dacă acelea ar fi nedrepte, să se pedepsească cu moarte; iar porunca ta, pe care ei au defăimat-o, fiind dreaptă, de aceea sunt vrednici de moarte”.

Atunci împăratul îndată a poruncit lui Iulie să trimită ostaşi şi să-i prindă pe toţi, afară de episcopul Gaius. Deci, pe Gavinie preotul şi pe fiica lui, Susana, a poruncit să-i păzească sub strajă, iar pe Claudie, pe Maxim, pe soţia lui Claudie, Prepedigna şi pe amîndoi fiii lor, pe Alexandru şi pe Cutie, i-a trimis în cetatea ce se numea Ostie, şi a poruncit să-i ardă de vii, iar cenuşa lor să o arunce în mare. Astfel s-au săvîrşit acei sfinţi, învrednicindu-se slavei muceni-ceşti.

Iar după 55 de zile, Diocleţian a poruncit împărătesei sale să ia la sine în palat pe fecioara Susana şi să o îndemne la nuntă. Iar Susana, fiind păzită sub strajă, cînd a văzut pe cei ce veneau pentru dînsa, a suspinat din adîncul inimii către Dumnezeu şi s-a rugat cu lacrimi: „Doamne, nu lăsa pe roaba Ta!” Deci a fost dusă la împărăteasa, care, văzînd pe Susana intrînd la dînsa, s-a grăbit de s-a închinat ei, mai înainte de a se închina Susana, pentru că cinstea darul lui Hristos ce era într-însa şi fecioria cea întreg înţeleaptă. Iar Sfînta Susana a căzut înaintea împărătesei la pămînt, dar împărăteasa, ridicînd-o pe ea cu dragoste, i-a zis: „Se bucură de tine Mîntuitorul nostru, Iisus Hristos”. Şi auzind Susana pe împărăteasă cum cheamă numele lui Iisus Hristos, s-a bucurat şi a zis: „Mulţumesc lui Hristos, Dumnezeul meu, că El împărăteşte în tot locul”.

Şi erau amîndouă împreună, împărăteasa Sirina şi Sfînta fecioară Susana, veselindu-se întru Domnul, vorbind cu dragoste de Dînsul şi rugîndu-se către El cu osîrdie. Dar mai vîrtos Sfînta Susana n-a încetat ziua şi noaptea cîntînd şi binecuvîntînd pe Dumnezeu, precum era învăţată de tatăl său. Iar Diocleţian aştepta în toate zilele, nădăjduind că se va învoi fecioara la nuntă. Deci, aşteptînd mult, a trimis la împărăteasă, întrebînd-o dacă a înduplecat pe fecioară spre însoţirea fiului lor şi dacă fecioara se învoieşte acum cu dragostea lui Maximian. Iar împărăteasa a răspuns împăratului: „In zadar te osteneşti acolo unde lucrurile sunt cu neputinţă; şi nici nu se cade a supăra acolo unde nu este voinţă. Eu nu văd într-însa un gînd şi un scop ca acela, ca să voiască cîndva spre nunta fiului tău, nici nu cred că cineva, ori cu ce chip, să poată a o sili pe ea la nuntă”.

Aceasta auzind-o Diocleţian, s-a mîniat foarte mult şi a dat stăpînire fiului său, Maximian, asupra ei, ca să o batjocorească pe ea cu sila, însă nu în palatul împărătesc, ci să o ducă în casa tatălui ei, Gavinie, şi acolo să facă după pofta sa şi astfel s-o lase necinstită. Deci a poruncit ca Sfînta Susana să iasă din palatul împărătesc şi fie dusă la casa sa. Iar împărăteasa, despărţindu-se cu plîngere de Sfînta Susana, a zis către dînsa: „Cel ce a izbăvit pe roaba sa Susana cea dintîi, Acela te va izbăvi şi pe tine şi-ţi va da odihnă slăvită”. Deci, sărutîndu-se, s-au despărţit cu multe lacrimi.

Iar fecioara Susana, intrînd în casa sa, fiind dusă de două femei, s-a aruncat la pămînt în camera ei şi se ruga lui Hristos, izbăvitorul său, tînguindu-se şi plîngînd ca să vină în ajutorul său degrab. In acea noapte a mers la dînsa Maximian, fiul împăratului, plin de pofta cea spurcată; şi intrînd cu sîrguinţă în camera unde se ruga sfînta fecioară, a văzut deasupra ei pe îngerul lui Dumnezeu în mare strălucire şi frică mare a căzut asupra lui. Deci, neîndrăznind să se apropie de fecioară, a fugit îndată de acolo şi, întorcîndu-se în palatele împărăteşti, a spus aceasta tatălui său. Şi a zis Diocleţian: „Nu este altceva aceea, decît numai vrăji creştineşti”. Apoi a trimis pe unul din cei ce stăteau înaintea lui, cu numele Curtie, ca să afle ce se face în casa Susanei. Dar şi acela, cum a intrat acolo, îndată a fost cuprins de frică mare şi a fugit cu cutremur la cel ce l-a trimis.

In acea vreme, împăratul cu împărăteasa sa, Sirina, se întrebau despre venirea lui Hristos şi despre cinstirea zeilor celor mulţi. Deci, fiind dovedit de dînsa, el şi-a adus aminte de Susana, zicînd: „Pentru ce nu ai îndemnat pe acea frumoasă şi înţeleaptă fecioară ca să se învoiască la nunta fiului meu?” Impărăteasa a răspuns: „Fecioara şi-a ales ei partea aceea care este mai bună şi însuşi fiul tău spune că a văzut deasupra ei o lumină neapropiată”. Auzind aceasta împăratul şi umplîndu-se de mînie, a poruncit unui om oarecare necurat, cumplit şi fără omenie, cu numele Macedonie, să meargă în casa Susanei, şi cu îngrozire şi cu chinuri să o silească la închinarea idolilor. Aceasta însă să o facă în taină, ca să nu ocărască alţii pe împărat pentru tirania lui, că nu-i este milă nici pentru rudenia sa. Şi a mers Macedonie la dînsa, avînd cu el un idol mic de aur, al spurcatului său zeu Die, şi îl arăta sfintei fecioare, poruncindu-i să se închine lui. Dar ea a suflat spre idol şi a zis: „Doamne, Iisuse Hristoase, să nu vadă ochii mei această meşteşugire diavolească”.

Atunci îndată acel idol, pe care îl ţinea în mîini Macedonie, s-a făcut nevăzut, ca şi cum ar fi fost răpit de cineva din mîinile lui. Iar Macedonie se mira de un lucru ca acesta şi credea că Susana l-ar fi apucat cumva şi l-ar fi ascuns; şi a zis către dînsa: „Văd că eşti iubitoare de aur, pentru că ai furat idolul din mîinile mele. Insă o laud aceasta, căci cred că nu l-ai fi luat, dacă nu-l iubeai”. Răspuns-a sfînta: „Domnul Dumnezeul meu a trimis pe îngerul Său de a răpit idolul de la ochii mei şi l-a aruncat afară din casa mea!” Zicînd sfînta aceasta, a intrat sluga lui Macedonie şi i-a spus că idolul este aruncat afară din casă, pe calea poporului.

Atunci Macedonie, umplîndu-se de mînie, a rupt hainele de pe dînsa cu mîinile sale şi a bătut-o pe ea cu beţe fără cruţare. Iar sfînta, fiind bătută, striga: „Slavă Ţie, Doamne!” Zis-a Macedonie către ea: „Jertfeşte zeilor!” Dar ea a răspuns: „Eu singură mă aduc jertfă Domnului Dumnezeului meu!” Deci Macedonie a spus împăratului de statornicia cea tare şi neschimbată a fecioarei în creştineasca credinţă şi de batjocura cea făcută idolului. Iar împăratul a poruncit să o ucidă cu sabia chiar în casa ei. Şi au tăiat capul miresei lui Hristos, al Sfintei Muceniţe Susana, şi s-a dus în cămara nestricăciu-nii cea prea luminoasă a Mirelui său, bucurîndu-se şi veselindu-se.

Iar împărăteasa Sirina, auzind de uciderea Sfintei Susana, a mers noaptea şi a luat cinstitul ei trup, adunînd sîngele cel vărsat pe pămînt şi ştergîndu-l cu acoperămîntul capului său. Deci, învelind trupul cu o pînză curată şi cu aromate, l-a pus în gropniţa Sfîntului Alexandru, unde erau îngropate multe trupuri muceniceşti. Iar sîngele ei cel şters cu acoperămîntul capului, punîndu-l într-un sicriaş de argint, l-a ascuns în palatul său unde obişnuia să se roage adeseori în taină ziua şi noaptea.

Iar preasfinţitul papă Gaius, mergînd în casa fratelui său Gavinie, a sfinţit acea cameră în care s-a vărsat sîngele Sfintei Muceniţe Susana, ca să fie biserică, şi slujea în ea dumnezeieştile slujbe. Iar nu după multă vreme a pătimit şi Sfîntul Gavinie preotul. Asemenea s-a sfîrşit muceniceşte şi preasfinţitul Gaius şi toţi au stat împreună înaintea scaunului lui Dumnezeu, în cetele sfinţilor mucenici, slăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe Unul Dumnezeu în Treime, Căruia şi de la noi I se cuvine cinste şi slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Cuvioşii Teodor şi Vasilie ai Pecerscăi

Adaugat la august 24, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

august 24, 2025

Dumnezeiescul Pavel a zis că rădăcina tuturor răutăţilor este iubirea de argint. Cuvîntul acesta s-a împlinit cu lucrul în această viaţă vrednică de laudă, unde vrăjmaşul, începătorul răului, nu cu alt lucru, decît cu iubirea de argint, a adus rele ispite sufleteşti şi trupeşti asupra sufletului fericitului Teodor, şi pătimiri şi moarte nu numai asupra lui, dar şi asupra fericitului Vasilie, sfetnicul său, pentru care se scrie astfel: Fericitul Teodor avea în viaţa sa multă avere şi auzind pe Domnul în Evanghelie zicînd: Fiecare din voi care nu se leapădă de toată averea sa, nu poate să-Mi fie ucenic, a urmat acestui cuvînt. Deci a lăsat toate cele lumeşti şi, împărţindu-şi averea săracilor, s-a făcut monah în Mănăstirea Pecersca şi s-a nevoit întru fapte bune. Apoi, cu porunca egumenului, s-a făcut vieţuitor al peşterii ce se numea „Nemţească”, unde, petrecînd mulţi ani, se nevoia cu multă înfrînare.

Acestui fericit Teodor vrăjmaşul i-a adus oarecînd supărare şi mîhnire multă pentru averea împărţită săracilor, punîndu-i în gînd lungimea anilor, slăbiciunea trupului şi sărăcia hranei mănăstireşti. Fericitul Teodor n-a înţeles ispita şi nu şi-a adus aminte de Domnul, Care a zis: Nu vă îngrijiţi cu sufletul vostru, ce veţi mînca sau ce veţi bea. Căutaţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră şi nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte pe ele. Deci a început de necaz a veni la deznădejde pentru sărăcie, întunecat fiind multe zile de către vrăjmaşul, iar această mîhnire o mărturisea la arătare prietenilor săi.

Şi era acolo în mănăstire un monah oarecare, cu numele Vasilie, unul din cei desăvîrşiţi. Acesta, vrînd să mîngîie şi să scoată pe Teodor din groapa deznădejdii, i-a zis: „Frate Teodore, rogu-te să nu-ţi pierzi plata ta, căci dacă îţi pare rău după averea ce ai împărţit-o la săraci, eu mă voi sîrgui să-ţi dau toate, numai tu să zici înaintea lui Dumnezeu ca milostenia ta să mi se socotească mie. Iar tu îndată vei fi fără grijă, luîndu-ţi averea, dar caută, de te va suferi Domnul; pentru că şi în Constantinopol, un om oarecare s-a căit de aurul ce l-a împărţit milostenie şi l-a socotit înaintea lui Dumnezeu ca al altuia, de la care şi-a luat înapoi ceea ce a împărţit. Insă cînd a zis: «Nu eu, Doamne, am făcut milostenia, ci a acestuia este», îndatăa căzut în mijlocul bisericii şi a murit; şi astfel a pierdut pe amîndouă împreună – şi aurul şi viaţa”.

Auzind Teodor acestea şi luîndu-le în minte, plîngea de greşeala sa şi fericea pe fratele cel ce l-a deşteptat dintr-o neputinţă ca aceasta. Căci pentru unii ca aceştia a zis Domnul: De vei face om cinstit din cel nevrednic, ca gura Mea vei fi. De atunci s-a făcut între ei mare dragoste. După aceasta, Teodor sporea bine în poruncile Domnului şi săvîrşea toate cele ce sunt drepte, bine plăcute, sfinte şi neprihănite.

Atunci diavolul a luat mare rană că n-a putut să-l înşele în felul acela spre iubirea de argint. Deci s-a înarmat iar asupra lui, punîndu-i înainte alt meşteşug de aceeaşi pierzare, căci odată Vasilie a fost trimis de egumen la o ascultare, unde a zăbovit trei luni. Atunci vrăjmaşul, găsind vreme prielnică pentru meşteşugirea lui, s-a închipuit în asemănarea lui Vasilie şi s-a dus la el în peşteră, făcîndu-se a vorbi cu dînsul despre cele folositoare. Şi i-a zis: „Teodore, cum sporeşti acum? A încetat războiul diavolesc de la tine sau încă îţi face supărare, aducîndu-ţi iubire de cîştig şi deşteptînd amintirea averii împărţite la săraci?”

Iar Teodor, necunoscînd că este diavolul şi părîndu-i-se că îi vorbeşte fratele, a răspuns: „Cu rugăciunile tale, părinte, sporesc bine, căci întărindu-mă prin tine, nu ascult gîndurile ce mi le aduce diavolul. Şi acum, de îmi vei porunci ceva, voi face cu osîrdie şi te voi asculta, căci prin învăţătura ta am aflat mare folos sufletului meu”. Atunci diavolul, care i se părea frate, luînd îndrăzneală, i-a zis: „Iţi dau încă un alt sfat, prin care îţi vei afla odihnă şi degrab vei lua răsplătire de la Dumnezeu pentru averea împărţită. Cere de la Domnul Dumnezeu să-ţi dea aur şi argint mult şi să nu laşi pe nimeni să intre la tine, nici tu să nu ieşi din această peşteră”. Iar Teodor a făgăduit că va face toate acestea.

Atunci vicleanul diavol s-a dus de la dînsul şi, nevăzut aducîn-du-i gînd despre aflarea comorii, îl îndemna să se roage pentru aceea. Deci Teodor se ruga către Domnul să cîştige de la Dînsul acea comoară, făgăduindu-se să le împartă pe toate în milostenie. Apoi adormind, a văzut în vis pe diavol luminos şi împodobit ca un înger, arătîndu-i comoara din peşteră. Această vedenie arătîndu-i-se nu o dată, ci de mai multe ori, după cîteva zile s-a dus la locul arătat în vis şi, începînd a săpa, a găsit comoara: mulţime de aur, de argint şi vase scumpe.

După aceasta iar a venit diavolul în chipul lui Vasilie şi a zis către Teodor: „Unde este comoara care ai primit-o? Că cel ce ţi s-a arătat ţie mi-a spus şi mie că ţi se va da mulţime de aur şi argint, după rugăciunea ta”. Iar Teodor nu voia să-i arate comoara. Atunci diavolul cel cu rău meşteşug a început îndată a-i zice şi pe faţă şi a-i aduce şi în taină gîndul să ia comoara şi să se ducă în altă parte. Dar mai întîi i-a zis astfel: „Frate Teodore, nu ţi-am spus eu oare că degrab vei lua de la Dumnezeu răsplătirea averii dată milostenie? Că El a zis: Cel ce-şi va lăsa casa sau ţarinile, pentru numele Meu, va lua însutit şi va moşteni viaţa veşnică. Deci acum, iată, ai bogăţia în mîinile tale, fă cu dînsa ce voieşti”.

Teodor a răspuns: „Pentru aceasta am cerut de la Dumnezeu, pentru ca, dacă îmi va da, să le împart pe toate milostenie, şi socotesc că pentru aceea mi-a şi dăruit-o”. Iar potrivnicul i-a zis: „Frate Teodore, păzeşte-te ca vrăjmaşul să nu-ţi aducă, ca şi mai înainte, necaz pentru împărţire, căci, iată, ţi s-a dat altă avere în locul celei împărţite de tine săracilor. Eu te sfătuiesc să iei această comoară şi să te duci în altă ţară şi acolo vei cîştiga moşii pentru trebuinţa ta, că şi aşa vei putea să te mantuieşti şi să scapi de meşteşugirile diavoleşti, iar cînd va sosi ducerea ta din această lume, le vei da pe acestea cui vei voi şi aşa va rămîne pomenirea ta după tine”. Iar Teodor i-a zis: „Dar nu mă voi ruşina eu că am lăsat lumea şi toate cele din lume, făgăduindu-mă să-mi sfîrşesc viaţa în peştera aceasta, iar acum să fiu fugar şi vieţuitor lumesc? Dacă ai plăcere, lasă-mă să petrec în mănăstire şi acolo voi face toate cîte îmi vei zice”. Diavolul a răspuns: „Aici nu vei putea să tăinuieşti comoara, că o vor afla şi ţi-o vor lua; deci primeşte sfatul meu şi fă degrab ceea ce-ţi zic, că de n-ar fi plăcut lui Dumnezeu să ai avere, nu ţi-ar fi dăruit-o, nici nu mi-ar fi spus mie să te întăresc”.

Atunci Teodor, crezînd pe diavol ca pe frate, a început a găti în taină căruţele şi vasele în care să-şi adune comoara şi să iasă din peşteră, unde voia să-l scoată diavolul cu înşelăciunea, ca să-l despartă de sfîntul loc al Cuvioşilor părinţi Antonie şi Teodosie, al însăşi Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, şi mai ales ca să-l despartă de Dumnezeu. Dar iubitorul de oameni, Domnul, Care voieşte ca toţi oamenii să se mîntuiască, a mîntuit şi pe acest rob al Său, Teodor, prin rugăciunile cuvioşilor Săi, căci într-acea vreme s-a întors din cale Vasilie – cel ce mîntuise şi mai înainte pe Teodor de gîndul cel rău – şi a mers în peşteră, voind să vadă pe fratele care vieţuia într-însa, şi i-a zis: „Frate Teodore, cum mai petreci, că de multă vreme nu te-am mai văzut?” Iar Teodor s-a mirat de o închinăciune ca aceasta şi i-a răspuns: „Ce zici că de multă vreme nu m-ai văzut? Ieri şi alaltăieri şi totdeauna ai fost cu mine şi m-ai învăţat. Şi iată, eu acum mă duc, precum mi-ai poruncit”.

Iar Vasilie s-a mirat mult de un răspuns ca acesta, şi l-a întrebat: „Frate Teodore, spune-mi ce cuvînt este acesta, că mi-ai zis că ieri şi alaltăieri şi totdeauna am fost cu tine şi te-am învăţat? Şi unde te duci? Că eu acum m-am întors din cale şi nu ştiu nimic. Oare nu ţi s-a întîmplat ceva din lucrarea diavolească? Te rog pentru Dumnezeu, nu tăinui de mine nimic”. Iar Teodor i-a zis cu mînie: „Ce mă ispiteşti şi de ce îmi tulburi sufletul, într-un fel zicîndu-mi uneori, iar alteori într-alt fel? Care cuvinte să le cred?” Apoi, ocărîndu-l, l-a gonit de la el. Iar Vasilie, primind acestea, s-a dus în mănăstire. Atunci diavolul a venit iar la dînsul în chipul lui Vasilie şi i-a zis: „Frate, eu, ticălosul, îmi pierdusem mintea, zicîndu-ţi altele; pentru aceea nu-ţi pomenesc ocara pe care am luat-o de la tine, dar îţi zic iar aceasta: ia-ţi comoara pe care ai găsit-o şi ieşi degrabă de aici în noaptea aceasta!” Zicîndu-i acestea, s-a dus de la el.

După aceea Vasilie a venit iar la dînsul, luînd cu el şi pe unii din părinţii bătrîni, şi a zis către Teodor: „Aceştia sunt martori că de trei luni nu te-am mai văzut, pentru că am fost trimis de egumen pentru trebuinţa mănăstirească; şi astăzi este a treia zi de cînd m-am întors în mănăstire. Deci eu abia am venit şi tu mi-ai zis că ieri, alaltăieri şi totdeauna am fost cu tine; pentru aceea socotesc că aici a fost o lucrare diavolească în chipul meu. Şi de voieşti să înţelegi adevărul, să faci astfel: Cînd va veni la tine cineva, să nu-l laşi să-ţi vorbească pînă ce nu va face rugăciunea lui Iisus, şi de nu va voi, atunci vei înţelege că este diavolul”. Zicînd acestea Vasilie, a făcut rugăciune de certare asupra diavolului, chemînd pe sfinţi în ajutor; apoi întărind bine pe Teodor, s-a dus la mănăstire în chilia sa. După aceasta, diavolul n-a mai îndrăznit să se arate lui Teodor, iar el atunci a înţeles înşelăciunea vicleanului. Şi de atunci pe oricine venea la dînsul îl silea să facă mai întîi rugăciunea lui Iisus şi numai după aceea vorbea cu dînsul. Aşa s-a întărit asupra vrăjmaşului şi Domnul l-a izbăvit din gura leului, care căuta să-l înghită, precum se întîmplă şi multora care se depărtează în pustietăţi şi în prăpăstiile pămîntului, şi se liniştesc în singurătate, cărora le este trebuinţă mare de tărie şi de ajutorul dumnezeiesc, ca să nu fie biruiţi în războiul celui ce vieţuieşte de unul singur şi să fie înghiţiţi de fiarele cele pierzătoare de suflet.

Deci fericitul Teodor, izbăvindu-se din groapa pierzării, a început a se sîrgui foarte, pentru ca mai vîrtos vrăjmaşul să cadă în groapă, iar nu el. Mai întîi a săpat pămîntul adînc şi acolo a pus comoara cea aflată, care vrăjmăşea asupra sa, apoi a acoperit-o bine, ca să piară şi pomenirea ei cu sunet. Apoi, fericitul Domnului s-a rugat neîncetat lui Dumnezeu să-i dăruiască uitare de locul acela în care a ascuns-o şi să ia de la dînsul toată patima iubirii de argint. Şi i-a împlinit Dumnezeu rugăciunea, că de atunci niciodată nu ştia de acel loc şi nici nu se gîndea vreodată să cîştige averi, căci socotea aurul şi argintul ca tina. Iar ca să nu aibă diavolul iarăşi îndrăzneală asupra lui, atunci cînd, fiind el fără de lucru, s-ar fi dat lenevirii, din care se naşte păcatul, s-a dat fericitul acesta Teodor la o slujbă grea. El a pus în peşteră o rîşniţă şi a început a sluji fraţilor, ducînd grîu din mănăstire şi măcinîndu-l cu mîinile sale. De atunci, în toate nopţile petrecea fără somn, ostenindu-se la lucrul mîinilor şi la rugăciune, apoi sosind ziua, ducea făina şi iarăşi aducea grîu. Slujind el astfel mulţi ani, făcea multă uşurare slujitorilor mănăstireşti, neruşinîndu-se de un lucru ca acesta.

Şi trecînd multă vreme şi chelarul văzînd pe Teodor într-o slujbă ca aceea ostenindu-se în grea chinuire, s-a umilit şi odată fiind adus grîu de la moşie în mănăstire, a trimis la el în peşteră cinci care, ca să nu mai vie întotdeauna să-şi ia singur, făcîndu-şi osteneală peste osteneală. Iar Teodor turnînd grîul în vase, a început a rîşni, cîntînd Psaltirea pe de rost; iar cînd a ostenit şi voia să se odihnească puţin, atunci deodată s-a făcut un glas ca tunetul şi rîşniţa a început a măcina singură. Iar fericitul înţelegînd diavoleasca lucrare, s-a sculat şi a început a se ruga cu dinadinsul lui Dumnezeu; apoi a zis cu glas tare: „Certe-te pe tine Domnul, vicleanule diavol!” Dar diavolul nu înceta măcinatul la rîşniţă. Atunci Teodor a zis iar: „In numele Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh, Cel ce te-a surpat din cer şi te-a dat în călcarea plăcuţilor Săi, îţi poruncesc eu, păcătosul, să nu încetezi cu lucrul acesta, pînă nu vei rîşni tot grîul, ca şi tu să slujeşti sfinţilor fraţi”.

Zicînd sfîntul acestea, a stat la rugăciune; iar diavolul, neîndrăznind a nu asculta certarea, a rîşnit tot grîul în acea noapte. Iar a doua zi, Teodor a înştiinţat pe chelar să trimită să ia faina, iar chelarul s-a mirat de acel lucru minunat, cum cinci care s-au rîşnit într-o noapte. Şi mergînd el singur în peşteră, a scos din ea cinci care de făină. încă şi o altă minune s-a făcut, căci din acelaşi grîu s-au mai găsit şi alte cinci care de făină. Deci în aceste lucruri ale fericitului Teodor s-a împlinit cuvîntul apostolilor, care au grăit: Doamne, şi diavolii ni se supun nouă întru numele Tău. Asemenea şi graiul lui Iisus Hristos, Cuvîntul lui Dumnezeu, Care a zis: Iată vă dau vouă putere să călcaţi peste şerpi, peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului”¦; pentru că voind viclenii diavoli să înfricoşeze pe acest rob al lui Dumnezeu şi să-l robească lor, precum îl amăgiseră mai înainte, ei înşişi au cîştigat asupra lor legăturile robiei, încît au şi strigat atunci, zicînd: „De acum nu ne vom mai afla aici”.

Apoi Teodor şi Vasilie au făcut sfat plăcut lui Dumnezeu între ei, ca gîndurile lor să nu le tăinuiască niciodată, ci amîndoi să le socotească împreună, dacă sunt plăcute lui Dumnezeu; deci, după socoteala lor, Vasilie a intrat ca să se liniştească în peşteră, iar Teodor pentru bătrîneţe a ieşit din peşteră, ca să locuiască în mănăstirea cea veche.

Iar mănăstirea cea veche era atunci arsă şi lemnele spre zidirea bisericii şi a tuturor chiliilor erau aduse cu plute pe malul Niprului, pentru care erau tocmiţi cărăuşi să le suie la deal. Iar Teodor vrînd ca să-şi facă chilie, a început a căra singur lemne de pe mal la deal, nedînd altora osteneala sa. Insă mincinoşii diavoli uitaseră că nu demult fuseseră siliţi de Teodor în robie şi se fagăduiseră că nu se vor mai afla la el; deci iar îi făceau supărare şi cîte lemne ridica el peste zi la deal, cu mare osteneală, pentru facerea chiliei, diavolii le surpau noaptea din deal pe toate, vrînd ca astfel să izgonească pe fericit de acolo. Iar Teodor cunoscînd supărarea diavolilor, a zis către ei: „In numele Domnului Dumnezeului nostru Iisus Hristos, Care v-a poruncit să intraţi în porci, vă poruncesc şi eu, păcătosul robul Lui, ca toate lemnele ce sunt pe mal să le suiţi în deal, ca fraţii cei ce slujesc Domnului să rămînă fără osteneală, iar casa de rugăciune a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi chiliile lor să şi le poată zidi fără surparea voastră, ca să ştiţi că Domnul este în locul acesta”. Deci, îndată în acea noapte, diavolii au suit de pe mal la deal toate lemnele, încît erau destule pentru zidirea întregii mănăstiri, nu numai pentru chilia Sfîntului Teodor.

Iar a doua zi, cărăuşii sculîndu-se, au mers la mal, vrînd să care lemnele la deal, dar n-au găsit nici unul. Apoi, căutînd încoace şi încolo, au văzut că acum toate erau ridicate pe deal, nepuse împreună la un loc, ci toate osebite, care cu care să fie – deosebi acoperămîntul, deosebi podul şi deosebi stejarii cei mari, care erau greu de purtat din pricina lungimii lor. Iar acest lucru era de mare mirare, pentru că se făcuse mai presus de puterea omenească.

Drept aceea s-a proslăvit Dumnezeu în plăcutul Său, Teodor, împreună cu sfetnicul său, Vasilie, pentru ale căror nevoinţe s-a făcut această minune prea de mirare. Insă aceşti robi ai Domnului nu se mîndreau de supunerea diavolească, ci urmau după cum s-a zis: Nu vă bucuraţi că duhurile vi se supun vouă, ci vă bucuraţi că numele voastre s-au scris în cer. Iar diavolii, fiind vădită la arătare înşelăciunea lor de Teodor şi de Vasilie, nu puteau suferi ocările lor, căci ei oarecand erau cinstiţi şi închinaţi de cei necredincioşi ca nişte dumnezei, iar pe urmă se vedeau nebăgaţi în seamă de aceşti credincioşi ai lui Dumnezeu, Teodor şi Vasilie, fiind defăimaţi şi necinstiţi, şi slu-jindu-le lor ca nişte robi cumpăraţi, uneori rîşnindu-le grîu, alteori suindu-le lemne la deal; iar pe lîngă acestea erau şi goniţi din oameni prin certarea acestor sfinţi. Pentru aceea se auzea că au strigat în vremea ridicării lemnelor, zicînd: „O, răi şi cumpliţi pizmaşi ai noştri, Teodor şi Vasilie, nu vom înceta, nici nu ne vom odihni luptîndu-ne cu voi, pînă ce vă vom da morţii!”

De atunci, viclenii diavoli, neştiind ca vor fi mijlocitori de mai cinstită cunună pentru sfinţi, au început cu totul a îndemna pe oamenii cei răi să-i piardă pe ei. Căci îndată după minunea ce se făcuse, au ridicat, prin zavistia diavolească, tulburare în lucrătorii cei tocmiţi, care ziceau fericitului Teodor: „Dă-ne nouă plata, căci nu ştim cu ce meşteşug tocmindu-te cu Vasilie, ai făcut ca aceste lemne să fie suite în deal, iar noi eram gata să le cărăm”. Incă şi un judecător nedrept, fiind biruit de darul aurului – neaducîndu-şi aminte de osîndirea lui Dumnezeu, că cel ce judecă cu nedreptate, el însuşi va fi osîndit -, a judecat ca Teodor să dea plata celor tocmiţi, zicînd cu îndrăzneală: „Diavolii care ţi-au ajutat a le căra, să-ţi ajute şi a plăti”.

Era foarte cumplită atîta zavistie diavolească împotriva neagoni-sitorului Teodor şi a lui Vasilie, sfetnicul său. Insă aceasta neajungînd spre ucidere, potrivnicul diavol a ridicat alt vifor purtător de moarte, aducîndu-şi aminte de biruirea sa cea dintîi.

Deci s-a dus în chipul lui Vasilie, care atunci se liniştea în peştera nemţească, la unul din sfetnicii domneşti, boier foarte cumplit şi sălbatic, răucredincios cu cuvîntul şi cu lucrul, căruia Vasilie îi era cunoscut. Şi i-a zis diavolul aceluia astfel: „Teodor, care a fost în peşteră înaintea mea, a găsit comoară mare – aur, argint şi vase de mult preţ – şi luînd-o, voia să fugă în altă ţară, dar eu l-am oprit; şi iată, acum se face a fi nebun şi se împărtăşeşte cu dracii, poruncindu-le lor a rîşni şi a sui lemnele de la mal în deal. Insă comoara el o păzeşte cu dinadinsul pînă la vreme îndemînatică, ca, tăinuindu-se de mine, să fugă cu dînsa unde va voi, iar voievodul nu va găsi nimic din ea”. Boierul, auzind aceasta de la diavolul apărut în chipul lui Vasilie, l-a dus la domnul Mstislav Sviatopolcovici.

Iar diavolul, spunînd toate acestea voievodului, a adăugat şi aceasta: „Să-l prindeţi degrab, pînă ce nu va fugi, şi să luaţi comoara; iar de nu va vrea s-o dea de voie, să-i daţi bătăi multe şi atunci o va da. Iar de nu se va îndrepta nici aşa, dîndu-l pe el la chinuri grele, să mă chemaţi pe mine, că eu îl voi vădi înaintea voastră, a tuturor şi voi arăta locul unde este ascunsă comoara”. Semănînd această înşelăciune, diavolul a plecat din faţa lor.

Iar a doua zi, voievodul s-a dus el însuşi cu mulţi ostaşi, ca la un vînat sau ca la un ostaş tare şi, luînd pe fericitul Teodor, l-a dus la casa sa, unde a început a-l întreba întîi cu îmbunări, zicîndu-i: „Părinte, spune-mi mie de ai găsit vreo comoară precum am auzit”. Teodor a răspuns: „Aşa este, am găsit o comoară şi acum este ascunsă în peşteră”. Iar voievodul a întrebat: „Dar nu ştii, părinte, cine a ascuns-o pe ea şi cît aur, argint şi vase sunt în ea?” Fericitul a răspuns: „Incă trăind Cuviosul părintele nostru Antonie, spunea că este o comoară nemţească în peştera aceea, care pentru aceea se numeşte „nemţească” şi pînă acum. Insă aur şi argint am văzut foarte mult, iar vasele sunt latineşti”. Apoi voievodul i-a zis: „Părinte, de ce nu mi-o dai mie? Căci eu aş împărţi-o cu tine şi cît îţi va trebui vei lua. Pe lîngă aceasta vei fi părinte tatălui meu şi mie”. Şi era atunci tatăl lui, voievodul Sviatopolc, în Turova. Iar fericitul Teodor a zis: „Mie nu-mi trebuie să iau nimic dintr-însa, căci nu-mi este de folos. V-aş da-o toată, de vreme ce aceleia slujiţi, de care eu sunt liber; dar Domnul a luat de la mine pomenirea acelui loc, în care am ascuns-o”.

Atunci voievodul a zis slugilor cu mînie: „Vă poruncesc să ferecaţi mîinile şi picioarele acestui călugăr şi trei zile să nu-i daţi nici pîine, nici apă, de vreme ce n-a voit mila mea”. Apoi, după ce l-a ferecat, iarăşi l-a întrebat: „Spune-mi, unde este comoara ta?” Iar Teodor le-a răspuns: „Nu ştiu, precum am zis, unde am ascuns-o”. Deci voievodul a poruncit să-l muncească cu bătăi multe, încît toată rasa i s-a udat de sînge. Apoi a poruncit să-l spînzure la un fum mare şi după aceasta să-l lege înapoi şi să aprindă foc sub dînsul. Şi mulţi se mirau de răbdarea bărbatului, căci petrecea în văpaie ca în rouă şi nici de rasa lui nu s-a atins focul. Iar unul din cei ce erau de faţă, văzînd aceasta, i-a spus voievodului. Iar el, cuprins de spaimă, a zis stareţului: „De ce te pierzi pe tine, nedîndu-ne nouă comoara care ni se cuvine?” Teodor a zis: „Adevărul îţi spun, că atunci cînd am găsit-o, m-am izbăvit de iubirea de argint, cu rugăciunile fratelui meu, Vasilie; şi acum, precum am zis, Domnul a luat de la mine pomenirea acelui loc în care am ascuns-o”.

Iar voievodul, auzind aceasta, a trimis degrabă la peşteră, la fericitul Vasilie, care, nevoind să vină, l-au adus cu sila. Atunci voievodul i-a zis: „Toate cele ce mi-ai poruncit să fac acestui rău stareţ, le-am făcut, dar nimic n-am sporit. Deci, pe tine însuţi, pe care voiesc să te am în loc de tată, te-am chemat ca mărturie”. Iar Vasilie, îndoindu-se, i-a zis: „Ce ţi-am poruncit eu să faci?” Voievodul a zis: „Mi-ai spus de comoara ce a găsit-o dînsul, iar el nu voieşte să-mi spună de ea, cu toate că l-am muncit”. Atunci Vasilie i-a zis: „Am cunoscut meşteşugul vicleanului diavol, care te-a înşelat şi care a minţit asupra mea şi asupra acestui cuvios; căci pe mine niciodată nu m-ai văzut, eu neieşind din peşteră de cincisprezece ani”. Atunci toţi cei ce stăteau de faţă au zis: „Inaintea noastră a tuturor ai vorbit voievodului”. Iar Vasilie a zis: „Diavolul v-a înşelat pe toţi, că eu nu v-am văzut nici pe voi, nici pe voievodul vostru”.

Iar voievodul, mîniindu-se, a poruncit să-l muncească şi pe acesta fără de milă, ca şi pe Teodor. Apoi, nesuferind mustrarea sa, s-a iuţit mai mult, fiind ameţit de vin, şi luînd o săgeată, a rănit pe fericitul Vasilie. Iar Vasilie a scos săgeata din pîntecele său şi a aruncat-o spre voievod, zicîndu-i: „De această săgeată, nu după multă vreme, şi tu vei fi rănit”. Lucrul acesta s-a şi împlinit, după proorocia sfîntului. Insă mai înainte de aceea, sfinţii abia fiind vii, voievodul a poruncit să-i închidă deosebi în temniţă, ca a doua zi să le dea munci mai cumplite. Dar într-acea noapte ei au adormit cu cinstita lor moarte înaintea Domnului; iar Domnul a scos din temniţă sufletele lor, ca să se mărturisească numelui Lui cel sfînt, în lumina cea pururea fiitoare. Şi înştiinţîndu-se ceilalţi fraţi, au mers şi au luat trupurile sfinţilor pătimitori şi le-au îngropat cu cinste în peştera nemţească, în care ei s-au nevoit cu iubire de osteneală şi cu dumnezeiască plăcere.

Insă după aceea au fost mutate în peştera Cuviosului Antonie, unde şi pînă acum se află nestricaţi în hainele şi în rasele cele însîngerate, care asemenea au rămas nestricate.

Iar nu după multă vreme de la fericitul lor sfîrşit, s-a împlinit proorocia Cuviosului Vasilie, căci voievodul Mstislav Sviatopolcovici a fost săgetat în cetatea Vladimir, pe cînd se lupta cu voievodul David Igorovici. Atunci, cunoscîndu-şi săgeata sa cu care a rănit pe fericitul Vasilie, a zis: „Iată mor astăzi pentru Cuvioşii Teodor şi Vasilie”. Astfel a luat răsplătire răul ucigaş după faptele sale. Iar cuvioşii pătimitori, ca nişte biruitori ai diavolului celui ce biruieşte prin iubirea de argint, nu cu argint stricăcios şi cu aur, ci cu slavă şi cinste veşnică sunt încununaţi, şi au cîştigat coroana de piatră scumpă, care este Hristos, a Căruia este cinstea şi slava, cu Dumnezeu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfinţii Mucenici Anichit, Fotie şi cei împreună cu dînşii

Adaugat la august 25, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

august 25, 2025

Fiind păgînul împărat Diocleţian în Nicomidia, cetatea Bitiniei, s-a mîniat pe creştini înaintea întregului sfat şi a pus de faţă în mijlocul cetăţii o mulţime de unelte spre muncire: săbii, cuţite, ţepi, unghii de fier, tigăi, roate, căldări şi toate cele scornite pentru muncirea cea cumplită. încă a gătit şi fiare înfricoşate, voind ca prin toate acelea să înfricoşeze pe cei numiţi cu numele lui Hristos. Şi a trimis îngroziri înfricoşate şi pe la toate marginile împărăţiei Romei, poruncind ca pretutindeni să gonească, să muncească şi să ucidă pe creştini; şi multe hule vorbea asupra Unuia născut Fiul lui Dumnezeu.

In cetatea Nicomidiei era pe atunci un bărbat de neam bun, cinstit şi cu dregătoria comit, anume Anichit. Acela, umplîndu-se de rîvnă pentru Domnul Dumnezeu, a venit înaintea împăratului şi cu îndrăzneală a mărturisit pe Iisus Hristos, adevăratul Fiu al lui Dumnezeu şi Dumnezeu, vorbind despre naşterea Lui cea dintîi fără de început şi despre întruparea cea de pe urmă, pe care a primit-o pentru mîntuirea noastră. Toate acestea le-a arătat cu îndrăzneală şi a batjocorit înşelăciunea idolească, numind pe zeii păgînilor surzi şi nesimţitori şi ocărînd pe cei ce li se închină lor. Iar la sfîrşit a zis: „O, împărate, îngrozirile tale gătite împotriva creştinilor şi puse înainte nu ne înfricoşează de fel; pentru că nu luăm în seamă nici o muncă, nici nu ne vom închina idolilor celor fără de suflet”.

Iar împăratul, umplîndu-se de mînie şi nesuferind să audă mai mult cuvintele lui cele despre Dumnezeu, a poruncit ca îndată să-i taie limba. Dar Sfîntul Anichit şi după tăierea limbii vorbea curat, slăvind pe Hristos. Deci a fost bătut cu vine de bou aşa de tare, încît şi oasele îi trecuseră prin piele. Iar el, răbdînd acea muncire cu bărbăţie ca în trup străin, striga cu glas tare către poporul care privea la dînsul, propovăduind pe Hristos că este Unul adevăratul Dumnezeu. După aceea, împăratul a poruncit să-l dea spre mîncare fiarelor. Deci, a dat drumul asupra lui unui leu înfricoşat, care răcnea foarte tare; dar acela, apropiindu-se de mucenic, s-a făcut mai blînd ca un miel şi se gudura la sfîntul, iar sudorile care erau pe fruntea mucenicului le-a şters cu laba ca şi cu un burete. Iar sfîntul a strigat, zicînd: „Doamne, Iisuse Hristoase, Iţi mulţumesc că m-ai izbăvit din dinţii acestei fiare şi mă rog Ţie, Stăpîne, ca şi în cealaltă nevoinţă să-mi întinzi ajutorul dreptei Tale, ca să pot birui mînia chinuitorului şi să mă învrednicesc a lua cunună de la Tine”.

Astfel rugîndu-se sfîntul, s-a făcut cutremur de pămînt şi a căzut capiştea lui Eraclie cu idolul lui, iar o parte din zidurile cetăţii s-au prăvălit şi au ucis pe mulţi din păgîni. Atunci împăratul a poruncit să i se taie capul mucenicului cu sabia. Şi cînd călăul a ridicat sabia să taie pe mucenic, îndată i-au slăbit mîinile şi a căzut la pămînt, şi astfel stătea nemişcat ca un nesimţitor. Văzînd aceasta Diocleţian, a poruncit să lege pe mucenic de o roată de muncire, ce era aşezată între nişte fiare ascuţite, să pună foc dedesubt şi să întoarcă roata ca să fie tăiat bucăţi de ascuţişul fiarelor şi, arzîndu-se de foc, să moară. Iar sfîntul mucenic, fiind legat de roată, a grăit: „Doamne, Iisuse Hristoase, dezleagă-mă din muncirea aceasta, pentru ca să nu se teamă cei ce privesc la mine; ci, văzînd grabnicul Tău ajutor, să se întărească a sta cu bărbăţie împotriva muncitorului şi să ia de la Tine cununa biruinţei”. Atunci îndată s-au dezlegat legăturile cu care era legat, roata a stat nemişcată şi focul s-a stins. După aceea chinuitorul a poruncit să umple o căldare cu plumb, s-o fiarbă şi să arunce pe pătimitor într-însa. Atunci s-a văzut îngerul Domnului intrînd cu mucenicul în căldare şi îndată plumbul s-a răcit ca gheaţa.

Astfel nevoindu-se Sfîntul Anichit pentru dreapta credinţă, o rudenie a lui, anume Fotie, văzînd puterea lui Hristos care păzea pe robul Său, a lepădat toată frica şi, ieşind din poporul care privea la privelişte, a alergat la sfîntul mucenic, cuprinzîndu-l pe dînsul cu dragoste şi sărutîndu-l; numindu-l părinte şi mijlocitor al mîntuirii sale şi arătîndu-se gata ca, împreună cu dînsul, să pătimească toate muncile pentru Hristos. Iar către împărat a strigat, zicînd: „Ruşi-nează-te, închinătorule de idoli, căci zeii tăi nu sunt nimic!” Atunci împăratul a strigat către slujitori: „Tăiaţi-l cu sabia!” Dar cînd unul din slujitori şi-a scos sabia să lovească pe mucenic, i s-au întors, prin puterea lui Dumnezeu, mîinile cu sabia spre sine şi, lovindu-se peste genunchi, a căzut la pămînt şi a pierit. Iar Sfîntul Fotie şi cu Sfîntul Anichit au fost legaţi cu lanţuri de fier şi împreună închişi în temniţă.

Apoi, după trei zile, Diocleţian scoţînd pe mucenici, a zis către dînşii: „De mă veţi asculta pe mine şi de vă veţi închina zeilor, vă voi cinsti cu cinste mare şi vă voi îmbogăţi cu averi”. Iar sfinţii au răspuns: „Cinstea şi bogăţia ta să fie cu tine întru pierzare!” Atunci muncitorul, mîniindu-se, a poruncit ca să-i spînzure goi la muncire şi cu unghii de fier să le strujească trupurile lor; apoi cu lumînări aprinse să le ardă şi după aceea să-i ucidă cu pietre. Dar întru toate muncile acelea, sfinţii se veseleau, mulţumind lui Dumnezeu, ca şi cum nu simţeau nici o durere, căci Domnul îi păzea pe ei nevătămaţi, pentru slava sfîntului Său nume. După aceasta i-a legat de picioarele unor cai sălbatici, dar nici aşa nu au fost biruiţi de cei ce-i munceau, pentru că au fost păziţi fără vătămare şi, fiind tîrîţi, mergeau ca într-o căruţă şi cîntau puterea cea nebiruită a Domnului şi unul cu altul se întăreau prin cuvinte.

Iar caii cei sălbatici deodată stînd, picioarele sfinţilor s-au dezlegat şi s-au sculat sănătoşi. Atunci chinuitorul iarăşi a poruncit ca să-i bată pe ei foarte tare şi, amestecînd oţet cu sare, să toarne pe rănile lor şi după aceea să-i arunce în temniţă. Astfel au petrecut sfinţii în temniţa aceea trei ani. Iar după ce a trecut acel timp, iarăşi i-a scos la muncire şi chinuitorul a poruncit ca trei zile să ardă baia poporului cea de piatră şi să închidă într-însa pe mucenici; dar sfinţii rugîndu-se lui Dumnezeu în baia aceea, deodată baia s-a despicat şi, izvorînd apă, le-a fost lor spre răcorire.

Iar după două zile, slujitorii deschizînd baia, au văzut într-însa pe sfinţi vii, umblînd şi cîntînd, şi au spus despre aceasta împăratului. Dar el, necrezîndu-i, s-a dus singur ca să-i vadă, iar sfinţii, văzînd pe împărat, au strigat către dînsul: „Iată noi, o, muncitorule, în toate muncile ne-am arătat biruitori, iar tu eşti biruit şi ruşinat!” Atunci împăratul, întorcîndu-se cu ruşine, a poruncit să-i prindă pe mucenici şi să-i ţină legaţi, pînă ce va socoti cum îi va pierde. Apoi a făcut un cuptor mare şi l-a întărit cu patru stîlpi de fier, în care putea să încapă mulţime de oameni, şi l-a ars, precum a ars Nabucodonosor cuptorul Babilonului, vrînd să arunce într-însul spre ardere, nu numai pe aceşti doi mucenici, ci şi pe toţi creştinii care i-ar fi aflat. Dar creştinii, cu femeile şi cu copiii, neaşteptînd tragerea şi aruncarea în cuptor de către păgîni, singuri spre dînsul alergau cu grăbire şi cu mare glas strigau: „Creştini suntem şi cinstim pe Unul Dumnezeu!” Iar Sfinţii Mucenici Anichit şi Fotie au intrat cei dintîi în cuptorul acela; apoi şi toată mulţimea creştinească care se adunase acolo, ridicîndu-şi mîinile spre cer şi rugîndu-se, s-au aruncat în mijlocul cuptorului şi strigau din văpaie, zicînd: „Mulţumim Ţie, Atotputernice Dumnezeule Tată, că prin Unul născut Fiul Tău, prin Domnul nostru Iisus Hristos ne-ai adunat pe noi la această cunună mucenicească. Rugămu-ne Ţie, Preamilostive, întinde de sus mîinile Tale şi primeşte sufletele noastre întru odihna cea veşnică, pe care ai gătit-o mărturisitorilor Tăi”.

Astfel rugîndu-se, s-au sfîrşit, iar Sfinţii Anichit şi Fotie au stat vii trei ceasuri în cuptorul acela. Apoi, rugîndu-se, şi-au dat sufletele lor în mîinile lui Dumnezeu. Şi trăgînd slujitorii cu cîrlige de fier trupurile celor doi sfinţi, i-au văzut că erau atît de nevătămaţi de foc, încît nici de perii lor nu se atinsese focul. Deci mulţi din cei necredincioşi au crezut în Hristos Dumnezeul nostru, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în veci. Amin.

Sfîntul Sfinţit Mucenic Alexandru, Episcopul Comaniei

Adaugat la august 25, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

august 25, 2025

In cetatea Comani, care este aproape de Neocezareea, pe care o împodobea Sfîntul episcop Grigorie, făcătorul de minuni, a fost un bărbat oarecare cu numele de Alexandru. El petrecea în chip sărac şi numai Dumnezeu singur ştia plăcuta lui viaţă, iar de oameni era foarte tăinuită, pentru că era cu învăţătura filosof ales şi, putînd el să aibă bogăţii şi cinste între oameni, şi-a ales pentru Dumnezeu sărăcia cea de bună voie şi, batjocorind lumea, şi-a schimbat înţelepciunea sa în neştiinţă, făcîndu-se pe sine că este unul dintre cei necărturari şi preasimpli, împlinind întru dînsul cuvîntul apostolului, care zice: De i se pare cuiva că este înţelept între voi, în veacul acesta, nebun să se facă, ca să fie înţelept.

Deci, fericitul Alexandru petrecînd în smerenia cea mai desăvîrşită şi din osteneala mîinilor sale vrînd să se hrănească singur, s-a dat pe sine celui mai de pe urmă meşteşug, adică să facă cărbuni şi să-i vîndă; şi dintr-aceasta îşi cîştiga hrana de toate zilele, fiind de rîs şi de batjocoră copiilor, căci făcînd el cărbuni şi aducîn-du-i în tîrg, se înnegrea pe faţă ca un arap şi hainele lui erau toate negre. Din această pricină toţi îl numeau „Alexandru Cărbunarul”, căci era făcător de cărbuni. Dar Domnul, Care petrece întru cei de sus, şi priveşte spre cei smeriţi şi-i înalţă pe dînşii, pe preasmeritul robul său, Alexandru, încă în viaţa aceasta vrînd să-l proslăvească şi Biserica Sa să o folosească şi să o împodobească printr-însul, l-a înălţat la treapta cea mai înaltă a arhieriei, printr-un chip ca acesta. Murind episcopul din Comani, poporul a trimis la Neocezareea, la Sfîntul Grigorie făcătorul de minuni, rugîndu-l să vină în cetatea lor, pentru a le pune episcop. Iar Sfîntul Grigorie venind la dînşii, s-a făcut sobor şi alegere pentru un bărbat, care să fie vrednic de cinstea arhieriei. Deci mulţi alegeau multe feluri de oameni, unii pe cei de bun neam, alţii pe cei bogaţi, alţii pe cei ce vorbeau frumos, alţii pe cei cinstiţi la chip şi aleşi la stat, şi îi aduceau la făcătorul de minuni, lăudîndu-i şi numindu-i vrednici.

Iar Sfîntul Grigorie făcătorul de minuni nu se grăbea a alege şi a numi pe cineva; ci aştepta înştiinţare de la Dumnezeu, adică pînă ce Acela îi va arăta pe cel vrednic. Şi pe cînd vorbea el cu soborul, şi-a adus aminte cum Dumnezeu a ales pe David să păstorească pe Israel; căci atunci cînd lesei a adus la Sfîntul Samuil Proorocul pe Eliav, fiul său cel mai mare, şi proorocul a întrebat pe Domnul: Oare acesta este înaintea Domnului uns al Lui? Domnul i-a zis lui Samuil: Să nu cauţi la faţa lui, nici la statul mărimii lui. „Deci ni se cade şi nouă – a grăit Sfîntul Grigorie – să nu căutăm la faţă, pentru a alege păstor acestei cetăţi, ci să căutăm pe cel gătit de Dumnezeu pentru aceasta; căci lucru omenesc este a căuta la faţă, iar al lui Dumnezeu lucru este a căuta la inimă. Şi nu din chipul cel dinafară se judecă cel vrednic, ci din cel dinlăuntru, nevăzut, care este în inimă şi care este arătat numai lui Dumnezeu”.

Zicînd aceasta Sfîntul Grigorie, cuvîntul n-a fost primit de unii şi aceia cîrteau şi ziceau între ei, rîzînd: „Dacă pentru alegerea episcopului nu vom căuta la chipul dinafară şi la cinste, atunci să se aleagă şi să ni se pună episcop Alexandru Cărbunarul”. Atunci au început şi ceilalţi a rîde, auzind că îl pomeneau pe Alexandru. Iar Sfîntul Grigorie s-a gîndit în sine şi zicea: „Omul acela de care rîd toţi nu a fost pomenit fără dumnezeiasca rînduială”. Apoi a întrebat: „Cine este Alexandru de care aţi pomenit? Aduceţi-l să-l văd!” Şi atunci Alexandru era afară şi ţinea caii celor adunaţi acolo. Deci unii, ducîndu-se, au luat pe Alexandru şi l-au adus la sobor. Şi intrînd în mijlocul soborului, toţi şi-au întors ochii spre dînsul şi au început a rîde, pentru că era cu totul negru de cărbuni, ca un arap, iar hainele lui erau nişte rupturi cu multe cusături şi înnegrite de cărbuni. Şi cînd toţi rîdeau de dînsul, el stătea înaintea arhiereului cu cinste, luînd aminte de sine şi nu se îngrijea de cei ce rîdeau de dînsul.

Iar Sfîntul Grigorie făcătorul de minuni, avînd ochi mai înainte văzători, a cunoscut cu duhul darul lui Dumnezeu ce era într-însul şi că acela este bărbatul cel pregătit înainte de Dumnezeu spre arhierie. Deci, sculîndu-se de la locul său, a luat de o parte pe Alexandru şi l-a întrebat în singurătate cine este, jurîndu-l cu numele lui Dumnezeu să-i spună despre sine adevărul.

Iar Alexandru, deşi voia să se tăinuiască, însă nu putea să mintă înaintea unui arhiereu ca acela. Incă se temea şi de jurămînt, de aceea i-a spus toate despre viaţa sa, cum mai înainte a fost filosof, apoi, de voie şi din smerenie, a venit într-o sărăcie ca aceasta, pentru Dumnezeu. Şi vorbind arhiereul cu dînsul, l-a aflat foarte iscusit nu numai în filosofia cea din afară, dar şi în dumnezeiasca Scriptură. Deci sfîntul a poruncit la ai săi să-l ducă la gazda sa şi să-l spele, să-l îmbrace în haine curate şi să-l aducă la sobor. Intr-acea vreme Sfîntul Grigorie, şezînd la locul său în sobor, se îndeletnicea în vorbirea cea insuflată de Dumnezeu.

Şi după puţină vreme, au adus pe Alexandru în mijlocul soborului, spălat, îmbrăcat în haine luminoase, cu faţa foarte bine împodobit, încît abia l-au cunoscut cei ce-l ştiau. Iar Sfîntul Grigorie a început a vorbi cu dînsul, făcîndu-i întrebări din dumnezeiasca Scriptură, iar el răspundea cu bună înţelegere. Atunci toţi l-au cunoscut că este cărturar foarte înţelept şi se mirau foarte cum un bărbat ca acela, care ascundea într-însul atîta înţelepciune, petrecea în mijlocul lor, ca un om de rînd şi neştiutor. Deci se defăimau pe ei înşişi în conştiinţele lor, că pe un bărbat înţelept ca acela, care se smerise pentru Dumnezeu, îl ocărau, socotindu-l că este nebun. Atunci se putea vedea împlinirea cuvintelor Domnului, grăite în Sfînta Scriptură: Căci omul caută la faţă, iar Dumnezeu priveşte în inimă.

Deci, toţi care erau la soborul acela, cu bucurie şi într-un glas l-au ales pe el ca să le fie lor episcop. Apoi Sfîntul Grigorie, ridicînd pe fericitul Alexandru pe trepte, l-a hirotonit mai întîi preot, apoi l-a pus episcop. Iar după aceea, Sfîntul Grigorie făcătorul de minuni i-a poruncit să spună poporului cuvînt de învăţătură. Şi cînd a început el a grăi cuvîntul, darul Duhului Sfînt curgea ca un rîu din gura lui, aducînd umilinţă în inimile tuturor. Atunci s-a făcut bucurie şi veselie în toată cetatea pentru Alexandru, care era un păstor şi învăţător iscusit, şi slăveau pe Dumnezeu. După aceea, Sfîntul Grigorie s-a dus la Neocezareea, iar Alexandru păştea turma lui Hristos în Comani, făcîndu-se pildă credincioşilor, cu cuvîntul şi cu viaţa.

In vremea acestui arhiereu s-a întîmplat unui filosof din Atena, tînăr de ani, de s-a dus în Comani. Acela, auzind cuvintele arhiereului cele învăţătoare către popor, rîdea de dînsul, că nu învaţă poporul prin cuvinte ritoriceşti împodobite, ci învaţă cu vorbă proastă; pentru că arhiereul nu se îngrijea de podoaba cuvintelor în învăţăturile sale cele grăite către popor, ci se sîrguia pentru folosul sufletelor. Deci multe din vorbele lui erau grăite simplu pentru cei simpli, dar erau foarte folositoare de suflet.

Deci odată, acelui rîzător aticesc şi tînăr filosof, i s-a făcut o vedenie ca aceasta: I se părea că vede un stol de porumbei albi, împodobiţi foarte frumos, strălucind cu nişte raze minunate, după cuvîntul psalmistului: Aripile porumbiţei sunt argintate, şi între umerile ei cu strălucire de aur”¦ Şi s-a auzit glas către cel ce vedea acestea: „Acestea sunt cuvintele episcopului Alexandru, de care tu ai rîs”. Iar el, deşteptîndu-se din vedenie, s-a ruşinat de greşeala sa şi, ducîndu-se la arhiereu, şi-a cerut iertare.

După toate acestea, s-a făcut prigonire asupra creştinilor în împărăţia lui Diocleţian şi a fost prins de către păgîni şi Sfîntul Alexandru, episcopul Comanilor; şi silit fiind spre închinarea idolească, nu s-a lepădat de Hristos. Deci, muncindu-l, l-au aruncat în foc, unde Sfîntul Alexandru s-a sfîrşit muceniceşte pentru Hristos, Dumnezeul nostru, a Căruia este slava în veci. Amin.