Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Cautare


Sfîntul Mucenic Conon din Isauria

Adaugat la martie 18, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

martie 18, 2020

Isauria, cetatea domnească a ţării cu acelaşi nume, a primit sfînta credinţă în Domnul nostru Iisus Hristos de la Sfîntul Apostol Pavel, propovăduitorul neamurilor, care a propovăduit acolo şi a adus pe cîţiva la credinţă.

În vremea propovăduirii apostoleşti era un oarecare om, cu numele Nestor, care trăia într-un sat ce se chema Vidania, care era departe de cetatea Isauriei ca la optsprezece stadii. Acela avea o femeie ce se numea Nada, cu care au născut pe acesta, de care ne stă înainte povestirea, adică pe Sfîntul Conon.

După ce a ajuns pruncul în vîrstă desăvîrşită, au voit părinţii lui să-l căsătorească, şi l-au logodit cu o fecioară frumoasă, anume Ana. Însă, mai înainte de legătura nunţii, s-a arătat lui Conon Sfîntul Arhanghel Mihail, în chip de bărbat prealuminos şi, învăţîndu-l sfînta credinţă, l-a pogorît la pîrîu, l-a botezat întru numele Preasfintei Treimi şi, împărtăşindu-l cu dumnezeieştile Taine, l-a însemnat cu semnul Crucii şi s-a făcut nevăzut. Tînărul Conon s-a umplut de Duhul Sfînt şi Arhanghelul Mihail era împreună cu dînsul nevăzut.

Sosind ziua nunţii şi toţi veselindu-se, cînd a fost dus mirele cu mireasa în cămară, Conon a luat o lumînare aprinsă, şi, punînd-o într-un vas, a zis către fecioară: „Ce este mai bun, lumina sau întunericul?” Iar fecioara a răspuns: „Mai bună este lumina, decît întunericul”.

Atunci Sfîntul Conon, deschizîndu-şi gura sa cea plină de darul lui Dumnezeu, a început a învăţa pe fecioară despre păzirea fecioriei şi despre viaţa curată, cu credinţa întru Hristos, adevăratul Dumnezeu, spunîndu-i că aceea este lumina cea neînserată, iar faptele cele trupeşti cum şi necurata credinţă cea elinească sînt întuneric.

Fecioara, avînd inima sa ca un pămînt bun spre primirea seminţei cuvîntului lui Dumnezeu, s-a învoit cu mirele întru toate: căci a crezut în Hristos şi a făgăduit a-şi păzi fecioria sa. Şi vieţuia acea sfîntă doime în curăţenie feciorească, ca un frate cu sora sa, sau mai bine-zis ca doi îngeri ai lui Dumnezeu, arzînd cu duhul dragostei către Dumnezeu ca serafimii, slujind Domnului.

După aceasta, fericitul Conon i-a îndemnat şi pe părinţii săi a se lepăda de idoli şi i-a adus la Hristos, botezînd pe tatăl şi pe mama sa, ca şi pe mireasa sa. Şi toţi au plăcut lui Dumnezeu, fiind povăţuiţi şi învăţaţi de Sfîntul Conon. Iar tatăl lui, fericitul Nestor, s-a învrednicit şi cununii muceniceşti, fiind ucis de închinătorii de idoli, cărora se împotrivea, mustrînd rătăcirea lor.

După cîtăva vreme, maica sfîntului, fericita Nada, s-a mutat către Dumnezeu, în bună mărturisire. Apoi s-a dus şi Sfînta fecioară Ana, cea logodită lui mireasă, către cămara cea nestricăcioasă a cerescului Mire Hristos, şi i-a îngropat Sfîntul Conon într-un mormînt; iar el se îndeletnicea cu gîndirea de Dumnezeu, cu postul, cu ostenelile şi cu rugăciunile cele de toată noaptea, omorîndu-şi trupul şi robindu-l duhului. Iar comoara cea dată lui, a darului Sfîntului Duh, o tăinuia pînă la vremea arătării sale, care a sosit după mulţi ani, în zilele bătrîneţelor sale. Şi s-a început aceasta într-acest chip:

Era în ţara aceea o peşteră grozavă şi întunecoasă, în locuri pustii şi în munţi neumblaţi. Şi aceea era capişte idolească şi locaş diavolesc, fiind acolo un idol de piatră, mare, al necuratului zeu Apolon, pe care ţara Isauriei îl cinstea mai mult. Şi le era obiceiul isaurienilor ca, în toţi anii, în ziua necuratei prăznuiri a lui Apolon, să se adune acolo cu jertfe şi să săvîrşească acea prăznuire urîtă de Dumnezeu.

Deci într-un an oarecare, venind praznicul acela, şi toţi din cetate gătindu-se să meargă la capiştea ce era în peşteră, Sfîntul Conon mişcîndu-se de duhul, a venit în cetate şi, văzînd mulţimea poporului, pe unii pe cai înarmaţi, iar pe alţii pedeştri, gătiţi ca la un război, a strigat către dînşii, grăind cu mare glas: „O, bărbaţi isaurieni, aşteptaţi puţin, căci am să vă vorbesc ceva. Pentru ce v-aţi gătit într-un chip ca acesta de oştire? Au doar a năvălit vreun război fără de veste asupra ţării noastre şi vă cheamă pe voi?” Iar ei i-au zis: „Ba nu, ci mergem la zeul Apolon, să-i aducem jertfă şi să-i facem praznicul”.

A zis către dînşii Sfîntul: „Cine este Apolon şi care este puterea lui? Voiesc să aflu de la voi”. Iar ei au zis: „Acela ne este purtător de grijă, căci toate bunătăţile ni le rînduieşte şi ne întăreşte pe noi în războaie, precum întărea şi pe părinţii noştri, care ne-au lăsat nouă acest obicei de prăznuire”.

Sfîntul îi întreba, batjocorindu-i: „Oare aţi auzit cîndva de la dumnezeul vostru glas sau vreun cuvînt?” Ei au zis: „Nu! Dar de la părinţii noştri am luat obicei a crede într-însul”. Grăit-a către dînşii Sfîntul Conon: „Părinţii voştri au fost ca nişte dobitoace necuvîntătoare, neştiind din înşelăciune pe adevăratul Dumnezeu. Căci, dacă L-ar fi ştiut, n-ar fi avut sîrguinţă către un idol surd, mut şi netrebnic. Ci, daţi-mi stăpînire asupra dumnezeului vostru şi vă voi arăta vouă pe cine cinstiţi şi cine este. Îl voi înnegri cu cerneală şi să vedem de se va putea spăla? Îl voi zdrobi cu ciocan de fier şi va putea oare să aibă iarăşi chipul său? Îi voi da mîncare şi să vedem va întinde mîna să mănînce? Pînă cînd veţi fi fără de minte? Oare aceasta n-o înţelegeţi? Să mă ascultaţi, că şi eu sînt din a voastră seminţie, dar sînt străin de lucrurile voastre.

Lăsaţi-vă de închinarea idolilor şi vă voi învăţa pe voi pe care Dumnezeu se cade a-L cinsti şi a vă închina Celui ce este întru înălţime. Că Acela este Dumnezeu nevăzut şi pe toate le vede, Făcător al cerului, al pămîntului, al mării şi al tuturor celor ce sînt într-însele. El este Împărat tare şi puternic, mîntuind pe robii Săi şi pierzînd pe vrăjmaşii care se închină idolilor şi aduc jertfe diavolilor.

Aceluia nu-i trebuie jertfe sîngeroase, ci voieşte să-L cunoască cei ce vin la El fără de răutăţi şi vicleşuguri şi să creadă în El; ştiind cum că El este adevăratul Dumnezeu, Tatăl Unuia născut Fiului Său, al Domnului nostru Iisus Hristos, Care de Tatăl nu se desparte, prin Care toate s-au făcut, cu Care Duhul Sfînt este părtaş vieţii şi Împărăţiei şi Care de la Tatăl purcede. Şi aceste trei feţe sînt un Dumnezeu, Care arde cu foc pe slujitorii de idoli, cei ce-L urăsc pe El şi iubeşte numai pe cei ce-L preamăresc, pentru că este milostiv cu prisosinţă tuturor celor ce cred în El şi-L cheamă cu adevărat”.

Acestea şi mai multe grăind sfîntul, s-a tulburat poporul şi s-a făcut multă gîlceavă; căci unii se repezeau asupra lui, vrînd să-l ucidă, iar alţii îl apărau, nelăsîndu-i să pună mîinile pe el; şi vrînd a auzi ceva mai mult de la dînsul, abia au potolit tulburarea poporului şi au zis către sfîntul: „Cum poţi să ne încredinţezi că Dumnezeu este mai mare decît zeul nostru Apolon, pe care noi îl avem mai cinstit, mai mult decît pe toţi ceilalţi zei? Arată-ne vreun semn al Dumnezeului tău ca să credem în El”.

Sfîntul Conon, văzînd că ei cer semn, punîndu-şi nădejdea spre Dumnezeu, le-a zis: „Iată, mulţi din voi sînt pe cai şi mulţi pedeştri, tineri şi voinici. Deci, să mergem toţi spre peştera lui Apolon, la locul adunării voastre; voi înainte, iar eu, ca un bătrîn, voi merge după voi. Însă să ne dăm cuvînt unul altuia care pe care va întrece, Dumnezeul aceluia va fi mare şi adevărat şi vom crede apoi în El.

Dacă voi, cei ce sînteţi pe cai şi pedeştri, fiind voinici, mă veţi întrece pe mine, cel bătrîn şi slab cu trupul, şi de veţi ajunge mai întîi la locul lui Apolon, apoi zeul vostru să fie mare; iar dacă eu, bătrînul şi pedestrul, întrecîndu-vă, voi ajunge acolo, apoi Dumnezeul meu este mai mare decît zeul vostru şi datori veţi fi a crede în Dumnezeul meu”. Toţi au primit cuvîntul acesta şi au făcut legămînt cu Sfîntul Conon, căci ziceau între ei: „Acest bătrîn abia în patru zile va putea să ajungă acolo, fiind departe şi calea grea, pentru înălţimea munţilor şi a văilor celor adînci”.

Deci au pornit toţi în grabnică călătorie, unii nădăjduind în caii lor, iar alţii în picioarele lor. Iar Sfîntul Conon mergea după ei şi se ostenea alergînd. Însă s-a rugat lui Dumnezeu şi îndată i-a stat înaintea lui Sfîntul Arhanghel Mihail. Acela luîndu-l, l-a dus într-un ceas la locul acela unde alerga. Iar pe cei ce alergau pe cai şi pe cei pedeştri i-a tulburat arhanghelul nevăzut, încît rătăceau prin munţi şi prin văi, călcînd în prăpăstii de munţi, sfărîmîndu-se ei şi caii lor; şi n-au putut toată ziua şi toată noaptea să nimerească la peştera lui Apolon, nici să-şi cunoască calea încotro călătoresc. Iar dimineaţa, Sfîntul Conon a ieşit în întîmpinarea lor.

Aceia văzîndu-l, s-au înspăimîntat, iar el a început a-i ocărî, zicînd: „Pentru ce v-aţi lenevit a veni, căci eu, aşteptîndu-vă mult, iarăşi m-am întors spre voi?” Iar ei, fiind foarte osteniţi, povesteau sfîntului toate cele ce li s-au întîmplat şi-l rugau ca să le arate calea spre locul lui Apolon. Iar el, mergînd înaintea lor, i-a dus pînă acolo şi le-a zis: „Iată s-a împlinit legămîntul meu şi eu, întrecîndu-vă, am sosit mai înainte aici. Deci se cade să mărturisiţi că mare este Dumnezeul meu şi să credeţi în El; iar pe zeul vostru, daţi-mi-l în stăpînirea mea, ca să vă răzbun, căci pînă acum v-a înşelat”.

Ei au strigat: „Ba nu! Nu arunca vina asupra zeului nostru şi nu îndrăzni a grăi asupra lui, căci noi sîntem vinovaţi, deoarece, rătăcind în cale, am zăbovit”. Şi astfel, neîmplinind cuvîntul cel întărit prin legămînt, au făcut nedreptate sfîntului prin aceasta. Sfîntul le-a zis: „Dacă nu credeţi Dumnezeului meu, apoi credeţi zeului vostru. Cînd vă va grăi ceva, veţi împlini cuvîntul lui?” Iar ei toţi i-au zis: „Numai de vom auzi pe zeul nostru grăind ceva şi îndată sîntem gata a-i împlini cuvîntul lui, căci credem în el fără îndoială”. Şi iarăşi au făcut cu sfîntul legămînt, iar cuvîntul lor l-au întărit mai tare decît întîi, ca să creadă cuvîntul, oricare l-ar grăi zeul lor.

Sfîntul, stînd înaintea acelei peşteri în care era capiştea lui Apolon, a strigat cu glas mare către idol: „Ţie îţi grăieşte şi ţie îţi porunceşte Domnul meu Iisus Hristos, să ieşi din capiştea ta şi să vii aici la mine!” Îndată idolul cel fără de suflet se făcu ca şi cum era viu, căci s-a cutremurat şi a căzut din locul său, tăvălindu-se pe pămînt, spre sfîntul; apoi, venind aproape, s-a sculat de la pămînt şi sta drept înaintea Sfîntului Conon. Şi toată mulţimea poporului fiind cuprinsă de mare spaimă, a strigat de frică şi s-a pornit pe fugă. Iar sfîntul făcîndu-le cu mîna şi poruncindu-le să nu se teamă, abia i-a oprit; şi, potolind gîlceava, s-au întors iarăşi spre idol şi toţi luau seama cu dinadinsul ce are să mai fie.

Sfîntul Conon a zis către idol: „Spune-mi, idole neînsufleţit, cine este Dumnezeul cel adevărat, tu, ori Domnul meu Iisus Hristos, cel propovăduit de mine?” Şi îndată idolul, întinzînd spre cer cu cutremur mîinile sale cele de piatră, a grăit cu mare glas omenesc, zicînd: „Unul este Dumnezeu adevărat, Hristos Cel propovăduit de tine!” Zicînd acestea, a căzut şi s-a sfărîmat.

Făcîndu-se această minune, tot poporul a strigat cu mare glas, grăind: „Unul este Dumnezeul cel adevărat, Dumnezeul lui Conon, Acela a biruit”. Atunci a crezut mulţime de popor în Hristos Dumnezeu şi sfărîmîndu-şi idolii, a primit Sfîntul Botez. Iar ceilalţi împietriţi erau în necredinţă şi se mîhneau pentru sfărîmarea idolului Apolon; dar, mai pe urmă, au crezut şi aceia, văzînd multe feluri de minuni ce se făceau de Sfîntul Conon.

În aceeaşi ţară a Isauriei, într-o altă peşteră, ce era la un loc pustiu, vieţuia un diavol pierzător, care ca un tîlhar năvălea asupra oamenilor şi a dobitocelor ce treceau pe acolo şi-i pierdea. Isaurienii aduceau multe jertfe acelui diavol şi-l rugau să nu le facă şi ucidere. Dar nu le era de nici un folos, ci spre mai mare vătămare. Deci, adunîndu-se popor de credincioşi şi necredincioşi, au rugat pe Sfîntul Conon să meargă şi să izgonească pe acel diavol din hotarele lor. Credincioşii îl rugau cu credinţă, neîndoindu-se de puterea lui Hristos, care era cu Sfîntul Conon; iar necredincioşii nu-l rugau cu credinţă, ci cu ispitire, părîndu-li-se că Sfîntul nu va putea să izgonească de acolo pe acel diavol cumplit; nădăjduiau chiar, că el singur va fi ucis de diavol.

Ducîndu-se Sfîntul acolo, fiind urmat de popor, a stat înaintea peşterii. Iar poporul stătea departe cu multă frică; şi, certînd Sfîntul Conon pe necuratul duh, în numele lui Hristos, i-a poruncit să iasă din peşteră, la vederea ochilor, în privirea a tot poporul. Diavolul dinăuntru, striga, rugînd pe sfîntul, să nu-i poruncească să iasă în chip văzut, ca să nu se vadă de oameni necuratul lui chip, dar Sfîntul îi poruncea cu multă certare, să se arate.

Deci a ieşit, văzîndu-l toţi, în chip femeiesc ca o babă necurată, tremurînd şi scuturîndu-se. Apoi certînd sfîntul pe diavol să nu facă rău cuiva, l-a trimis în gheena şi îndată se făcu nevăzut diavolul acela. Şi poporul striga: „Mare este Dumnezeul lui Conon”, şi mulţi din necredincioşi au crezut atunci în Hristos. Iar Sfîntul Conon, învăţînd mult pe popor a crede în Dumnezeu, s-a întors în cetate cu cîntare. Căci el doar începea cîntarea şi poporul o cînta toată, slăvind pe Hristos, adevăratul Dumnezeu.

Venind Sfîntul Conon, a vieţuit în satul său, Vidania, în casa părintească, făcînd minuni şi vindecînd toate durerile celor ce veneau cu credinţă la dînsul; apoi izgonea diavolii, asupra cărora i se dăduse stăpînire de la Dumnezeu. Un oarecare om, din cei dintîi cetăţeni ai isaurienilor, a fost prădat de tîlhari şi i-a pierit mult aur. Pentru aceasta mulţi erau munciţi pentru furtişag, puşi în legături şi ţinuţi în temniţă fără vină; dar nu s-a aflat aurul cel furat. Drept aceea, cetăţeanul cel prădat, alergînd la Sfîntul Conon, precum şi rudeniile celor ce erau ţinuţi în legături, şi, căzînd la picioarele sfîntului, îl rugau să se roage lui Dumnezeu, spre a se descoperi furtişagul.

Sfîntul, milostivindu-se spre cei clevetiţi şi chinuiţi fără de vină, s-a dus în cetate şi, stînd în mijlocul ei, şi-a ridicat mîinile la cer şi a făcut cu dinadinsul rugăciune către Dumnezeu, pînă ce i s-a descoperit unde este pus aurul cel furat. Deci, luînd pe mulţi din popor, s-a dus cu dînşii afară din cetate şi, trecînd multă cale care ducea în pustie, a ajuns la o piatră oarecare, ce i se arătase de Sfîntul Arhanghel Mihail. Sub acea piatră era aurul ascuns de tîlhari, aur pe care aflîndu-l Sfîntul Conon, a poruncit oamenilor care veniseră cu dînsul, să-l ia şi să-l aducă în cetate.

Văzînd aceasta, tot poporul isaurienilor se minuna foarte şi preamărea pe Dumnezeu. Apoi, dorind cetăţeanul să afle de la sfîntul cine sînt tîlharii, l-a întrebat despre aceasta; şi i-a răspuns: „Ia-ţi al tău ca să fii îndestulat, că al tău ţi s-a întors fără pagubă, iar pe cei ţinuţi în legături să-i eliberezi”. Şi aşa a făcut. Străbătînd vestea de această minune prin toată ţara aceea, mulţi se întorceau la Dumnezeu şi creştea şi se înmulţea din zi în zi Biserica lui Hristos.

Odată Sfîntul Conon, şezînd în casa sa, a văzut o tabără de diavoli care venise asupra lui. Căci cei din insula aceea, care erau izgoniţi din oameni şi din capiştile idoleşti, adunîndu-se, s-au înarmat asupra sfîntului şi au venit să-l vatăme. Văzîndu-i sfîntul, i-a legat pe toţi cu numele lui Iisus ca să nu poată să scape. Şi diavolii rugau pe sfîntul să nu le poruncească a se duce în adînc, ci orice voieşte să le poruncească să lucreze. Iar sfîntul, certîndu-i să nu facă oamenilor nici un rău, i-a trimis la diferite lucrări: pe unii să sape pămîntul în grădini, să smulgă buruienele, spinii şi pălămidele; pe alţii să are ţarinele şi să le semene, alţii să păzească roadele, alţii să pască cireada dobitoacelor şi s-o apere de fiare, iar alţii să taie şi să aducă lemne; şi i-a rînduit să facă tot lucrul casei ca nişte robi cumpăraţi. Astfel, diavolii slujeau fericitului Conon ca robi şi răscumpăraţi, pînă cînd i-a fost voia lui, făcînd cu sîrguinţă tot lucrul poruncit; căci erau legaţi cu legăturile puterii lui Dumnezeu şi robiţi şi supuşi sub picioarele plăcutului lui Hristos.

Într-o noapte, au năvălit tîlharii asupra casei sfîntului, crezînd că vor găsi la dînsul vreo bogăţie, deoarece era slăvit în toată ţara aceea; şi, legîndu-l, voiau să-l muncească ca să le spună unde are aurul. Începînd ei a-l munci, îndată, prin porunca lui Dumnezeu, strîngîndu-se diavolii care slujeau sfîntului, au apucat pe tîlhari şi-i băteau fără de milă. Apoi, aprinzînd foc în cuptor, le ardeau trupurile, iar pe sfîntul l-au dezlegat din legături; dar el i-a certat, că au lăsat pe tîlhari abia vii. Apoi sfîntul s-a rugat pentru tîlhari către Dumnezeu şi şi-au venit întru sine; după care fericitul, învăţîndu-i ca să nu mai facă tîlhărie, i-a slobozit cu pace.

Dar nu numai din mîinile tîlharilor au scos diavolii pe Sfîntul Conon cu porunca lui Dumnezeu, ci şi cinstea numelui lui o păzeau, aşa voind Dumnezeu. Căci, atunci cînd cineva dintre credincioşii isaurieni îndrăznea să hulească numele lui Conon, îndată aceia erau bătuţi de diavoli nevăzuţi. Şi se făcuse numele lui Conon la toţi cinstit şi înfricoşat. Fiind oriunde pomenit numele lui Conon, unii din închinătorii de idoli au început a-l huli pe Sfîntul cu cuvinte ocărîtoare. Şi îndată au năvălit asupra lor diavolii şi, bătîndu-i, îi trăgeau de păr pe cale; apoi, aducîndu-i la Sfîntul, i-au aruncat înaintea picioarelor lui pe hulitorii aceia. Astfel, cuprinsese frica pe toţi necredincioşii, încît nici cu mintea nu gîndeau ceva rău asupra Sfîntului Conon.

Pe un om care fura rodurile din ţarina lui Conon, l-au prins acei nevăzuţi păzitori şi, bătîndu-l, l-au adus la sfîntul, cu asinul lui şi cu sacul plin de roade. Pe acesta învăţîndu-l să nu fure, l-a eliberat Sfîntul la locul său. O văduvă oarecare, săracă, purtînd în braţe pe singurul său fiu, a mers la ţarină în vremea secerişului să adune spice în urma secerătorilor. Şi a pus pe pămînt pe pruncul său şi s-a dus la oarecare depărtare, adunînd spice. Dar, îndată alergînd din pădure, un lup a apucat pe prunc şi l-a dus în pustie. Şi a alergat femeia după el, dar n-a putut să-l ajungă, nici să scoată pe prunc din dinţii lui. Apoi a alergat femeia aceea la făcătorul de minuni, Sfîntul Conon, de vreme ce era aproape locul lui. Plîngînd şi căzînd la picioarele lui, i-a spus primejdia. Iar el îndată a poruncit nevăzuţilor robi şi aceia, alergînd în clipeala ochiului, au prins pe lup cu pruncul ţinîndu-l în dinţi şi l-au dus înaintea Sfîntului. El a dat pruncuşorul maicii sale viu şi sănătos, iar pe lup l-a lăsat întru ale sale.

După aceea alţi diavoli, care încă nu erau legaţi, începuseră în ţara aceea a vătăma pe oameni prin diferite boli, dar mai ales cu vărsatul. Înţelegînd Sfîntul vrăjmăşia acelora, s-a rugat lui Dumnezeu şi îndată i s-a dat putere asupra lor. Deci, prinzîndu-i pe toţi, i-a certat şi pe unii i-a izgonit din hotare la locuri pustii; pe alţii întru adînc i-a trimis, iar pe alţii, legaţi, punîndu-i în treizeci de vase de lut cu plumb şi, pecetluindu-i cu puterea Crucii, i-a îngropat în pămînt, sub temelia casei sale.

În acea vreme a sosit prigonire asupra creştinilor. Şi a venit în Isauria, din porunca împărătească, un voievod oarecare, anume Magdon. Acela, prinzînd mai întîi pe Sfîntul Onisie, din satul Usorova, l-a muncit pînă la moarte. După aceea şi pe Sfîntul Conon l-a prins şi-l muncea cu multe şi cumplite răni, silindu-l spre idoleasca jertfă.

Auzind isaurienii că voievodul munceşte pe Sfîntul Conon, s-au adunat mulţime de bărbaţi înarmaţi şi au alergat la satul Usorova, vrînd să ucidă pe voievod. De acest lucru înştiinţîndu-se voievodul, a încălecat pe cal cu slugile sale şi a fugit din hotarele lor. Iar isaurienii au fugit după dînsul şi nu l-au ajuns. Iar pe Sfîntul Mucenic Conon l-au aflat legat şi peste tot trupul rănit şi sîngerat de bătăi. Apoi dezlegîndu-l, plîngeau pentru dînsul; şi, ştergîndu-i sîngele, se ungeau pe trupurile lor, dorind să se sfinţească cu sîngele lui, şi-i sărutau cu dragoste rănile cele luate pentru Hristos. Iar Sfîntul Mucenic se mîhnea foarte că nu-l lăsară să pătimească pînă în sfîrşit, pentru că dorea să moară în munci pentru Hristosul său. După aceea l-au dus oamenii cei credincioşi în casa lui părintească din satul Vidania şi se îngrijeau pentru vindecarea rănilor lui.

Trecînd doi ani după pătimirea aceea, s-a mutat Sfîntul Conon către Dumnezeu. Atunci, adunîndu-se toată ţara Isauriei, a făcut plîngere mare pentru dînsul şi l-au îngropat împreună cu fericiţii săi părinţi şi cu sfînta lui mireasă care şi-a păzit fecioria sa fără prihană pînă în sfîrşit. După adormirea şi îngroparea Sfîntului Conon, au voit isaurienii să prefacă părinteasca lui casă cea mucenicească într-o biserică. Lărgind casa, au început a-i săpa temelia şi au aflat în pămînt acele mai sus pomenite treizeci de vase de lut, întru care Sfîntul Conon închisese pe diavoli.

Deci, neştiind ce este într-acele vase, şi părîndu-le că este ascuns într-însele aur şi argint, s-au bucurat; şi degrabă au spart un vas şi îndată au ieşit dintr-însul diavolii în chip de fum întunecat şi foarte necurat şi, întunecînd văzduhul, au făcut vifor înfricoşat, încît toţi oamenii, înspăimîntîndu-se, unii au căzut de frică, iar alţii au fugit din locul acela. Iar diavolii, zburînd în văzduh, făceau zgomot mare şi unul pe altul se strigau pe nume. Şi se făcuse frică mare în satul acela, încît nimeni, după apusul soarelui, nu îndrăznea a ieşi afară din casa sa, de vreme ce multe îngroziri diavoleşti se arătau noaptea şi speriau pe oameni şi pe dobitoace. Iar aceasta o îngăduise Dumnezeu pentru pedepsirea oamenilor celor lacomi; căci, socotind că este în vasele acelea comoară, au început a le sparge.

După aceea, s-au izgonit acele diavoleşti năluciri şi îngroziri, cu rugăciunile Sfîntului Conon. Iar celelalte vase, în număr de douăzeci şi nouă, ce ţineau într-însele pe diavoli, au rămas şi pînă astăzi în pămînt îngropate sub temelia bisericii Sfîntului Conon. Cu ale cărui sfinte rugăciuni şi noi să petrecem totdeauna nevătămaţi de diavoli, slăvind pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe Unul în Treime Dumnezeu, în veci. Amin.

Sfîntul Mucenic Conon grădinarul

Adaugat la martie 18, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

martie 18, 2020

Acest Sfînt Conon a fost pe vremea lui Decius împăratul (249-251), cu neamul din Nazaretul Galileii. De acolo a venit în cetatea Mandon, a Pamfiliei şi la un loc ce se numea Carmila, şi-a făcut o grădină de gospodărie în care semănînd verdeţuri, îşi agonisea hrană dintr-aceea. Era bun cu obiceiul, fără de răutate şi nevinovat cu inima, deşi era neînvăţat la carte, ci, fiind creştin, vieţuia cu plăcere de Dumnezeu. Şi Puplius ighemonul, înştiinţîndu-se despre el, a trimis ostaşi ca să-l prindă. Iar aceia, spre batjocură, închinîndu-se lui cu cuvinte frumoase, el a răspuns cu bucurie la închinarea lor, prin cuvinte de urare şi de dragoste. Ostaşii i-au spus: „Te cheamă Puplius, ighemonul”. El le-a răspuns: „Ce trebuinţă are de mine, mai vîrtos că eu sînt creştin? Să cheme la sine pe cei de un gînd cu el”. Dar a fost legat Sfîntul Conon şi l-au dus la ighemon, silindu-l să aducă jertfă idolilor; atunci a suspinat din adîncul inimii, pentru orbirea şi rătăcirea necredincioşilor, şi, pe ighemon ocărîndu-l cu cuvinte, era neclintit întru mărturisirea lui Hristos. Deci i-au bătut în picioarele lui piroane de fier şi a fost silit a alerga înaintea caretei ighemonului pînă într-atît, încît, slăbind, a căzut în genunchi şi, rugîndu-se lui Dumnezeu, în mîinile Lui şi-a dat duhul său.

Sfîntul Mucenic Evloghie palestinianul

Adaugat la martie 18, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

martie 18, 2020

Acesta fiind născut din părinţi necredincioşi, după moartea lor multele averi ce rămăseseră le-a împărţit la săraci. Iar el, singur sărăcind pentru Hristos, umbla ca un sărac prin ţara Palestinei, învăţînd pe cei necredincioşi şi întorcîndu-i la Hristos Dumnezeu. Fiind clevetit la domnul ţării aceleia, a luat multe munci de la dînsul, deoarece nu voia să aducă jertfe idolilor. Apoi, la sfîrşit, i-a tăiat capul.

Cuviosul Isihie pustnicul

Adaugat la martie 18, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

martie 18, 2020

Marele plăcut al lui Dumnezeu Isihie, din scutece bine povăţuindu-se la fapta bună, a urît plăcerile pămînteşti şi s-a făcut locaş al Sfîntului Duh. Apoi, suspinînd pentru săturarea bunătăţilor celor veşnice, cele din Sionul cel de sus, pentru aceasta de bună voia lui s-a izgonit din patrie şi şi-a căutat loc în pustie.

Cuviosul Isihie era cu neamul din ţara antrapenească, care este lîngă marea ce adapă Adriania. Şi suindu-se în muntele ce se numeşte Maionis, diavolii care vieţuiau acolo, temîndu-se de izgonirea lor şi vrînd să întoarcă pe sfîntul din hotarele acelea, au intrat în doi oameni, în Ioan şi în Ilarion şi, întîmpinînd pe plăcutul lui Dumnezeu, l-au întrebat unde merge.

Înştiinţîndu-se de scopul lui, i-au zis: „Au nu ştii, o, omule, că acel loc este rău şi te duci la moarte. Căci acolo se află mulţime mare de fiare mîncătoare de trupuri, încă şi tîlhari cumpliţi locuiesc acolo şi nu vei putea să fii viu în acel loc nici o zi”. Sfîntul, înţelegînd cu duhul că acele cuvinte nu sînt omeneşti, ci diavoleşti, le-a zis: „Eu pentru mulţimea păcatelor mele, sînt vinovat morţii. Deci voi merge ca să mor ori mîncat de fiare, ori chinuit de tîlhari”.

Acestea zicînd, a făcut rugăciune şi, cu puterea Crucii izgonind duhurile necurate cele fără de trupuri din trupurile omeneşti, a mers în calea sa şi, suindu-se într-o parte a muntelui, a iubit acel loc. Zidindu-şi acolo chilie, a început a vieţui nevoindu-se în pustniceştile osteneli ale pustiei. Şi făcînd grădină, o lucra, săpînd pămîntul, semănînd seminţe şi din ostenelile mîinilor sale se hrănea.

S-a întîmplat de au venit odată o mulţime de păsări în grădina lui şi-i mîncau verdeţurile şi seminţele şi pustiau de tot ostenelile sfîntului. Pentru aceea sfîntul rugîndu-se lui Dumnezeu, îndată păsările cele ce gustau din ostenelile lui cădeau din văzduh jos şi nu puteau să zboare, ci erau întinse pe pămînt. Iar cîte se atingeau de seminţele din grădină, acelea nu se mai puteau ridica în văzduh, ci ca de nişte otravă fiind vătămate, se tăvăleau. Şi era plin locul acela de mulţimea cea mare de păsări, ce căzuseră pe pămînt.

După o vreme, cuviosului fiindu-i milă de păsări, ieşind din chilie, a zis către ele: „Duceţi-vă de aici şi să nu mai mîncaţi ostenelile monahiceşti”. Aceasta zicînd sfîntul, îndată toate păsările care zăceau la pămînt, au zburat sus şi de atunci nu se mai apropiau niciodată de grădina lui. După aceea, aflînd apă într-o vale, a zidit acolo o biserică mică, în numele Sfîntului Apostol Andrei, unde petrecea cu linişte şi în gîndirea de Dumnezeu, împreună cu ucenicii săi.

Odată a fost adusă o fecioară îndrăcită, ai cărei părinţi, căzînd la picioarele sfîntului, îl rugau să izgonească duhul cel necurat din fiica lor. Iar cuviosul, rugîndu-se lui Dumnezeu, îndată a alungat pe diavol din acea fecioară. Apoi către părinţii ei a zis: „Acestea grăieşte Duhul Sfînt, că în acest loc, după moartea mea, va fi o mănăstire de sfinte femei pustnice, a căror putere de rugăciuni va izgoni de aici toate taberele diavoleşti”. Această proorocie a sfîntului s-a împlinit la vremea sa.

Într-una din zile, ieşind Cuviosul Isihie din chilia sa, a văzut un om trăgînd cu boii un car mare, plin de multă povară. Din întîmplare, un bou, împiedicîndu-se cu picioarele, a căzut la pămînt şi nu putea să se scoale. Iar omul, alergînd, se nevoia să-l scoale de la pămînt, dar în zadar se ostenea, căci boul lui de osteneală a început a plînge.

Cuviosul văzînd aceasta, i s-a făcut milă de el şi, apropiindu-se de bou, îl netezea pe grumaz şi ca unui cuvîntător îi grăia boului: „Scoală-te, leneşule, şi săvîrşeşte calea ta, ca nu cîndva aflîndu-te vrăjmaşul că eşti netrebnic, să te facă unealta răutăţii sale”. Aceasta zicînd, a făcut semnul Crucii asupra boului şi îndată sculîndu-se, boul alerga, trăgînd cu linişte carul cel încărcat. Deci, s-a minunat omul acela de aceasta şi, închinîndu-se sfîntului cu mulţumire, s-a dus cu bucurie în calea sa. Iar sfîntul, sporind din zi în zi spre mai bine şi suindu-se spre săvîrşirea faptei bune, s-a învrednicit a fi cu îngerii împreună vorbitor şi a ştiut a sa mutare către Dumnezeu mai înainte cu treizeci de zile prin îngerul lui Dumnezeu. Pentru aceasta, umplîndu-se de mare bucurie, se gătea spre ieşire. Iar aproape de sfîrşitul său, chemînd ucenicii care vieţuiseră cu el, i-a învăţat din destul.

După aceea, fiind miezul nopţii, deodată a strălucit din cer lumină, nu numai la chilia sfîntului, ci şi în tot locul acela. Iar Cuviosul cu veselie zicea cuvintele acestea: „În mîinile Tale, Doamne, îmi dau duhul meu”. Apoi a trecut spre cereştile locaşuri. Sfîntul şi cinstitul lui trup l-au îngropat în biserica cea mai sus numită, „a Sfîntului Apostol Andrei”, în raclă de piatră, lîngă sfintele uşi.

După aceea Teofilact, episcopul Amasiei, a adus cinstitele moaşte ale sfîntului nestricate, în cetatea sa; şi le-a pus de-a dreapta altarului, în anul de la facerea lumii şase mii trei sute, pe vremea împărăţiei lui Constantin şi a Irinei (780-797). Iar în locul acela din pustie, unde s-a nevoit cuviosul, s-a făcut mănăstire de fecioare, după proorocia sfîntului.

Sfinţii patruzeci şi doi de mucenici din Amoreea

Adaugat la martie 19, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

martie 19, 2020

Teofil, împăratul grecilor (829-842), fiul împăratului Mihail (820-829) care se numea Valvos sau Travlos, fiind cu neamul din Amoreea, avea dese războaie cu ismailitenii, pe care uneori îi biruia, iar alteori era biruit de dînşii.

Odată, ieşind cu mulţime de oaste asupra părţii agarenilor, a înconjurat cetatea ce se numea Sozopetra, care era patria lui Amirmumn, voievodul saracinilor, şi bătea acea cetate. Amirmumn, care se numea şi Avisac, voievodul agarenilor, fiind în altă parte, a trimis la împăratul Teofil, rugîndu-l mult să se depărteze de cetatea aceea ca să nu-i strice moştenirea cea iubită lui. Teofil neascultînd, a luat cetatea şi, risipind-o cu totul, s-a întors în ale sale cu multă pradă.

Amirmumn, fiind cuprins de mare jale şi mînie pentru risipirea patriei sale, a început a aduna ostaşi de pretutindeni, cu mult aur, din Babilon, Palestina, Chilisiria şi din Africa cea de departe. Apoi, după oarecare vreme, adunîndu-se în Tars împreună cu toată puterea sa cea ostăşească, voia să se ducă în Frigia asupra prea frumoasei cetăţi Amoreea, care era patria împăratului Mihail Travlos, tatăl lui Teofil, ca să-şi răzbune patria sa, Sozopetra, cetatea cea stricată de Teofil.

Auzind de acest lucru Teofil, împăratul grecesc, a adunat de asemenea oastea sa de la Răsărit şi de la Apus şi din Persia şi, ieşind la război împotriva vrăjmaşului, s-a dus în cetatea Frigiei, Dorila, care este departe de cetatea Amoreea cale de trei zile. Dar mulţi din sfetnicii împărăteşti, ştiind că mai multă este puterea ostăşească a saracinilor decît a grecilor, îl sfătuiau pe împărat să nu se lupte cu voievodul Agarenilor, iar pe locuitorii din Amoreea să-i mute în alte cetăţi mai tari.

Dar Teofil, zicînd că este lucru cu ruşine să se dea înapoi de la război şi să lase pustie cetatea cea preafrumoasă, pregătea război. Deci a trimis oaste la Amoreea, spre apărare. Şi au fost trimişi acolo cîţiva voievozi, între care: Constantin, ce se numea Drugharie, cu boieria de patriciu; Aeţiu, iarăşi patriciu cu boieria; Teofil, asemenea cu cinstea patriciei; Teodor, care se numea Cratir, cu dregătoria protospătar; Melisen, Calist care se numea Turmarh, Vasoiu şi alţi comandanţi de oaste, toţi bărbaţi vestiţi.

După aceasta, luptîndu-se împăratul Teofil cu Amirmumn, s-a făcut război mare din amîndouă părţile. Mai întîi grecii au biruit pe Agareni. După aceea, cu bunăvoinţa lui Dumnezeu, s-a schimbat războiul. Căci Stăpînul Hristos, fiind mîniat pe Teofil pentru lupta contra sfintelor icoane, a luat bărbăţia de la greci. Şi, îndreptîndu-se agarenii, au început a-i birui şi a fugit toată puterea grecească, lăsînd pe împăratul lor, pe care îl apăra tare numai oastea persană, plătită cu aur de dînsul. Şi ar fi pierit desăvîrşit acolo împăratul Teofil, de nu i-ar fi apucat noaptea. Însă cerescul Împărat, Care nu Se mînie pînă la sfîrşit, nici în veac nu pedepseşte, S-a milostivit spre creştini şi, fără de veste, a dat o ploaie foarte mare asupra taberelor agarenilor, le-a slăbit arcurile şi au încetat de a alunga pe împăratul Teofil, care fugea împreună cu cetele greceşti cele biruite.

După acel cumplit război, Amirmumn al agarenilor s-a dus îndată la cetatea Amoreea şi a înconjurat-o. Apoi, săpînd şanţ adînc împrejur, a bătut-o cumplit din toate părţile, multă vreme. Iar Teofil împăratul grecesc, fugind cu ruşine în Dorila, a trimis rugăminte cu multe şi mari preţuri la Amirmumn voievodul, ca doar va pleca din cetatea Amoreea.

Dar el, fiind foarte mînios pentru Sozopetra, cetatea sa cea ruinată, stătea neînduplecat. Ba chiar rîdea de rugămintea şi de darurile împăratului, numindu-l fugar şi fricos şi a poruncit ca să ţină legaţi pe trimişii lui ca să aştepte sfîrşitul lucrului. Tiranul agarean se apropia de cetatea Amoreea în toate zilele, însă cei ce erau în cetate se împotriveau tare şi au fost ucişi chiar pe zidurile cetăţii mulţime mare din oastea agarenilor şi din cei mai vestiţi începători de ostaşi.

Voievodul Amirmumn avea multă îndoire şi tulburare şi, văzînd că nu este cu putinţă să ia cetatea, se gîndea s-o lase şi să se ducă la locul său. Şi cu adevărat s-ar fi făcut acel lucru, dacă n-ar fi fost o vicleană vindere a unui comandant de ostaşi amoreu, cu numele Vadiţis. Acel ticălos, mîniindu-se pentru o pricină oarecare şi o sfadă ce avusese cu voievozii, a gîndit să dea cetatea în mîinile vrăjmaşilor.

Astfel, a slobozit printr-o săgeată o hîrtie către agarenii care începuseră a se depărta de zidurile cetăţii. Iar într-acea hîrtie era scris astfel cu mîna lui: „Pentru ce aşteptaţi aici de atîta vreme şi, avînd atîta osteneală, vă duceţi în deşert? Îndrăzniţi şi vă apropiaţi de acea parte a zidului cetăţii unde veţi vedea un stîlp pe care este închipuit un leu de marmură şi în vîrful stîlpului o asemănare de finic făcută din piatră. Acolo mă aflu eu străjuind piatra aceea şi vă voi ajuta bine şi veţi lua cetatea cu înlesnire, căci zidurile sînt slabe acolo. Iar după aceea veţi şti cu ce cinste mă veţi răsplăti pentru prietenia mea către voi”.

Acea hîrtie, găsindu-se împreună cu săgeata şi fiind adusă la voievod, Amirmumn agareanul, citind-o şi văzînd cele scrise, s-a bucurat foarte mult şi îndată toată puterea sa şi-a întors-o spre zidul acela. Deci, cu ajutorul vicleanului vînzător ce se numea Vadiţis, a intrat puterea agarenilor în cetate şi s-a făcut omor mare, iar sîngele creştinilor curgea ca pîraiele pe uliţele cetăţii. Şi nu numai cu sabia, dar şi cu foc au prăpădit acea cetate. Că îndată din toate părţile au aprins-o, Dumnezeu pedepsind pe poporul Său pentru eresurile ce se înmulţiseră între greci într-acel timp; şi abia a scăpat cineva în ceasul acela de sabia agarenilor şi de foc, însă cei ce au rămas atunci vii, n-au scăpat după aceea de moarte şi de robie.

Apoi, încetînd uciderea, au fost prinşi de vii cei mai sus pomeniţi voievozi care erau trimişi de împărat pentru apărarea cetăţii, adică Constantin, Aeţiu, Teofil, Teodor, Melisen, Calist, Vasoiu şi ceilalţi comandanţi de ostaşi care erau la număr patruzeci şi doi. Cei rămaşi în viaţă erau duşi în robie, bărbaţi, femei, tineri şi fecioare; şi a poruncit tiranul ca să despartă deosebit pe bărbaţi, tineri, femei şi fecioare. Şi s-au găsit bărbaţi ca la şaptezeci de mii, iar femei, fecioare şi tineri fără de număr. Deci, pe toţi bărbaţii a poruncit să-i taie cu sabia, lăsînd vii numai pe cei pomeniţi mai sus voievozi, împreună cu alţi comandanţi de ostaşi, iar pe femei şi copii i-a împărţit la ostaşii săi.

Astfel, frumoasa cetate Amoreea a pierit într-o zi, prin foc şi sabie, pentru păcatele rău credinciosului împărat Teofil care a lepădat din biserici podoaba icoanelor şi pe mulţi sfinţi mărturisitori i-a muncit cumplit, pentru închinarea icoanelor.

După aceasta, Amirmumn tiranul a desfăcut din legături pe trimişii lui Teofil, cei care văzuseră stricarea cetăţii şi i-a trimis la împărat ca să-i spună tot ce au văzut.

Aflînd împăratul toate acelea, s-a mîhnit foarte mult şi a spus lui Amirmumn că doreşte să răscumpere pe voievozii şi comandanţii de oaste, cu două sute de chentinari; iar acela n-a voit să-i dea pe cei robiţi numai pentru atîta preţ, zicînd că el a cheltuit o mie de chentinari cu adunarea ostaşilor. Şi bătîndu-şi joc de dorinţa împăratului şi de trimişii săi, i-a eliberat fără cinste, iar pe cei robiţi i-a dus în Siria. Atunci Teofil, fiind cuprins de mai multă mîhnire, de supărare a căzut în boală şi nu după mult timp a murit.

Iar cel ce a vîndut cetatea la vrăjmaşi, adică comandantul de oaste Vadiţis, s-a lepădat de Hristos şi s-a făcut păgîn, luînd credinţa agarenilor; iar de voievod a fost cinstit cu daruri. Amirmumn, boierul cel din neamul ismailitenesc, ducînd pe voievozii greci cei bogaţi, împreună cu tovarăşii lor, patruzeci şi doi la număr, a poruncit să-i păzească în temniţă întunecoasă, cu lanţuri ferecaţi, avînd picioarele strînse în obezi, ba încă şi cu foame şi sete să-i omoare. Şi erau sfinţii în strîmtorare mare şi necăjiţi, nu atît de agareni, cît de lepădatul Vadiţis, cel mai sus-zis, care avea multă răutate asupra lor.

După aceea, au început agarenii, fiind îndemnaţi de voievodul lor, a amăgi pe sfinţii cei legaţi spre credinţa lor agarenească. Căci necuratul acela voievod voia a robi şi sufletele acelora, ale căror trupuri îi erau robite. Aşadar, intrînd unii la sfinţi în temniţă şi dîndu-le puţină milostenie, îi sfătuiau să se miluiască singuri şi să scape din temniţă, zicîndu-le că vor fi eliberaţi, dacă vor veni la legea lor mahomedană. Iar sfinţii nici nu voiau să audă cuvintele lor cele amăgitoare, voind mai ales, în tot timpul vieţii lor, să rabde cele mai grele nevoi şi legături ale temniţei şi să sufere cea mai cumplită moarte, decît să se lepede de Hristos şi să urmeze necuratului Mahomed. Şi nu o dată veneau la sfinţi înşelători de aceştia, ci de multe ori; dar cît de puţin n-au sporit cu nimic, deşi le făgăduiau sfinţilor, nu numai libertate, ci şi cinste şi daruri multe.

Altă dată, intrînd unii din cei mai vestiţi bărbaţi şi dînd milostenie la cei legaţi, au şezut lîngă dînşii şi, prefăcîndu-se că au lacrimi, au început a plînge ca şi cînd se jeleau de atîtea lungi legături ale celor chinuiţi, apoi grăiau între dînşii: „O, de cîte mari răutăţi este pricinuitoare necredinţa în marele nostru prooroc Mahomed! Iată, aceştia pe care-i vedem cu grele obezi ferecaţi, au nu sînt din cei mai aleşi bărbaţi, cinstiţi de împăratul lor, viteji în războaie şi slăviţi în neamul lor? Au n-au avut sub mîna lor mai mult de şaptezeci de mii de ostaşi şi cetatea cea tare, Amoreea? Însă sînt vînduţi în mîinile sfetnicului nostru. Dar cine a luat de la dînşii acea mare tărie şi putere, fără numai aceasta, că leapădă pe marele Mahomed proorocul, în care cred robii lui, care au avut atît de mare biruinţă. Însă cei ce nu cunosc şi în neştiinţă greşesc, cu înlesnire pot să cîştige iertare”.

După aceea, au zis către sfinţi: „Voi, o, bărbaţilor de care tocmai vorbim şi pentru care ne doare inima, ascultaţi-ne pe noi care vă sfătuim de bine; abăteţi-vă de la calea aceasta strîmtă, pe care vă porunceşte vouă Fiul Mariei, ca să călătoriţi şi să mergeţi pe calea ce este largă, în veacul de acum şi în cel viitor, pe care marele nostru prooroc ne-o spune. Pentru că ce lucru de necrezut învaţă proorocul nostru, cînd zice că este puternic Dumnezeu ca pe cei ce se supun Lui şi aici în viaţă să-i sature de toate desfătările şi acolo să-i facă moştenitori ai Raiului?

Au doar aur nu-i ajunge lui Dumnezeu, sau de îndestularea altor lucruri este El lipsit? Este potrivnic înţelegerii celei sănătoase a vă lepăda de îndoitele daruri ale lui Dumnezeu, cele dăruite aici şi acolo. Au doar voiţi să fiţi moştenitori ai bunătăţilor Lui, neprimind acestea, cînd El vi le dă, ori cînd voi singuri le voiţi? Atît de mare mîndrie aveţi, că, trecînd cu vederea bunătatea Lui, Îl porniţi spre mînie. Căci şi voi, cînd daţi cîteodată ceva slugilor voastre, iar ei trec cu vederea facerea de bine a voastră şi se întorc de la voi, au nu vă mîhniţi asupra lor? Oare, fiind necinstiţi de dînşii, nu puneţi răni asupra lor, în loc de faceri de bine?

Deci, dacă oamenii cei muritori fac astfel, au nu cu mult mai vîrtos nemuritorul Dumnezeu, va face vouă acestea? Primiţi dar învăţătura proorocului nostru şi, scăpînd de aceste primejdii de acum, îndulciţi-vă între cei vii de darurile dăruite vouă de Dumnezeu, iar după moarte de cele făgăduite. Căci Dumnezeu, fiind foarte milostiv şi văzînd că slăbeşte tot omul care vrea să împlinească cu lucrul legea cea grea a lui Hristos, a trimis pe proorocul său Mahomed ca să ridice toată greutatea de la oameni şi toată neputinţa s-o dezlege. Iar după dulceţile cele în tot chipul ale vieţii acesteia le-a făgăduit veselia cea de dincolo, învăţîndu-i că numai prin credinţă, fără de fapte, se vor mîntui cei ce-l vor asculta pe el”.

Nişte cuvinte hulitoare ca acestea ale agarenilor auzindu-le acei preaînţelepţi bărbaţi, au căutat unul la altul şi au zîmbit. Apoi au zis cuvîntul psalmistului: Mi-au spus mie călcătorii de lege bîrfeli, dar nu sînt ca legea Ta, Doamne. Toate poruncile Tale sînt adevărate. Iar către agareni căutînd, au zis: „Oare astfel este învăţătura proorocului vostru? Şi oare acea faptă cu adevărat o credeţi a fi dreaptă şi de Dumnezeu primită, ca adică să se poată birui cineva de toate poftele, necurăţiile şi voile cele pătimaşe ale trupului? Ce deosebire va fi între oamenii care petrec astfel şi între dobitoacele cele fără de minte? Nu, o, bărbaţilor, nu! Nu voim să fim ca aceia, nici ne vom depărta de legea creştinească, cea cinstită şi curată, că sîntem ucenici ai celor ce strigă către Dumnezeu: Nu ne vom depărta de la Tine, ci pentru Tine ne chinuim toată ziua, socotindu-ne ca nişte oi gata de junghiere. Nimic nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, Care este întru Iisus Hristos, nici acestea de acum, nici cele viitoare”. Aceasta auzind-o, bărbaţii aceia agareni s-au dus nelucrători.

Iar după ce a trecut cîtăva vreme, alţii, asemenea celor dintîi, fiind trimişi de voievod, au mers în temniţă la sfinţi; erau nişte înşelători care se numesc ghimnosofişti; aceia, dînd şi ei legaţilor milostenie şi pe fiecare sărutîndu-l, au şezut. Apoi au început a-i întreba, zicînd: „Ce lucru este cu neputinţă lui Dumnezeu?” Sfinţii au răspuns: „Nimic; toate Îi sînt cu putinţă Lui, căci acel lucru este potrivit firii lui Dumnezeu”.

Zis-au ghimnosofiştii: „Dacă lui Dumnezeu toate îi sînt cu putinţă, să vedem cui îi face bine într-această vreme, cu puterea Sa cea mare? Oare grecilor sau ismailitenilor? Cui a dat cele mai frumoase şi mai slăvite părţi ale pămîntului? Oare vouă sau nouă? A cui oaste o înmulţeşte şi ale cui cete le seceră ca pe nişte paie? Au doar este Dumnezeu nedrept? De nu ne-ar fi aflat că păzim poruncile Lui, nu ne-ar fi arătat nouă o aşa de mare facere de bine. Şi ce să mai zicem? De nu v-ar fi aflat pe voi căzuţi în necredinţă, prin proorocul Mahomed, cel trimis de la dînsul, nu v-ar fi supus şi nu v-ar fi dat nouă în robie”.

Sfinţii au răspuns: „Dacă mărturiilor prooroceşti aţi fi crezut, cu înlesnire judecata noastră aţi fi cunoscut-o că este nemincinoasă. Oare cele grăite de voi, pot să se mărturisească cu ale noastre, din dumnezeieştile Scripturi? Nicidecum. Şi tot lucrul ce este nemărturisit, nu este adevărat. Daţi-ne răspuns la cele ce vă întrebăm: „De s-ar fi întîmplat doi oameni a se certa pentru o ţarină, unul dintr-înşii neavînd nici un martor, ar fi strigat, s-ar fi gîlcevit, spunînd că a lui este ţarina; iar celălalt, fără de sfadă şi fără de strigare, ar fi pus înainte martori mulţi, cinstiţi, vrednici de credinţă care ar arăta cum că a lui este ţarina, iar nu a celuilalt. Deci, ce vi se pare o, saracinilor, a căruia aţi fi socotit, că este ţarina aceea?””

Răspuns-au aceia: „Cu adevărat, se cuvine ţarina celui care are martori”. Zis-au sfinţii: „Drept aţi judecat. Astfel şi noi socotim între Mahomed, învăţătorul vostru, şi între Unul născut Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, Care a venit luînd trup omenesc din Preacurata Fecioară, precum şi pe voi v-am auzit întărind aceasta, de multe ori. Hristos a venit avînd cu Sine mărturiile tuturor celor mai vechi sfinţi prooroci, care mai înainte au vestit despre venirea Lui în lume. După aceea a venit şi al vostru prooroc şi dătătorul de lege, Mahomed, pe care îl socotiţi voi a fi trimis de la Dumnezeu. Oare nu i se cădea lui să aibă doi prooroci, sau măcar un prooroc drept mărturie, ca pe faţă să-l arate, cum că el este trimis de Dumnezeu cu adevărat?”

Acestea grăind sfinţii, s-au ruşinat ghimnosofiştii, văzîndu-se biruiţi în cuvinte. Iar Sfîntul Vasoiu a grăit, zîmbind: „Are şi al saracinilor un dătător de lege slăvit şi adevărat, pe Sfîntul Isaia, care a proorocit despre dînsul; şi de nu s-ar mîhni aceşti înţelepţi bărbaţi (ghimnosofiştii), le-aş spune proorocia aceluia”.

Zis-au saracinii (arabii): „Nicidecum nu ne vom mîhni, căci ştim a ierta pe cei ce greşesc din neştiinţă, chiar de ai zice cu ocară ceva pentru proorocul nostru”. A zis Sfîntul: „Oare nu voi spuneţi că proorocul Mahomed este mai pe urmă decît toţi proorocii ca o pecetluire a proorocilor?” Zis-au aceia: „Cu adevărat aşa este”. Sfîntul Vasoiu a grăit: „Isaia, pe care şi voi îl mărturisiţi a fi prooroc al lui Dumnezeu, zice în proorocia sa: Luat-a Domnul din Israil capul şi coada. Şi tîlcuieşte iarăşi singur proorocul cuvintele acestea, spunînd: Capul se aseamănă cu cei ce se minunează de feţe, adică cei ce fac judecăţi nedrepte. Iar despre coadă se spune că Mahomed este proorocul care învaţă cele fărădelege.

Deci, să nu vă mîniaţi, o, bărbaţilor. Oare nu este proorocul vostru coada, ca cel mai de pe urmă prooroc şi după al vostru cuvînt? Şi oare nu vă învaţă pe voi lucruri fărădelege? Căci oare nu este acest lucru fărădelege, pe care vi l-a pus ca pe o lege proorocul vostru? Adică „de va urî un bărbat pe femeia sa şi o va lepăda, să nu mai îndrăznească iarăşi a o lua, pînă ce mai întîi nu s-ar fi unit aceea cu alt bărbat?” Dar să lăsăm celelalte nelegiuite aşezări de lege ale lui. Este destul spre a înţelege proorocia lui Isaia, că nu despre altul oarecare, ci numai despre al vostru Mahomed a zis acele cuvinte, grăind: Prooroc care învaţă cele fărădelege, este coada„.

Răspuns-au ghimnosofiştii: „Ştim şi noi a grăi înţelept, dar de vreme ce astfel a voit Dumnezeu, cine sîntem noi ca să ne împotrivim voii Lui? Şi nu are trebuinţă Mahomed de mîntuirea omenească, deoarece de la Dumnezeu este ales prooroc şi de la El a luat nişte legi ca acelea”. Sfîntul Vasoiu a zis: „Oare de la Dumnezeu v-a adus el o lege ca aceea, ca să aveţi mai multe femei şi cu dînsele să petreceţi în timpul posturilor voastre nopţi întregi, pînă la răsăritul luceafărului?”

Iar ei au zis: „Aşa este, cu adevărat”. Zis-au ceilalţi sfinţi: „De trebuinţă este împotriva răspunsului vostru celui dintîi, a răspunde părerii cum că mai bună este credinţa acelora care se arată biruitori în războaie. Dacă voi socotiţi credinţa voastră în puterea oştirii, apoi aduceţi-vă aminte de puterea de demult a Perşilor, cum, biruind multe ţări, aproape toată lumea au cuprins-o. Apoi, după dînşii a venit monarhia elinească, Alexandru cel Mare biruind pe Perşi. După aceea Roma a stăpînit toată lumea. Deci, ce este? Oare toţi aceia aveau credinţa dreaptă, pentru că au fost puternici în războaie? Nicidecum. Ci se îndeletniceau mult la închinarea la idoli, fără să cunoască pe adevăratul Dumnezeu, Făcătorul tuturor.

Apoi, cum ziceţi voi, că este dreaptă credinţa voastră? Căci cu voia lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre aţi biruit în timpul din urmă, prin puterea oştirii voastre; şi se întîmplă de multe ori nouă creştinilor, cei ce cinstim drept pe Dumnezeu, de avem biruinţă asupra vrăjmaşilor, cu ajutorul Lui. De asemenea, cînd mîniem pe Hristos, Domnul nostru, şi sîntem fără pocăinţă, atunci aduce asupra noastră oameni necuraţi, ca pedeapsă pentru greşelile noastre. Însă noi, fiind pedepsiţi, nu ne lepădăm de Stăpînul nostru. Ci Lui ne rugăm şi împreună cu credinţa avem şi nădejdea spre El că ne va milui. Iar pe al vostru învăţător, care nu are mărturii prooroceşti, iar mai ales fiindcă este şi potrivnic sfinţilor prooroci, nicidecum nu-l primim, ci îl lepădăm”. După o vorbă ca aceasta, ghimnosofiştii s-au dus la voievodul lor, umplîndu-se de ruşine şi de mînie.

Se împliniseră şapte ani de la pătimirea sfinţilor, fiind tot în legături şi în temniţa cea strîmtă şi necăjicioasă. Acolo ziua şi noaptea se îndeletniceau în rugăciuni, neîncetat cîntînd psalmii lui David şi mulţumind lui Dumnezeu pentru toată purtarea Lui de grijă pentru dînşii. Căci anii trecuţi ai vieţii lor, cheltuiţi în dulceţi şi în mulţimea greşelilor, îi curăţeşte Dumnezeu printr-o strîmtorare ca aceea şi suferinţă a temniţei; şi că printr-o atît de lungă răbdare îi întăreşte, lucru pe care mai înainte nici a gîndi nu-l puteau. Astfel pătimind ei, Vadiţis, acel călcător de lege, care a vîndut barbarilor cetatea Amoreea şi s-a lepădat de Hristos, a fost dus în temniţă, în cinci zile ale lunii martie, apunînd atunci soarele.

Apoi pe unul din cei legaţi, care altă dată a fost scriitorul domnului Constantin patriciul, cu numele asemenea Constantin, chemîndu-l printr-o scrisoare, i-a zis în taină: „Să ştii, preaînţeleptule bărbat, cît de mare dragoste am avut de mulţi ani, către stăpînul tău, patriciul Constantin. Dar acum, înştiinţîndu-mă cu adevărat de sfatul voievodului, cum că mîine de dimineaţă o să vă ucidă pe voi, de nu veţi primi credinţa lui, am venit ca să vă spun.

Deci, tu sfătuieşte pe stăpînul tău ca să se izbăvească de moarte, cu o învoire prefăcută în credinţa saracinilor. Ba încă şi tu fă tot aşa, iar cu gîndul nicidecum să nu vă depărtaţi de la creştineasca credinţă, ci numai cu prefacere să vă învoiţi cu voievodul în primejdia ce vă stă asupra, şi milostiv vă va fi vouă Hristos”. Dar acel bărbat iubitor de Dumnezeu, însemnîndu-se cu semnul Crucii, a răspuns acelui călcător de lege: „Depărtează-te de la noi, lucrătorule al fărădelegii!” Şi s-a dus de la dînsul.

Domnul Constantin patriciul, a întrebat pe Constantin scriitorul cine l-a chemat la ferestruie şi pentru ce pricină? Iar el, nevrînd să spună de faţă cu toată lumea, ca nu cumva cineva dintre dînşii, temîndu-se de moarte, să înceapă a se tulbura şi cu gîndul a se clătina, a luat de-o parte pe domnul Constantin şi i-a arătat lui cele ce i-a spus Vadiţis. Iar Constantin patriciul, mulţumind lui Dumnezeu, a zis: „Fie voia Domnului!”

Apoi, întorcîndu-se spre tovarăşii săi, le-a zis: „Fraţilor, această noapte s-o petrecem toată în rugăciune”. Şi sculîndu-se, toţi se rugau, cîntînd psalmii lui David pînă la ziuă.

A doua zi, foarte de dimineaţă, un boier oarecare, fiind trimis de voievod cu oaste înarmată, a venit la temniţă şi pe sfinţii patruzeci şi doi de mucenici scoţîndu-i din temniţă şi uşile de afară ale ogrăzii poruncind a le încuia, îi întreba pe ei, grăind: „Cîţi ani socotiţi să aveţi în temniţa aceasta?” Răspuns-au sfinţii: „Pentru un lucru ştiut, de ce întrebi? Iată, al şaptelea an se sfîrşeşte, de cînd sîntem închişi aici”.

Boierul le-a zis: „Într-atît de lung timp, oare n-aţi înţeles cîtă iubire de oameni vă arată credinciosul nostru voievod? Că iată sînt atîţia ani, de cînd vă cruţă pe voi, putînd de mult să vă piardă. Deci, se cădea vouă ca să fiţi mulţumitori pentru bunătatea ce vă arată, să vă rugaţi pentru dînsul şi să-l iubiţi din toată inima”. Zis-au sfinţii: „Legea noastră ne porunceşte ca să ne rugăm pentru cei ce ne prigonesc şi ne fac ispite şi nedreptate; deci şi pentru voievodul vostru ne-am rugat lui Dumnezeu, dar ca să-l iubim din toată inima, este cu neputinţă, că sîntem opriţi de cuvintele Sfîntului Prooroc David, care zice către Dumnezeu astfel: Au nu pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, i-am urît?

A zis boierul: „Cum se poate să fie aşa, ca cineva, urînd pe altul, să se fi rugat pentru el? Cu adevărat minţiţi, zicînd că v-aţi rugat pentru voievod, pe care îl urîţi”. Iar sfinţii au zis: „Adevărat grăim, că ne-am rugat lui Dumnezeu pentru dînsul, că doar i-ar lumina sufleteştii lui ochi, cei întunecaţi cu necredinţa, că doar ar cunoaşte el calea dreptăţii şi ar cinsti pe Dumnezeu cu bună credinţă, primind adevărata credinţă creştină, în locul celei mincinoase pe care o are acum şi o socoteşte a fi dreaptă. Că, dacă ar fi cunoscut credinţa cea dreaptă, ar fi primit-o; şi atunci nu numai l-am fi iubit din toată inima, ci l-am fi cinstit preamult, după cuvîntul lui David: Iar mie îmi sînt foarte cinstiţi prietenii Tăi, Dumnezeule„.

Zis-a boierul: „Oare atît de fără minte sînt boierii greci, încît socotesc că atît de mult popor, tare şi puternic, fără purtarea de grijă a lui Dumnezeu s-ar fi adunat? Că dacă am fi fost urîţi de Dumnezeu, n-ar fi avut El pentru noi oarecare purtare de grijă şi nu ne-am fi înmulţit, nici ne-am fi întărit aşa cum sîntem acum, lucru care îl vedeţi singuri”.

Sfinţii răspunseră: „Nu grăim noi aceasta, că voi aţi fi fost fără purtarea de grijă a lui Dumnezeu; căci cine este lipsit de purtarea de grijă a Lui? Deşi cineva nu ar cunoaşte pe Dumnezeu şi l-ar necinsti fără de ruşine, însă cu a lui Dumnezeu purtare de grijă este pe pămînt şi se mişcă. Pentru aceasta grăim noi, că voi nedrept credeţi în adevăratul Dumnezeu. Căci, mărturisindu-L a fi Ziditor a toată făptura cea văzută şi nevăzută, vă bateţi joc, zicînd despre El că, precum este Făcător şi pricinuitor al tuturor bunătăţilor, aşa este şi al tuturor răutăţilor. Adică al adevărului şi al minciunii, al dreptăţii şi al nedreptăţii, al smereniei şi al mîndriei, al blîndeţii şi al iuţimii, al întregii înţelepciuni şi al desfrînării celei rele, cum şi al altor fapte bune şi a celor potrivnice lor, pe care nu este de trebuinţă a le număra aici cu de-amănuntul.

Dacă cele grăite de voi despre Dumnezeu ar fi fost adevărate, am fi zis că voi aveţi spre Dumnezeu dreaptă cunoştinţă. Dar de vreme ce, pe cît se deosebeşte întunericul de lumină, pe atît se deosebeşte mărturisirea voastră de adevăr, vom arăta că numai vi se pare a avea adevărata cunoştinţă despre Dumnezeu, iar cu lucrul n-o aveţi, voi sînteţi urîţi de Dumnezeu, deşi vă ţineţi cu purtarea Lui de grijă”.

Boierul zise: „Voi spuneţi că unul este dumnezeu al tuturor răutăţilor şi ziditor al tuturor păcatelor; apoi cum vor fi doi Dumnezei, unul bun, iar altul rău? Şi cum poate să fie lumea, făcînd război între cei doi Dumnezei?” Sfinţii răspunseră: „Noi nu zicem că este alt dumnezeu făcător al răului, deosebindu-se de Dumnezeul Ziditorul tuturor bunătăţilor, să nu fie aceasta. Ci, vă spunem că s-a aflat unul din îngeri care, prin alegerea de sine stăpînitoare a plăcerii sale, şi-a ales cele nefolositoare şi, pe acelea iubindu-le, a urît pe Dumnezeu, Făcătorul său dintîi, după aceea şi pe om. Apoi a voit să încerce alegerea noastră, oare spre Dumnezeu ne sîrguim, sau ne supunem la îndemnarea cea ispititoare? Deci, voi fiind aduşi de diavol în rătăcire, scrieţi răutăţile aceluia cu minciună, asupra neschimbatului Dumnezeu”. Boierul zise: „Dar proorocul nostru Mahomed învaţă că Atotputernicul Dumnezeu este făcător a tot lucrul rău, asemenea ca şi al celui bun”.

Sfinţii răspunseră: „Deci cum se vede, un alt Dumnezeu aţi izvodit cu minciună, precum odată elinii au aflat pe un Agatodemon şi pe acela vi l-au lăsat ca să vă închinaţi lui; unul ca acela nu este Dumnezeu, nici va fi vreodată. Iar noi am cunoscut pe adevăratul Dumnezeu şi pe Acela Îl mărturisim; Care în Legea Veche s-a propovăduit făcător a tot binele, de către sfinţii prooroci; iar în darul Evangheliei, a fost predicat de Sfinţii Apostoli ai lui Hristos şi alt Dumnezeu nu ştim nicidecum”. Boierul zise: „Dar oare nu vreţi voi astăzi ca, împreună cu credinciosul, întîiul sfetnic şi voievod al nostru, să daţi rugăciuni lui Dumnezeu, după obiceiul credinţei noastre? Căci pentru o pricină ca aceea sînt trimis la voi; şi ştiu pe unii care sînt între voi, că doresc să cîştige aceasta; pe aceia, cînd îi vor vedea preamăriţi, potrivnicii vor plînge pentru a lor nesupunere fără de socoteală”.

I-au răspuns toţi sfinţii, cu un suflet: „Noi rugăm pe Unul adevăratul Dumnezeu ca nu numai voievodul vostru, întîiul sfetnic, dar şi tu şi tot neamul saracinilor, să vă depărtaţi de la rătăcirea necuratului Mahomed, iar lui Dumnezeu, Celui propovăduit de proorocii şi Apostolii lui Hristos, să-I daţi datorita cinste şi închinăciune; dar nouă să nu fie a lăsa lumina şi a trece la întuneric, de bunăvoie”. Boierul zise: „Gîndiţi-vă ce grăiţi, ca să nu vă căiţi mai pe urmă, că nu se va lăsa fără pedeapsă această împotrivire a voastră”. Sfinţii au răspuns: „Lui Dumnezeu Cel fără de moarte şi drept, Îi dăm în mîini sufletele noastre şi spre El nădăjduim, pînă la cea mai de pe urmă răsuflare a noastră şi nu ne lepădăm de credinţa pe care o avem într-Însul”.

Boierul a zis iarăşi către dînşii: „Sărăcia fiilor voştri şi văduvia soţiilor voastre vă va judeca în ziua înfricoşatei judecăţi, căci de ei toţi vă lipsiţi acum, deoarece nu vă învoiţi cu voievodul, lepădîndu-vă de credinţa lui; fiindcă ar fi putut marele nostru voievod să poruncească împăratului vostru de acum, fiindcă este tînăr, să elibereze la voi pe femeile voastre şi pe copii. Dar şi acum, dacă voiţi să vă întoarceţi şi să primiţi pe proorocul Mahomed, toate cele privitoare la casa voastră, degrabă le veţi avea, precum am zis, pe care văzîndu-le, vă veţi bucura foarte. Pentru că în ţara grecească împărăţeşte o femeie, Teodora, împreună cu un copil, Mihail, care nu poate să se împotrivească poruncii marelui sfetnic al nostru. Iar despre bogăţii şi averi să nu vă îngrijiţi, că dăjdiile Egiptului de peste an, vi le va da vouă milostivul nostru voievod ca unor prieteni ai săi; şi atît de mult vă va îmbogăţi, încît şi nepoţilor voştri, pînă la al zecelea neam, să le fie îndestulare multă de toate bunătăţile”. Atunci, într-un glas au strigat sfinţii: „Anatema lui Mahomed şi tuturor celor ce-l mărturisesc a fi prooroc!”

Acestea grăindu-le sfinţii cu multă îndrăzneală, cu mare rîvnă către Dumnezeu şi cu mare glas, îndată boierul cu mînie a poruncit ostaşilor celor înarmaţi ca, prinzînd pe fiecare din sfinţi, să le lege mîinile înapoi şi ca pe nişte mieluşei să-i tragă la locul de junghiere. La acea privelişte a început a se strînge nenumărată mulţime, din poporul saracinilor şi creştini care vieţuiau între ei, voind să vadă junghierea sfinţilor mucenici.

Deci, apropiindu-se ei de rîul Eufratului – căci pe lîngă el era zidită o cetate mare a saracinilor care se numea Samara -, voievodul a chemat la sine pe unul din mucenici, pe Sfîntul Teodor care se poreclea „Cratir”, adică tare sau viteaz, şi a zis către dînsul: „Tu ai fost cleric odată, precum am auzit despre tine cu dinadinsul şi, lepădîndu-ţi rînduiala preoţească, ai luat suliţa şi te-ai îmbrăcat cu pavăză ostăşească şi te-ai făcut în război vărsător de sînge omenesc. Iar acum cu făţărnicie te prefaci a fi creştin, fiind mustrat de conştiinţa ta pentru creştineasca credinţă, pe care de mult ai lepădat-o. Oare nu ţi se cuvine mai bine să alergi la învăţătura proorocului şi apostolului Mahomed şi de la dînsul să dobîndeşti ajutor şi izbăvire de la moarte, de vreme ce nu vei putea să ai nici o nădejde de la Hristos, de care mai întîi te-ai lepădat de bunăvoie?”

Răspuns-a viteazul lui Hristos, Mucenicul Teodor: „Grăieşti cele nedrepte, o, voievodule, ca şi cum eu aş fi voit a mă lepăda de Hristos Dumnezeu. Dar m-am lepădat numai de preoţeasca rînduială, pentru nevrednicia mea. De aceea, acum sînt dator să-mi vărs sîngele pentru credinţa în Hristos şi să mor pentru dragostea Lui; ca, fiind milostiv Stăpînul meu, să-mi ierte păcatele pe care le-am făcut mai înainte către El. Căci şi un rob al tău, de-ar fi fugit de la tine, iar după aceea întorcîndu-se, s-ar fi nevoit pentru tine pînă la moarte, oare atunci n-ar fi cîştigat iertare?” A zis voievodul: „Fie voia ta, eu ţi-am pus înainte aceasta, prin care ai putea scăpa de moarte”. Iar călăii arabi, scoţînd săbiile şi prinzînd pe sfinţii mucenici, pe fiecare deosebi îl tîra spre tăiere.

Acelui Teodor Cratir i s-a întîmplat că stătea aproape de Constantin patriciul; şi Teodor, temîndu-se ca nu cumva Constantin, văzînd înjunghierea lui, se va împuţina cu sufletul şi se va teme de frica morţii, a început a-l îndemna, zicînd: „Auzi, stăpînul meu, de vreme ce tu pe toţi ne covîrşeşti şi cu cinstea rînduielii şi cu podoaba faptelor bune, de aceea se cuvine ca tu mai întîi între noi să fii mucenic, mai înainte de noi toţi plecînd capul tău sub sabie, pentru Domnul tău. Tu mai întîi să primeşti cununa de la Iisus Hristos, Împăratul cerurilor, precum şi de la pămîntescul împărat, ai fost înainte cinstit cu daruri şi cu măriri”. Sfîntul Constantin i-a zis: „Ţie mai ales, celui atît de viteaz, cu adevărat ţi se cade să faci aceasta. Mai întîi să pui sufletul tău pentru Hristos ca astfel şi pe mine şi pe ceilalţi prieteni ai noştri, următori ţie, să poţi a ne avea”. Iar Sfîntul Teodor, făcînd rugăciuni şi încredinţîndu-şi sufletul lui Dumnezeu, s-a apropiat de călău şi prin sabie a luat sfîrşitul slăvit al muceniciei.

După dînsul, ceilalţi sfinţi, după rînduiala şi după cinstea boieriilor lor de mai înainte, ca la un împărătesc ospăţ chemîndu-se, unul pe altul sub sabie se întreceau, nearătînd cît de puţină frică de moarte, nici tulburare sau vreo împuţinare de suflet în ei. De aceasta voievodul se mira foarte, văzînd pe mucenici sîrguindu-se spre moarte, cu atîta nădejde. Şi astfel sfinţii patruzeci şi doi de mucenici şi-au sfîrşit viaţa lor prin vitejească moarte, pentru Domnul lor, într-a şasea zi a lunii martie.

După uciderea sfinţilor mucenici, voievodul saracinilor a poruncit ca să ucidă cu sabia şi pe cel mai sus-zis călcător de lege, care se numea Vadiţis, zicînd: „Dacă a fost adevărat creştin, apoi nu i se cădea să se abată de la credinţa sa; şi dacă nu şi-a păzit credinţa către Hristos al său, apoi cum va putea să păzească credinţa către Mahomed al nostru? Cel ce s-a făcut vrăjmaş creştinilor săi, vînzîndu-i în mîinile noastre, dacă s-ar întîmpla vreo vreme rea, cum nu s-ar face vînzător şi celor ai noştri? Cel ce a fost necredincios spre ai lui, va fi oare credinciosul celor străini? Nicidecum”.

Deci i-au tăiat capul cu sabia acelui ticălos şi şi-a luat vrednică răsplătire de la saracini pentru a sa prietenie către dînşii; căci a vîndut acelora slăvita şi preafrumoasa cetate creştinească Amoreea. A doua zi, din porunca voievodului, s-au aruncat în rîul Eufratului trupurile sfinţilor patruzeci şi doi de mucenici; tot acolo au aruncat şi trupul acelui călcător de lege care s-a tăiat. Iar după puţină vreme, s-au găsit pe lîngă mal, întregi, muceniceştile trupuri, de cealaltă parte de rîu; căci capul fiecăruia se lipise de trupul său, zăcînd împreună cu cuviinţă. Dar trupul acelui călcător de lege, l-au găsit departe de sfinţi, iar capul lui deosebit de trup. Deci, trupurile sfinţilor le-au luat credincioşii şi le-au îngropat cu cinste, iar pe al vînzătorului celui fărădelege, adică trupul şi capul, le-au rupt şi le-au mîncat crocodilii şi pentru toate acestea se cuvine slavă lui Hristos, Dumnezeului nostru, Celui închinat împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în veci. Amin.

Sfîntul Conon, împreună cu fiul său

Adaugat la martie 19, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

martie 19, 2020

Pe vremea lui Aurelian tiranul (270-275), era un om în cetatea Iconiei, al cărui nume era Conon, de neam bun şi temător de Dumnezeu, avînd femeie credincioasă întru Domnul; şi amîndoi ardeau de dragostea patriei celei de sus, iar slavele şi cinstirile cele cereşti mai mult le doreau decît cele pămînteşti. Şi în toate zilele, se rugau lui Dumnezeu ca să le dea un fiu. Rugăciunea lor auzind-o Domnul, le-a dat un fiu şi l-au numit după numele tatălui său, Conon. Dar maica, după naşterea pruncului, într-aceeaşi zi s-a dus către Domnul, cu buna nădejde, fiind adeverită de mîntuirea sa, pentru naşterea de fiu, fiindcă apostolul zice: Femeia se va mîntui prin naşterea de fii.

Deci fericitul Conon petrecea în rugăciuni ziua şi noaptea. Şi făcîndu-se pruncul de şapte ani, pe toate cele ce le avea le-a împărţit la săraci, apoi, luîndu-şi pruncul, s-a dus într-o mănăstire şi a luat chipul monahicesc. Şi atîta dar i-a dăruit Dumnezeu, încît pe orbi îi lumina, pe cei leproşi îi curăţa, diavolii îi izgonea şi felurite boli le vindeca, încă şi alte minuni preaslăvite făcea.

Un rîu care era în Iconia, în vreme de primăvară se umfla şi, ieşind din malurile sale, multe pagube făcea cetăţenilor şi sătenilor părţii aceleia, înecîndu-le ţarinile, grădinile şi casele. Odată, cînd după obicei se umflase rîul, a făcut o mai mare înecare decît mai înainte, la multe sate; încît tot poporul Iconiei a alergat la Sfîntul Conon, omul lui Dumnezeu, şi, căzînd la picioarele lui, îl rugau, zicînd: „Ajută-ne, robule al lui Dumnezeu, căci rîul s-a umflat peste măsură şi ne îneacă pe noi şi toate ale noastre, iar cea mai mare parte a poporului este de cealaltă parte de rîu şi nu poate trece dincoace”.

Fericitul Conon le-a zis: „Eu, fraţilor, sînt păcătos şi nevrednic, deci ce pot să fac?” Dar tot poporul a început a striga cu glas mare: „Sfinte Conon, robule al lui Dumnezeu, ajută-ne!” Atunci Conon, sculîndu-se, a mers la malul rîului şi, ridicîndu-şi ochii la cer, a zis: „Doamne, Iisuse Hristoase, precum ai auzit pe Moise, robul Tău, la Marea Roşie şi ai trecut pe fiii lui Israil pe uscat, astfel, o, Stăpîne, auzi-mă şi pe mine acum, dar nu pentru mine să mă auzi, ci pentru poporul acesta ca să vadă minunile Tale şi să preamărească numele Tău cel binecuvîntat în vecii vecilor”.

Tot poporul zicînd „Amin”, îndată rîul s-a împărţit în două: o parte curgea înapoi, iar altă parte se ducea pe calea sa. Apoi toţi, bărbaţi şi femei, cu un glas au strigat, lăudînd pe Dumnezeu, Care mîntuieşte pe cei ce nădăjduiesc spre El. Şi s-au întors oamenii şi dobitoacele la locuinţele lor, din care îi alungase apa aceea. Iar apa care se întorsese a înecat satele cele mai de sus şi a umplut nu numai văile şi luncile, ci şi dealurile le-a acoperit.

Atunci iarăşi tot poporul a alergat la omul lui Dumnezeu, spunîndu-i cele întîmplate. Iar el, sculîndu-se, a mers la rîu şi făcînd semnul Crucii asupra lui, a zis: „Ascultă porunca Atotputernicului Dumnezeu, adună-ţi toate apele în matca ta şi să nu ieşi din hotarele tale, nici să îneci locuinţele omeneşti”. Şi îndată rîul, ca un rob ce ascultă pe stăpînul său, a ascultat porunca plăcutului lui Dumnezeu şi a mers pe calea sa, nevărsîndu-se afară din malurile sale, precum mai înainte se înălţase. Deci s-a împlinit cuvîntul Domnului, Care zice: De veţi avea credinţă cît un grăunte de muştar şi veţi zice acestui munte, treci de aici acolo, şi va trece.

Sfîntul Conon, îngrijindu-se de mîntuirea sufletelor omeneşti, multe capişti idoleşti risipea şi întorcea pe cei necredincioşi la credinţa în Hristos; şi aceasta o făcea nu numai în Iconia, ci şi în laturile cele de primprejur. Şi ajungînd cele despre sfîntul la auzul unui comite Domeţian, a venit acel păgîn nelegiuit în Iconia; şi atîta frică şi nedormire a fost în cetatea aceea, încît nimeni nu îndrăznea să se arate că este creştin. Pentru aceea, mulţi au ales a petrece prin munţi şi prin pustietăţi, împreună cu fiarele, decît a se lepăda de credinţa creştinească. După aceea, Domeţian, prin îndemnarea diavolească, a poruncit să prindă pe Sfîntul Conon, omul lui Dumnezeu, şi să-l aducă înaintea sa.

Fiind adus Sfîntul la întrebare, Domeţian a căutat spre dînsul şi zîmbind, a zis: „Bucură-te, bătrînule de bun neam”. Sfîntul a răspuns: „Mă bucur cu adevărat”. Iar Domeţian a zis: „Ceea ce am auzit despre tine, aceea acum cu dreptul o văd, căci chipul tău este luminos şi cinstit, ochii tăi sînt ca nişte stele strălucitoare şi bătrîneţile tale nu sînt vrednice de nici o ocară; şi mi s-a spus despre tine, că eşti atît de vătămat cu veninul cel purtător de moarte al creştinătăţii, încît nu numai că nu-ţi ajunge rătăcirea ta, ci şi pe mulţi alţii nu te îndoieşti a-i aduce la aceeaşi. Însă noi, auzind, n-am prea crezut, ştiindu-te că eşti de bun neam şi te ţii cu cinste de credinţa noastră”.

La aceasta fericitul Conon a răspuns: „Scris este că se cuvine a asculta învăţăturile cele folositoare, iar nu cele nefolositoare. Pentru ce te-ai îngreţoşat de Domnul nostru Iisus Hristos, că a fost prins şi osîndit la moarte, că a murit pe Cruce şi S-a pus în mormînt? Pentru ce mai întîi nu te-ai minunat de naşterea Lui din Preacurata Fecioară Maria, care a născut de la Duhul Sfînt şi fecioară a rămas? Nu te-ai minunat de acea naştere, pe care îngerii au binevestit-o, bucurîndu-se şi cîntînd: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pămînt pace, între oameni bunăvoire? Pentru ce nu te minunezi de puterea Aceluia, Care, cu cinci pîini şi cu doi peşti, a săturat cinci mii de oameni? Şi cine a făcut unele ca acestea ca El, Care a dăruit lumina celui orb din naştere, iar mortului de patru zile, adică lui Lazăr, i-a dat viaţă? Care mai pe urmă a pătimit de voia Sa, pentru mîntuirea lumii, la a Cărui moarte pietrele s-au despicat, mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor s-au sculat”.

A zis Domeţian: „De ar fi fost adevărată povestirea ta, apoi toată lumea ar fi crezut în Hristos al tău, şi s-ar fi prăpădit puterea lui Jupiter”. Sfîntul Conon a zis: „Se va prăpădi puterea aceluia şi a tuturor zeilor voştri celor neputincioşi, cu puterea cea nebiruită a Domnului nostru Iisus Hristos, Care mi-a poruncit să grăiesc adevărul, şi în Care voi rămîne pînă la sfîrşitul ce este spus prin legea lui Hristos. Căci El a zis: Eu sînt Calea, Adevărul şi Viaţa şi Cel ce crede în Mine, nu va muri în veci. Se cade nouă, celor credincioşi, prin multe mîhniri a intra în Împărăţia lui Dumnezeu, iar fiii acestei lumi, care petrec în desfătări lumeşti, vor fi izgoniţi afară şi se vor duce în întunericul cel mai din afară, unde va fi plîngerea şi scrîşnirea dinţilor”.

Atunci Domeţian, umplîndu-se de mînie, a poruncit să bată pe Sfîntul Conon şi să-l muncească cu felurite chinuri. Iar Sfîntul a zis: „Eu nu mă tem de muncile tale. Fă mai degrabă ceea ce ai să faci, şi te rog să pui asupra mea cele mai grele munci, ca de mai multă milă să mă învrednicesc de la Hristosul meu!” Domeţian a zis: „Cele de folos te sfătuiesc ca, ascultîndu-ne, să fii vrednic a te desfăta împreună cu noi, din ale noastre bucurii”. Sfîntul Conon a răspuns: „Eu voiesc a vieţui cu sufletul, iar nu cu trupul, şi a mă desfăta de bucuriile duhovniceşti, iar nu de cele trupeşti; iar tu, păgînule, te vei munci cu tatăl tău, diavolul, în iad, unde muncile tale niciodată nu se vor sfîrşi”.

După aceea, Domeţian l-a întrebat pe Sfîntul: „De ce rînduială eşti în credinţa ta, răucredinciosule bătrîn? Oare eşti preot?” Răspuns-a mucenicul: „Nu sînt, căci nu sînt vrednic de o cinste sfinţită ca aceea, de care cei ce s-au învrednicit, se bucură împreună cu Hristos şi cu sfinţii Lui îngeri cu duhovnicească veselie. Însă şi eu vieţuiesc Domnului meu Iisus Hristos, mă închin Lui şi mă bucur întru El”. Domeţian a zis: „Ai avut femeie?” Sfîntul a răspuns: „Am avut, dar a trăit puţin cu mine şi s-a dus la Hristos, Dumnezeul nostru”. Domeţian a zis: „Ai vreun fecior?” Sfîntul a răspuns: „Am un fiu, însă a rămas în chilia mea. Dar voiesc ca şi acela să stea înaintea ta”.

A zis Domeţian: „Au doar nici el nu se închină zeilor noştri?” Sfîntul a răspuns: „Ce fel este pomul, astfel îi sînt şi ramurile lui; dar, te rog să trimiţi să-l aducă, ca împreună să primim cununa muceniciei”. Atunci tiranul a trimis îndată ostaşii să aducă pe Conon cel tînăr. Fiind adus şi stînd înainte, Domeţian a întrebat pe bătrînul Conon: „De cîţi ani este fiul tău?” Conon răspunse: „De şapte ani l-am dus la deprinderea mănăstirească şi l-am învăţat carte; iar, cînd a fost de doisprezece ani, s-a rînduit cititor al bisericii. Acum are şaptesprezece ani şi este diacon, cu darul lui Hristos, fiind numărat între sfinţitele slugi ale lui Dumnezeu. Căci l-am învăţat din pruncie a vieţui în întreaga înţelepciune şi este vrednic de ceata mucenicească. Deci, te rog, nu zăbovi mult, ci porunceşte să ne muncească, ca împreună să ne încununăm de la Hristos, Dumnezeul nostru; căci sîntem creştini şi dorim a muri pentru Hristos”.

Domeţian zise: „Cum este numele fiului tău?” Mucenicul răspunse: „Are nume asemenea cu tatăl său, căci l-am numit Conon”. Întorcîndu-se Domeţian spre Conon cel tînăr, a început a grăi către dînsul: „Ascultă, o, tinere, tatăl tău a trăit mulţi ani, a fost însurat, a avut copii, s-a îndulcit destul de viaţa aceasta. Iar acum, fiind bătrîn, nu este de mirare că-şi doreşte singur moartea. Dar tu, fiind tînăr, şi dulceţile vieţii acesteia abia ai început a le cunoaşte; cum voieşti să urmezi voinţei tatălui tău şi să faci cum zice el?”

Tînărul Conon răspunse: „Tatăl meu, care m-a născut după Dumnezeu, m-a învăţat a cunoaşte pe Unul, adevăratul Dumnezeu, Făcătorul a toată făptura văzută şi nevăzută; m-a povăţuit să vieţuiesc curat în cuvioşie, arătîndu-mi calea mîntuirii şi mi-a spus că viaţa aceasta nu este viaţă, ci moarte, şi toţi iubitorii vieţii acesteia vremelnice mor în veşnicie. Însă este o viaţă fără de sfîrşit la Stăpînul nostru Hristos, pe care o dăruieşte celor ce-L iubesc. M-am învăţat de la tatăl meu, cum că păgînilor slujitori de idoli le este gătită veşnica muncă, în focul gheenei care niciodată nu se stinge în vecii cei nesfîrşiţi. Iar drepţilor robi ai lui Hristos li s-au pregătit cununi nestricăcioase în slava cerească, în nesfîrşita împărăţie a lui Hristos, Dumnezeul nostru, pentru Care noi ne-am răstignit lumii şi lumea ni s-a răstignit nouă. Aşa fiind învăţat de tatăl meu, sînt de un gînd cu dînsul, dorind a călători spre Dumnezeu pe aceeaşi cale pe care călătoreşte şi el şi dîndu-mă spre aceeaşi nevoinţă a muceniciei, spre care se dă şi el. Căci zice cuvîntul Stăpînului meu Hristos: Ceea ce lucrează Tatăl Meu, lucrez şi Eu şi nu poate Fiul să facă nimic de la Sine, dacă nu va vedea făcînd ceva pe Tatăl. Că cele ce face Acela, asemenea face şi Fiul”.

Domiţian zise: „Deci, dacă pe tatăl tău îl voi munci cumplit şi-l voi pierde, vei voi ca să pieri şi tu asemenea?” Fericitul tînăr Conon răspunse: „Voiesc a muri împreună cu tatăl meu, ca să înviez împreună cu dînsul în împărăţia Stăpînului nostru; căci a muri pentru Hristos, nu este moarte, ci cîştigare de viaţă veşnică”. Domeţian zise către bătrînul Conon: „Cu adevărat tînărul acesta este mult mai înţelept decît tine, numai că n-a ajuns să fi cunoscut adevărul şi să se fi închinat zeilor noştri”.

Bătrînul Conon răspunse: „Tînărul ştie bine adevărul şi se închină cu mine Celui ce a zis: Eu sînt Adevărul; iar idolilor celor diavoleşti, mincinoşilor voştri zei, nici el, nici eu nu ne vom închina în veci!” Domeţian zise: „Ascultaţi cuvîntul meu cel de pe urmă. Apropiaţi-vă de zei ca să vă izbăviţi din cumplitele munci şi din moarte şi să primiţi de la noi daruri cinstite”. Bătrînul Conon răspunse: „O, lepădatule de Dumnezeu, nelegiuitule, nesăţiosule de sînge omenesc, tiranule muncitor şi mai păgîn decît toţi oamenii! Oare nu ţi-am spus de la început că sînt creştin şi doresc a muri pentru Hristos împreună cu fiul meu? Iar tu, îmbătîndu-te şi îndrăcindu-te cu răutatea, nu-ţi aduci aminte de cuvintele mele?”

Atunci Domeţian a poruncit să aducă un pat de fier şi să-l ardă. După aceea a poruncit să dezbrace pe sfinţii mucenici, să-i pună pe acel pat şi să-i ardă. Unii slujitori aprindeau cărbuni de foc, alţii fierbeau untdelemn şi turnau peste trupurile sfinţilor, iar sfinţii petreceau nevătămaţi. Şi a grăit Sfîntul Conon bătrînul, către Domeţian: „Nu-ţi aduci aminte, Domeţiane, că te-am rugat să găseşti mai cumplite munci asupra noastră, dar nu te-ai sîrguit, ci ne este mică această muncă şi nu simţim arderea aceasta”. Deci, a poruncit tiranul să gătească o căldare de aramă şi s-o umple cu plumb, cu pucioasă şi cu smoală, şi fierbîndu-le tare, să arunce pe sfinţii mucenici în această căldare. Căci zicea tiranul, că dacă pe patul cel înfocat le este frig, în căldarea care fierbe îi voi încălzi şi voi vedea de va putea Dumnezeul lor să-i scoată din para focului. Sfinţii, fiind aruncaţi în căldare, şi-au ridicat ochii la cer şi s-au rugat, zicînd: „Doamne, Ziditorule al tuturor, auzi-ne pe noi cei ce strigăm către Tine şi ne trimite pe îngerul Tău cel sfînt să răcorească această înfricoşată aprindere, precum odinioară celor trei tineri le-ai răcorit cuptorul cel înfocat al Babilonului. Auzi-ne pe noi, Stăpîne, şi grăbeşte spre ajutorul nostru, ca să cunoască toţi, că Tu eşti Fiul Dumnezeului Cel viu, Care ai venit în lume”. Şi îndată a trimis Domnul pe îngerul Său, care, răcorind focul şi căldarea cu rouă cerească, a zis către dînşii: „Pace vouă, bunilor ostaşi, credincioşilor nevoitori, nu vă temeţi, nici vă înspăimîntaţi, că Hristos este cu voi, Care vă va face biruitori şi vă va duce la bucuria cea veşnică”.

După aceasta, Domeţian comitele a poruncit să-i spînzure pe sfinţii mucenici cu capul în jos şi dedesubt să-i afume cu fum necurat. Iar Sfîntul Conon bătrînul, zîmbind, a zis: „O, nepriceputule, nu s-a atins focul tău de noi, dar de fum să ne temem?” Fiind munciţi sfinţii cu acel fum, batjocoreau pe acel tiran, zicînd: „Nu te ruşinezi, o, ticălosule, că doi ostaşi ai lui Hristos au biruit toată puterea voastră cea cu mîndrie, că au ruşinat pe tatăl vostru diavolul şi toate armele lui cele cu meşteşugire rea le-au sfărîmat şi le-au călcat?”

Domeţian, umplîndu-se de cumplită mînie şi de ruşine, neştiind ce să facă mai mult, a poruncit ca, luînd pe mucenici de la acel fum, să-i ferestruiască în două, cu ferăstrăul de lemn. Şi, punîndu-i slujitorii la ferestruire, sfinţii au rugat pe acei slujitori să le dea voie la rugăciune; şi nu i-au oprit slujitorii. Iar sfinţii s-au rugat lui Dumnezeu, zicînd:

„Stăpîne Dumnezeule, Atotputernice, Făcătorule al cerului şi al pămîntului, Împărate al celor ce împărăţesc şi Doamne al celor ce domnesc, mulţumim Ţie că ne-ai învrednicit a pătimi pentru numele Tău cel sfînt şi ne-ai întărit în munci şi n-ai lăsat pe vrăjmaşii Tăi să rîdă de noi, ci ne-ai făcut biruitori asupra diavolului. Pe Tine Te slăvim, Hristoase Dumnezeule, Iubitorule de oameni, Atotputernice şi întru tot Bunule! Dăruieşte pace Sfintei Tale Biserici, care este în toată lumea, ruşinează şi pierde pe cei ce o prigonesc pe ea. Surpă degrabă şi prăbuşeşte capiştele idoleşti cele urîte şi deşteaptă puterea Ta; întinde lauda numelui Tău sfînt, păzeşte şi înmulţeşte neamul creştin, cel ce drept Te slăveşte pînă la sfîrşitul veacului. Încă Te rugăm, Stăpîne, primeşte în pace sufletele noastre, ca porunca tiranului să nu se săvîrşească asupra noastră, adică să nu ne omoare pe noi; ca nici întru aceasta să nu se bucure vrăjmaşul nostru, voind a se lăuda şi a zice: I-am pierdut pe ei. Ci mila Ta să ne ajute mai înainte şi să cunoască Domeţian că sîntem robii Tăi. Iar Tu, ceea ce ai voit cu noi, aceea ai făcut; că oricine va auzi aceasta, va preamări preasfînt numele Tău, în veci”.

Apoi, zicînd ei „amin”, s-a auzit glas din cer chemîndu-i la cele de sus; iar sfinţii mucenici, însemnîndu-se cu semnul Crucii, şi-au dat sufletele lor în mîinile lui Dumnezeu. Şi îndată s-a făcut cutremur mare şi au căzut locaşurile idoleşti; apoi toţi idolii care erau în cetate s-au sfărîmat, iar Domeţian a fugit şi s-a ascuns în casa sa. Iar fraţii ce erau în mănăstirea aceea, auzind ce se făcuse cu aceşti sfinţi mucenici, au mers şi au luat cinstitele lor trupuri şi, ducîndu-le în mănăstire cu cinste, le-au îngropat cu miresme, slăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe Unul în Treime Dumnezeu, pe Cel de toată făptura slăvit, în veci. Amin.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Arcadie din Cipru.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Iov de Anzer.

Sfinţii Sfinţiţi Mucenici Efrem, Vasile, Evghenie, Elpidie, Agatodor, Eterie şi Capiton

Adaugat la martie 20, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

martie 20, 2020

În anul al şaisprezecelea al împărăţiei lui Diocleţian, preasfinţitul Patriarh al Ierusalimului, Efrem, a trimis mulţi episcopi în diferite ţări ca să vestească apostoleşte cuvîntul lui Dumnezeu şi să propovăduiască pe Hristos. Dintre aceia, doi episcopi, Efrem şi Vasile, au mers în ţara Tavroschitiei; şi, ieşind în cetatea Cherson, s-au ostenit amîndoi, propovăduind pe adevăratul Dumnezeu, la acel popor fără Dumnezeu, luminînd pe cei întunecaţi cu întunericul închinării la idoli elineşti.

După aceea Sfîntul Efrem, lăsînd pe chersoneni în grija Sfîntului Vasile, a mers la sciţii care locuiau pe lîngă Dunăre şi acolo, propovăduind, pe mulţi i-a întors la Hristos. Iar după destule dureri şi osteneli ce a suferit în bunăvestirea lui Hristos, i s-a tăiat capul cu sabia, în ziua a şaptea a lunii martie. Iar Sfîntul Vasile, văzînd în Herson rătăcirea necredinciosului popor şi calea cea dreaptă a mîntuirii arătînd-o lor, a pornit cu mînie pe popor; şi, prinzîndu-l acei păgîni, l-au bătut fără milă şi l-au izgonit din cetate. Apoi el, ducîndu-se într-un munte, şedea într-o peşteră; iar depărtarea acelui munte de cetatea Herson era ca la o sută de stadii şi se numea Partenon, adică fecioresc; deoarece într-acel munte a fost o capişte de idoli a unei fecioare, zeiţă elinească.

Într-acel munte şezînd, Sfîntul Vasile se bucura cu duhul că s-a învrednicit pentru Hristos a suferi răni şi izgonire, însă se mîhnea şi se tînguia pentru pierderea sufletelor omeneşti celor înşelate de diavol şi, pentru întoarcerea lor, se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi. Nu după mult timp, oarecărui boier hersonean i-a murit singurul copil pe care-l avea şi l-a îngropat afară din cetate; iar părinţii lui cu multă jale şedeau lîngă mormînt trişti şi plîngînd. Sosind noaptea, iar ei neplecînd încă de la mormîntul fiului lor, li s-a arătat în vis fiul lor care murise, zicîndu-le: „Pentru ce plîngeţi şi vă tînguiţi de moartea mea? Nu puteţi să mă luaţi de aici viu, că zeii noştri nu pot să mă învie, fiind idoli neînsufleţiţi, învăţîndu-se de diavol spre amăgirea şi pierderea oamenilor. Dar de voiţi să mă aveţi viu, rugaţi pe omul acela străin pe care bătîndu-l l-aţi izgonit, ca să se roage pentru mine la Dumnezeul lui, şi să credeţi în Acel Dumnezeu, pe care el Îl propovăduieşte. Căci Acela este adevăratul Dumnezeu, Care are stăpînire peste cei vii şi peste cei morţi, puternic ca să mă scoale din morţi, cu rugăciunile acelui bărbat care de voi este mîhnit”. Deşteptîndu-se din somn acei părinţi, şi-au spus unul altuia vedenia lor şi, văzînd-o potrivită, foarte s-au mirat şi s-au veselit; apoi, îndată alergînd în cetate, au spus vecinilor şi prietenilor lor.

După ce s-a făcut ziuă, îndată cercetară pe omul lui Dumnezeu pretutindeni şi l-au aflat în peştera cea mai sus pomenită. Boierul acela cu casnicii săi mergînd la el, au căzut la sfintele lui picioare, rugîndu-l să învie pe fiul lor. Iar Sfîntul se lepăda, zicînd: „Cum pot eu să fac aceasta, fiind om păcătos? Dar de veţi crede în Dumnezeul Cel propovăduit de mine, apoi veţi cîştiga ceea ce cereţi; că Acela este singur puternic a învia morţi din mormînt”. Iar ei au zis: „Dacă vom avea pe fiul nostru viu, apoi toate cele ce vei voi şi vei porunci, repede le vom face”. Iar omul lui Dumnezeu, Vasile, sculîndu-se, a mers împreună cu dînşii la mormînt şi, după ce a prăvălit piatra de pe mormînt, a intrat înăuntru. Apoi, făcînd semnul Crucii spre cel mort, s-a rugat lui Dumnezeu. După aceea luînd apă şi sfinţind-o, a turnat peste cel mort, chemînd pe Preasfînta Treime în chipul Sfîntului Botez.

Atunci îndată a înviat mortul şi a grăit, slăvind pe Dumnezeu, şi a cuprins spaimă mare pe toţi cei ce erau acolo şi bucurie negrăită celor ce-l născuseră. Şi cădeau la picioarele arhiereului, numindu-l mare, iar pe Dumnezeul Cel propovăduit de dînsul mărturisindu-L că este adevărat şi atotputernic. Apoi, luînd pe arhiereul lui Dumnezeu, pe Sfîntul Vasile, l-au dus în cetate cu mare cinste şi s-a botezat boierul acela împreună cu toată casa sa, crezînd în Hristos. Deci mulţi din popor văzînd acea minune, s-au unit cu cei credincioşi şi creştea Biserica lui Hristos în Herson; iar capiştele cele necurate elineşti se împuţinau cu încetul.

Diavolul, văzînd aceasta, a intrat în inima iudeilor celor ce locuiau în Herson. Aceia au îndemnat pe elini ca să se scoale asupra creştinilor, iar mai vîrtos asupra Sfîntului Vasile, mai marele lor, ca să-l ucidă. Căci ziceau astfel: „Se va risipi cu înlesnire creştinătatea, dacă se va ucide dascălul lor”. Deci s-a adunat nenumărată mulţime de păgîni înarmaţi, şi au năvălit fără de veste cu zgomot asupra arhiereului lui Dumnezeu şi, trăgîndu-l afară din casa lui, i-au legat picioarele şi l-au tîrît pe uliţele cetăţii, călcîndu-l cu picioarele şi ucigîndu-l cu pietre. Tîrîndu-l la locul unde creştinii puseseră un stîlp şi o cruce, acolo arhiereul lui Dumnezeu, Vasile, şi-a dat sfîntul său suflet în mîinile lui Dumnezeu, sfîrşindu-se muceniceşte, în a şaptea zi a lunii martie, în care şi Sfîntul Efrem a fost tăiat de sciţi cu sabia. Iar trupul Sfîntului Vasile l-au tîrît afară de porţile cetăţii şi l-au aruncat spre mîncarea cîinilor şi a păsărilor, unde zăcu multe zile fără îngropare. Însă, prin grija lui Dumnezeu, era nevătămat, căci noaptea se arăta deasupra acestui mucenicesc trup o stea prealuminoasă şi un lup, şezînd aproape, îl păzea de cîini; iar ziua zbura un vultur pe deasupra trupului, nelăsînd să se apropie păsările cele mîncătoare de trupuri, pînă ce creştinii, furîndu-l noaptea, l-au îngropat cu cinste.

După uciderea Sfîntului episcop Vasile, unul din ucenicii lui, înnoptînd cu corabia în latura Helespontului, a aflat acolo trei episcopi, ostenindu-se întru bunavestire a lui Hristos, pe Evghenie, Elpidie şi Agatodor. Aceia, împreună cu Sfinţii Efrem şi Vasile, fuseseră trimişi la propovăduire de preasfinţitul Ermon, patriarhul Ierusalimului. Pe aceia ucenicul aflîndu-i acolo, le-a spus despre sfîrşitul Sfîntului Vasile; iar ei auzind, au preamărit pe Dumnezeu, Cel ce a încununat cu mucenicească cunună pe plăcutul Său. După aceea sfătuindu-se, s-au suit într-o corabie şi au plutit la cetatea Hersonului, voind să urmeze Sfîntului Vasile. Şi, propovăduind în Herson pe Hristos Dumnezeu, se adăuga în toate părţile numărul credincioşilor.

Însă precum a înarmat diavolul asupra Sfîntului Vasile pe iudei şi pe elini, tot astfel i-a înarmat şi asupra lor. Că, adunîndu-se mulţimea lor, au prins pe sfinţii episcopi şi i-au tîrît legaţi pe cale, bătîndu-i cu lemne şi cu pietre, pînă ce sfinţii mucenici şi-au dat cinstitele lor suflete în mîinile Domnului. Iar trupurile lor le-au tras afară din cetate pe poarta prin care s-a obişnuit a scoate la îngropare pe cei morţi; şi le-au aruncat afară neîngropate, spre mîncarea cîinilor şi a păsărilor. Însă creştinii, luîndu-le în taină, le-au dat cinstitei îngropări. Deci sfinţii trei episcopi, Evghenie, Elpidie şi Agatodor, au pătimit după un an de la uciderea Sfîntului Vasile, în aceeaşi zi, adică la şapte martie.

După cîţiva ani a fost trimis la Herson episcopul Eterie de către patriarhul Ierusalimului, în zilele marelui Constantin, care începuse a veni la credinţă. Văzînd Sfîntul Eterie în Herson cumplita necredinţă a poporului, care nu îngăduia cît de puţin pe creştini în cetate, s-a dus la Constantinopol, la împăratul Constantin şi s-a jeluit asupra necuratului popor din Herson care strîmtora pe creştini. Iar împăratul a dat poruncă să locuiască creştinii în Herson în linişte şi să facă adunările lor, spre lauda lui Dumnezeu, fără nici o opreală, iar toţi cei ce li se vor împotrivi să se izgonească afară din cetate. Cu această poruncă împărătească, Sfîntul Eterie întorcîndu-se în Herson, a veselit foarte mult turma lui Hristos, iar necredincioşii s-au mîhnit şi s-au tulburat.

Zidind episcopul în cetate o biserică creştinească şi toate bine întocmindu-le, iarăşi s-a dus la împărat ca să-i dea mulţumire pentru acea facere de bine. Iar cînd se întorcea, a căzut în boală şi, ajungînd cu corabia la ostrovul Aas, a sosit sfîrşitul vieţii sale celei vremelnice şi începutul celei veşnice. Acolo îngropîndu-l, credincioşii au pus deasupra mormîntului său o cruce; şi au crescut copaci înalţi, care arătau de departe mormîntul sfîntului. Sfîrşitul Sfîntului Eterie a fost în şapte zile ale lunii martie, în care s-au săvîrşit şi cei mai dinainte episcopi.

Înştiinţîndu-se creştinii despre Sfîntul Eterie, au plîns mult după dînsul, apoi au trimis la împăratul Constantin, înştiinţîndu-l despre sfîrşitul episcopului lor şi au cerut altul în locul aceluia. Apoi s-a trimis în locul lui Eterie, fericitul Capiton, episcopul Bisericii din Herson, şi s-a primit de credincioşi cu bucurie. După aceea, adunîndu-se mulţimea poporului necredincios şi apropiindu-se acel episcop nou, cerea de la dînsul semne, ca să-şi adeverească credinţa cu minune că este dreaptă, ca astfel şi ei să poată a se încredinţa. Deci ziceau astfel: „Să se aprindă un cuptor mare de foc şi să intre în el episcopul creştin. Şi de nu va arde, ci va fi viu, apoi cu toţii ne vom boteza!”

Sfîntul Capiton, nădăjduind spre Dumnezeu, s-a învoit cu sfatul lor şi a poruncit ca să se facă un cuptor mare, anume pentru aceasta pregătit. Aprinzîndu-se cuptorul foarte tare, sfîntul episcop – pe cînd tot poporul privea la el -, şi-a pus omoforul şi se ruga lui Dumnezeu cu umilinţă ca să-şi arate puterea Sa cea dumnezeiască, precum altădată în cuptorul Babilonului, pentru încredinţarea poporului necredincios. După multă rugăciune, diaconul a strigat cu mare glas: „Să luăm aminte!” Atunci arhiereul a intrat în cuptor şi a stat în văpaia aceea un ceas, rugîndu-se cu mîinile întinse spre cer, dar n-a primit nici o vătămare din acea văpaie mare de foc. Apoi, luînd cărbuni aprinşi în felonul său, a ieşit la popor fără de nici o vătămare, şi toţi erau cuprinşi de mare mirare şi de frică, privind la acea slăvită minune – căci focul nu se atinsese nici de veşmintele lui, ba încă şi felonul plin de cărbuni aprinşi nu se aprinsese -, şi cu mare glas şi cu o gură au strigat: „Unul este Dumnezeu, Dumnezeul creştinilor, Cel mare şi tare, Care a păzit pe robul Său nears în cuptor”.

Atunci toată cetatea Herson şi ţara aceea au primit credinţa creştină, prin acea minune slăvită fiind încredinţaţi. Şi s-a vestit acea minune marelui Constantin, cum şi la întîiul Sinod a toată lumea din Niceea, adică a celor 318 Sfinţi Părinţi; şi toţi preamărind pe Dumnezeu, se minunau de credinţa cea mare şi de îndrăzneala către Dumnezeu a Sfîntului episcop Capiton. Iar după cîţiva ani, Sfîntul Capiton, plecînd cu corabia din Herson la Constantinopol s-a ridicat o furtună mare şi corabia a fost aruncată de valuri spre gura rîului Nipru. Acolo se aflau nişte oameni necredincioşi şi fără de Dumnezeu, şi, scoţînd pe toţi cîţi se aflau în corabie şi toate jefuindu-le, numai pe singur arhiereul lui Dumnezeu, Capiton, l-au înecat în apă.

Aşa s-a sfîrşit muceniceşte, în douăzeci şi una de zile ale lunii decembrie; însă pomenirea lui este numărată cu cei dinainte arhierei din Herson care au pătimit în ziua a şaptea a lunii martie; deoarece şi sfîntul lui suflet este împreunat cu ale celor din ceruri. Toţi aceşti şapte arhierei ai lui Dumnezeu, episcopi ai Hersonului, stau ca şapte îngeri înaintea Preasfintei Treimi, a Tatălui, a Fiului şi a Sfîntului Duh, Unul Dumnezeu, slăvindu-L împreună cu toţi sfinţii, în veci. Amin.

Cuviosul Emilian monahul

Adaugat la martie 20, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

martie 20, 2020

În cetatea Roma era un om anume Victorin, care din tinereţe îşi petrecuse viaţa în multe păcate. Acela mai pe urmă, spre bătrîneţe, şi-a venit în simţire şi, aducîndu-şi aminte de păcatele sale, se cutremura de judecata lui Dumnezeu. Deci, intrînd într-una din sfintele mănăstiri şi rugînd pe egumen ca să-l primească, s-a lepădat de toate lucrurile lumii şi s-a făcut monah, luînd numele de Emilian. Apoi s-a deprins la toată supunerea şi ascultarea, păzind porunca ce i se dăduse şi îşi ostenea trupul ziua şi noaptea. Şi avînd neîncetată pomenire de moarte în sufletul său, se pregătea totdeauna pentru înfricoşata lui Dumnezeu judecată, ce va răspunde pentru păcatele sale în ziua răsplătirii, avînd de-a pururea în minte frica veşnicelor munci ale gheenei.

Cu o frică ca aceasta şi-a obosit şi şi-a uscat trupul, încît toţi fraţii, care erau întru dragostea lui Dumnezeu în mănăstire, s-au mirat de atîta smerenie şi osteneală. Toţi se sîrguiau să-i urmeze vieţii lui şi să cîştige nevoinţele lui în ascultări, că doar şi-ar curăţi şi ei păcatele prin multă pocăinţă şi osteneală, căci îl vedeau în toate zilele flămînzind, însetînd şi muncindu-şi trupul; se foloseau foarte mult. Mănăstirea aceea era făcută pe un munte înalt care avea de o parte o peşteră. Şi avea obicei, tăinuit de toţi, fericitul Emilian a ieşi tîrziu seara din mănăstire la peştera aceea şi acolo se ruga cu lacrimi, pînă la cîntarea Utreniei.

După cîtva timp a simţit egumenul pe Emilian ieşind noaptea tîrziu din mănăstire. Şi neştiind ce face fratele acela afară din mănăstire, şi-a lăsat chilia şi a plecat în taină pe urma lui. Văzîndu-l intrînd în peşteră, a stat lîngă dînsa, vrînd să aştepte pînă ce va ieşi, ca să-l întrebe care este pricina de intră noaptea în peştera aceea. Dar după puţin timp o lumină cerească, mai puternică decît razele soarelui, a strălucit în muntele acela. Şi a văzut egumenul pe Cuviosul Emilian stînd în peşteră, avînd mîinile întinse în sus şi rugîndu-se lui Dumnezeu. Apoi lumina aceea cerească se pogora peste capul fericitului.

Văzînd egumenul acea lumină, s-a înspăimîntat şi l-a cuprins frica. Deci întorcîndu-se, a fugit la mănăstire tremurînd, abia putînd fugi cu picioarele, de spaima cea mare. Sosind el la porţile mănăstirii, a auzit un glas din cer, zicînd: „Emiliane, iartă-ţi-se ţie păcatele tale!” Mai mult înspăimîntîndu-se, egumenul a intrat în chilia sa şi tăcea, aşteptînd lumina zilei. Iar după cîntarea Utreniei, vrînd egumenul să folosească pe fraţi, a întrebat înaintea tuturor pe Cuviosul Emilian: „Unde ai fost, frate, în noaptea asta?” Iar cuviosul închinîndu-se egumenului, a răspuns: „M-am odihnit în mănăstire cu fraţii toată noaptea”.

Apoi fiind văzut de egumenul şi silindu-l să nu tăinuiască mila lui Dumnezeu cea arătată păcătoşilor celor ce cu adevărat se pocăiesc, a spus, chiar nevrînd, taina aceea la toţi fraţii, cum adică s-a pogorît peste dînsul lumina şi glasul din cer, de la scaunul milostivirii. Atunci a început egumenul a grăi către fraţi: „Ascultaţi, dragii mei fraţi, ar fi putut Dumnezeu Cel Atotputernic să ierte în taină păcatele acestui frate. Dar pentru noi a trimis în chipul luminii mila Sa, cu glas, deşteptînd ale noastre inimi spre pocăinţă, ca să ştim şi să ne minunăm de mila şi de iubirea de oameni a Făcătorului nostru, cum că nu este departe de cei ce se pocăiesc cu adevărat”.

După o vestire ca aceasta pentru iertare de greşelile sale, Cuviosul Emilian săvîrşind cealaltă vreme a vieţii sale întru bucurie sufletească, s-a dus spre lumina cea neapropiată, ca să audă glasul bucuriei şi al veseliei celor ce dănţuiesc la cer, în locaşurile drepţilor, în veci. Amin.

Cuviosul Pavel cel simplu

Adaugat la martie 20, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

martie 20, 2020

Cel între sfinţi părintele nostru Pavel, numit şi cel simplu, era plugar, un om cu totul de rînd, dar lipsit de răutate şi de prefăcătorie, ca nimeni altul. Avea însă o soţie înrăutăţită şi desfrînată, fără ca el să ştie lucrul acesta multă vreme.

Într-una din zile, venind el de la ţarină pe neaşteptate, în afară de vremea obişnuită, aşa cum se întîmplă cîteodată, a găsit pe femeia lui necinstindu-i casa cu un bărbat străin. Atunci zîmbind plin de blîndeţe le-a zis: Bine, bine, nu-mi pasă de ce faceţi, martor iau pe Iisus Hristos; de acum înainte nu vreau să o mai văd înaintea ochilor; a ta să fie şi ea şi copiii ei, iar eu mă voi duce şi mă voi face monah.

Şi îndată lăsînd toate şi bine rînduindu-le, a plecat la fericitul Antonie şi, bătînd la uşa acestuia, fericitul Antonie a ieşit şi i-a zis: „Cine eşti, frate, şi ce cauţi aici?” Iar el i-a răspuns: „Sînt un străin şi am venit la tine să mă fac monah”. Iar sfîntul i-a zis: „Bătrîn fiind de şaizeci de ani, nu poţi să te faci monah şi nici să înduri necazurile şi strîmtorarea pustiului. Mai dagrabă du-te la chinovie; acolo ai să găseşti din destul cele necesare trupului şi vei putea petrece fără prea multă oboseală cu cei de acolo. Căci fraţii vor ajuta neputinţa ta, fiindcă eu stau singur şi mănînc doar la cinci zile odată şi atunci chiar rămînînd mai mult flămînd”.

Dar Pavel nu suferea să audă acestea de la bătrîn, ci se sîrguia să rămînă împreună cu el. Şi sfîntul, neputînd să-l alunge, închizînd uşa colibei, l-a lăsat afară timp de trei zile, neieşind ca să-l vadă. Iar Pavel a rămas flămînd şi nu s-a depărtat. În ziua a patra însă sfîntul avînd trebuinţă neapărată să iasă afară, deschizînd uşa şi găsindu-l pe Pavel lîngă uşa colibei, i-a zis: „Du-te, bătrîne, de aici, nu mă sili, căci nu poţi să rămîi împreună cu mine!” Dar Pavel i-a răspuns: „Îmi este cu neputinţă să mă duc într-altă parte”.

Atunci sfîntul văzîndu-l că nu are nici traistă, nici pîine, nici apă, nici vreun lucru oarecare, i-a zis: „Dacă vei da dovadă de ascultare şi vei împlini fără lenevire şi fără murmur cele ce vei auzi de la mine, vei putea şi aici să te mîntuieşti; dar dacă nu vei face acestea, pentru ce atunci te mai oboseşti şi nu te întorci acolo de unde ai venit?” Iar Pavel răspunzînd a zis: „Toate cîte îmi vei spune, cu rîvnă le voi face”. Şi sfîntul i-a zis: „Ridică-te deci şi te roagă pînă mă voi duce înăuntru ca să-ţi aduc de lucru”. Sfîntul Antonie, intrînd în peşteră, îl urmărea printr-o mică ferestruică; şi Pavel a stat nemişcat la rugăciune o săptămînă întreagă, fiind ars de arşiţa soarelui.

După aceasta Sfîntul Antonie, ieşind afară şi luînd ramuri de finic, i-a zis: „Ia şi împleteşte din ramurile acestea aşa cum mă vezi că împletesc eu”. Şi bătrînul a împletit pînă la al nouălea ceas un şirag de cincisprezece stînjeni, cu multă osteneală. Dar sfîntul i-a zis: „Rău ai împletit! Desfă ce-ai împletit şi împleteşte din nou”. Şi Pavel a stat nemîncat timp de şapte zile. Sfîntul Antonie făcea acestea pentru ca Pavel să se nemulţumească şi să plece de acolo. Dar Pavel, despletind şiragul cu îndelungă-răbdare şi cu osîrdie şi împletindu-l din nou cu multă luare aminte, fără să cîrtească şi fără să se tulbure, a uimit pe sfînt. Pentru aceasta, către apusul soarelui atins fiind de purtarea lui Pavel, i-a zis: „Bătrînule, vrei să mîncăm o bucată de pîine?” Iar Pavel a răspuns: „Cum crezi, părinte!” Şi lucrul acesta l-a înmuiat iarăşi pe sfîntul.

Deci, punînd masa, a aşezat pe ea patru bucăţi de pîine, de cîte şase uncii fiecare (aproape 200 g) şi a înmuiat pentru dînsul una, iar pentru bătrîn trei. Şi Sfîntul Antonie începînd un psalm, ca şi întru aceasta să-l încerce pe Pavel, l-a cîntat repetîndu-l de două ori. Iar Pavel cu mai multă osîrdie se ruga împreună cu sfîntul. Apoi sfîntul i-a zis lui Pavel: „Stai la masă şi ia aminte să nu te atingi de cele puse înainte”. Şi îndeplinind şi această poruncă, sfîntul i-a zis: „Acum ridică-te, fă-ţi rugăciunea şi culcă-te”. Iar acela neatingîndu-se cîtuşi de puţin de hrană, a făcut ceea ce i s-a poruncit. Către miezul nopţii Sfîntul Antonie, ridicîndu-se pentru rugăciune, a sculat şi pe Pavel şi a prelungit rugăciunea pînă la ceasul al nouălea din zi.

Cînd s-a făcut seară, Sfîntul Antonie luîndu-şi înainte o bucată de pîine, de alta nu s-a mai atins. Iar Pavel, mîncînd încet mai avea încă din pîinea din care mînca. După ce a mîncat toată bucata de pîine, Antonie i-a zis: „Bătrînule, mai mănîncă şi altă bucată de pîine”. Dar Pavel i-a răspuns: „Dacă vei mînca şi tu, atunci şi eu voi mînca”. Sfîntul Antonie a zis: „Mie îmi este de ajuns pentru că eu sînt monah”. Dar Pavel a zis: „Pentru că şi eu vreau să ajung monah, îmi este de ajuns şi mie”. Şi ridicîndu-se au început să cînte. Iar după ce au dormit puţin, sculîndu-se, au început din nou să cînte. Cînd s-a făcut ziuă, l-a trimis să umble în pustiu şi să se întoarcă abia după trei zile. După ce a făcut şi aceasta, venind nişte fraţi la Sfîntul Antonie, Pavel căuta să vadă ce trebuie să facă. Şi sfîntul i-a zis: „Slujeşte pe fraţi în tăcere şi să nu guşti nimic, pînă ce vor pleca”. Şi au trecut zile fără ca Pavel să guste ceva. Iar fraţii îl întrebau: „Pentru ce nu vorbeşti?” Şi, pentru că el nu răspundea, sfîntul i-a zis: „Vorbeşte fraţilor!”, şi a început să vorbească.

Într-una din zile aducînd cineva sfîntului un ulcior cu miere, Sfîntul Antonie a vărsat mierea pe pămînt. După ce a făcut aceasta, sfîntul a zis lui Pavel: „Adună mierea strop cu strop şi vezi ca nu cumva ceva din ea să rămînă fără să poată fi folosită”. Şi făcînd aceasta nu s-a tulburat şi nu s-a schimbat cîtuşi de puţin. Odată i-a poruncit să scoată apă şi toată ziua să o verse fără de folos. Şi altădată, iarăşi, desfăcîndu-i îmbrăcămintea, i-a poruncit să şi-o coasă cu îngrijire la loc. Cînd sfîntul l-a văzut că săvîrşeşte fără şovăială, fără murmur şi fără să fie împiedicat de ceva tot ceea ce-i porunceşte, i-a zis: „Uite, frate, dacă poţi să faci în fiecare zi aşa, atunci să rămîi cu mine; iar dacă nu, du-te de unde ai venit!” Şi Pavel a zis lui: „Dacă mai ai şi altele să-mi arăţi, nu ştiu dacă le voi putea face, dar toate cele pe care le-am văzut pînă acum, pe toate cu uşurinţă le fac”.

O astfel şi atît de mare ascultare şi umilinţă a dobîndit fericitul Pavel, încît a primit har împotriva demonilor ca să-i alunge pe dînşii. Iar marele Antonie, încredinţîndu-se despre el, l-a ţinut cu sine o vreme oarecare. Apoi, făcîndu-i o chilie, l-a aşezat în ea, ca să cunoască toate vicleşugurile demonilor şi să se lupte acolo, zicîndu-i: „Iată, te-ai făcut monah. Rămîi singur şi primeşte încercarea demonilor”.

Deci, locuind Pavel astfel un an, s-a învrednicit de har asupra demonilor şi a bolilor. Odată i se aduse lui Antonie un om care era stăpînit de o căpetenie de demoni, care hulea pe Dumnezeu. Luînd seama la el, Antonie spuse celor ce l-au adus: „Nu este lucrul acesta al meu, căci nu m-am învrednicit încă de darul izgonirii demonilor, ci acest lucru este al lui Pavel”.

Plecînd Antonie la Pavel cu cei ce veniseră la el, zise aceluia: „Ava Pavel, scoate demonul din acest om, ca să se întoarcă sănătos la ale sale”. Lăsîndu-l Antonie, a plecat la chilia lui. Atunci bătrînul, urcîndu-se pe o piatră, s-a rugat multă vreme cu mîinile înălţate la cer, zicînd: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfîntului Antonie, izgoneşte diavolul din acest om!” Neieşind demonul din om, fiind una din căpeteniile iadului, Sfîntul Pavel s-a rugat iarăşi multă vreme în arşiţa soarelui, zicînd: „Doamne, nu voi coborî de pe piatra aceasta, nici apă nu voi bea, pînă nu vei scoate demonul acesta din zidirea Ta!”

Şi înainte de a sfîrşi cuviosul această rugăciune, diavolul a ieşţit din cel bolnav, strigînd: „O, cu silă sînt alungat de smerenia lui Pavel!” Apoi s-a prefăcut într-un balaur uriaş, lung de 70 de coţi, şi s-a aruncat în Marea Roşie.

Altădată, fericitul Pavel cel simplu, ucenicul Sfîntului Antonie, a povestit părinţilor un lucru ca acesta. Mergînd la o mănăstire pentru cercetarea şi folosul fraţilor, după vorba cea obişnuită între dînşii, au intrat în biserică să săvîrşească sfînta slujbă. Iar fericitul Pavel lua seama la fiecare din cei ce intrau în biserică, să vadă cu ce fel de suflet intră la slujbă; că avea şi acest dar dat lui de Dumnezeu, ca să vadă pe fiecare cum este la suflet, precum vedem noi obrajii unii altora.

Şi intrînd toţi cu faţa luminată şi cu obraz vesel şi văzînd pe îngerul fiecăruia bucurîndu-se de dînsul, pe unul l-a văzut negru şi întunecat la tot trupul şi toţi dracii ţinîndu-l de amîndouă părţile şi trăgîndu-l spre sine şi căpăstru în nasul lui punînd şi pe sfîntul lui înger departe mergînd după dînsul, posomorît şi trist. Iar Pavel, lăcrimînd şi bătîndu-şi cu mîna pieptul, şedea înaintea bisericii, plîngînd foarte pe cel ce i s-a arătat lui aşa.

Deci, cei ce au văzut lucrul cel de mirare al bătrînului şi schimbarea lui cea grabnică care l-a pornit spre lacrimi şi plîns, îl întrebau, rugîndu-se, să le spună pentru ce plînge, socotind nu cumva, deznădăjduindu-se de tot, face aceasta. Îl rugau să intre şi la slujbă cu dînşii. Dar Pavel, scuturîndu-se de dînşii şi lepădîndu-se de aceasta, şedea afară tăcînd şi tînguind mult pe cel ce i se arătase lui. După puţin, isprăvindu-se slujba şi toţi ieşind afară, iarăşi lua aminte Pavel la fiecare, ştiind cum au intrat şi vrînd să cunoască cum ies.

Deci, a văzut pe bătrînul acela, care avea mai înainte tot trupul negru şi întunecat, că iese din biserică luminat la faţă, alb la trup şi pe draci departe mult, mergînd după dînsul, iar pe înger aproape de el, urmărindu-l şi bucurîndu-se de dînsul foarte. Atunci Pavel, sărind de bucurie, striga, binecuvîntînd pe Dumnezeu şi zicînd: „O, nespusă iubire de oameni a lui Dumnezeu! O, îndurările Lui cele dumnezeieşti şi bunătatea Lui cea peste măsură!”

Apoi alergînd şi suindu-se pe o piatră înaltă, zicea: „Veniţi şi vedeţi lucrurile lui Dumnezeu, cît sînt de înfricoşate şi de toată spăimîntarea vrednice! Veniţi şi vedeţi pe Cel ce voieşte ca toţi oamenii să se mîntuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină! Veniţi să ne închinăm şi să cădem la El şi să zicem: Tu singur poţi să ridici păcatele!” Deci alergau toţi cu sîrguinţă, vrînd să audă cele ce se zic. Şi după ce s-au adunat toţi, a povestit Pavel cele ce văzuse dînsul mai înainte de intrare în biserică şi după aceasta iarăşi. Şi îl ruga pe bărbatul acela să spună pricina pentru care i-a dăruit Dumnezeu lui o schimbare minunată ca aceasta.

Iar omul, vădit fiind de Pavel, înaintea tuturor a povestit fără de sfială cele despre sine, zicînd: „Eu sînt om păcătos şi de multă vreme vieţuiam în desfrînare pînă acum. Iar acum, intrînd în sfînta biserică a lui Dumnezeu, am auzit pe Sfîntul Prooroc Isaia citindu-se, sau mai bine zis pe Dumnezeu grăind printr-însul: Spălaţi-vă şi vă curăţiţi. Scoateţi vicleşugurile din inimile voastre înaintea ochilor Mei şi învăţaţi-vă a face bine, şi de vor fi păcatele voastre ca mohorîciunea, ca zăpada le voi albi! Şi de veţi voi şi Mă veţi asculta, bunătăţile pămîntului veţi mînca! Iar eu desfrînatul, de cuvîntul proorocului umilindu-mă la suflet şi suspinînd în inima meu, am zis către Dumnezeu:

„Tu, Dumnezeule, Care ai venit în lume să mîntuieşti pe cei păcătoşi, Cel ce acum prin proorocul Tău ai făgăduit acestea, cu lucrul împlineşte-le şi la mine păcătosul şi nevrednicul, că iată de acum îţi dau cuvîntul şi mă făgăduiesc şi din inimă mă mărturisesc Ţie, că nu voi mai face acest fel de rău şi mă lepăd de toate fărădelegile şi îţi voi sluji de acum cu curată ştiinţă. De astăzi o, Stăpîne, şi din ceasul acesta, primeşte-mă pe mine cel ce mă pocăiesc şi cad înaintea Ta şi mă depărtez de acum înainte de tot păcatul!” Cu aceste făgăduinţe am ieşit din biserică, hotărînd în sufletul meu să nu mai fac nici un rău înaintea ochilor lui Dumnezeu. Şi auzind toţi, strigau cu un glas către Dumnezeu: Cît s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate întru înţelepciune le-ai făcut!

Cunoscînd dar, o, creştinilor, din dumnezeieştile Scripturi şi din sfintele descoperiri, cîtă bunătate are Dumnezeu către cei ce curat năzuiesc la Dînsul şi prin pocăinţă greşelile lor cele mai dinainte le îndepărtează şi cum că dă iarăşi bunătăţile cele făgăduite, nepedepsind pentru păcatele cele mai dinainte, să nu ne deznădăjduim de moştenirea noastră. Că precum prin Isaia proorocul S-a făgăduit să spele pe cei noroiţi în păcate şi ca lîna şi ca zăpada să-i albească, şi de bunătăţile Ierusalimului celui ceresc să-i învrednicească, aşa iarăşi prin Sfîntul Prooroc Iezechil, cu jurămînt ne încredinţează că nu ne va pierde pe noi. Căci zice: Viu sînt Eu, zice Domnul, că nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu!

Deci, petrecînd un an întreg în singurătatea lui şi dovedindu-se a fi făcător de minuni şi slujind cu vrednicie lui Dumnezeu, s-a mutat după aceea către cereştile locaşuri.

Cuviosul Teofilact Mărturisitorul, Episcopul Nicomidiei

Adaugat la martie 21, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

martie 21, 2020

Cuviosul Teofilact Mărturisitorul, Episcopul NicomidieiÎn zilele tulburării Bisericii de eresul luptătorilor de icoane acest binecredincios bărbat, Teofilact, a mers din părţile Răsăritului la Constantinopol şi s-a împrietenit cu marele luminător al Bisericii, adică cu Sfîntul Tarasie, încă fiind mirean şi senator întru împărăteştile palaturi, fiind mai întîi dregător al lucrurilor de taină. Iar după ce a murit împăratul Leon, luptătorul împotriva icoanelor (717-740), împărăţind Constantin, fiul său (741-775), împreună cu maica sa Irina şi patriarhul Pavel, cel numit milostiv, lăsînd scaunul de a sa voie s-a ridicat Sfîntul Tarasie în locul lui la patriarhie.

Sfîntul Tarasie, adunînd Sinodul al şaptelea a toată lumea (787), a anatematizat eresul iconoclast; atunci fericitul Teofilact, împreună cu Sfîntul Mihail al Sinadelor, lăsînd lumea, a primit viaţa monahicească şi a fost trimis de prea sfinţitul Tarasie la o mănăstire care era zidită la gura mării Euxinului (Marea Neagră). Acolo, nevoindu-se mult în ostenelile monahiceşti, a sporit în faptele bune şi a cîştigat îndrăzneală către Dumnezeu în rugăciunile sale. Căci oarecînd, la o vreme de seceriş, întîmplîndu-se zăduf mare şi din lipsa apei slăbind de sete, s-a rugat lui Dumnezeu şi, fiind acolo un vas de aramă, l-a făcut de a izvorît apă destulă spre trebuinţă; pentru că Domnul face voia celor ce se tem de El şi ascultă rugăciunile lor.

Deci a fost această minune asemenea cu aceea ce s-a făcut de demult în pustie cînd, poporului lui Israil cel însetat, Dumnezeu i-a scos apă din piatră. Şi alta asemenea, cînd Samson era aproape să moară de sete şi a izvorît apă vie dintr-un os uscat, dintr-o falcă de măgar. Cu această viaţă îmbunătăţită, strălucind ca o lumină de stele, prea sfinţitul Patriarh Tarasie a judecat ca acei cuvioşi părinţi să fie vrednici de rînduiala arhierească cea înaltă. Astfel, pe sfinţitul Mihail l-a trimis la Sinad, iar pe fericitul Teofilact l-a ales episcop în Nicomidia. Şi cîtă sîrguinţă a arătat Sfîntul Teofilact în Nicomidia pentru turma cea cuvîntătoare a lui Hristos şi cîtă purtare de grijă avea pentru săraci, scăpătaţi şi văduve, au spus despre aceasta dumnezeieştile locaşuri zidite de dînsul, bolniţele şi casele de străini, cum şi milostenia cea nenumărată care se făcea de el în toate zilele. Căci singur slujea bolnavilor, orbilor, şchiopilor şi neputincioşilor; şi umblînd pe la locuinţele săracilor şi pe uliţele cetăţii, purta un vas cu apă caldă şi, unde afla răniţi, îi spăla şi-i curăţa cu mîna sa, neîngreţoşîndu-se de loc.

După aceea, prea sfinţitul Tarasie mutîndu-se din viaţa aceasta şi primind după dînsul scaunul Bisericii Constantinopolului Nichifor cel preaînţelept, s-a ridicat iarăşi furtuna eresului luptării contra sfintelor icoane, care s-a scornit de urîtul de Dumnezeu împărat Leon Armeanul. Şi a adunat prea sfinţitul Patriarh Nichifor arhierei aleşi – pe Emilian al Cizicului, Eftimie al Sardicei, Iosif al Tesalonicului, Eudoxie al amoreilor, Mihail Sinadul şi pe acest fericit Teofilact, Episcopul Nicomidiei -, şi s-a dus cu dînşii la răucredinciosul împărat. Şi, învăţînd mult din dumnezeieştile Scripturi, acei sfinţi părinţi sfătuiau pe împărat să nu facă tulburare Bisericii lui Hristos cu acel eres care s-a anatematizat de al şaptelea sinod a toată lumea. Dar n-au putut îndupleca pe nebunul împărat, cel umplut de veninul balaurului, care sufla asupra lor cu iuţime şi mînie.

După aceea, Sfinţii Părinţi tăcînd, fericitul Teofilact a zis către împărat: „Ştiu că, nebăgînd în seamă îndelunga răbdare a lui Dumnezeu şi neîngrijindu-te de mîntuirea ta, te împotriveşti învăţăturilor celor vechi ale Sfinţilor Părinţi şi tulburi Biserica; dar va veni asupra ta o pierzare cumplită şi neaşteptată, o primejdie asemenea cu viforul şi nu vei afla pe acela care să te izbăvească dintr-însa”.

Împăratul, auzind aceea, s-a umplut de mai mare mînie şi, pe toţi izgonindu-i de la sine cu necinste, i-a osîndit la surghiun în deosebite locuri, adică: Pe prea sfinţitul Patriarh Nichifor în insula Proconis, pe Sfîntul Mihail, episcopul Sinadului, la Evdochiad, pe alţii pe aiurea, iar pe Sfîntul Teofilact al Nicomidiei la cetatea Strovil, care este lîngă mare, în Chivereoti. Şi acolo, mărturisitorul lui Hristos şi ajutătorul cel mare al dreptei credinţe, şi-a petrecut cealaltă vreme a vieţii sale în strîmtorare şi mare chinuire şi s-a mutat către Domnul.

Apoi a pierit şi împăratul Leon Armeanul, cu rea şi neaşteptată moarte, după proorocia sfîntului. Căci în ziua Naşterii lui Hristos a fost tăiat cu săbiile de ostaşii săi în biserică, la vremea Utreniei. Iar după dînsul, sfîrşindu-se împăraţii iconoclaşti – adică Mihail, care se numea Valvos, apoi Teofil, fiul lui Mihail -, împărăteasa Teodora împreună cu fiul său Mihail, care a fost al treilea cu acel nume, au luat sceptrul împărăţiei. Iar Sfîntul Metodie fiind ridicat la patriarhie şi eresul cel fără de lege pierind cu totul, iar dreapta credinţă strălucind, cinstitul trup al Cuviosului Părintelui nostru Teofilact a fost adus în Nicomidia şi aşezat în biserica cea zidită de dînsul, spre apărarea cetăţii Nicomidia, întru cinstea şi slava lui Hristos, Dumnezeul nostru.