Sfîntul Filaret cel milostiv

Adaugat la decembrie 14, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

decembrie 14, 2025

Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui, a zis Domnul nostru Iisus Hristos. Cuvîntul acesta s-a împlinit cu fericitul Filaret cel milostiv, care, pentru mila cea multă ce avea pentru săraci, a dobîndit de la Domnul mare milă şi răsplătire bogată în veacul acesta de acum şi în cel ce va să fie, precum se va povesti în fericita viaţă a lui.

În părţile Paflagoniei, într-un sat ce se numea Amnia, vieţuia acest fericit Filaret, fiind de neam bun, din părţile Galatiei; pe tatăl său îl chema Gheorghe, iar pe mama sa Ana. De la aceştia, din copilărie, a învăţat credinţa cea bună şi frica Domnului, sporind în întreaga înţelepciune şi în toată înfrumuseţarea vieţii celei pline de fapte bune. Ajungînd în vîrstă desăvîrşită şi-a luat soţie cinstită, de bun neam şi bogată, al cărei nume era Teozva, care adusese din casa părinţilor săi multă avere în casa lui. Şi a avut trei copii: un fiu, întîiul născut, cu numele Ioan şi două fiice, anume: Ipatia şi Evantia.

Deci a binecuvîntat Dumnezeu pe fericitul Filaret, precum odinioară pe dreptul Iov şi i-a dăruit lui avere multă. Căci avea multe cirezi de vite, holde şi ţarini aducătoare de roade şi îndestulare în toate. Hambarele lui erau pline de toate bunătăţile pămînteşti; apoi robi şi roabe care slujeau în casa lui erau foarte mulţi. Şi era Filaret în părţile acelea ca unul din oamenii cei slăviţi.

Bogăţii de acestea avînd prea multe fericitul, şi pe alţii văzîndu-i necăjindu-se în mare lipsă şi în sărăcia cea mai cumplită, s-a plecat spre îndurare şi, umilindu-se cu sufletul, grăia către sine: au doară pentru aceasta am primit eu din mîna Domnului nişte bunătăţi ca acestea, ca singur eu să mă hrănesc cu dînsele şi să le cheltuiesc spre îndulcirea şi plăcerea pîntecelui meu? Au nu voi împărţi aceste bogăţii mari, care-mi sînt date de la Dumnezeu: săracilor, văduvelor, sărmanilor, scăpătaţilor şi străinilor, pe care Domnul, la înfricoşata Sa judecată înaintea oamenilor şi a îngerilor, nu se va ruşina a-i numi pe dînşii fraţi, zicînd: De vreme ce aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi mai mici ai Mei, Mie Mi-aţi făcut? Apoi ce folos voi avea din averea aceasta, dacă o voi ţine cu zgîrcenie, în ziua judecăţii, care va fi fără milă pentru cei ce n-au făcut milostenie? Au doar, în veacul ce va să vie, vor fi mie acestea mîncare şi băutură fără de moarte? Oare hainele mele cele scumpe îmi vor fi mie îmbrăcăminte a nestricăciunii? Nicidecum. Pentru că grăieşte Apostolul: Dacă nimic n-am adus în lumea aceasta, arătat este că nici nu putem lua ceva. Deci dacă nimic din averile acestea pămînteşti nu putem să ducem de aici, apoi mai bine este să le dau pe acestea înapoi lui Dumnezeu, prin mîinile săracilor şi Dumnezeu nu mă va lăsa pe mine, pe femeia şi pe copiii mei. Mă încredinţează şi Proorocul David, zicînd: Mai tînăr am fost, am îmbătrînit şi n-am văzut pe dreptul părăsit, nici sămînţa lui cerînd pîine.

Acestea grăind în sine fericitul Filaret, atît s-a făcut de milostiv către săraci, ca şi un tată către fiii săi, hrănind pe cei flămînzi, adăpînd pe cei însetaţi, îmbrăcînd pe cei goi; pe cei străini primindu-i cu bucurie în casa sa şi odihnindu-i cu dragoste.

Şi s-a făcut acest cinstit bărbat asemenea lui Avraam cel de demult, primitorul de străini şi lui Iov, iubitorul de săraci. Drept aceea, un luminător ca acesta, fiind împodobit cu untdelemnul milostivirii, nu se putea ţine sub obroc, ci, ca o cetate ce stă deasupra muntelui, s-a făcut arătat şi preamărit prin toată partea aceea, şi către el, ca spre o cetate a scăpării, alergau cu sîrguinţă toţi săracii şi scăpătaţii. Şi oricine avea trebuinţă de ceva de la dînsul, ori de bou, ori de cal, ori de asin, ori de haine, ori de hrană, sau de orice fel de lucru, îi da. Casa lui Filaret era, pentru cei prigoniţi de setea sărăciei, un izvor nesecat. Şi cu cît el da milostenie, cu faţă veselă şi cu socoteală iubitoare de bine, cu atît şi Domnul Cel bogat dăruitor, mai mult îi înmulţea bunătăţile lui.

Iar urîtorul de bine şi vicleanul diavol a zavistuit asupra faptei bune a bărbatului acestuia şi a cerut de la Dumnezeu stăpînire ca să-l ispitească, ca şi pe Iov cel de-a pururea pomenit, zicînd aşa: Nu este lucru de mirare dacă, din averile cele multe ce le are, miluieşte pe cei săraci, dar dacă va ajunge în sărăcie şi în strîmtorare şi nu se va lăsa de fapta bună a milosteniei, atunci se va cunoaşte bunătatea lui.

Deci, Dumnezeu, Care, ca un iubitor de oameni toate le chiverniseşte spre folosul oamenilor, a îngăduit să vie ispită şi asupra acestui bărbat drept, ca să se arate răbdarea lui, ca şi a lui Iov cel de demult şi, printr-o ispită ca aceasta, ca şi aurul în topitoare lămurindu-se, să se arate vrednic lui Dumnezeu. Deci a dat voie diavolului să-l sărăcească, căci diavolul de la sine nu are nicidecum stăpînire ca să facă rău cuiva; numai Domnul sărăceşte şi îmbogăţeşte, smereşte şi înalţă, după cum zice Sfînta Scriptură. Deci, dînd Sfîntul Filaret milostenie, după obicei, şi împărţind mereu dobitoacele şi celelalte avuţii ale sale a început a sărăci. Însă nu şi-a schimbat bunătatea şi milostivirea către cei săraci, ci, neîncetat dădea din cîte avea, celor ce le trebuiau.

În acea vreme, după voia lui Dumnezeu au năvălit ismailitenii asupra părţii aceleia, pe care înconjurînd-o ca un vifor ce ofileşte dumbrăvile şi ca o văpaie ce arde munţii, aducînd multă nevoie şi răutate, i-au răpit fericitului Filaret toate turmele de oi, de boi, de cai şi de asini, făcînd încă şi pe mulţi robi. Atunci acest bărbat milostiv a ajuns în atîta sărăcie, încît nu îi rămăsese decît numai o pereche de boi şi o vacă, un cal, un rob şi o roabă. Iar toată cealaltă avere se împărţise; o parte, prin dreapta sa cea milostivă, la cei ce le trebuiau, iar alta a fost robită de ismailiteni. Apoi chiar ţarinile, holdele şi viile lui le-au luat în stăpînirea lor vecinii şi lucrătorii de pămînt, care vieţuiau împrejurul lui, unii cu rugăminte, iar alţii cu sila; nu i-a rămas lui mai mult decît casa în care locuia şi o holdă.

Într-o sărăcie şi nevoie ca aceea şi într-atîtea ispite fiind acest bărbat bun, nicidecum nu s-a mîhnit, nici n-a cîrtit şi, ca un alt drept Iov, nimic n-a greşit înaintea Domnului, nici chiar cu buzele sale şi n-a dovedit neînţelepciune faţă de Dumnezeu. Ci, precum s-ar fi bucurat cineva de mulţimea bogăţiei sale, aşa se veselea el de sărăcia sa, pe care o socotea ca o mare comoară, văzîndu-şi mai lesniciosă intrarea în împărăţia lui Dumnezeu, decît a bogatului, după cuvîntul Domnului care zice: Cu greu va intra bogatul în împărăţia cerurilor.

Iar într-una din zile, fericitul Filaret, luînd perechea de boi, s-a dus la holda ce-i rămăsese ca să o are. Arînd-o, lăuda cu bucurie şi mulţumea lui Dumnezeu că începe după porunca Lui cea sfîntă: Întru sudoarea feţei tale îţi vei agonisi pîinea. Deci, printr-o asemenea osteneală scapă de lene, care este învăţătoare a tot răul.

Apoi îşi aducea aminte de cuvintele apostolului, care opreşte pe cel leneş a mînca: Dacă cineva nu voieşte să lucreze, nici să nu mănînce. Deci fericitul Filaret lucra pămîntul său, ca să nu se afle nevrednic de pîine.

Dar s-a întîmplat în aceeaşi zi unui ţăran, ce-şi ara şi el holda sa, că, fără veste, un bou al lui, tremurînd foarte, a căzut şi a murit; iar omul, fiind în mare supărare, plîngea amar şi era nemîngîiat, pentru că nici boii nu erau ai lui, ci îi dobîndise de la un vecin. Aducîndu-şi aminte de fericitul Filaret, a zis: „De n-ar fi sărăcit milostivul şi iubitorul acela de săraci, m-aş fi dus la dînsul şi aş fi luat de la el, nu numai unul, ci chiar doi boi, iar acum, el fiind sărac şi scăpătat, nu are ce să dea celor ce le trebuie. Însă mă voi duce la dînsul, ca măcar să se mîhnească împreună cu mine, să mă mîngîie cu cuvintele sale şi să-mi uşureze greutatea supărării şi a necazului meu”.

Deci, luîndu-şi toiagul său, a mers la Filaret şi l-a aflat pe el la cîmp arînd şi, închinîndu-i-se, i-a povestit lui cu lacrimi despre moartea boului cum se întîmplase şi de supărarea sa cea neaşteptată. Iar fericitul Filaret, văzînd pe om foarte supărat, îndată a desjugat un bou de la jug şi l-a dat omului aceluia, zicînd: „Ia, frate, acest bou al meu şi mergînd, lucrează cu el pămîntul tău şi mulţumeşte lui Dumnezeu”. Iar acela, văzînd milostenia fericitului, s-a închinat lui şi a zis: „Domnul meu, mare şi minunată este bunăvoirea ta, bineprimită fie lui Dumnezeu milostivirea ta; dar nu este bine a despărţi boul de soţul său, neavînd nicidecum altul în locul său”. Iar dreptul a zis: „Ia, frate, boul ce ţi se dă şi mergi în pace, pentru că eu am la casa mea un alt bou”. Apoi omul, închinîndu-se fericitului pînă la pămînt şi luînd boul, s-a dus slăvind pe Dumnezeu şi dînd mulţumire bărbatului aceluia milostiv.

Iar cinstitul Filaret luînd boul cel rămas şi raniţa pe umeri, mergea spre casa sa. Cînd s-a apropiat de poartă, văzînd femeia lui numai un bou mergînd înainte şi pe bărbat urmînd şi avînd raniţa pe umeri, a zis către dînsul: „Bărbatul meu, unde este celălalt bou?”. Iar el a răspuns: „Odihnindu-mă eu puţin şi boii păscînd, s-a despărţit unul şi s-a rătăcit, ori l-a luat cineva şi l-a dus într-ale sale”.

Acestea auzindu-le, femeia s-a supărat foarte şi grăbindu-se a trimis pe fiul său spre căutarea boului. Iar copilul, înconjurînd multe cîmpii şi holde, a aflat boul cel căutat la jugul acelui ţăran; şi, cunoscînd dobitocul său, a zis cu mînie către ţăran: „Răule şi nedreptule lucrător de pămînt, cum ai îndrăznit a pune sub jugul tău un dobitoc străin? De unde şi cum ai luat boul acesta şi l-ai înjugat cu al tău? Oare nu este boul acesta cel pe care l-a pierdut tatăl meu, iar tu, aflîndu-l, ca un lup l-ai răpit şi l-ai făcut al tău? Dă-mi boul, iar de nu, apoi ca un tîlhar vei fi osîndit!”

Omul a răspuns cu glas blînd copilului: „Nu te mînia asupra mea fiule, tu care eşti fecior de bărbat sfînt, nici întinde mîinile asupra mea, căci nu ţi-am greşit cu nimic, pentru că tatăl tău, milostivindu-se spre necazul meu şi sărăcia mea, mi-a dat boul său mie, cu mînă îndurătoare, de vreme ce boul meu umblînd în jug şi arînd, fără veste a căzut şi a murit”.

Tînărul, auzind cele grăite, s-a ruşinat că a certat pe omul cel nevinovat şi întorcîndu-se degrabă acasă, a spus maicii sale lucrul acesta. Iar ea, auzind, a strigat cu plîngere: „Vai mie, vai mie, ticăloasei, femeia bărbatului celui nemilostiv!” Şi, rupîndu-şi părul, a alergat la bărbatul său cu acest fel de strigare: „Împietritule cu inima şi omule fără de omenie! Pentru ce ai cugetat să ne omori pe noi cu foamea mai înainte de vreme? Că iată, pentru păcatele noastre ne-am lipsit de toate averile noastre, iar Dumnezeu miluindu-ne pe noi păcătoşii, ne-a lăsat numai doi boi, cu care, lucrînd, să ne hrănim copiii noştri. Iar tu, care vieţuiai mai înainte în bogăţie multă şi care nimic nu lucrai cu mîinile tale, acum, fiind în sărăcie, te-ai lenevit a te osteni şi a lucra pămîntul; se vede că voieşti ca totdeauna să te odihneşti cu tihnă în casă. De aceea, nu pentru Dumnezeu ai dat ţăranului aceluia boul, ci pentru tine. Pentru ca să nu mai pui de acum mîna pe raniţă, ci ca, în lenevire şi fără de lucru, să petreci celelalte zile ale tale. Ce răspuns vei da Domnului, dacă pentru lenea ta vom pieri de foame eu şi copiii tăi?”

Fericitul Filaret, căutînd spre dînsa, a zis cu blîndeţe: „Dumnezeu Care este bogat în milă, ascultă ce ne porunceşte nouă: Căutaţi la păsările cerului, că nici nu seamănă, nici nu seceră, nici adună în jitniţă şi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte pe ele.Deci Acela nu ne va hrăni oare şi pe noi, care sîntem mai buni decît păsările cerului? Ba încă şi însutit făgăduieşte a răsplăti acelora, care, pentru Dînsul şi pentru Evanghelia Lui îşi împart averile la săraci. Deci socoteşte, o, femeie, că dacă vom primi o sută pentru un bou, apoi ce te mîhneşti pentru boul acela, pe care l-am dat pentru Dumnezeu celui ce îi trebuia?” Acestea le zicea bărbatul cel milostiv, nu că dorea să primească însutit în veacul acesta de acum, ci pentru a mîngîia împuţinarea de suflet a femeii sale.

Aceste vorbe cu bună pricepere auzindu-le femeia, a tăcut. Dar, netrecînd cinci zile, boul acela, pe care-l dăduse fericitul Filaret ţăranului aceluia, păscînd în cîmp, a mîncat o buruiană ce se cheamă elevora şi, căzînd, a murit.

Ţăranul, fiind în nepricepere, a venit iarăşi la fericitul Filaret şi, închinîndu-se lui, a zis: „Domnul meu, am greşit ţie şi copiilor tăi că am despărţit perechea de boi a ta; pentru aceea Dumnezeu cel drept nu mi-a dat a avea folos de la boul tău, pentru că, mîncînd boul oarecare buruiană, a murit”.

Atunci iubitorul de Dumnezeu şi milostivul de săraci, fericitul Filaret, nerăspunzîndu-i nimic, a adus degrabă şi boul cel rămas şi l-a dat aceluiaşi ţăran, zicînd: „Primeşte-l şi pe acesta, frate, şi te du, pentru că eu am a mă duce undeva departe şi nu voiesc să stea fără de lucru la casa mea boul cel lucrător”. Şi aceasta o zicea fericitul ca să nu se ferească omul a lua şi pe celălalt bou din mîna lui. Iar omul, primind boul, s-a dus la casa sa, minunîndu-se de milostivirea cea mare a fericitului. Dar cînd s-a făcut înştiinţare despre aceasta în casa lui, copiii cu maica lor au făcut plîngere şi tînguire, zicînd: „Cu adevărat, tatăl nostru este nemilostiv şi urîtor de fii, de vreme ce şi cele mai de pe urmă le risipeşte. Pentru că numai o pereche de boi ne-a lăsat Domnul ca să nu murim de foame, iar el şi pe aceia i-a dat”. Iar cinstitul şi fericitul părintele lor, văzînd tînguirea fiilor săi, întorcîndu-se a zis către dînşii: „Fiii mei, pentru ce vă mîhniţi şi sfărîmaţi inima voastră şi a mea? Şi pentru ce mă numiţi pe mine nemilostiv şi vi se pare că aş vrea să vă omor cu foamea? Eu am într-un oarecare loc, pe care voi nu-l ştiţi, atîta avere, încît de aţi trăi voi şi o sută de ani, nelucrînd nimic şi de nimic grijindu-vă, vor fi vouă din destul; pentru că nici eu singur nu am putut număra acea avere ascunsă şi gătită vouă”. Şi aceasta zicea bărbatul cel drept, nu amăgind pe fiii săi, ci, cu adevărat mai înainte vedea, cu ochii cei dinăuntru, cele ce erau să fie mai pe urmă.

Şi a ieşit în partea aceea o poruncă de la împărat, ca toţi ostaşii să se adune în cete şi să iasă împotriva păgînilor celor fără de Dumnezeu, care se ridicaseră împotriva împărăţiei greceşti; şi fiecare ostaş să fie înarmat bine şi să aibă şi cîte doi cai. Deci a fost numărat în ceată şi un oarecare ostaş sărac, cu numele Musilie, avînd numai un cal; dar şi acela, cu o zi mai înainte de a ieşi în ceată, fără veste, căzînd într-o învîrtire cumplită, a murit. Iar ostaşul cel sărac, neavînd cu ce să cumpere alt cal, a alergat la fericitul Filaret şi i-a zis: „Domnul meu, Filaret, miluieşte-mă, ştiu că tu ai sărăcit pînă la sfîrşit şi nu ai mai mult decît un cal. Însă milostivindu-te spre mine, pentru Dumnezeu, dă-mi calul tău ca să nu cad în mîinile comandantului, căci voi fi bătut de dînsul cumplit”. Iar fericitul Filaret a zis către dînsul: „Ia, frate, calul meu şi mergi cu pace. Însă aceasta să ştii, că nu pentru groaza comandantului care este asupra ta, ci pentru mila lui Dumnezeu ţi-l dau”. Iar ostaşul, luînd calul de la sfînt, s-a dus lăudînd pe Dumnezeu. Astfel, n-a mai rămas Sfîntul Filaret decît cu o vacă cu viţel, un asin şi cîţiva stupi.

Un oarecare sărac de departe, auzind de milostivul Filaret, a venit la dînsul, rugîndu-se şi zicînd: „Domnul meu, mă rog ca să-mi dai din cireada ta un viţel, pentru ca să cîştig şi eu începătura binecuvîntării tale; pentru că ştiu că binecuvîntat este ceea ce se dă de la tine şi dacă în vreo casă va intra ceva de la tine, o îmbogăţeşte şi o umple de binecuvîntare”. Iar fericitul Filaret, cu bucurie luînd viţelul, l-a dat celui ce-l cerea, zicînd: „Dumnezeu, frate, să-ţi dea mai multă binecuvîntare şi să-ţi înmulţească averea, atît cît îţi va trebui”. Iar omul acela, închinîndu-se, a plecat, ducînd viţelul cu sine. Vaca, întorcîndu-se împrejur şi căutînd încoace şi încolo viţelul şi nevăzîndu-l, a început a tînji foarte şi cu mare glas a mugi, încît le era jale tuturor celor din casă, dar mai vîrtos soţiei fericitului, care cu multă întristare şi suspinare striga către dînsul: „Cine va mai răbda de acum cele ce se fac de tine şi cine nu va rîde de mintea ta cea copilărească? Văd astăzi şi cred că nicidecum nu bagi seamă de mine, soţia ta, şi pe fiii tăi vrei să-i omori; căci nici pe vaca cea necuvîntătoare n-ai miluit-o, ci, fără milostivire ai despărţit pe viţel de la ţîţele ei. Şi ce facere de bine ai făcut? Că şi casei tale ai făcut strîmbătate şi pe cel ce a cerut nu l-ai îmbogăţit, pentru că viţelul fără de mama sa va pieri, şi vaca, la noi, fără de viţel ne va supăra cu răgetul, fiind fără folos amîndouă?”

Acestea auzindu-le fericitul bărbat Filaret de la soţia sa, a zis către dînsa cu glas lin: „Acum cu adevărat bine şi drept ai vorbit, cum că sînt nemilostiv şi neîndurat, căci am despărţit viţelul de mamă-sa. Dar mai bun va fi lucrul pe care îl voi face”. Şi alergînd degrabă în urma omului ce ducea viţelul, a început a striga: „Întoarce-te, omule, cu viţelul, întoarce-te pentru maica lui, care nu ne dă odihnă, răgînd înaintea uşilor casei”. Iar săracul, auzind acestea de la fericitul, socotea că are să ia de la dînsul viţelul ce-i dăduse şi zicea în sine, întristîndu-se: „Vai mie, că n-am fost vrednic să am de la acest fericit bărbat spre binecuvîntare nici acest dobitoc mic; că, iată, părîndu-i rău de dînsul, mă cheamă înapoi ca să-l ia de la mine”. Şi întorcîndu-se omul acela cu viţelul, îndată viţelul, văzînd vaca, a alergat la dînsa, asemenea şi mama sa a alergat la viţelul său, răgînd, iar viţelul venind la ţîţele ei şi sugînd din destul, nu se despărţea de mama sa; care lucru văzîndu-l Teozva, femeia lui Filaret, se bucura, căci s-a întors viţelul acasă. Iar fericitul Filaret, văzînd pe omul acela întristat şi neîndrăznind a-i grăi nimic, a zis către dînsul: „Frate, soţia mea zice că am făcut păcat despărţind viţelul de la mama sa şi bine zice; deci ia, frate, împreună cu viţelul şi pe mama sa, şi te du. Domnul să te binecuvînteze şi să le înmulţească pe acestea la casa ta, precum a înmulţit de demult şi cireada mea”. Iar omul, luînd vaca şi cu viţelul, s-a dus bucurîndu-se. Şi a binecuvîntat Dumnezeu casa lui, pentru plăcutul său Filaret, că atîta s-au înmulţit dobitoacele omului celui sărac, încît i s-au făcut lui mai mult decît două cirezi de boi şi de vaci mulgătoare.

După puţină vreme s-a făcut foamete prin partea aceia. Iar cinstitul bărbat Filaret, ajungînd în sărăcia cea mai desăvîrşită, neavînd cu ce să-şi hrănească femeia şi copiii, a luat asinul său, pentru că numai acela singur rămăsese la dînsul, şi s-a dus în altă parte, la un prieten al său, de la care a luat pe datorie şase măsuri de grîu, şi, punîndu-le pe asin, s-a întors cu bucurie la casa sa şi şi-a hrănit femeia şi copiii. Odihnindu-se el în casă de osteneala căii, a venit la dînsul un sărac cerînd o măsură de grîu; atunci a zis fericitul bărbat către femeia sa, care cernea grîu: „Femeie, aş fi vrut să dau acestui frate sărac o măsură de grîu”. Iar ea a zis către dînsul: „Lasă ca mai întîi să se sature familia şi copiii tăi; mai întîi dă-mi mie o măsură şi fiilor tăi cîte o măsură, cum şi roabei; şi apoi ce va mai rămîne vei da cui vei voi”. Iar el, căutînd spre dînsa, rîzînd, a zis: „Dar mie nu-mi faci parte?” Iar ea a zis: „Tu eşti înger, nu om şi nu-ţi trebuie hrană. Pentru că, de ţi-ar fi trebuit hrană, nu ai da altora grîul pe care l-ai luat împrumut”. Iar el, turnînd două măsuri de grîu, a dat săracului; iar femeia, cu mare mînie şi cu întristare şi din prisosinţa inimii a zis către dînsul: „Dă-i încă şi a treia măsură, pentru că ai grîu mult”. Iar fericitul Filaret, măsurînd şi a treia măsură, a dat săracului şi i-a dat drumul. Ea bolea cu inima, iar rămăşiţa grîului a împărţit-o ei şi copiilor săi.

După puţină vreme, sfîrşindu-se grîul, Teozva şi copiii săi iarăşi au fost cuprinşi de foame; deci mergînd la un vecin a cerut împrumut o jumătate de pîine şi, adunînd lobodă sălbatecă, a fiert-o şi a dat copiilor celor flămînzi, care mîncau împreună cu dînsa; iar de bătrînul tată nici că-şi aducea aminte ca să-l cheme la masa lor.

Auzind despre fericitul Filaret, că într-atîta lipsă şi sărăcie se necăjeşte, un oarecare prieten al său, care era foarte bogat, i-a trimis lui patru catîri încărcaţi, care duceau cîte zece saci de grîu trimiţînd şi o scrisoare: „Fratele nostru iubit şi omule al lui Dumnezeu, ţi-am trimis patruzeci de saci de grîu, pentru hrana ta şi a celor de acasă ai tăi; iar după ce vei isprăvi acestea îţi voi trimite încă pe atîta, dar tu roagă-te Domnului pentru noi!”

Acestea primindu-le, fericitul s-a închinat pînă la pămînt. Apoi, întinzîndu-şi mîinile şi ochii spre cer ridicîndu-şi, a dat laudă lui Dumnezeu, zicînd: „Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, Dumnezeul meu, că nu m-ai lăsat pe mine, robul Tău, şi n-ai trecut cu vederea, pe cel ce nădăjduieşte spre Tine”.

O milă ca aceea a lui Dumnezeu dacă a văzut-o femeia lui, a lepădat întristarea din inima sa şi a zis către bărbatul său, cu blîndeţe: „Domnul meu! dă-mi partea ce mi s-ar cădea din grîu şi fiilor noştri şi mai dă încă şi ceea ce am luat de la vecin pe datorie; iar tu, luînd partea ta, fă cu dînsa ce voieşti”. Iar el a făcut după cuvîntul femeii sale şi, împărţind grîul, şi-a luat pentru el cinci baniţe şi în două zile le-a împărţit şi pe acelea săracilor. De aceasta iarăşi s-a întristat femeia lui, încît nu vrea nici să mai mănînce împreună cu dînsul, ci de o parte, împreună cu copiii îşi avea masa sa, pe ascuns de bărbatul său.

Într-una din zile a intrat încetişor la dînşii fericitul Filaret şi a zis: „Primiţi-mă şi pe mine, fiilor, la masă, dacă nu ca pe un tată, apoi măcar ca pe un oaspete străin”. Iar ei, rîzînd, l-au primit. Şi mîncînd ei, a zis către dînsul soţia sa: „Domnule Filaret, cînd ne arăţi nouă comoara aceea, pe care ai zis că o ai ascunsă într-un oarecare loc. Sau doar ne batjocoreşti pe noi şi ne zădărăşti ca pe nişte copii cu minte proastă, prin făgăduinţe amăgitoare? De este adevărat, arată-ne comoara aceea, ca să o luăm şi să cumpărăm bucate; şi atunci să ne fie masa de obşte, precum a fost şi mai înainte”. Iar fericitul a zis: „Răbdaţi puţin, că în puţină vreme se va arăta şi se va da vouă acea mare comoară”.

Dar acum fericitul Filaret era cu totul sărac şi scăpătat, neavînd nimic, fără numai singuri stupii. Dacă venea la dînsul cîndva vreun sărac, să ceară milostenie, şi el neavînd nici pîine nici altceva, mergea la stupi şi, luînd puţină miere, dădea săracului şi, din acea miere mîncau şi el şi copiii lui. Apoi cei din casă ai lui văzînd că se lipsesc şi de miere, s-au dus pe ascuns la stupi ca să ia într-un vas toată mierea cîtă ar afla-o. Şi, aflînd numai ştiubeiul cel mai de pe urmă cu miere, au luat dintr-acela mierea toată.

A doua zi iarăşi a venit la dreptul un sărac cerînd milostenie; şi el mergînd la stup şi, deschizîndu-l, l-a aflat deşert şi, neavînd ce-i da altceva săracului, a dezbrăcat de pe sine haina cea de pe deasupra şi i-a dat-o lui. Iar cînd a intrat el în casă, numai cu o haină fiind îmbrăcat, a zis către dînsul soţia sa: „Unde este haina ta? Sau şi pe aceea ai dat-o vreunui sărac?”. Iar el a zis: „Umblînd prin stupi, am lăsat-o acolo”. Fiul său, mergînd la locul acela, a căutat haina tatălui său, şi, neaflînd-o, a spus mamei sale. Ea, nerăbdînd a vedea pe bărbatul său cu necuviinţă umblînd numai într-o haină, a prefăcut o haină de ale sale, în haină bărbătească şi l-a îmbrăcat pe el.

În vremile acelea ţinea sceptrul împărăţiei greceşti, iubitoarea de Hristos împărăteasa Irina, împreună cu fiul său Constantin. Acesta fiind acum în vîrstă de bărbat, au fost trimişi bărbaţi de cinste şi cu bună pricepere prin toată stăpînirea grecească, de la răsărit pînă la apus, ca să caute o fecioară frumoasă la faţă, cu purtări bune şi de neam cinstit, care să fie vrednică a se uni prin nuntă cu împăratul Constantin. Atunci, bărbaţii cei trimişi sîrguindu-se a împlini bine porunca cea împărătească şi a dobîndi ceea ce căutau, fără de lenevire înconjurau ţările şi cetăţile şi chiar satele cele mai proaste.

Deci au ajuns şi la satul Paflagoniei, care se numea Amnia, şi, apropiindu-se de sat, au văzut de departe casa fericitului Filaret, cu bună cuviinţă şi înaltă, care covîrşea cu frumuseţea pe toate celelalte case; şi, socotind că vieţuieşte într-însa vreun stăpînitor bogat, au poruncit slugilor lor, să meargă acolo ca să le gătească gazdă şi masă. Dar unul dintre ostaşii cei ce mergeau împreună cu dînşii a zis către ei: „Nu vă duceţi la casa aceea, domnilor, că deşi vi se arată vouă pe dinafară mare şi cu bună cuviinţă, înăuntru este pustie şi deşartă, neavînd nimic din cele de trebuinţă, că într-însa locuieşte numai un bătrîn care este mai sărac decît toţi oamenii”. Iar oamenii cei împărăteşti n-au crezut cuvintele lui şi au poruncit slugilor să meargă şi să facă ceea ce au poruncit.

Atunci Filaret, bărbatul cel cu adevărat iubitor de străini şi de Dumnezeu, dacă a văzut pe bărbaţi că vin în casa lui, luînd toiagul său i-a întîmpinat pe ei şi, închinîndu-se pînă la pămînt, i-a primit cu bucurie, zicînd: „Bine v-a adus pe voi Dumnezeu, domnii mei, la mine robul vostru! Mare cinste îmi este mie că m-am învrednicit a primi atîţia oaspeţi în casa mea cea săracă. Apoi a alergat fericitul degrabă la soţia sa şi i-a zis: Teozvo, fă cină bună ca să ospătăm pe nişte bărbaţi cinstiţi, care de departe au venit la noi, pentru că îi iubesc foarte mult pe dînşii”. Iar ea a zis: „De unde să fac cină bună, căci n-avem măcar un miel sau vreo găină în casa noastră atît de săracă, decît numai doar să fierb lobodă, cu care ne hrănim noi, şi aceea fără de unt, pentru că de unt şi de vin, abia ne aducem aminte, cînd era în casa noastră”. Iar bărbatul iarăşi i-a zis: „Găteşte, doamnă, numai focul şi împodobeşte casa cea de sus şi spală cu apă praful de pe mesele noastre cele vechi, lucrate cu os de fildeş; căci Dumnezeu Cel ce dă hrană la tot trupul, ne va da şi nouă bucate, cu care vom ospăta pe bărbaţii aceştia.” Ea a început a face ceea ce-i poruncise. Şi iată că cei mai de frunte ai satului aceluia au intrat pe uşile din dos din casa fericitului Filaret, aducînd dreptului berbeci, miei, găini, porumbei, vin, pîini şi altele cîte ar fi fost de trebuinţă spre îndestularea acelor oaspeţi.

Acestea luîndu-le Teozva a făcut diferite bucate bune şi a pregătit masa în camerele cele de sus, în care întrînd să ospăteze bărbaţii cei împărăteşti se minunau văzînd la un om sărac ca acela, camere aşa frumoase şi masă de os de fildeş, rotundă şi cu strălucire de aur; iar mai vîrtos se mirau foarte de iubirea de străini cea cu bunăvoinţă a fericitului, pentru că îl vedea pe el şi cu chipul şi cu obiceiul ca pe al doilea Avraam, primitorul de străini.

Deci, şezînd ei la masă, a intrat Ioan, fiul fericitului bătrîn, care semăna tatălui, apoi s-au adunat şi nepoţii lui, aducînd bucate pe masă. Văzîndu-i pe dînşii, bărbaţii cei împărăteşti se minunau de buna lor cuviinţă, de rînduiala şi de slujirea lor şi au zis către fericitul Filaret: „Cinstitule între bărbaţi, ai soţie?”. Iar el a zis: „Am, domnii mei; şi chiar aceşti copii ce stau înaintea voastră sînt fii şi nepoţi ai mei”. Teozva, fiind chemată, a intrat şi dacă o văzură cu bună cuviinţă şi frumoasă la faţă, deşi acum era bătrînă, au zis: „Aveţi fete?”. Fericitul Filaret zise: „Fiica mea cea mare are trei fete fecioare tinere”. „Atunci să intre aici acele fecioare ca să le vedem pe ele, pentru că avem poruncă de la împăraţii noştri cei ce ne-au trimis pe noi să căutăm în toată stăpînirea grecească fecioare, să alegem dintr-însele pe aceea care ar fi mai frumoasă şi vrednică de nunta împărătească”. Iar fericitul a zis: „Nu poate fi cuvîntul acesta pentru noi, domnii noştri şi stăpîni, pentru că noi, robii voştri, sîntem săraci şi scăpătaţi; însă acum mîncaţi şi beţi din cele ce a dat Dumnezeu, apoi vă veseliţi şi vă odihniţi de cale şi dormiţi. Iar dimineaţă, voia Domnului să fie”.

Făcîndu-se dimineaţă şi răsărind soarele, iar bărbaţii cei împărăteşti deşteptîndu-se din somn au chemat pe fericitul Filaret şi au zis către dînsul: „Porunceşte, stăpîne, să vină nepoatele tale înaintea noastră ca să le vedem”. Răspuns-a fericitul: „Precum voiţi, domnii mei, aşa să fie. Însă rogu-vă pe voi, ascultaţi-mă pe mine fără de răutate, ca să binevoiţi singuri a intra în casa cea mai dinăuntru şi să vedeţi pe fecioarele noastre, pentru că ele niciodată n-au ieşit din casa aceasta proastă”. Iar bărbaţii, sculîndu-se îndată, au intrat în casa cea mai dinăuntru şi îndată i-au întîmpinat pe dînşii fecioarele şi cu smerenie i-au cinstit prin închinăciune.

Deci, văzînd bărbaţii podoaba şi frumuseţea feţelor lor, care era mai frumoasă decît a tuturor fecioarelor ce au văzut în tot pămîntul grecesc, s-au bucurat foarte, zicînd: „Mulţumim lui Dumnezeu că ne-a învrednicit a afla ceea ce dorim; că iată, una dintre aceste fecioare va fi cu adevărat logodnică împăratului nostru, pentru că mai frumoase fecioare decît acestea nu putem afla nici în toată lumea”. Apoi, întrebînd, au aflat deopotrivă cu vîrsta împăratului pe nepoata cea mai mare a fericitului Filaret; aceea era mai înaltă la stat şi se numea Maria. Atunci s-au umplut de bucurie şi de veselie trimişii împărăteşti şi au luat pe fecioara împreună cu tatăl şi cu mama ei, cu moşul şi cu toate rudeniile cele mai de aproape, treizeci la număr şi au plecat la Constantinopol. Apoi au mai luat încă şi din celelalte locuri fecioare alese, zece la număr, între care era o fecioară a unui bărbat slăvit, Gherontie, care asemenea era frumoasă la faţă.

Deci, mergînd ele la împăratul, Maria, nepoata fericitului Filaret, fiind bine pricepută şi cu cuget smerit, a început a grăi un cuvînt ca acesta către celelalte fecioare: „Ascultaţi sfatul meu, o, surorile mele, fecioare! De vreme ce pentru aceeaşi pricină sîntem toate adunate aici – căci mergem la împărat – să facem, dar, acest fel de legămînt între noi, ca ori pe care dintre noi o va rîndui împăratul ceresc la împărăţia aceasta pămîntească şi o va da de soţie împăratului – pentru că toate cu neputinţă este a primi această înălţare, deoarece numai pentru una este locul – aceea să-şi aducă aminte şi de noi toate, cînd va fi întru mărirea împărăţiei sale şi să fie milostivă spre noi ca una ce va fi puternică”. Iar fata lui Gherontie i-a răspuns: „Cu adevărat, ştiut să fie aceasta vouă tuturor, că nici una dintre voi nu va fi logodnica împăratului, decît numai eu. Căci eu sînt mai împodobită decît voi cu bunul neam, cu bogăţia, cu frumuseţea chipului şi cu priceperea; iar voi prin sărăcia voastră, prin simplitatea neamului şi neiscusinţa voastră, numai singură frumuseţea feţii avînd, ce mai gîndiţi la însoţirea împărătească?”. Aceste cuvinte nechibzuite ieşite din inima cea mîndră auzindu-le, fecioara Maria, a tăcut, încredinţîndu-se pe sine lui Dumnezeu şi rugăciunilor moşului său, Sfîntului bătrîn Filaret.

Ajungînd cu toţii la palat, împăratul a fost vestit de venirea lor; şi, din porunca lui, s-a adus mai întîi fata lui Gherontie la Stavrichie, împărătescul postelnic, care rînduia toate în palatul împărătesc. Acela, văzînd-o şi cunoscînd-o a fi mîndră cu firea, a zis către dînsa: „Bună şi frumoasă eşti, fecioară, dar nu poţi să fii soţia împăratului”; şi, dîndu-i darul, a liberat-o într-ale sale. Pentru că tot cel ce se înalţă se va smeri, după cuvîntul Domnului; iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.

La urmă, a adus şi pe Maria, nepoata cinstitului Filaret, cu maica, cu moşul şi cu toate rudeniile sale cele mai de aproape, a căror încuviinţată podoabă văzînd-o împăratul, maica împăratului şi Stavrichie, s-au mirat de chipul lor cel înfrumuseţat; dar se minunau şi de frumuseţea Mariei şi calităţile ei cele bune mai înainte le-au văzut la dînsa, adică: evlavia, blîndeţea, smerita cugetare şi frica de Dumnezeu. Căci Maria sta înaintea lor cu toată cucernicia; iar de sfiiciunea cea feciorească toată faţa sa se roşea ca un măr, avînd ochii plecaţi în jos. Drept aceea a plăcut-o foarte mult împăratul, făcînd-o pe ea mireasa sa; iar pe a doua soră a ei a luat-o unul din dregătorii împărăteşti ce avea cinstea de patriciu, anume Constantichie, iar pe a treia soră a ei, a trimis-o spre însoţire cu multe daruri la cel ce stăpînea Longobardia, pentru împăcare.

Făcîndu-se nunta, se veseleau împăratul cu toţi boierii săi, cu toţi cetăţenii şi cu tot neamul fericitului Filaret, pe care primindu-l împăratul cu mare mulţumire, i-a sărutat cu dragoste cinstita lui frunte. Apoi a lăudat dreapta credinţă a lui şi a soţiei lui, cum şi frumuseţea cea cu bună cuviinţă a copiilor lui şi a dat fiecăruia dintr-înşii, bătrînului şi tinerilor, mare cinste şi daruri multe, aur şi argint, pietre scumpe şi haine de mare preţ, case mari şi slăvite şi alte bogăţii din destul. Astfel, cinstind şi sărutînd pe fericitul, l-a liberat împreună cu ai săi, ca să meargă în lăcaşurile dăruite de dînsul.

Atunci femeia lui Filaret, copiii şi toţi cei de acasă, văzînd că au acum multă avuţie şi-au adus aminte de cuvintele fericitului Filaret care le zise: „Este într-un loc o comoară ascunsă pe care a gătit-o vouă Dumnezeu”. Deci, căzînd la picioarele sfîntului, au zis: „Iartă-ne, Domnul nostru, de ceea ce ţi-am greşit nebuneşte; că am defăimat îndurările şi milosteniile tale care le-ai făcut săracilor şi scăpătaţilor. Acum am priceput că fericit este omul cel ce miluieşte pe săracul şi scăpătatul; pentru că tot cel ce dă săracului, însuşi lui Dumnezeu dă şi ceea ce dă, însutit va primi de la El în veacul acesta şi în cel ce va să fie, viaţa cea veşnică va moşteni. Căci pentru milosteniile tale, omule al lui Dumnezeu, pe care le-ai făcut la cei săraci, a făcut Dumnezeu milă cu tine şi pentru tine cu noi cu toţi”.

Atunci fericitul bătrîn, ridicîndu-şi mîinile spre cer, a zis: Binecuvîntat este Dumnezeu Cel ce a voit aşa; fie numele Domnului binecuvîntat de acum şi pînă-n veac. Apoi a zis către neamul său: „Ascultaţi sfatul meu, să facem un prînz bun şi să rugăm pe împăratul şi stăpînul nostru ca să vie la noi la ospăţ împreună cu toţi dregătorii săi”. Iar ei au zis: „Precum voieşti aşa să fie”.

Deci, fiind gătit ospăţul, a alergat fericitul pe uliţele cetăţii şi la răspîntii şi pe cîţi săraci a aflat pe acolo, leproşi, orbi, şchiopi, bătrîni şi neputincioşi, pe toţi i-a luat împreună cu sine, două sute la număr, deci i-a dus în casa sa şi, lăsîndu-i înaintea porţilor, a alergat singur înainte şi a zis către cei din casă: „Fiii mei, iată împăratul se apropie împreună cu dregătorii cei mari, oare sînt gata acum toate cele de ospăţ?” Iar ei au zis: „Da, cinstite părinte”. Iar fericitul a făcut cu mîna săracilor şi îndată acea mulţime a intrat în casă.

Deci pe unii i-a pus la masă, iar altora le-a poruncit să şadă jos pe pămînt, cu care şi el însuşi a şezut. Văzînd aceasta cei din casă ai săi au priceput că prin împărat a înţeles pe însuşi Hristos Dumnezeu, Care este în chipul săracilor, iar prin dregătorii lui, pe toată frăţimea cea săracă, care multe poate la Dumnezeu cu rugăciunile sale. Şi se mirau de smerenia lui, că fiind întru atîta slavă, fiind moş împărătesei, nu-şi uită milostenia sa cea de demult şi împreună şade cu cei săraci şi scăpătaţi, ca unul dintr-înşii şi cu cuviinţă de rob le slujeşte lor. Deci ziceau: „Cu adevărat omul acesta cu totul este al lui Dumnezeu şi ucenic adevărat al lui Hristos, Care bine a învăţat cuvîntul Lui ce zice: Învăţaţi-vă de la Mine că sînt blînd şi smerit cu inima”. Şi fericitul a poruncit lui Ioan, fiului său care acum era spătar, asemenea şi nepoţilor, ca să stea înaintea mesei şi să slujească fraţilor celor ce şedeau la masă.

După aceea, chemînd neamul său, a zis: „Iată, fiilor, că aţi primit de la Dumnezeu bogăţia pe care niciodată nu o nădăjduiaţi; căci eu, nădăjduind spre mila lui Dumnezeu, v-am făgăduit vouă şi acum s-a împlinit acea făgăduinţă. Deci spuneţi-mi acum cu ce încă vă mai sînt dator?”. Iar ei, aducîndu-şi aminte de cuvintele lui cele mai dinainte, s-au umplut de lacrimi şi într-un glas au zis: „Cu adevărat, domnul nostru, toate le vezi mai înainte ca un plăcut al lui Dumnezeu; iar noi eram fără de minte, supărînd cinstitele tale bătrîneţi. Ci, te rugăm pe tine să nu pomeneşti păcatele neştiinţei noastre”. Iar fericitul a zis către dînşii: „Fiilor, milostivul şi înduratul Dumnezeu a răsplătit nouă însutit, adică aceea ce cîndva am dat săracului, în numele Lui. Şi încă dacă voiţi să moşteniţi şi viaţa cea veşnică, să daţi fiecare din voi cîte zece galbeni pentru aceşti fraţi săraci, că Domnul îi va primi în mîinile Sale, precum a primit pe cei doi bani ai văduvei”. Iar ei cu toată inima au împlinit porunca.

Apoi fericitul Filaret, ospătînd din destul pe săraci, a dat fiecăruia cîte un galben şi i-a slobozit într-ale lor. După puţină vreme, iarăşi a chemat fericitul Filaret pe femeia sa şi pe copiii săi şi a zis către dînşii: „Domnul nostru a zis: faceţi neguţătorie pînă cînd voi veni „. Deci, eu voiesc să fac neguţătorie, partea mea care mi-a dat-o împăratul voiesc s-o vînd; iar voi să o cumpăraţi pentru voi şi să-mi daţi aur pentru dînsa, pentru că-mi trebuie; iar de nu, o voi împărţi fraţilor mei, săracilor, pentru că mie destul îmi este a mă numi moşul împărătesei”. Socotind ei partea lui au preţuit-o şi au cumpărat-o de la dînsul drept şaizeci livre de aur. Fericitul luînd aurul, l-a împărţit săracilor. Înştiinţîndu-se despre aceasta împăratul şi boierii, se bucurau toţi de îndurarea fericitului şi de milostivirea lui către toţi. De atunci a dat dreptului avere multă spre a împărţi la săraci.

Deci a făcut fericitul trei pungi la fel una cu alta şi a umplut pe una cu galbeni, pe alta cu argint, iar pe a treia cu bănişori de aramă şi le-a încredinţat slugii sale cea credincioasă, adică lui Calist; şi, cînd venea la dînsul vreun sărac cerînd milostenie, el poruncea lui Calist să dea celui ce cerea. Iar cînd îl întreba pe el sluga din care pungă să dea săracului, sfîntul răspundea: „Din care-ţi porunceşte ţie Dumnezeu, fiindcă El ştie nevoia fiecăruia, şi a bogatului, şi a săracului, şi numai El satură pe toată fiinţa cu a Sa bunăvoinţă”.

Aceasta o zicea dreptul, arătînd deosebirea săracilor celor ce cer milostenie. Pentru că sînt unii cerşetori care odinioară erau bogaţi şi din oarecare ispite şi nevoi sărăcind de toată averea lor, chiar şi de pîine sînt lipsiţi; însă avînd oarecare haine din cele ce le-au rămas, de ruşine se îmbracă cu ele iar pentru nevoia care-i sileşte cer milostenie. Alţi cerşetori pe dinafară sînt îmbrăcaţi în haine proaste, iar pe dinăuntru au avere multă, dar cer milostenie spre a aduna bogăţie; aceasta este însă iubire de argint care se numeşte slujire de idoli. De aceea milostivul Filaret zicea: „Dumnezeu ştie nevoia fiecărui celui ce cere, El, precum voieşte, aşa să rînduiască mîna celui ce dă milostenie.

Acest fericit iubitor de săraci, făcînd milostenie, punea mîna în pungă la întîmplare, ori în cea cu bani de aramă, ori de argint, ori de aur şi ceea ce scotea, dădea celui ce cerea. Şi zicea acest cinstit bărbat cu jurămînt, punînd martor pe însuşi Dumnezeu: „De multe ori vedeam pe un om îmbrăcat în haină bună şi puneam mîna mea în pungă vrînd să-i dau lui bani de aramă, căci, văzînd haina lui cea bună, socoteam că nu este sărac; dar, nevrînd, eu scoteam din cei de argint sau de aur şi-i dam lui. Asemenea vedeam pe altul îmbrăcat în îmbrăcăminte veche şi urîtă şi întindea mîna ca să-i dau milostenie mai multă, iar mîna mea amorţind lua mai puţin. Aceasta era purtarea de grijă a lui Dumnezeu care singur ştie trebuinţa tuturor, desăvîrşit”.

Mergînd fericitul bărbat Filaret la palatul împărătesc vreme de patru ani, niciodată n-a vrut să poarte haine roşii, nici brîu de aur. Şi, fiind silit la acestea, sfîntul zicea: „Lăsaţi-mă pe mine căci eu mulţumesc Dumnezeului meu şi slăvesc numele Lui cel mare şi minunat, care m-a ridicat pe mine săracul din gunoi şi m-a adus la o aşa înălţime, încît să fiu moş împărătesei; aceasta îmi este destul şi mai mult nu-mi trebuie”. Deci într-atîta smerenie petrecea fericitul, că niciodată nu voia să se numească cu alt nume sau dregătorie decît numai cu aceasta: „Filaret Amnianul”.

Acest sfînt bărbat petrecînd aşa toţi anii vieţii sale, în milostenie şi smerenie, a sosit la sfîrşitul cel bun al vieţii sale celei bune. Despre acesta, avînd mai înainte descoperire de la Dumnezeu şi fiind încă sănătos, a luat în taină pe sluga sa cea credincioasă şi a mers într-o mănăstire a Constantinopolului, ce se numea Rodolfia, la oarecare fecioare călugăriţe, care vieţuiau cu curăţie şi cu cinste; dînd egumenei mulţime de aur pentru trebuinţa cea de obşte a mănăstirii lor, a cerut de la dînsele mormînt nou pentru sine şi a zis: „Vreau să ştiţi, dar nimănui să nu spuneţi, că după puţine zile am să las viaţa aceasta şi vreau să mă duc într-altă lume şi la alt împărat. Deci mă rog ca într-acest mormînt nou să fie pus săracul meu trup”. Şi a poruncit şi slugii care era împreună cu dînsul, să nu spună nimănui despre aceasta, pînă cînd singur va vesti aceasta.

După puţin, împărţind toată averea sa săracilor şi scăpătaţilor, s-a culcat într-aceeaşi mănăstire a fecioarelor şi a început a boli; iar după nouă zile, chemînd la sine pe soţia sa, pe copiii săi şi pe tot neamul său a zis către dînşii cu glas dulce: „În ştiinţă să vă fie vouă, fiii mei, că Sfîntul Împărat m-a chemat astăzi la sine şi iată, acum lăsîndu-vă pe voi, mă duc la Dînsul”. Iar ei nepricepînd graiul acesta, ci socotind că el zice de împăratul cel pămîntesc, au zis către dînsul: „Nu-ţi este cu putinţă ca să mergi astăzi la împăratul, pentru că eşti cuprins de slăbiciune”; iar el a răspuns: „Sînt gata cei ce vor să mă ia pe mine şi să mă ducă înaintea Împăratului”.

Atunci, pricepînd că grăieşte pentru ducerea sa către Împăratul ceresc au făcut plîngere mare, precum odinioară Iosif şi fraţii lui la moartea lui Iacov. Iar el, făcîndu-le cu mîna, le-a poruncit să tacă şi a început a-i învăţa şi a-i mîngîia pe dînşii, zicînd: „Aţi văzut şi ştiţi viaţa mea, fiii mei, care am petrecut-o din tinereţile mele, precum Domnul ştie că din osteneala mea şi nu din osteneală străină am mîncat pîinea şi cu bogăţia ce mi-a dat Dumnezeu nu m-am înălţat, ci, gonind departe mîndria, am iubit smerenia, ascultînd pe Apostolul care îngrozeşte pe cei bogaţi ca în veacul acesta să nu cugete la cele înalte. Apoi ajungînd în sărăcie nu m-am mîhnit, nici am hulit pe Dumnezeu, ci mai vîrtos, împreună cu dreptul Iov, am mulţumit Lui; căci pentru dragostea Sa, voind m-a certat pe mine, apoi, văzînd răbdarea mea cea cu mulţumire, iarăşi m-a ridicat din sărăcie şi m-a pus cu dregătorii şi cu împăraţii în prietenie şi rudenie. Iar eu, suindu-mă la atîta înălţime a cinstei, totdeauna cu inima mea în adîncul smereniei celei mai de jos am umblat; căci nu s-a înălţat inima mea, nici ochii mei, nici n-am umblat întru cele mari, nici întru cele mai minunate decît mine. Iar bogăţia pe care mi-a dat-o împăratul cel pămîntesc n-am ascuns-o în comorile cele pămînteşti, ci am trimis-o prin mîinile săracilor la Împăratul cel ceresc.

Drept aceea şi pe voi, iubiţii mei, vă rog şi vă poftesc să fiţi asemenea mie şi ceea ce m-aţi văzut pe mine făcînd, şi voi acelaşi lucru să faceţi; şi dacă veţi face mai multe bunătăţi, de mai mare fericire vă veţi învrednici. Nu agonisiţi bogăţia ce curge degrabă, ci o trimiteţi pe ea în lumea cealaltă în care eu acum mă duc. Nu lăsaţi avuţia voastră aici ca să nu se îndulcească cei străini de bunătăţile voastre şi vrăjmaşii cei ce vă urăsc pe voi. Iubirea de străini să nu o uitaţi, pe văduve să le sprijiniţi, sărmanilor să le ajutaţi, pe cei bolnavi să-i cercetaţi şi pe cei închişi în temniţă să nu-i treceţi cu vederea; pravila bisericească să nu o lăsaţi, cele străine să nu le răpiţi, la nimeni să nu faceţi strîmbătate, nici să grăiţi de rău pe cineva; să nu vă bucuraţi de nenorocirile ce se întîmplă prietenilor sau vrăjmaşilor voştri, pe cei morţi să-i îngropaţi şi să faceţi pentru dînşii pomenire în sfintele biserici; asemenea şi pe mine nevrednicul să mă pomeniţi în rugăciunile voastre, pînă cînd şi voi veţi veni la fericita viaţă”.

Deci sfîrşind acea învăţătură folositoare de suflet, a zis către fiul său Ioan: „Să-mi aduci pe fiii tăi, adică pe nepoţii mei”. Venind aceia, a început a le spune ceea ce avea să li se întîmple lor. Fiului celui dintîi al lui Ioan i-a zis: „Tu îţi vei lua soţie din neamurile cele mai de departe şi vei vieţui împreună cu dînsa, cu înţelegere şi binecuvîntare”. Celui de al doilea i-a zis: „Tu vei purta douăzeci şi patru de ani jugul lui Hristos, în rînduiala monahicească şi vieţuind cu plăcere de Dumnezeu, te vei duce către Domnul”. Asemenea şi nepotului său celui de-al treilea i-a proorocit şi toate cele grăite s-au împlinit asupra lor. Că precum de demult patriarhul Iacov, aşa şi acest fericit, ca un prooroc a văzut mai înainte şi fără de minciună a spus nepoţilor săi toate cele ce aveau să fie mai pe urmă; apoi au venit către dînsul şi două surori ale acestor fraţi, adică nepoate lui, fecioare fiind, zicînd către dînsul: „Binecuvîntează-ne şi pe noi, părinte”. Iar el a zis către dînsele: „Binecuvîntate veţi fi şi voi de Domnul, veţi trăi în feciorie şi de iubirea păcatului lumii acesteia şi de patimile trupului neatinse veţi fi şi puţină vreme slujind Domnului în curăţie, de mari bunătăţi vă veţi învrednici a primi de la El”.

Aceste proorociri mai pe urmă toate s-au împlinit. Pentru că cele două fecioare bune s-au dus într-o mănăstire de fecioare, a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care mănăstire era în Constantinopol. Şi acolo, păzindu-şi fecioria lor curată şi bine nevoindu-se cu post, cu priveghere şi cu celelalte nevoinţe călugăreşti, doisprezece ani, au adormit cu pace în Domnul.

Apoi, rugîndu-se fericitul Filaret pentru soţia sa, pentru fii şi pentru toţi ai săi, cum şi pentru toată lumea, îndată i s-a luminat faţa ca soarele şi a început cu veselie a cînta psalmul acesta: Milă şi judecată voi cînta Ţie, Doamne. După sfîrşirea psalmului s-a simţit o bună mireasmă în casă, ca o revărsare de arome. Apoi a început a zice: Tatăl nostru, care eşti în ceruri, şi cînd a zis: Fie voia Ta, şi-a ridicat mîinile şi, întinzîndu-şi picioarele pe pat, şi-a dat sufletul său Domnului, bătrîn fiind de nouăzeci de ani. Şi era cu faţa veselă şi cu vederea frumoasă, întocmai ca un măr de bună şi frumoasă roadă.

Auzind împăratul de mutarea lui către Dumnezeu, îndată a mers în mănăstirea aceea, împreună cu împărăteasa şi cu dregătorii şi, sărutînd sfînta lui faţă şi mîinile, plîngeau toţi pentru mutarea lui, apoi a dat multă milostenie la săraci. Iar cînd duceau trupul sfîntului la groapă s-a putut vedea un lucru de plîngere şi de sfărîmare a inimii; căci s-a strîns mulţime fără de număr de săraci şi de scăpătaţi la îngroparea sfîntului, de prin cetăţi şi de prin sate, şi înconjurau trupul fericitului şi îl duceau la groapă cu glas de tînguire, strigînd: „O, Doamne Dumnezeule, pentru ce ne-ai lipsit pe noi de un părinte ca acesta, hrănitorul nostru? Căci cine după dînsul ne va hrăni pe noi flămînzii şi ne va îmbrăca pe noi şi cine va mai primi pe cei străini în casa sa? Cine va îngriji pe fraţii noştri cei morţi şi aruncaţi pe uliţe şi-i va da îngropării? Mai bine ar fi fost să murim noi toţi înainte, decît să ne lipsim de făcătorul nostru de bine”. Aşa plîngînd săracii după dînsul şi tînguindu-se, şi chiar împăratul, împărăteasa şi boierii, mergînd împrejurul trupului sfîntului se umileau şi plîngeau.

Era acolo un oarecare om sărac, numit Cavococos, care adeseori primea milostenie de la sfîntul şi avea într-însul duh necurat de la naşterea sa; de care duh de multe ori era aruncat în foc şi în apă, pentru că se îmbolnăvea la toată luna nouă. Acela, dacă a auzit de mutarea fericitului Filaret şi înştiinţîndu-se că se duce la groapă trupul lui sfînt, îndată a alergat în urma lui şi cînd s-a apropiat de patul lui, demonul care era într-însul, nerăbdînd o osîrdie ca aceea către sfîntul, a început a chinui pe omul acela şi ridicînd glas de hulă asupra sfîntului, lătra ca un cîine asupra patului lui. Apoi s-a apucat tare de pat cu amîndouă mîinile, încît nu era cu putinţă a-l da pe el în lături. Dus fiind patul la groapă, îndată, aruncînd demonul jos pe cel ce pătimea, a ieşit dintr-însul şi s-a făcut omul sănătos, apoi s-a sculat, slăvind pe Dumnezeu. Tot poporul s-a mirat de acea minune şi a preamărit pe Dumnezeu, care a dat un dar ca acela robului său Filaret. Deci a pus cinstitul lui trup în groapa cea mai sus zisă, în mănăstirea de fecioare, unde singur şi-a ales locul. Aşa fericeşte Dumnezeu pe cel milostiv şi în veacul acesta de acum, precum aţi auzit, şi în cel ce va să fie.

Un bărbat oarecare din cei de aproape ai lui, care era cu bună cucernicie şi cu bună înţelegere şi temere de Dumnezeu, a spus cu jurămînt un lucru ca acesta, chemînd pe Dumnezeu întru mărturie. Astfel spune el: „După o zi de la ducerea către Dumnezeu a fericitului Filaret, am fost noaptea într-o spaimă şi m-am văzut răpit în locuri necunoscute, apoi am văzut pe un bărbat oarecare luminat şi cu chipul alb, care mi-a arătat un rîu de foc curgînd cu zgomot, unde, de frică, nu este cu putinţă firii omeneşti a răbda. Iar de cea parte de rîu am văzut un rai frumos cu bună cuviinţă, plin de veselie şi de bucurie negrăită. Tot pămîntul acela era plin de bună mireasmă şi de pomi mari frumoşi şi foarte roditori, clătinîndu-se de un vînt lin, care făcea un sunet minunat, încît nu este cu putinţă limbii omeneşti a grăi despre bunătăţile pe care le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El.

Acolo am văzut o mulţime de oameni în haine albe îmbrăcaţi, bucurîndu-se şi cu roadele raiului dulce mîngîindu-se. Căutînd eu acolo cu sîrguinţă, am văzut un bărbat, care era Filaret, dar eu nu l-am cunoscut, îmbrăcat în haină strălucită, şezînd pe un scaun de aur în mijlocul pomilor. De partea dreaptă erau copii de curînd botezaţi, care stau înaintea lui ţinînd făclii în mîini; iar de cealaltă parte era o mulţime de săraci şi de scăpătaţi, cu chipurile albe care se înghesuiau vrînd fiecare dintr-înşii a se apropia de acel bărbat. Şi iată că s-a arătat acolo un tînăr cu faţa luminată şi cu chipul înfricoşat, avînd în mîinile sale toiag de aur, pe care eu cu multă frică şi cu cutremur am îndrăznit de l-am întrebat: „Doamne, cine este acesta care şade pe acel scaun prea strălucit, în mijlocul acelor bărbaţi cu chipurile luminate? Au doar Avraam este acesta?” Răspunsu-mi-a tînărul acela purtător de lumină: „Acesta este Filaret Amnianul, care, prin dragostea cea mare ce avea către săraci prin milostenia ce o făcea şi prin viaţa sa cinstită şi curată, s-a făcut ca un al doilea Avraam şi aici sălăşluieşte”.

Apoi noul Avraam, sfîntul şi dreptul Filaret, căutînd asupra mea cu faţa luminată, a început blînd a mă chema la sine, zicînd: „Fiule, vino şi tu aici, ca să te îndulceşti de aceste bunătăţi”. Iar eu am răspuns: „Nu pot, o, preafericite, să vin acolo, că iată mă opreşte acest rîu de foc şi mă înfricoşează pe mine; iar calea este strîmtă şi podul cu greutate a-l trece şi o mulţime de oameni se ard într-însul; şi mă tem să nu cad şi eu acolo şi apoi cine mă va izbăvi?” Sfîntul a zis: „Îndrăzneşte şi mergi fără frică, pentru că toţi cîţi sînt aici pe acea cale au venit şi nu este altă cale decît numai aceea. Deci tu, fiule, neînfricoşîndu-te, vino la noi, că eu îţi voi ajuta”. Şi întinzînd mîna către mine mă chema, iar eu, luînd îndrăzneală, am început a trece rîul fără vătămare şi cînd m-am apropiat de mîna sfîntului şi m-am atins de dînsa, îndată a dispărut de la mine acea vedenie prea dulce; şi m-am deşteptat din somn. Apoi am plîns cu amar şi m-am tînguit, zicînd în mine: „Cum voi trece acel rîu înfricoşat şi voi ajunge la sălăşluirea raiului?”.

Această povestire a mărturisit-o cu jurămînt, una din rudeniile fericitului Filaret, ca să ştim de ce fel de milă se învrednicesc de la Dumnezeu cei ce miluiesc pe cei săraci pentru Dumnezeu. Iar fericita Teozva, femeia Sfîntului Filaret, după îngroparea cinstitului trup al bărbatului ei, s-a dus din Constantinopol la moşia sa, în ţara Paflagoniei. Acolo, averea cea mare pe care o primise de la împărat şi de la împărăteasă, a împărţit-o pentru zidirea şi înnoirea bisericilor lui Dumnezeu, care erau arse de demult de către perşii cei fără Dumnezeu; şi a dat vase sfinte de slujbă acelor biserici, veşminte şi toată înfrumuseţarea; apoi a zidit acolo mănăstire şi casă pentru primirea străinilor şi spre odihna săracilor şi a bolnavilor. Apoi iarăşi s-a întors la Constantinopol, la împărăteasa Maria, nepoata sa, trăind acolo celelalte zile ale vieţii sale, cu plăcere de Dumnezeu. După aceea cu pace s-a odihnit întru Domnul şi a fost pusă în mormînt lîngă cinstitul său bărbat.

Cu ale căror rugăciuni să ne dea nouă Înduratul şi Milostivul Domnul nostru Iisus Hristos, să dobîndim şi noi milă, în ziua judecăţii, Căruia, împreună cu Părintele Lui Cel fără de început şi Sfîntului Duh, I se cuvine cinstea şi mărirea în vecii vecilor. Amin.

Sfîntul Mucenic Anania Persul

Adaugat la decembrie 14, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

decembrie 14, 2025

Sfîntul Mucenic Anania era din Avril, o cetate a Persiei. Pentru credinţa lui în Hristos, a fost prins şi a răbdat, fericitul, chinuri multe şi de nesuferit. Iar cînd era aproape să-şi dea lui Dumnezeu sufletul, a zis aceste cuvinte: „Văd o scară ce ajunge pînă la cer. Văd încă şi nişte tineri cu chip luminat, care mă cheamă şi-mi spun: Vino, vino cu noi şi te vom duce în cetatea cea plină de lumină şi de veselie negrăită!”

După ce a spus acestea, şi-a dat duhul în mîinile lui Hristos.

Sfîntul Prooroc Avacum

Adaugat la decembrie 15, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

decembrie 15, 2025

Sfîntul prooroc Avacum era din seminţia lui Simeon, feciorul lui Asafat, din părţile Iudeii, şi pentru viaţa sa cea plină de fapte bune a primit de la Dumnezeu darul proorocirii. El a proorocit despre robia Ierusalimului, despre pustiirea bisericii şi luarea poporului în robie şi a plîns foarte mult văzînd mai înainte nevoile ce aveau să vie asupră-i. Iar cînd a venit Nabucodonosor, împăratul haldeilor cu puterea sa asupra Ierusalimului, atunci Avacum a fugit în pămîntul ismailitenilor şi a fost pribeag în pămînt străin. Iar după robia Ierusalimului, întorcîndu-se Nabucodonosor în ale sale, s-a întors şi Avacum în ţara sa, arînd pămîntul şi slujind secerătorilor în vremea secerişului.

Odată el a făcut fiertură şi a dumicat pîine în vas şi a zis către cei din casă: „Eu mă duc departe şi de voi zăbovi, voi să duceţi pîine secerătorilor”. Acestea zicînd, a ieşit din casă şi i s-a arătat îngerul Domnului pe cale şi i-a zis: „Avacume, du prînzul pe care-l ai, lui Daniil în Babilon, în groapa cu lei”. Şi apucîndu-l îngerul Domnului de creştet l-a ridicat de părul capului şi l-a dus în Babilon deasupra gropii, în sunetul duhului său, în depărtare de două mii două sute şaizeci şi cinci de stadii şi a strigat Avacum zicînd: „Daniile, Daniile, primeşte prînzul pe care ţi l-a trimis ţie Dumnezeu”. Şi Daniil a zis: „Ţi-ai adus aminte de mine, Dumnezeule şi n-ai lăsat pe cei ce Te iubesc pe Tine”. Şi sculîndu-se Daniil a mîncat. Iar îngerul lui Dumnezeu iarăşi a pus pe Avacum la locul lui în pămîntul iudaic.

El a proorocit şi despre întoarcerea poporului din Babilon, ca şi despre naşterea Domnului Hristos şi încetarea legii celei vechi; şi a răposat cu doi ani înainte de întoarcerea poporului din robie şi a fost îngropat în satul său.

Sfînta Muceniţă Miropia

Adaugat la decembrie 15, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

decembrie 15, 2025

Sfînta fecioară Miropia s-a născut în cetatea Efesului, din părinţi creştini şi a fost luminată cu sfîntul botez, după ce tatăl ei se mutase din acestă viaţă. A fost crescută apoi de maica sa în frică de Dumnezeu şi avea dragoste a merge adeseori la mormîntul Sfintei muceniţe Ermionia, una din fetele Sfîntului Apostol Filip, din ale cărei sfinte moaşte curgea mir plin de tămăduiri. Deci luînd Miropia din mirul sfintei muceniţe Ermionia şi dîndu-l neputincioşilor, îi tămăduia. Împărăţind atunci Decie şi pornind prigoana asupra creştinilor, maica sa a luat pe Miropia şi s-au dus în insula Hiului, unde avea o moştenire. Închizîndu-se cu fiica sa într-o casă, se rugau lui Dumnezeu.

Venind odată ighemonul Numerian în insula aceia, a fost prins, fiind creştin, fericitul Isidor, bărbatul cel minunat şi cu bună cucernicie, care avea dregătoria de ostaş. Pe acesta, ca unul ce păstra cu sfinţenie credinţa în Hristos şi se lepăda de închinăciunea idolească, chinuindu-l ighemonul cu felurite munci, l-a ucis prin tăiere de sabie şi l-a aruncat într-o rîpă spre mîncarea fiarelor şi a păsărilor; şi a pus strajă de departe ca să nu fure creştinii trupul mucenicului.

Sfînta fecioară Miropia, pornindu-se cu rîvnă dumnezeiască, a mers noaptea cu roabele sale şi a luat în taină trupul mucenicului şi tăinuindu-l cu cinste, l-au pus în loc însemnat. Apoi, fiind înştiinţat ighemonul că s-a furat trupul lui Isidor, a ferecat cu fiare pe străjeri şi a poruncit ca să-i poarte pe dînşii prin toată insula aceia şi să-i ispitească zicînd că de nu vor afla trupul cel furat pînă la ziua cea însemnată lor, să li se taie capetele.

Atunci văzînd Sfînta Miropia pe străjeri chinuiţi cu lanţuri, legaţi şi tîrîţi, şi mai auzind că de nu vor afla trupul li se vor tăia şi capetele lor, s-a umilit cu sufletul şi a zis în sine: „Dacă aceştia pătimesc aşa pentru mine, care am luat pe ascuns trupul mucenicului, şi vor fi tăiaţi, apoi amar va fi mie la judecata lui Dumnezeu, căci se va munci sufletul meu, ca una ce am fost pricinuitoarea uciderii acestor oameni”. Şi îndată a strigat către dînşii: „O! prietenilor, trupul pe care l-aţi pierdut, eu l-am luat, pe cînd voi dormeaţi”.

Ostaşii auzind aceasta îndată au luat-o şi au dus-o înaintea lui Numerian ighemonul, zicînd: „Stăpînul nostru, aceasta este care a furat mortul”. Iar ighemonul a întrebat pe sfîntă: „Adevărate sînt cele grăite despre tine?”. Sfînta a răspuns: „Adevărat”. Şi a zis ighemonul: „Cum ai îndrăznit, o, femeie blestemată să faci aceasta?”. Iar dînsa a răspuns: „Îndrăzneaţă sînt, mustrînd ticăloşia şi nebunia ta!”.

La aceste cuvinte mîndrul ighemon s-a pornit spre mînie şi îndată a poruncit să o bată pe dînsa cu toiege, fără milă; şi a fost bătută mult. Apoi a fost tîrîtă de cosiţele părului ei prin toată insula aceia, strujindu-i toate mădularele. Apoi au închis-o în temniţă, fiind aproape moartă. Iar la miezul nopţii, rugîndu-se sfînta, a strălucit o lumină în toată temniţa; o ceată de îngeri au stat înaintea ei şi în mijlocul lor era Sfîntul Isidor, cîntînd toţi cîntarea cea întreit sfîntă. Căutînd Sfîntul Isidor la muceniţă, a zis: „Pace ţie, Miropie, s-au auzit rugăciunile tale de către Dumnezeu, căci iată vei fi împreună cu noi şi vei primi cununa cea gătită ţie”. Acestea zicînd Isidor, îndată Sfînta muceniţă Miropia, bucurîndu-se, şi-a dat Domnului duhul său şi s-a umplut temniţa de negrăită bună mireasmă, pe care şi străjerii temniţei, mirosind, se înspăimîntară şi se minunară. Iar unul dintr-înşii, văzînd şi auzind toate acelea, alergînd la preot, i-a spus toate cu amănuntul şi a primit Sfîntul Botez; după aceea a dobîndit sfîrşit mucenicesc. Iar trupul Sfintei Miropia l-au luat creştinii şi l-au îngropat cu cinste în loc însemnat, slăvind pe Dumnezeu.

Cuvioşii Ioan, Iraclemon, Andrei şi Teofil

Adaugat la decembrie 15, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

decembrie 15, 2025

Aceşti cuvioşi părinţi erau de loc din cetatea Oxirih, care se află în Egipt, aproape de rîul Nilului. Părinţii lor au fost creştini. Îndeletnicindu-se multă vreme cu citirea Sfintelor Scripturi, li s-a umplut sufletul de căinţă. De aceea au părăsit lumea şi, fiind povăţuiţi de Dumnezeu, s-au dus în cele mai adînci locuri ale pustiului. Acolo au dat de un bărbat sfînt foarte bătrîn şi s-au nevoit împreună cu el un an.

După moartea bătrînului, au rămas în locul acela şaizeci de ani, trăind în post şi aspră vieţuire. Se hrăneau numai cu poame şi beau apă din Nil; şi aceasta numai de două ori pe săptămînă. Trăiau despărţiţi unul de altul, umblau prin munţi, locuiau prin peşteri şi se rugau lui Dumnezeu. Sîmbăta şi Duminica se întîlneau, săvîrşeau Sfînta Euharistie şi erau împărtăşiţi de îngerul Domnului cu Sfintele Taine.

Acestea ni le-a povestit marele sihastru Pafnutie, care i-a văzut şi a scris viaţa lor.

Cuviosul Părinte Atanasie

Adaugat la decembrie 15, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

decembrie 15, 2025

Eu sînt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, de va şi muri, viu va fi. Mîntuitorul a împlinit acest cuvînt, pe care L-a zis, pentru Lazăr cel mort de patru zile şi pentru Cuviosul părintele nostru Atanasie, închis în Pecersca, dorind ca şi noi să împlinim cuvîntul bogatului, zis către Lazăr cel sărac, adică: Dacă va merge cineva din morţi la dînşii, se vor pocăi.

Acest cuvios Atanasie era călugăr în Sfînta Mănăstire Pecersca, avînd viaţă sfîntă şi plăcută lui Dumnezeu şi mult bolind, a murit. Iar fraţii au îngrijit trupul lui şi l-au înfăşat după cum se obişnuieşte la moartea călugărului; dar din neîngrijire, mortul a rămas două zile neîngropat. Atunci s-a făcut noaptea arătare egumenului, zicînd aşa: „Omul lui Dumnezeu Atanasie zace de două zile neîngropat şi tu nu bagi seamă”. Iar egumenul a venit a treia zi împreună cu fraţii, la cel mort ca să-l îngroape, dar l-au aflat pe el şezînd şi plîngînd.

Deci s-au înspăimîntat toţi dacă au văzut că a înviat şi-l întrebau: „Cum ai înviat şi ce ai văzut sau ai auzit?”. Iar el nu le răspundea lor altceva decît numai atîta: „Mîntuiţi-vă!”. Însă aceia mai mult îl rugau pe Atanasie, vrînd a auzi ceva de la dînsul prin care şi ei să se folosească. Atunci le-a zis lor: „De voi spune vouă, nu veţi crede şi nici mă veţi asculta pe mine”. Iar fraţii i-au răspuns cu jurămînt că vor păzi toate oricîte va zice. Drept aceea a zis lor cel ce înviase: „Să aveţi supunere în toate către egumen, pocăiţi-vă în tot ceasul şi vă rugaţi Domnului Iisus Hristos şi Preacuratei Lui Maici, ca şi cuvioşilor părinţi Antonie şi Teodosie, ca să vă săvîrşiţi viaţa voastră bine şi să vă învredniciţi a fi îngropaţi aici în peşteră, împreună cu sfinţii părinţi. Pentru că aceste trei lucruri sînt mai mari decît toate faptele cele bune. Şi dacă cineva va ajunge să săvîrşească acestea toate, după rînduială, fericit va fi, dar să nu se înalţe cu mintea. Iar mai mult să nu mă mai întrebaţi, ci vă rog, iertaţi-mă”. Acestea zicînd, a intrat în peşteră şi astupînd uşa după sine a petrecut acolo doisprezece ani, neieşind nicăieri, încît niciodată n-a văzut soarele. Ci plîngea neîncetat ziua şi noaptea, gustînd puţină pîine şi apă la două zile, iar în toţi anii aceia n-a grăit nimănui nimic.

Apoi, cînd era să se mute la Domnul, a chemat pe toţi fraţii şi le-a zis aceleaşi cuvinte de mai sus, pentru ascultare şi pocăinţă. Şi a adormit cu pace în Domnul, apoi s-a aşezat cu cinste acolo în peşteră, unde s-a şi nevoit.

Iar după adormire, a adeverit sfinţenia sa prin facere de minuni. Pentru că un frate anume Vavila, fiind bolnav de şale de mulţi ani, a fost dus la moaştele acestui fericit şi, sărutînd trupul lui, îndată s-a vindecat. Din ceasul acela pînă la moartea sa, niciodată n-a mai bolit de şale, nici de altă boală. Deci Vavila mărturisea despre aceasta fraţilor (dintre care era şi Sfîntul Simon, scriitorul vieţii acestuia), adică, despre arătarea doctorului său, într-acest fel: „Eu, zice el, pe cînd zăceam în mare durere, a intrat deodată acest fericit Atanasie şi mi-a zis: „Vino la mine şi te voi vindeca!” Iar eu am vrut să-l întreb cînd şi cum a venit? Dar el îndată s-a făcut nevăzut. Drept aceea, crezînd celui ce mi s-a arătat, m-am sîrguit a fi adus către dînsul şi aşa m-am vindecat”.

De atunci, au priceput toţi, că acest cuvios Atanasie este fericit şi plăcut lui Dumnezeu. Cu ale cărui sfinte rugăciuni să ne învrednicim a învia şi noi din moartea păcatelor şi să vieţuim cu plăcere de Dumnezeu în pocăinţă. După aceasta să dobîndim viaţa cea veşnică, în Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia I se cuvine slavă, împreună cu izvorul vieţii, adică Dumnezeu Părintele, şi cu făcătorul de viaţă Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfîntul Prooroc Sofonie

Adaugat la decembrie 16, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

decembrie 16, 2025

Sfîntul prooroc Sofonie era din muntele Savarata, din seminţia lui Simeon; tatăl său se chema Husia, unchiul său Godolia, iar strămoşii săi au fost Amoria şi Ezechia. El a fost, după numele lui, văzător şi cunoscător al tainelor lui Dumnezeu (precum numele lui se tîlcuieşte); pentru că, avînd mintea sa totdeauna curată şi îndeletnicindu-se cu gîndire către Dumnezeu, s-a învrednicit dumnezeieştilor descoperiri, cunoscînd multe taine ale lui Dumnezeu, care aveau să fie arătate în zilele cele mai de pe urmă, pentru care a grăit mai înainte împlinirea lor. El a proorocit despre dărîmarea şi pustiirea Ierusalimului, despre împrăştierea iudeilor şi despre venirea lui Hristos, iar după aceea, despre întoarcerea neamurilor către Hristos; apoi a murit şi a fost îngropat în casa sa, aşteptînd învierea cea de obşte a tuturor. El avea chipul asemenea cu al Sfîntului Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu, avînd barbă mică şi era rotund la faţă.

Cuviosul Părinte Sava

Adaugat la decembrie 16, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

decembrie 16, 2025

Cuviosul părintele nostru Sava din tinereţile sale a iubit pe Hristos, iar lumea a urît-o. El, mergînd la Cuviosul Serghie, a luat chip îngeresc şi bine s-a nevoit, plăcînd lui Dumnezeu, cu postul, cu privegherea, cu rugăciunile, cu smerita cugetare şi cu toate faptele cele bune, dorind ca să primească de la Domnul bunătăţile cele cereşti. Multe ispite a răbdat de la demoni, pe care i-a biruit cu ajutorul Celui Preaînalt şi a împărăţit peste patimi. Apoi cu povăţuirea învăţătorului său, marele Serghie, s-a dus din locaşul Sfintei Treimi şi s-a sălăşluit în pustie. Acolo vieţuia în munţii ce se numeau Storoji, în sus pe rîul Moscova, aproape de Zvenigrad ca de o stadie de loc, iar de la împărăteasca cetate a Moscovei, ca patruzeci de stadii depărtate, unde sfîntul petrecea bine viaţa călugărească în linişte, răbdînd frigul nopţii şi purtînd greutatea zădufului zilei.

Pentru viaţa lui cea plină de fapte bune, au început a veni la sfînt din multe locuri, monahi, oameni şi mireni mulţi, vrînd a vieţui lîngă dînsul şi a se folosi de el. Iar sfîntul, primind pe toţi cu dragoste, se făcea lor chip de smerenie întru ostenelile cele călugăreşti, scoţînd apă şi ducînd-o pe umerii săi. Şi alte lucruri de trebuinţă singur făcea, ca să înveţe pe fraţi a nu se lenevi şi a nu-şi pierde zilele în nelucrare, adică în lenevire, care este pricinuitoare a toată răutatea.

După aceasta a venit la fericitul părintele nostru Sava un oarecare domn iubitor de Hristos, pe care l-a rugat să le zidească în locul acela o mănăstire. Acela a dat sfîntului aur destul, spre zidire; şi apoi sfîntul, împlinind rugămintea acelui domn, s-a apucat şi a ridicat o biserică Preacuratei Maicii lui Hristos, în cinstea slăvitei naşterii Sale. Deci a făcut mănăstire foarte frumoasă şi mare pentru petrecerea călugărilor cea de suflet mîntuitoare, în care bine a păscut turma cea adunată întru Hristos, scoţînd-o la păşunea cea duhovnicească. Fiind şi el asemenea vieţuitor ca dumnezeiescul Serghie, multe fapte bune a isprăvit întru Hristos.

Ajungînd apoi întru adînci bătrîneţi, a căzut în neputinţă trupească şi zăcînd puţin, a chemat pe fraţi şi i-a învăţat pe ei din dumnezeieştile Scripturi, ca să-şi păzească curăţia cea trupească, să aibă iubire de fraţi, să se împodobească cu smerenie şi să se nevoiască în post şi în rugăciune. Apoi el le-a pus în locul său egumen pe unul din ucenicii săi şi a poruncit tuturor fraţilor să petreacă în ascultare şi în supunerea egumenului. Iar la sfîrşit, dînd tuturor pacea şi sărutarea cea mai de pe urmă, întru bună mărturisire, şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu, în ziua a treia a lunii decembrie, bineplăcînd în toate stăpînului său Hristos.

Auzind despre moartea sfîntului, domnii şi toţi boierii şi cei ce vieţuiau primprejur, cum şi toţi iubitorii de Hristos, cetăţenii din Zvenigrad, alergară cu mare dragoste la îngroparea părintelui, aducînd pe bolnavii lor. Petrecîndu-l cu cîntările de psalmi cele de îngropare, l-au pus cu cinste în biserica Preasfintei Născătore de Dumnezeu, cea zidită de dînsul, în partea din dreapta. Cinstitele lui moaşte izvorăsc pînă în ziua de azi multe feluri de vindecări, celor ce vin cu credinţă, întru slava lui Hristos, Dumnezeului nostru, care face minuni preaslăvite prin plăcuţii Săi şi după moartea lor.

Iată cîteva din minunile Cuviosului Sava.

Mulţi ani trecînd după moartea cuviosului, egumenul mănăstirii aceleia, cu numele Dionisie, într-o noapte după obişnuita sa pravilă, culcîndu-se să se odihnească după osteneală, i s-a arătat un monah cinstit, cu bun chip şi cu cărunteţe împodobit, pe care l-a auzit, spunînd: „Dionisie, sculîndu-te degrabă, zugrăveşte chipul meu pe icoană”. Iar Dionisie l-a întrebat pe el: „Cine eşti tu, părinte, şi cum este numele tău?” Iar bătrînul cel cu bunăcuviinţă a răspuns: „Eu sînt Sava, începătorul locului acestuia”. Iar Dionisie, deşteptîndu-se din somn, a chemat pe un bătrîn oarecare cu numele de Avacum, care era unul din ucenicii Cuviosului Sava, şi l-a întrebat cum era chipul fericitului Sava; iar Avacum a început a-i spune chipul, asemănarea şi mărimea staturii părintelui şi învăţătorului său. Atunci a zis egumenul către dînsul: „Adevărat este, frate, căci cu acest chip mi s-a arătat mie Cuviosul Sava în această noapte şi mi-a poruncit ca să-l zugrăvesc pe icoană”. Deci, grăbindu-se egumenul, a zugrăvit frumos chipul sfîntului, căci însuşi el era pictor. Şi dintru acea vreme a început a se face minuni şi vindecări, la mormîntul Cuviosului Sava.

Un om îndrăcit, cu numele Iuda, a fost adus în locaşul cuviosului, pentru care, cînd se săvîrşea cîntarea de rugăciune a strigat: „Amar mie, că pier!” Din acel ceas s-a făcut sănătos. Apoi, celor ce-l întrebau care este pricina strigării lui, zicea: „Am văzut deasupra mormîntului Cuviosului Sava un bătrîn cu bunăvoinţă, ţinînd o Cruce şi umbrindu-mă cu dînsa; iar din Cruce a ieşit o văpaie mare şi peste tot m-a ars; pentru aceea am strigat, iar cu focul acela a fost izgonit din mine duhul cel necurat”.

Fraţii locaşului aceluia odinioară au cîrtit asupra egumenului Dionisie şi, născocind multe minciuni şi clevetiri asupra lui, l-au pîrît stăpînitorului, marelui domn Ioan. Iar stăpînitorul, crezînd clevetirea lor, a poruncit degrabă să aducă pe egumen înaintea sa. Atunci egumenul fiind în mare mîhnire, i s-a arătat noaptea în somn fericitul Sava, zicînd: „Pentru ce te mîhneşti, frate? Mergi neîndoindu-te şi grăieşte cu îndrăzneală, căci Domnul va fi cu tine, ajutîndu-ţi”. Asemenea s-a arătat şi unora din cei ce cîrteau, zicîndu-le: „Pentru aceasta aţi ieşit din lume? Şi aşa aţi voit a vă săvîrşi nevoinţa vieţii voastre celei monahiceşti? Voi cîrtiţi, iar egumenul se roagă pentru voi cu lacrimi. Cine va birui cîrtirea voastră sau rugăciunile părintelui vostru?” Deci, stînd egumenul şi fraţii înaintea stăpînitorului, s-au ruşinat clevetitorii iar egumenul a fost întors cu cinste la mănăstirea sa.

Un călugăr oarecare din aceeaşi mănăstire era bolnav de ochi de multă vreme, încît nu putea să vadă nicidecum lumina. Deci, fratele acela într-o zi apropiindu-se de mormîntul sfîntului, a căzut cu lacrimi cerînd tămăduire şi a şters ochii săi cu acoperămîntul care era deasupra mormîntului. Văzînd un frate din cei ce stau acolo, l-a defăimat, zicînd: „Nu vindecare vei dobîndi, ci mai mult îţi vei umple ochii cu praf”. Dar acela, atingîndu-se cu credinţă de mormîntul sfîntului, a dobîndit vindecarea ochilor săi celor vătămaţi. Iar fratele cel ce defăima îndată a fost lovit cu orbire năpraznică şi a auzit un glas, zicînd către dînsul: „Ai aflat ceea ce ai căutat, ca prin tine şi alţii să se înveţe a nu lua în rîs şi a huli minunile ce se fac de plăcutul lui Dumnezeu”. Atunci cel ce orbise, căzînd cu mare frică şi cu tînguire la mormîntul Sfîntului Sava, îşi ceru iertare, care a dobîndit-o, însă nu degrabă, ci după multe rugăciuni cu lacrimi şi pocăinţă.

Odată au venit tîlharii, noaptea, în mănăstirea acestui sfînt, ca să prade biserica Preacuratei Maicii lui Dumnezeu şi, cînd s-au pornit spre fereastra ce este deasupra mormîntului cuviosului părinte, s-a arătat lor un munte mare pe care nu le era cu putinţă niciodată a se sui pe dînsul. Apoi a căzut peste dînşii frică şi cutremur şi s-au dus ruşinaţi. Aceasta singuri tîlharii aceia au mărturisit mai pe urmă, venind cu pocăinţă în mănăstire şi binevieţuind în pocăinţă.

Altădată a venit în mănăstirea aceea un boier oarecare cu numele Ioan şi cu porecla Irtişeb, aducînd pe pat un fiu al său bolnav, anume Gheorghe, care de multă boală nu putea acum nici să grăiască. Iar călugării, făcînd pentru dînsul cîntare de rugăciune, au turnat în gura bolnavului must mănăstiresc şi îndată bolnavul a început a grăi; apoi, vindecîndu-se boala sa, a mîncat pîine de la masa călugărilor şi s-a făcut sănătos. Iar tatăl său, Ioan, bucurîndu-se foarte mult pentru tămăduirea fiului său, mare mulţumire a dat lui Dumnezeu şi plăcutului său, Sfîntul Sava. Apoi, ca şi cum ar grăi cu un om viu, grăia cu cuviosul, zicînd: „O, cuvioase părinte, am în casa mea slugi şi slujnice cuprinşi de felurite boli; deci, cred că, de vei voi, poţi şi pe aceia a-i tămădui”. Şi, cerînd de la egumen puţin cvas (suc de fructe), s-a întors la casa sa, împreună cu fiul său cel vindecat. După ce a ajuns acasă, a poruncit să aducă la sine pe una din roabele sale, cu numele Irina, care era oarbă şi mută şi a turnat în urechile ei cvas din care adusese din mănăstirea cuviosului Sava; de asemenea a uns şi ochii ei cei orbi şi îndată a văzut Irina şi a auzit bine cu urechile. Atunci toţi s-au minunat cu spaimă de măririle lui Dumnezeu. Aşijderea, chemînd pe o slugă a sa, cu numele de Artemie, care era surd de şapte ani, i-a turnat din acelaşi cvas în urechile lui şi acela s-a tămăduit. Apoi a adus şi pe o fecioară oarbă cu numele Chiliohia şi aceea prin ungerea cu cvas a văzut. Însă nu cvasul făcea nişte minuni ca acelea, ci binecuvîntarea şi rugăciunile Cuviosului Sava şi credinţa cea mare a lui Ioan. După cîtăva vreme însuşi Ioan îmbolnăvindu-se, acelaşi fel de doctorie a folosit şi a dobîndit vindecare.

Egumenul mănăstirii aceleia, cu numele Misail, căzînd într-o boală grea, se deznădăjdui de viaţa sa şi era aproape de moarte. Iar odată, eclesiarhul mănăstirii aceleia, cu numele Gurie, vrînd să tragă clopotul pentru Utrenie, mergea către clopot. Şi, cînd a fost în dreptul uşilor bisericii, l-a întîmpinat un bătrîn cu bunăcuviinţă şi a început a-l întreba: „Cum se află cu sănătatea egumenul vostru?” Iar Gurie i-a spus despre boala lui. Dar bătrînul cel cu bunăcuviinţă i-a zis: „Mergi şi îi zi lui ca să cheme în ajutor pe Preasfînta Născătoare de Dumnezeu şi pe începătorul locului acestuia, pe bătrînul Sava şi va redobîndi sănătatea. Iar tu, frate, deschide-mi uşile bisericii ca să intru într-însa. Iar Gurie s-a îndoit şi n-a vrut să deschidă mai înainte de a trage clopotul şi a îndrăznit a-l întreba pe el cine şi de unde este? Iar bătrînul care se arătase, nezicînd nimic mai mult, a mers către uşile bisericii şi îndată s-au deschis singure şi a intrat înăuntru bătrînul. Atunci Gurie, întorcîndu-se cu frică în chilie, la tovarăşul său, a început a-l defăima pe el, zicînd: „Pentru ce n-ai încuiat uşile bisericii? Că iată, am văzut că a intrat un bătrîn necunoscut în biserică, prin uşile deschise”. Iar tovarăşul lui îi spunea cu jurămînt cum că de cu seară a încuiat uşile. Deci, aprinzînd lumînarea, a alergat la biserică şi a aflat uşile închise şi încuiate cu toată întăritura, precum făcuse de cu seară tovarăşul lui Gurie. Iar după Utrenie, Gurie spuse tuturor ceea ce văzuse şi auzise şi, toţi ziceau că, bătrînul care s-a arătat, a fost sigur Cuviosul Sava. Iar egumenul auzind aceasta a poruncit să-l ducă la mormîntul cuviosului şi rugîndu-se cu sîrguinţă pentru tămăduirea sa, a dobîndit sănătate cu rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi ale Cuviosului Sava.

Şi alte multe minuni şi tămăduiri se săvîrşeau la mormîntul plăcutului lui Dumnezeu unde şi acum se săvîrşesc la cei ce aleargă cu credinţă, cu darul lui Dumnezeu şi rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi ale Cuviosului Sava, pe care şi noi îl rugăm ca şi durerile noastre cele sufleteşti şi trupeşti, să le vindece cu rugăciunile sale fierbinţi, către Hristos Domnul Dumnezeul nostru, Căruia se cuvine slavă în veci. Amin.

Cuviosul Părinte Ioan Tăcutul

Adaugat la decembrie 16, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

decembrie 16, 2025

Tăcutul cel vrednic de laude netăcute, Sfîntul şi cuviosul părinte Ioan s-a născut în Nicopoli din Armenia, avînd tată pe Encratie şi maică pe Eftimie. El s-a născut în al patrulea an al împărăţiei binecredinciosului împărat Marcian, în a opta zi a lunii ianuarie şi a fost luminat cu Sfîntul Botez; pentru că părinţii lui erau creştini binecredincioşi, care în toată Armenia erau vestiţi prin mulţimea bogăţiei şi a cinstei. Tatăl lui era voievod şi mult putea la împărat, ca cel ce avea trecere la dînsul. Aşa de slăvit părinte avea fericitul Ioan. Aceasta s-a spus, nu ca să-l fericim pe el şi să-l lăudăm pentru numele lui cel bun, pentru că din faptele cele bune se fericesc sfinţii şi se proslăvesc, iar nu din neamul cel bun, ci ca să ştim din ce slavă s-a pogorît în smerenie acest plăcut al lui Dumnezeu. Deci a fost crescut împreună cu fraţii săi, în bună petrecere şi dumnezeiască Scriptură, desăvîrşit învăţîndu-se.

Încă tînăr fiind, părinţii lui s-au dus către Domnul, lăsînd fiilor multă avuţie, care fiind împărţită între fraţi, fericitul Ioan, luînd partea sa, a zidit cu dînsa o biserică în numele Preacuratei şi Preabinecuvîntatei Fecioare Maria, în cetatea Nicopoli. Apoi, lepădîndu-se de lume, a luat asupra sa chipul cel monahicesc în al optsprezecelea an al vîrstei sale. Deci petrecea viaţă călugărească lîngă acea biserică, împreună cu alţi zece călugări, bine nevoindu-se. Căci în toţi anii tinereţii sale mare sîrguinţă avea de aceasta, adică pe trup să-l facă rob duhului, ca să nu fie rob al pîntecelui, nici să fie stăpînit de patimi. Şi s-a făcut bărbat minunat în fapte bune, bun şi iscusit povăţuitor, apoi şi egumen al fraţilor săi.

Apoi ajungînd la douăzeci şi opt de ani ai vieţii sale, episcopul cetăţii Coloniei s-a mutat către Domnul, iar cetăţenii mergînd la mitropolitul Sevastiei, cereau un episcop pentru cetatea lor. Deci făcîndu-se alegere spre a se şti care ar fi vrednic de o asemenea înaintare, Ioan, egumenul Mănăstirii Nicopoli, se purta prin gurile a tot poporul, cum că este vrednic a primi scaunul episcopiei Coloniei. Dar, ştiind smerenia lui cea mare, cunoşteau că nu va voi a primi dregătoria episcopiei. Pentru aceea mitropolitul a trimis la dînsul ca şi cum l-ar fi chemat pentru o altă trebuinţă. Iar după ce sfîntul a venit, l-a silit ca să fie episcop şi, sfinţindu-l, l-a înălţat pe scaunul Coloniei.

Luînd cîrma Bisericii, nu şi-a schimbat pravila şi nevoinţa sa cea călugărească; căci el niciodată nu-şi spăla trupul său, păzindu-se cu deadinsul ca nu numai de altul să fie văzut cu trupul gol, dar nici singur pe sine să nu se vadă cîndva gol, aducîndu-şi aminte de goliciunea lui Adam. De aceea nu se spăla în baie, ca nu prin spălare să-şi descopere trupul său. Şi toată purtarea lui de grijă era a fi plăcut lui Dumnezeu şi a petrece în post şi în rugăciuni şi în curăţia cea trupească şi sufletească; adică a avea totdeauna gîndurile sale curăţite şi a surpa toată înălţarea ce se ridică asupra înţelegerii lui Dumnezeu; apoi a-şi robi toată înţelegerea sa în ascultarea lui Hristos.

Astfel, vieţuind în fapte bune, s-a făcut şi altora chip de viaţă bună; căci, căutînd asupra lui, şi alţii se îndreptau şi începeau a vieţui în fapte bune, dintre care era Pergamie, fratele lui după trup, bărbat slăvit care avea mare cinste la împăratul Zinon şi la Anastasie, care a fost după Zinon. Acela, văzînd pe fratele său, adică pe fericitul Ioan, vieţuind cu sfinţenie, se umilea cu sufletul şi avea mare sîrguinţă ca să placă lui Dumnezeu. Asemenea şi Teodor, nepotul lui, care a fost mai pe urmă la binecredinciosul împărat Iustinian în mare cinste, auzind de viaţa moşului său, cea întocmai cu a îngerilor, s-a folosit de el şi a început cu toată casa sa a vieţui cu plăcere de Dumnezeu. Apoi atît de îmbunătăţit s-a făcut prin faptele sale cele bune, încît singur împăratul şi dregătorii lui se minunau de cinstita viaţă şi înţelegere a lui Teodor, cum şi de credinţa lui cea dreaptă şi de milostivire. Pentru că în toate acestea a sporit Teodor, avînd pildă viaţa cea fără de prihană a fericitului Ioan, unchiul său.

Cînd purtătorul de Dumnezeu, părintele Ioan, în al zecelea an al episcopiei, îndrepta bine Biserica lui Hristos, a luat stăpînire asupra Armeniei bărbatul surorii lui, Maria, care se numea Pazinlic. Acela, fiind îndemnat de demon, a început a tulbura şi a face rău Bisericii, cea încredinţată lui Ioan, pentru supărarea fericitului, amestecîndu-se în lucrurile cele duhovniceşti; iar pe cei ce, pentru pedeapsă, fugeau în biserică, îi scotea cu sila, nelăsînd pe slujitorii şi ispravnicii bisericilor a avea purtare de grijă de lucrurile bisericeşti.

Fericitul Ioan de multe ori îl ruga, cu smerenie, să înceteze a se amesteca în lucrurile Bisericii şi de a-i face supărare şi silă. Iar el nu numai că nu-l asculta şi petrecea neîndreptat, ci şi mai rău se înfuria, mai ales că acum sora fericitului se dusese din viaţă. Pentru aceea a fost nevoit sfîntul a se duce la Constantinopol, la împăratul Zinon, că îl durea inima pentru răutatea ce se făcea Bisericii. Ajungînd acolo, a luat ajutor pe Eftimie, arhiepiscopul Constantinopolului, şi acela i-a ajutat cu mijlocirea sa către împărat.

După acestea, fericitul Ioan, văzînd gîlceava şi tulburarea lumii acesteia, a cugetat să lase episcopia şi să meargă în sfînta cetate Ierusalim ca să slujească lui Dumnezeu în linişte. Deci, săvîrşind dumnezeiasca Liturghie, a slobozit pe cei ce erau împreună cu dînsul, adică preoţi şi clerici şi s-a dus singur la malul mării, neştiind nimeni şi, urcîndu-se într-o corabie, a mers către sfînta cetate a Ierusalimului; şi venind în bolniţa sfintei cetăţi în care era zidită casa de rugăciuni în numele Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe, a rămas acolo cîtăva vreme, cu unul din cei săraci. Iar el, văzînd gîlceava poporului, se mîhnea foarte, dorind un loc mai liniştit. Deci se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi ca să-i arate un loc plăcut, fără tulburare şi lesnicios pentru mîntuire.

Într-o noapte, rugîndu-se el cu sîrguinţă pentru aceasta, a căutat în sus şi a văzut că îndată s-a arătat o stea prea luminată, avînd asemănarea Crucii, care s-a apropiat de dînsul şi a auzit glas din lumina stelei, zicînd: „De voieşti a te mîntui, urmează razei acesteia”. Iar el îndată cu bucurie a mers după dînsa şi a fost dus de acea stea în lavra cea mare a Cuviosului şi de Dumnezeu purtătorului părintelui nostru Sava, la treizeci şi opt de ani ai vieţii sale, fiind atunci patriarh al Ierusalimului Salustie.

Acolo a aflat Sfîntul Ioan pe Cuviosul Sava, împreună cu o sută şi patruzeci de fraţi locuitori ai pustiei, petrecînd în mare sărăcie trupească, dar în multă bogăţie sufletească. Deci a primit Cuviosul Sava pe fericitul Ioan şi l-a dat economului spre slujba monahicească, neştiind comoara darului lui Dumnezeu ce se tăinuia în Ioan. Şi, deşi Sfîntul Sava avea darul mai înainte-vederii, Dumnezeu a tăinuit înaintea lui taina aceasta, cum că Ioan este episcop, iar acum a lăsat pentru Dumnezeu episcopia sa şi, ca unul din cei proşti, a venit la dînsul. Nimeni să nu se minuneze de aceasta, că şi cei mai înainte-văzători uneori nu văd mai înainte. Căci ei numai aceea o văd mai înainte şi o proorocesc, pe care o descopere lor Dumnezeu, iar ceea ce nu le descopere, pe aceea nu o cunosc. Aşa şi Elisei proorocul, pentru Sumaniteanca, a zis către sluga sa: „Las-o pe ea, pentru că sufletul ei este mîhnit în dînsa şi Dumnezeu a ascuns aceasta de către mine şi nu m-a vestit”.

Deci, fiind primit Ioan în lavră, slujea cu toată supunerea şi osîrdia în toate slujbele ce i le poruncea economul. În acea vreme se zidea în lavră o casă pentru străini şi s-a rînduit fericitul Ioan să slujească lucrătorilor. Deci slujea lor, fierbîndu-le bucate, aducîndu-le apă, dîndu-le pietre şi suferind toate ostenelile de la zidire.

După doi ani de petrecere în lavră, a fost rînduit să fie primitor de străini şi slujea fraţilor cu toată smerenia, blîndeţea şi dragostea. Apoi Cuviosul Sava a început a zidi o mănăstire de obşte, pentru cei noi începători, ca şi cei ce vor vrea să se lepede de lume, mai întîi să se îndrepteze în viaţa de obşte şi după aceea să se primească în lavră. Căci zicea sfîntul: „Precum înaintea rodului merge floarea, aşa, mai înainte de viaţa pustnicească, să meargă viaţa cea de obşte, ca în viaţa cea de obşte cei noi începători, ca nişte pomi răsădiţi, să înflorescă cu pîrga ostenelilor; iar în lavră să aducă rodurile cele desăvîrşite ale nevoinţelor”. Lavra Cuviosului era în pustie, iar chinovia mai aproape de lume. Deci, zidindu-se aceea, iarăşi a fost rînduit fericitul Ioan ca să slujească lucrătorilor. Atunci avea două slujbe acest cuvios şi iubitor de osteneală: a sluji străinilor şi a aduce pe umerii săi pîine şi bucate fierte şi nefierte la lucrătorii ce zideau mănăstirea, pentru viaţa de obşte, care era departe de casa de străini, mai mult decît zece stadii.

Într-o slujbă ca aceea ostenindu-se el un an şi plăcînd tuturor fraţilor, i-a dat Cuviosul Sava o chilie liniştită, în care a locuit fericitul Ioan trei ani, petrecînd cinci zile în săptămînă acolo, neieşind şi negustînd nimic în acele zile, nici fiind văzut de cineva, se îndeletnicea numai în cele către Dumnezeu, iar sîmbăta şi Duminica mai înainte decît toţi intra în biserică şi sta într-însa cu frică şi cu umilinţă, mai ales în vremea dumnezeieştii Liturghii. Iar din ochii lui, neîncetat ieşeau pîraie de lacrimi, încît se mirau toţi fraţii de un dar ca acela ce era într-însul şi primea hrana împreună cu fraţii în acele două zile.

După trei ani, fericitul Ioan a fost ales iconom şi i-a ajutat Dumnezeu în toate, încît, cu ostenelile lui şi cu slujbele ce făcea, s-a binecuvîntat şi s-a înmulţit lavra.

Deci, împlinind el bine slujba iconomiei, a voit Cuviosul Sava să-l facă preot, ca pe un vrednic şi desăvîrşit călugăr. Şi, luîndu-l, a mers cu dînsul în sfînta cetate a Ierusalimului, la patriarhul Ilie, care fusese după Salustie. Spunîndu-i viaţa lui Ioan cea plină de fapte bune, l-a rugat să hirotonească pe Ioan preot. Patriarhul, chemînd pe Ioan în biserică a voit să-l hirotonească. Ioan, văzînd că nu este cu putinţă a scăpa, a zis către sfîntul patriarh: „Preasfinţite Părinte, am un cuvînt de taină către sfinţia ta. Deci, porunceşte-mi să-ţi spun deosebi şi, dacă mă vei judeca pe mine a fi vrednic de preoţie, nu mă voi lepăda”.

După ce l-a luat patriarhul de-o parte, Cuviosul Ioan s-a aruncat la picioarele lui Ilie, plăcutul lui Dumnezeu, jurîndu-l ca nimănui să nu spună cuvîntul pe care voieşte a-l spune. Şi făgăduind patriarhul că îi va păzi taina, Ioan a zis: „Eu, Părinte, am fost episcop al cetăţii Colonia, dar de vreme ce s-au înmulţit păcatele mele, pentru aceea am lăsat episcopia şi am fugit. Deci, m-am judecat eu însumi a sluji fraţilor, fiind tare cu trupul, ca ei să ajute cu rugăciunile lor neputinciosului meu suflet”.

Iar patriarhul Ilie auzind acestea s-a înspăimîntat şi chemînd pe Cuviosul Sava, i-a zis: „Oarecare fapte ascunse mi-a spus mie Ioan, pentru care nu poate să fie preot, deci de acum să petreacă în linişte şi nimeni să nu-l supere”. Zicînd acestea patriarhul i-au slobozit pe ei în ale lor. Iar Cuviosul Sava s-a mîhnit foarte de aceasta şi ducîndu-se din lavra cea mare, ca de treizeci de stadii, într-o peşteră, s-a aruncat pe pămînt înaintea lui Dumnezeu cu lacrimi, zicînd: „Pentru ce, Doamne, m-ai trecut cu vederea, tăinuind de către mine viaţa lui Ioan şi m-am înşelat, socotindu-l pe el a fi vrednic de preoţie? Deci acum, Doamne, să-mi spui cele despre dînsul, pentru că este mîhnit sufletul meu pînă la moarte. Căci vasul pe care eu l-am socotit a fi ales, sfînt şi de trebuinţă şi vrednic a primi dumnezeiescul mir, înaintea măririi Tale este netrebnic şi nevrednic”.

Într-o rugăciune ca aceea şi în lacrimi petrecînd Cuviosul Sava toată noaptea, i s-a arătat îngerul Domnului, zicînd: „Nu este Ioan vas netrebnic, ci este vas ales; dar cel ce este episcop, nu poate să se facă preot”. Acestea zicînd îngerul, s-a făcut nevăzut. Iar Cuviosul Sava a alergat cu bucurie în chilia lui Ioan şi, îmbrăţişîndu-l, a zis: „O, părinte Ioane, tu ai tăinuit înaintea mea darul lui Dumnezeu care este în tine, iar Dumnezeu mi l-a descoperit”. Atunci Ioan a zis: „Mă mîhnesc, părinte, căci am vrut ca nimeni să nu ştie taina aceasta, iar voi v-aţi înştiinţat de dînsa; deci eu nu voi să mai vieţuiesc în părţile acestea”. Iar Sava s-a jurat lui că nu va spune nimănui taina. Deci din acea vreme fericitul Ioan, liniştindu-se, şedea în chilie şi nu se ducea la biserică, nici nu vorbea cu cineva şi nimeni nu mergea la dînsul, fără numai unul singur, ascultătorul care îi slujea. Ci, închizîndu-se singur în chilie, ieşea numai o dată într-un an, cînd se făcea praznicul Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria, întru al cărei nume era zidită biserica din lavră. Iar cînd patriarhul Ilie venea la praznic în lavră, atunci ieşea Ioan din chilia sa, ca să se închine patriarhului; căci patriarhul iubea foarte mult pe Ioan şi îl cinstea pentru smerenia lui.

Săvîrşindu-se patru ani ai liniştirii lui Ioan, cuviosul părinte Sava s-a dus în părţile Schitopolei şi a zăbovit acolo mult. Iar fericitul Ioan, dorind o viaţă mai deosebită, pustnicească, s-a dus în pustia ce se chema Ruva, într-al cincizecilea an de la naşterea sa. Şi a petrecut în pustia aceea nouă ani, hrănindu-se cu buruienile ce se cheamă melagrie, care cresc prin pustia aceea. Iar la începutul sălăşluirii a rătăcit prin rîpi şi prăpăstii, încît nu afla peştera sa şi, slăbind de osteneala căii, a căzut. Apoi deodată a fost luat în sus de o putere dumnezeiască nevăzută, precum odată proorocul Avacum, şi a fost dus în peştera sa. După cîtăva vreme, cercînd cuviosul cărările pustiei aceleia, a cunoscut locul acela în care rătăcise, fiind depărtat de la peştera lui ca de cinci stadii.

După aceea a venit la dînsul un frate şi a vieţuit împreună cu dînsul puţină vreme. Iar într-un an, apropiindu-se praznicul Paştelui, a zis fratele către stareţ: „Părinte, să mergem în lavră ca să prăznuim ziua Paştelui şi apoi iarăşi ne vom întoarce. Căci iată, la un praznic ca acesta nu avem aici nimic de mîncat, afară de aceste melagrii”. Iar Sfîntul Ioan nu a voit să meargă, deoarece Cuviosul Sava încă nu se întorsese în lavră din părţile Schitopolei. Iar către fratele ce-l ruga pe el a zis: „Să nu ne ducem de aici, frate, ci să credem că Cel ce a hrănit şase sute de mii de popor israilitean în pustie patruzeci de ani, Acela şi pe noi ne va hrăni aici şi la praznicul Paştelui ne va trimite nu numai cele de trebuinţă, ci şi de prisos, pentru că grăieşte în Scriptură: Nu te voi lăsa pe tine, nici nu mă voi depărta de la tine. În Evanghelie deasemenea, grăieşte, zicînd: Nu vă îngrijiţi, zicînd ce vom mînca sau ce vom bea? Că ştie Tatăl vostru Cel ceresc, că vă trebuie acestea toate. Căutaţi mai întîi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. Deci rabdă, fiule şi călătoreşte pe calea cea cu nevoi. Pentru că odihna şi moleşirea trupului de aici naşte munca cea veşnică, iar omorîrea trupului găteşte odihna nesfîrşită”.

Nişte cuvinte ca acestea ale cuviosului neascultîndu-le fratele, a lăsat pe părinte şi s-a dus în lavră. Deci, ducîndu-se, fratele a venit la cuviosul un om necunoscut, avînd un catîr încărcat cu multe bunătăţi: pîini curate şi calde, untdelemn, brînză proaspătă, ouă, o vadră de mied (vin de miere) şi pe toate acestea, omul care venise, le-a pus înaintea părintelui, apoi îndată s-a dus. Iar cuviosul, văzînd cercetarea lui Dumnezeu, cu bucurie a mulţumit Lui. Apoi fratele, mergînd spre lavră, a rătăcit în cale şi, umblînd trei zile prin pustietăţi nestrăbătute şi prin locuri neumblate, s-a ostenit foarte, încît abia a găsit iarăşi peştera cuviosului, flămînd, însetat şi slăbit de osteneala căii. Dar, văzînd atîtea bucate şi băuturi trimise cuviosului de Dumnezeu pentru praznic, s-a minunat şi se ruşina a căuta în faţa sfîntului, pentru împuţinarea necredinţei sale. Apoi, căzînd la picioarele bătrînului, îşi ceru iertare. Iar sfîntul, iertîndu-l, i-a zis: „Cu adevărat, să ştii, frate, că Dumnezeu în pustie poate să pregătească masa robilor Săi”.

În acea vreme Alamundar, domnul saracinilor care era sub stăpînirea perşilor, a năvălit cu mare mînie asupra Arabiei şi a Palestinei, ucigînd şi robind popoarele. Atunci, mulţime de barbari s-au împrăştiat prin pustia aceea şi s-a vestit prin mănăstiri să se păzească cu dinadinsul de năvălirea barbarilor. Deci, părinţii lavrei celei mari au trimis la acest cuvios Ioan Tăcutul, vestindu-l despre barbari şi sfătuindu-l să se întoarcă în lavră primindu-şi chilia ca să petreacă într-însa. Iar fericitul Ioan n-a vrut să-şi lase peştera sa liniştită din pustie, deşi se cam temea de barbari. Însă zicea în sine: „Domnul este sprijinitorul vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa? Şi dacă nu mă va sprijini pe mine Domnul şi nu mă va îngriji, apoi pentru ce mai vieţuiesc?”. Aşa, avînd ocrotitor pe cel Preaînalt, a petrecut în locul său fără îndoială. Iar Dumnezeu, Care se îngrijeşte totdeauna de robii Săi şi-i păzeşte în toate căile lor, vrînd să păzească întreg şi fără temere pe plăcutul său, i-a trimis ca strajă un leu mare şi înfricoşat, care nedepărtat îl străjuia pe el ziua şi noaptea. Şi de cîte ori barbarii năvăleau asupra sfîntului, totdeauna leul acela cu furia sa cea cumplită, pornindu-se asupra lor, îi rănea şi-i izgonea. Iar fericitul Ioan, văzînd acestea, mulţumea lui Dumnezeu că n-a lăsat toiagul păcătoşilor peste soarta drepţilor.

După aceasta, întorcîndu-se Cuviosul Sava în ţara sa, a venit la fericitul Ioan în pustie şi a zis către dînsul: „Iată, Domnul te-a păzit pe tine de năvălirea barbarilor, dîndu-ţi strajă simţitoare. Deci fă şi tu ceea ce este lucru omenesc; sculîndu-te fugi, precum au făcut şi alţi părinţi pustnici”. Cu acestea şi cu mai multe cuvinte sfătuindu-l cuviosul, l-a scos din pustie şi aducîndu-l în ţara cea mare, i-a dat lui chilie; şi iarăşi a început fericitul Ioan a vieţui în lavră, la cincizeci şi şase de ani de la naşterea sa, neştiind nimeni taina lui, cum că era episcop, afară de preasfinţitul patriarh Ilie şi de Cuviosul Sava, dar şi aceia tăinuiau.

Trecînd multă vreme, Dumnezeu a binevoit a descoperi taina aceea tuturor fraţilor, în acest chip. Un bărbat oarecare din părţile Asiei, cu numele Aterie, cinstit cu dregătoria arhiepiscopiei, venind în Ierusalim, s-a închinat lemnului Crucii Domnului, cea de viaţă făcătoare şi sfintelor locuri şi mult aur şi argint împărţea săracilor şi mănăstirilor. Apoi a ieşit din sfînta cetate, sîrguindu-se a se întoarce la moşia sa. Deci, suindu-se în corabie şi pornind puţin, s-a ridicat un vînt potrivnic pe mare, pentru care pricină a fost nevoit a se întoarce în Ascalon, unde a rămas două zile. Cînd a vrut iarăşi să plece, i s-a arătat în somn îngerul Domnului, zicînd: „Nu se cuvine ţie a pleca la moşia ta, pînă nu te vei întoarce în sfînta cetate şi vei merge în ţara avei Sava; că acolo vei afla pe avva Ioan Tăcutul, bărbat drept şi plin de fapte bune, care a fost episcop şi pentru Dumnezeu toate le-a trecut cu vederea, smerindu-se cu sărăcia cea de bunăvoie şi cu ascultarea”.

Deşteptîndu-se din somn Aterie, s-a întors în Ierusalim şi, venind în ţara Cuviosului Sava a întrebat despre Ioan Tăcutul; apoi înştiinţîndu-se de chilia lui, a venit la dînsul şi a petrecut acolo două zile, rugîndu-l şi jurîndu-l cu numele lui Dumnezeu, ca să-i spună neamul său, moşia şi episcopia. Iar el, văzînd bunăvoinţa lui Dumnezeu pentru aceea, i-a spus toate cu de-amănuntul. Din acea vreme s-a făcut înştiinţare prin toată lavra, că Ioan Tăcutul este episcop. Şi toţi s-au mirat văzîndu-l pe el atît de smerit.

După aceasta, cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul Părintele Sava s-a mutat către Domnul în ziua a cincea a lunii decembrie la şaptezeci de ani ai vieţii lui Ioan. Dar Ioan nu s-a întîmplat a fi la despărţirea sufletului de trup a Cuviosului Sava; pentru aceea foarte s-a mîhnit cu duhul şi se tînguia pentru despărţirea lui. Apoi i s-a arătat în vedenie Cuviosul Sava, zicînd: „Nu te mîhni pentru plecarea mea, părinte Ioane, pentru că deşi m-am despărţit cu trupul de tine, însă cu duhul sînt împreună cu tine”.

Iar Ioan a zis: „Roagă pe Domnul, părinte, ca să mă ia şi pe mine cu tine”. Răspuns-a Sava: „Nu se poate aceasta acum, că are să vină mare ispită asupra lavrei şi vrea Dumnezeu a te avea pe tine în trup, spre mîngîierea şi întărirea acelora care vor să lupte bine împotriva ereticilor, pentru credinţa cea dreaptă”. Acestea auzind fericitul Ioan, şi-a venit întru sine şi se bucura cu duhul pentru vedenia şi pentru vorbirea ce avusese cu Cuviosul Sava; dar se mîhnea cu inima pentru ispita ce avea să vie. Apoi i-a venit dorinţa a vedea cum se desparte sufletul de trup. Pentru care pricină, cînd s-a rugat lui Dumnezeu, a fost răpit cu mintea în Sfîntul Betleem şi a văzut murind, lîngă biserica care era acolo, un bărbat străin al cărui suflet se lua de îngeri către cer, cu cîntări dulci. Aceasta văzînd-o cu ochii minţii, fericitul Ioan s-a sculat şi s-a dus la Betleem şi a aflat trupul bărbatului celui răposat lîngă biserică, precum a văzut în vedenie – că în acel ceas murise în care îl văzuse Ioan – şezînd în chilie, sufletul lui luat de îngeri în cer cu cîntări. Deci, cuprinzînd moaştele lui, le-a sărutat cu dragoste. Apoi, în acelaşi loc le-a îngropat cu cinste şi s-a întors la chilia sa.

Doi ucenici ai fericitului Ioan, anume Teodor şi Ioan, au povestit lui Chiril monahul, scriitorul vieţii acestuia, zicînd: „După răposarea Cuviosului Sava am fost trimişi de părintele nostru în Liviada, pentru oarecare trebuinţă şi trecînd Iordanul, ne-au întîmpinat pe noi oarecine, zicînd: Păziţi-vă că este un leu înaintea voastră! Iar noi, cugetînd, am zis: Puternic este Dumnezeu, să ne păzească cu rugăciunile părintelui nostru, pentru că după porunca lui călătorim. Acestea zicînd, am mers şi îndată am văzut venind împotriva noastră un leu înfricoşat. Deci ne-am înspăimîntat foarte, încît lipsind din noi puterea n-am putut fugi, ci am rămas ca nişte morţi. Şi iată deodată s-a arătat între noi părintele nostru, Cuviosul Ioan, poruncindu-ne să nu ne temem. Atunci leul, ca şi cum ar fi fost lovit cu biciul şi izgonit, a fugit de la noi, iar părintele s-a făcut nevăzut. Deci noi, răsuflînd uşuraţi, ne-am văzut de cale şi am rămas nevătămaţi. Apoi, săvîrşind ascultarea care se poruncise nouă, cînd ne-am întors la părintele, el a căutat spre noi şi a zis: „Vedeţi, fiilor, că m-am aflat împreună cu voi la trebuinţă; dar şi aici mult am rugat pe Dumnezeu pentru voi şi a făcut cu voi mila Sa”.

Aceasta s-a povestit lui Nirim, de către un ucenic al lui Ioan, cum că acest mare pustnic, mulţi ani s-a hrănit numai cu pîine, iar în loc de sare obişnuia cenuşă, aşa încît îşi mînca pîinea sa cu cenuşă. Iar odată, uitînd să-şi închidă fereastra chiliei, în vremea mesei sale, s-a aplecat ucenicul şi l-a văzut mîncînd pîine cu cenuşă; deci s-a mîhnit stareţul că s-a văzut o postire ca aceea a lui, iar ucenicul vrînd să-l mîngîie a zis: Nu numai tu faci aceasta, părinte, ci mulţi părinţi ai lavrei acesteia împlinesc scriptura care zice: Cenuşă ca pîinea am mîncat. Şi aşa a mîngîiat pe stareţ.

În acea vreme s-a scornit eresul lui Origen şi, mulţi înşelîndu-se cu dînsul, se tulbura Biserica lui Dumnezeu. Iar alţii, tare împotrivindu-se eresului, aveau ajutor pe acest cuvios Ioan Tăcutul, care atunci netăcînd, ci, luptîndu-se cu tăria cuvîntului ce era ca o sabie împotriva ereticilor, tăia şi strica învăţăturile cele hulitoare ale lui Origen. Această ispită, ce era să vină asupra Bisericii, a fost proorocită lui Ioan în vedenie de Cuviosul Sava; pentru că nu puţină prigoană a fost asupra ei de la eretici, încît mulţi din părinţii cei nevoitori, vătămîndu-se cu învăţăturile cele ereticeşti, se îndoiau şi se clăteau cu mintea. Pentru aceasta a binevoit Dumnezeu a avea în lavra aceea pe Ioan în trup, spre mîngîierea celor slabi cu sufletul şi spre întărirea celor neputincioşi.

Într-acea vreme a venit la dînsul de la mitropolia Schitopolei Chiril, care a fost mai pe urmă scriitorul vieţii lui. Acesta singur povesteşte aşa: Vrînd să ies din casa mea, ca să mă duc în sfînta cetate a Ierusalimului şi acolo într-o mănăstire oarecare să primesc viaţa călugărească, mi-a poruncit iubitoarea de Hristos, maica mea, ca din cele ce vor fi pentru mîntuirea sufletului, nimic să nu încep a face decît numai cu sfatul şi porunca fericitului Ioan, ca nu cumva să cad în eresul lui Origen, la începutul stării mele.

Deci, ajungînd la Ierusalim, am venit în lavra Sfîntului Sava şi m-am închinat vrednicului de fericire Ioan; apoi descoperindu-i tot gîndul meu, ceream de la dînsul un sfat folositor. Iar el mi-a zis mie: „De voieşti a te mîntui, să mergi în mănăstirea marelui Eftimie”. Iar eu, plecînd de la dînsul ca un tînăr şi fără de minte, n-am ascultat porunca lui, ci, mergînd la Iordan, am intrat în mănăstirea ce se zice a Rundinitei. Şi nu numai că mi-a fost drumul rău, ci şi în boală mare am căzut şi am fost cuprins de mîhnire, că eram străin şi neputincios cu trupul. Apoi mi s-a arătat în vis Cuviosul Ioan, zicîndu-mi: „De vreme ce nu m-ai ascultat, pentru aceea ai fost pedepsit cu boala aceasta. Deci acum, sculîndu-te, mergi în Ierihon, şi acolo în casa de străini a lui avva Eftimie, vei afla pe un oarecare călugăr bătrîn. Să-i urmezi aceluia în mănăstirea lui Eftimie şi te vei mîntui”. Iar eu deşteptîndu-mă din somn m-am simţit sănătos cu tot trupul. Apoi m-am dus la Ierihon, după porunca sfîntului părinte şi am aflat, precum mi-a zis, pe un călugăr bătrîn, cinstit şi cu bună pricepere; acela m-a dus în mănăstirea marelui Eftimie şi m-am sălăşluit într-însa. Adeseori veneam în lavra Sfîntului Sava la Cuviosul Ioan şi mare folos sufletesc primeam de la dînsul.

Odată eram tulburat şi îngreuiat de gînduri sataniceşti, pe care mărturisindu-le cuviosului, îndată am dobîndit uşurare cu sfintele lui rugăciuni şi s-a întors pacea în inima mea. Aceasta singur a spus-o Chiril monahul. Acesta este Chiril acela care a fost trimis de Cuviosul Ioan în lavra Suchiei, cu cărţi la Cuviosul Chiriac pustnicul, precum se scrie în viaţa lui.

Odată, şezînd Chiriac lîngă fereastra chiliei Cuviosului Ioan, a venit un om cu numele de Gheorghe, aducînd pe fiul său muncit de diavol pe care, punîndu-l lîngă fereastră, omul s-a dus. Iar pruncul plîngînd, l-a cunoscut pe el Sfîntul Ioan că are duh necurat. Deci, făcîndu-i-se milă de dînsul, a făcut rugăciune şi l-a uns pe el cu untdelemn sfinţit şi îndată a ieşit din copil duhul cel necurat şi s-a făcut sănătos din ceasul acela. Iar ava Evstatie, bărbatul cel credincios şi binecuvîntat, care, după Serghie, a primit peştera Cuviosului Sava, spunea aceasta: „A năvălit odinioară, zicea el, asupra mea duhul hulii şi mă tulburau foarte gîndurile rele asupra lui Dumnezeu şi asupra celor dumnezeieşti şi eram foarte mîhnit. Apoi am venit la fericitul Ioan Tăcutul şi, spunîndu-i nevoia mea, căutam ajutor de la sfintele lui rugăciuni. Iar el, sculîndu-se, s-a rugat pentru mine lui Dumnezeu. Apoi a zis către mine: „Bine este cuvîntat Dumnezeu, că de acum nu se va mai apropia de tine gîndul hulii”. Şi aşa a fost precum mi-a zis bătrînul, că dintr-acea vreme n-am mai simţit în mine gîndul hulii niciodată”.

O femeie de neam din Capadochia, cu numele Raina, diaconiţă la sfînta biserică din Constantinopol, a venit la Ierusalim, avînd cu sine pe nepotul său, care era în dregătorie. Acesta, în adevăr, era bărbat cu fapte bune, dar nu se unea cu sfînta sobornicească Biserică, de vreme ce se ţinea de credinţa cea rea a lui Sevir. Iar acea binecredincioasă diaconiţă punea multă sîrguinţă ca să-l întoarcă pe el către buna credinţă şi să-l unească cu Sfînta Biserică. Pentru aceea pe fiecare din sfinţi îi ruga să se roage lui Dumnezeu pentru dînsul. Deci, auzind de Sfîntul Ioan, a dorit ca şi acestuia să i se închine. Dacă s-a înştiinţat că nu intră în lavră parte femeiască, a chemat pe Teodor, ucenicul lui Ioan, şi l-a rugat ca să ia pe omul care a venit cu ea şi să-l ducă la sfîntul bătrîn, pentru că credea căci cu rugăciunile lui va întoarce Dumnezeu inima cea împietrită a acelui rău credincios şi-l va face vrednic împărtăşirii cu soborniceasca Biserică. Deci, luînd Teodor pe bărbatul cel întunecat cu eresul, a venit cu dînsul la bătrîn şi s-a închinat după obicei. Iar cînd a zis ucenicul „Binecuvîntează-ne pe noi, părinte!” bătrînul a zis ucenicului: „Pe tine te binecuvintez, iar acesta care a venit cu tine nu este binecuvîntat”. Iar ucenicul a zis: „Nu aşa părinte, ci pe amîndoi să ne binecuvîntezi”. Răspuns-a bătrînul: „Cu adevărat pe celălalt nu-l voi binecuvînta, pînă cînd nu se va lepăda de cugetarea cea rea ereticească şi va făgădui că se va uni cu Biserica cea sobornicească”. Acestea auzind cel răucredincios, s-a mirat de darul bătrînului cel mai înainte-văzător şi prin acea minune schimbîndu-se, a făgăduit cu adevărat că se va împărtăşi cu cei dreptcredincioşi. Atunci l-a binecuvîntat pe el bătrînul şi cu învăţăturile sale cele de Dumnezeu insuflate, luînd din inima lui toată îndoiala, l-a împărtăşit cu preacuratele Taine; şi aşa, făcîndu-l dreptcredincios, l-a liberat cu pace.

De aceasta înştiinţîndu-se binecredincioasa diaconiţă Raina, mai multă dorinţă avea să vadă cu ochii săi pe sfîntul bătrîn şi s-a gîndit să se îmbrace în haine bărbăteşti şi să vină la dînsul în lavră, ca să-şi mărturisească gîndurile sale. Iar bătrînul, înştiinţîndu-se prin înger de acel gînd al ei, a trimis la dînsa, zicînd: „Să ştii că deşi vei veni la mine precum ai gîndit, însă nu mă vei vedea; deci nu te osteni şi rămîi la locul unde eşti acum, căci eu mă voi arăta ţie în vis şi voi asculta cele ce vrei să-mi spui şi îţi voi spune şi eu cele ce-mi va da Dumnezeu a-ţi grăi”. Iar diaconiţa, auzind acestea, s-a înspăimîntat de vederea mai înainte a Cuviosului Ioan, căci de departe vedea gîndurile omeneşti şi a petrecut la un loc, aşteptînd arătarea lui.

Într-o noapte, dormind, i s-a arătat cuviosul în vis, zicînd: „Iată Dumnezeu m-a trimis la tine; spune-mi ce voieşti?” Iar ea a mărturisit gîndurile sale şi a primit de la dînsul vindecarea ce dorea. Şi învăţînd-o cuviosul, s-a făcut nevăzut; iar femeia, deşteptîndu-se din somn, a dat mulţumire lui Dumnezeu.

Locul unde era chilia cuviosului era pietros şi uscat şi nu era cu putinţă a creşte acolo nici copaci, nici buruieni, pentru asprimea locului, care nu avea nici o umezeală. Iar cuviosul, luînd odată o sămînţă de smochin, a zis către ucenicii săi, Teodor şi Ioan: „Ascultaţi-mă pe mine, fiilor. De va da Dumnezeu dar acestei seminţe, ca să crească pe această piatră vîrtoasă şi va odrăsli stîlpări şi va face roade, apoi să ştiţi că-mi va dărui Dumnezeu loc de odihnă în împărăţia cerului!” Acestea zicînd, a semănat sămînţa aceea pe piatră, aproape de chilia sa. Iar Dumnezeu care a odrăslit toiagul lui Aaron cel uscat, El a dat umezeală şi pietrei celei vîrtoase şi seminţei de smochin răsădite, ca să arate ce dar are de la El credincioasa Lui slugă. Deci, odrăslind smochinul din piatră şi crescînd cîte puţin, a ajuns pînă la acoperişul chiliei, apoi toată chilia a acoperit-o cu ramurile sale. Şi după o vreme a adus şi roadă, trei smochine, pe care, luîndu-le bătrînul, cu lacrimi a mulţumit lui Dumnezeu şi, sărutîndu-le, le-a mîncat împreună cu ucenicii. Apoi, după ce a mîncat smochinele acelea, a început a se pregăti de moarte, fiind acum întru adînci bătrîneţi. El vieţuind toţi anii vieţii sale o sută patru, a adormit întru Domnul, Mîntuitorul nostru, Căruia I se cuvine slavă în veci. Amin.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Teodul.

Tot în această zi, pomenirea Sfîntului sfinţitului Mucenic Teodor, arhiepiscopul Alexandriei.

Sfînta Muceniţă Varvara

Adaugat la decembrie 17, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

decembrie 17, 2025

În vremea împărăţiei lui Maximian păgînul, împărat al Romei, era în părţile răsăritului un oarecare om de neam bun, bogat şi slăvit, cu numele de Dioscor, cu obicei şi cu credinţă de elin, care vieţuia în Iliopoli. Acela avea o fiică, anume Varvara, pe care o păzea ca lumina ochilor, pentru că nu avea alt fiu, decît numai pe ea şi care, cu vîrsta, s-a făcut foarte frumoasă la faţă, încît nu era nici o fecioară care să-i semene cu frumuseţea, în toate hotarele acelea. Din această pricină, tatăl său a zidit un turn înalt, cu mare meşteşug, iar pe turnul acela a făcut case frumoase şi în ele a închis pe fiica sa, Varvara, rînduindu-i acolo femei purtătoare de grijă şi slujnice, fiindcă murise mama ei. Aceasta a făcut-o pentru ca să nu fie văzută frumuseţea fiicei sale de către poporul cel simplu şi de neamul de jos, căci socotea că nu sînt vrednici ochii unor asemenea oameni, a vedea faţa cea prea frumoasă a fiicei sale.

Deci vieţuind fecioara întru acele palate înalte de pe turnul acela, se mîngîia privind de sus la zidirea lui Dumnezeu cea dintru înălţime, ca şi la cea de jos, la lumina cerului şi la frumuseţea pămîntului. Odată privind spre cer şi luînd seama la strălucirea soarelui, la alergarea lunii şi la frumuseţea stelelor, a zis către păzitoarele care petreceau împreună cu dînsa şi către slujnice: „Cine le-a făcut pe acestea?”. Aşijderea, căutînd şi la frumuseţea cea de pe pămînt, la verdeaţa cîmpului, la pomi, la grădini, la munţi şi la ape, întreba: „A cui mînă a zidit toate acestea?”, iar cele ce-i stăteau înainte i-au zis: „Toate acestea le-au zidit zeii”. Apoi fecioara a întrebat: „Care zei?”. Răspuns-au ei slujnicele: „Zeii aceia pe care îi cinsteşte tatăl tău şi-i ţine pe ei în palatul său, care sînt de aur, de argint, de lemn şi se închină lor; acei zei au zidit toate acestea cîte le vedeţi cu ochii”, dar fecioara auzind aceste cuvinte ale lor, se îndoia şi zicea în sine: „Zeii pe care îi cinsteşte tatăl meu sînt făcuţi de mîini omeneşti. Pe cei de aur şi de argint i-au făcut zlătarul (argintarul) şi pe cei de piatră i-a făcut pietrarul, iar pe cei din lemn i-a cioplit teslarul. Deci, cum acei zei făcuţi au putut zidi această luminată înălţime cerească şi o frumuseţe ca aceasta pămîntească, neputînd ei singuri nici umbla cu picioarele, nici lucra cu mîinile?”

Astfel, cugetînd întru sine, ea căuta adeseori spre cer, ziua şi noaptea, şi din zidiri se sîrguia a cunoaşte pe Ziditorul. Odată ea privind mult la cer şi fiind cuprinsă de o mare dorinţă ca să ştie cine a făcut acea înălţime cu bunăcuviinţă şi acea lăţime şi strălucire a cerului, deodată a strălucit în inima ei lumina dumnezeiescului dar şi i-a deschis ochii minţii, pentru cunoştinţa nevăzutului, neştiutului şi neajunsului Dumnezeu, care, cu înţelepciune a zidit cerul şi pămîntul. Şi zicea întru sine: „Un Dumnezeu ca acela trebuie să fie pe care nu l-a zidit nici o mînă omenească. Acela singur este făcător şi pe toate cu mîna Sa le zideşte. Unul trebuie să fie cel ce a întins lăţimea cerului, a întemeiat greutatea pămîntului şi străluceşte din înălţime toată lumea cu razele soarelui, cu strălucirea lunii şi cu lumina stelelor, iar jos înfrumuseţează pămîntul cu copacii şi cu felurite flori şi-l adapă pe el cu rîuri şi cu izvoare de apă. Un Dumnezeu ca acela trebuie să fie, care pe toate le ţine, pe toate le cîrmuieşte, pe toate le viază şi pentru toţi mai înainte poartă de grijă”.

Aşa învăţa fecioara Varvara, a cunoaşte pe Făcătorul din făpturi, încît se împlineau asupra ei cuvintele lui David: „Cugetat-am la toate lucrurile tale, la faptele mîinilor tale am gîndit”. Cu acea învăţătură s-a aprins în inima ei focul dragostei celei dumnezeieşti şi a ars sufletul ei cu văpaia doririi lui Dumnezeu, încît nu avea odihnă ziua şi noaptea; numai la acestea într-una cugeta şi de aceasta întruna dorea ca să ştie cu adeverire pe Dumnezeu şi Ziditorul a toate.

Şi nu putea avea învăţători pe nimeni din oameni, care să-i descopere tainele sfintei credinţe şi s-o povăţuiască la calea mîntuirii, pentru că nu era cu putinţă nimănui a veni la dînsa, afară de slujnicele cele orînduite, căci Dioscor, tatăl ei, avea pentru dînsa mare pază. Însă singur Duhul Sfînt, învăţătorul cel preaînţelept şi povăţuitor, o învăţa pe dînsa dinăuntru nevăzut, cu tainica insuflare a darului Său şi lucra în mintea ei cunoştinţa adevărului. Fecioara era pe acel turn ca o pasăre deosebită, la cele de sus cugetînd, iar nu la cele de jos, pentru că nu se lipea inima ei de nimic din cele pămînteşti: nu iubea aurul, nici mărgăritarele cele de mult preţ, nici pietrele cele scumpe, nici podoaba hainelor, nici alte podoabe fecioreşti, nici de nuntă nu gîndea vreodată; ci numai spre Unul Dumnezeu avîndu-şi tot cugetul său, s-a robit cu dragoste Lui.

Venind vremea fecioarei ca să fie logodită cu bărbat, mulţi tineri bogaţi, de neam mare şi slăviţi, auzind de frumuseţea ei cea minunată, rugau pe Dioscor ca să binevoiască a le da pe fiica lui în căsătorie. Atunci s-a suit Dioscor în turnul acela la Varvara şi a început a-i grăi despre nuntă şi a-i spune despre tinerii cei frumoşi care caută a o avea pe dînsa mireasă; deci cu care dintre dînşii ar vrea a se logodi? Fecioara Varvara, cea plină de înţelepciune, auzind de la tatăl său asemenea cuvinte, s-a roşit la faţă ruşinîndu-se nu numai a auzi, ci şi a gîndi la nuntă; şi în tot chipul s-a lepădat de dînsa, neînvoindu-se cu sfatul tatălui său, pentru că mare pagubă îşi socotea ei aceasta, adică a-şi vesteji floarea curăţiei sale şi a-şi pierde mărgăritarul cel fără de preţ al fecioriei. Apoi mult sfătuind-o pe dînsa tatăl său, ca să se înduplece voii lui, ea i-a grăit multe cuvinte împotrivă şi la sfîrşit i-a zis: „Dacă îmi vei grăi mai mult despre aceasta, tată, şi mă vei sili către logodire, apoi aceasta voi face: nu te voi mai numi tată şi eu singură mă voi omorî şi te vei lipsi de fiica ta”. Acestea auzindu-le, Dioscor s-a spăimîntat şi s-a dus de la dînsa, neîndrăznind mai mult a-i vorbi. Pe lîngă acestea, cugeta că mai bine va fi cu sfaturi bune decît cu sila a o logodi cu cineva şi nădăjduia ca, după o vreme oarecare, singură îşi va da seama şi va voi a se mărita.

După aceasta s-a gîndit să se ducă într-o cale depărtată pentru oarecare trebuinţă, socotind că fără dînsul Varvara se va mîhni şi, cînd se va întoarce, mai cu înlesnire se va îndupleca a-i asculta sfatul şi porunca lui. Deci, plecînd Dioscor în cale a poruncit ispravnicului casei, ca să zidească o baie cu multă cheltuială şi cu meşteşug iscusit, lîngă scăldătoarea care era în grădina lui; iar la baie a poruncit ca să fie două ferestre într-un perete, ce era dinspre miazăzi. Apoi a poruncit ispravnicilor săi să o lase liberă pe Varvara, ca să se pogoare din turn şi să umble oriunde va voi şi să facă orice-i va plăcea. Se gîndea Dioscor astfel, că fiica lui, vorbind cu mai mulţi oameni şi văzînd multe fecioare logodindu-se şi măritîndu-se, va voi şi ea a se mărita cu un bărbat.

După plecarea lui Dioscor în cale depărtată, fecioara Varvara, avînd libertate a intra şi a ieşi din casa sa şi putînd, fără oprire, a avea vorbă cu oricine ar voi, s-a împrietenit cu nişte fecioare creştine şi auzind de la dînsele despre numele lui Iisus Hristos, îndată s-a bucurat cu duhul de numele acela. Apoi a dorit să ştie de la dînsele despre Domnul, mai cu amănuntul, iar acelea îi spuseră ei toate cele despre Hristos, despre Dumnezeirea Lui cea negrăită, despre întruparea din Preacurata Fecioara Maria, despre patima Lui cea de bunăvoie şi învierea, despre judecata ce are să fie şi despre veşnica muncă a închinătorilor de idoli; după aceea despre bucuria cea nesfîrşită a creştinilor celor credincioşi întru împărăţia cerurilor.

Acestea toate ascultîndu-le, Varvara se îndulcea cu inima, ardea cu dragostea către Hristos şi dorea botezul. Apoi s-a întîmplat în vremea aceea că a venit acolo un preot din Alexandria în chip neguţătoresc, despre care înştiinţîndu-se Varvara, l-a chemat la ea şi a învăţat de la dînsul, în taină, cunoştinţa Ziditorului tuturor şi Atotţiitorului Dumnezeu, cum şi credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos, pe care demult o dorea cu mare rîvnă. Spunîndu-i preotul toate tainele sfintei credinţe, a botezat-o pe ea în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh şi, învăţînd-o pe dînsa mult, s-a dus într-ale sale. Iar Sfînta Varvara, luminată fiind cu botezul, mai mult s-a aprins cu dragostea lui Dumnezeu şi se îndeletnicea în post şi în rugăciuni, ziua şi noaptea, slujind Domnului său, căruia i s-a făcut mireasă, logodindu-şi fecioria sa Lui, ca să o păzească neîntinată.

În acea vreme se zidea baia, pe care o poruncise tatăl său cînd plecase în cale; deci a ieşit odată Sfînta Varvara din turnul său, ca să vadă cum se zideşte baia aceea şi văzînd numai două ferestre la baie, a zis către lucrători: „Pentru ce aţi făcut numai două ferestre? Au nu este mai bine a fi cu trei, ca şi peretele să fie mai frumos şi baia mai luminoasă?” Meşterii au răspuns: „Aşa ne-a poruncit nouă tatăl tău, ca numai două ferestre să facem dinspre miazăzi”. Iar Sfînta Varvara stăruia, poruncindu-le să facă şi a treia fereastră în numele Sfintei Treimi. Dar, pentru că meşterii nu voiau să facă aceasta, temîndu-se de tatăl ei, ea le-a zis: „Eu vă voi apăra de tatăl meu şi voi răspunde pentru voi; faceţi precum vă poruncesc”. Şi au făcut a treia fereastră la baie, precum le-a poruncit lor. Deci era acolo o scăldătoare (precum s-a zis) lîngă care se zidea baia; acea scăldătoare era îngrădită cu pietre de marmură cioplite. Acolo la scăldătoare venind Sfînta Varvara şi uitîndu-se către răsărit, a însemnat cu degetul pe o marmură chipul Sfintei Cruci, care s-a şi închipuit pe piatră cu degetul cel sfînt al curatei fecioare, ca şi cum s-ar fi săpat cu fierul. Ba încă lîngă aceeaşi baie chiar urmele cinstitelor ei picioare fecioreşti s-au închipuit asemenea pe piatră; apoi din urmele acelea a curs apă şi multe vindecări se făceau acolo, celor ce veneau cu credinţă. Pentru că toate acelea, adică baia cea cu trei ferestre, care era făcută în chipul Sfintei Treimi şi piatra cea de marmură de lîngă scăldătoare, care era cu închipuirea Crucii, cum şi urmele picioarelor Sfintei Varvara au rămas întregi pînă în vremea fericitului Simeon Metafrast, care, după Ioan Damaschin, a scris pătimirea Sfintei Varvara. Acela grăieşte în istoria sa astfel: „Pînă în ziua de astăzi se găseşte scăldătoarea aceea, vindecînd tot felul de boli în poporul cel iubitor de Hristos, pe care dacă ar fi voit cineva a o asemăna cu curgerile Iordanului, sau cu izvorul Siloamului, sau cu scăldătoarea oilor, nu ar fi greşit de la adevăr; pentru că şi prin aceea, multe minuni lucrează puterea lui Hristos”.

Altădată, preumblîndu-se Sfînta Varvara prin palaturile tatălui său, a văzut zeii, idolii cei fără de suflet, stînd la loc cinstit şi a oftat greu pentru pierderea sufletelor omeneşti, celor ce slujesc idolilor. Apoi a scuipat în faţa idolilor zicînd: „Asemenea vouă să fie toţi cei ce vi se închină şi toţi cei ce cer ajutor de la voi, care sînteţi fără suflet”. Acestea zicînd, s-a suit în turnul său şi se sîrguia în rugăciunile sale cele obişnuite şi în posturi, toată mintea sa îndreptînd-o spre gîndirea de Dumnezeu.

După aceasta s-a întors şi Dioscor, tatăl ei, din calea sa şi luînd seama celor ce se lucrase în casa lui, s-a apropiat şi de baia aceea ce se zidise din nou şi văzînd trei ferestre în perete, a început cu mînie a cîrti asupra slugilor şi a meşterilor, pentru că au călcat porunca lui şi n-au făcut numai două ferestre, ci au făcut trei. Iar ei au răspuns: „Nu cu voia noastră am făcut, ci cu a fiicei tale, Varvara, pentru că ea ne-a poruncit nouă să facem trei ferestre, deşi noi n-am vrut”. Deci, îndată chemînd Dioscor pe Sfînta Varvara, a întrebat-o: „Pentru ce ai poruncit ca să se facă la baie a treia fereastră?” Iar ea a răspuns: „Mai bine este să fie trei decît două, căci tu, părintele meu ai poruncit să se facă două ferestre în chipul precum mi se pare – a doi luminători cereşti, al soarelui şi al lunii, ca să lumineze baia, iar eu am poruncit ca să se facă şi a treia în chipul luminii celei întreite, pentru că trei sînt ferestrele luminii celei neapropiate, celei negrăite, celei neapuse şi celei neînserate, care luminează pe tot omul ce vine în lume”.

Tatăl ei, tulburîndu-se de cuvintele cele noi ale fiicei sale şi cu adevărat minunate, dar neînţelese de el, a luat-o de-o parte şi stînd lîngă baie, unde era Crucea cea închipuită pe piatră cu degetul Sfintei Varvara şi pe care Dioscor încă nu o văzuse, o întrebă pe sfîntă: „În ce chip lumina cea cu trei ferestre luminează pe tot omul, precum ai zis?” Sfînta a grăit: „Ia aminte, părintele meu, şi înţelege cele ce-ţi voi spune: Trei ipostasuri ale unui Dumnezeu în Treime, care vieţuieşte întru lumina cea neapropiată, luminează şi viază toată zidirea: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt; pentru aceea am poruncit să facă trei ferestre la baie, ca aceasta una – arătînd cu degetul – să închipuiască pe Tatăl, cealaltă, pe Fiul, a treia pe Duhul Sfînt, ca şi zidirile să preamărească numele Preasfintei Treimi”. Apoi a arătat cu degetul către Crucea cea închipuită pe marmură şi a zis: „Şi am închipuit aici şi semnul Fiului lui Dumnezeu Care cu bunăvoinţa Tatălui şi cu lucrarea Duhului Sfînt, pentru mîntuirea omenească s-a întrupat din curata Fecioară şi a pătimit de bunăvoie pe o Cruce ca aceasta, precum îi vezi închipuirea; pentru aceea am închipuit aicea semnul Crucii, ca puterea ei să izgonească de aici toată puterea diavolească”.

Acestea grăind, prea înţeleapta fecioară către tatăl său cel împietrit cu inima, despre Sfînta Treime, despre întruparea şi patima lui Hristos, despre puterea Crucii şi despre celelalte taine ale sfintei credinţe, l-a pornit spre mare mînie.

Îndrăcindu-se Dioscor de iuţime şi de mînie şi uitînd dragostea cea firească, a scos sabia şi a vrut să lovească pe fiica sa. Ea de frică a fugit, iar Dioscor o alerga ca lupul pe oaie, avînd sabia în mîna sa. Apoi, ajungînd pe mieluşeaua lui Hristos cea fără prihană, s-a întîmplat în acel loc un munte de piatră, care era ca un perete şi, neavînd sfînta unde să fugă de mîinile şi de sabia tatălui său sau mai bine a muncitorului său, avînd scăpare numai pe Dumnezeu, către care ridicîndu-şi ochii cei sufleteşti şi cei trupeşti, ceru de la El ajutor şi apărare. Şi n-a zăbovit Cel Preaînalt, auzind pe roaba sa. Ci degrabă întîmpinînd-o cu ajutorul Său, a făcut de s-a despicat în două înaintea ei muntele cel de piatră, precum odinioară înaintea Sfintei Muceniţe Tecla, care fugea de mîinile celor fără de ruşine. Deci, despicîndu-se piatra, Sfînta fecioară Varvara a fugit în despicătura aceea şi îndată s-a închis piatra la loc după dînsa, dînd sfintei cale slobodă ca să se suie în vîrful muntelui, unde s-a ascuns într-o peşteră de piatră. Iar Dioscor cel mai împietrit decît piatra, nevăzînd înainte pe fiica sa care fugea, se mira cum s-a ascuns de ochii lui căutînd-o cu sîrguinţă multă vreme. Deci, înconjurînd muntele acela şi căutînd pe Varvara a văzut doi păstori pe munte, păscîndu-şi oile lor, care o văzuseră pe Sfînta Varvara fugind la munte şi ascunzîndu-se în peşteră. Suindu-se la dînşii, Dioscor i-a întrebat: „N-aţi văzut pe fiica mea ascunzîndu-se pe aici?” Unul din păstori, fiind milostiv şi văzînd pe Dioscor plin de mînie, vrînd să tăinuiască pe fecioara cea nevinovată, a zis: „N-am văzut-o”. Dar celălalt, tăcînd, a arătat cu degetul locul unde se ascunsese sfînta. A alergat Dioscor acolo degrabă, iar pe ciobanul care a arătat pe sfîntă cu degetul, l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu chiar în locul acela, pentru că el însuşi se transformă în stîlp de piatră, iar oile lui în lăcuste.

Dioscor, aflînd pe fiica sa în peşteră, a apucat-o şi a început a o bate fără milă şi, trîntind-o la pămînt, o călcă cu picioarele; apoi, apucînd-o de păr, o trăgea către casa sa pe calea aspră. După aceea a închis-o într-o casă mică şi întunecoasă, încuind uşile şi ferestrele şi, pecetluindu-le cu pecete, a pus strajă şi o chinuia pe dînsa cu foame şi cu sete. După aceasta s-a dus la ighemonul locului aceluia, cu numele Marţian şi i-a spus toate cele despre fiică-sa, că se leapădă de zeii lor şi crede Celui răstignit. Deci a rugat pe ighemon ca, prin îngrozire de munci, să o înduplece la credinţa cea părintească. Apoi, scoţînd-o de la închisoare, a adus-o şi a dat-o în mîinile ighemonului, zicînd: „Eu mă lepăd de dînsa de vreme ce şi ea s-a lepădat de zeii mei şi dacă nu se va întoarce iarăşi către dînşii şi nu se va închina lor împreună cu mine, apoi ea să nu-mi mai fie fiică şi eu să nu-i fiu tată; iar tu, stăpînitorule ighemoane, munceşte-o pe dînsa precum voieşte stăpînirea ta”. Ighemonul, văzînd frumuseţea cea rară a fecioarei, s-a minunat de cuviinţa ei şi a început a grăi către dînsa cu blîndeţe, cuvinte bune, lăudînd frumuseţea ei şi neamul cel bun şi o sfătuia să nu se lepede de legile cele vechi părinteşti şi să nu fie potrivnică voii tatălui său, ci să se închine zeilor şi întru toate să asculte pe tatăl său, ca una ce are să fie moştenitoarea tuturor averilor lui.

Sfînta fecioară Varvara, cu prea înţelepte şi blînde cuvinte mustrînd deşertăciunea zeilor celor fără de suflet, mărturisea şi preamărea numele lui Iisus Hristos şi se lepădă de toate deşertăciunile pămînteşti, de bogăţii şi de mîngîierile lumeşti, dorind pe cele cereşti. Iar ighemonul o sfătuia pe dînsa să nu necinstească neamul său şi să nu-şi piardă floarea cea prea frumoasă a tinereţilor sale. Apoi, mai pe urmă, a zis: „O! frumoasă fecioară, fie-ţi milă singură de tine şi te sîrguieşte cu osîrdie împreună cu noi, să aduci jertfă zeilor, pentru că mi-e milă de tine şi voiesc a te cruţa, fiindu-mi jale a da la munci şi la răni o aşa frumuseţe. Iar de nu mă vei asculta şi vei petrece nesupusă nouă, apoi mă vei sili pe mine, chiar nevrînd, să te chinuiesc cumplit”. Iar Sfînta fecioară Varvara i-a răspuns: „Eu pururea aduc jertfă de laudă Dumnezeului meu şi însumi voiesc a-I fi Lui jertfă; pentru că Acela unul este Dumnezeul nostru adevărat, Care a zidit cerul şi pămîntul şi toate cele ce sînt într-însele; iar zeii tăi nimic nu sînt şi nimic n-au zidit, fiind fără de suflet şi nelucrători. Căci pe aceia singuri îi zidesc mîinile omeneşti, precum zice proorocul lui Dumnezeu: Idolii păgînilor sînt argint şi aur, lucruri de mîini omeneşti. Şi toţi zeii păgînilor sînt diavoli, iar Domnul cerurile a făcut. Aceste cuvinte prooroceşti eu le ascult şi cred într-unul Dumnezeu care este făcător a toate; iar pentru zeii voştri aceasta mărturisesc, că sînt deşerţi şi deşartă este nădejdea voastră într-înşii”.

După ce sfînta a grăit aceste cuvinte, ighemonul s-a mîniat şi îndată a poruncit să o dezbrace, pentru care această chinuire era mai grea decît rănile cele grele, căci a pus-o să stea goală înaintea multor bărbaţi, care fără ruşine priveau spre goliciunea curatului ei trup fecioresc. Apoi muncitorul a poruncit să o întindă pe pămînt şi cu vine de bou să o bată tare, mult timp, încît s-a roşit pămîntul cu sîngele ei. Şi încetînd muncitorii a o mai bate, după porunca ighemonului, a frecat rănile ei cu zdrenţe şi cu ţesături de păr, adăugînd dureri la dureri. Însă toate chinurile acelea care năvăleau mai repede decît vîntul şi decît viforul, asupra neputinciosului ei trup fecioresc, n-au clătinat pe Sfînta muceniţă Varvara, cea tare în credinţă, pentru că era întemeiată pe piatra Hristos, Domnul său, prin care răbda acele dureri amare.

După aceasta, ighemonul a poruncit să o bage în temniţă, pînă cînd va socoti cu ce fel de munci mai cumplite s-o muncească. Deci fiind abia vie de rănile cele multe, Sfînta Varvara se ruga în temniţă cu lacrimi lui Hristos Domnul, iubitul său mire, ca să n-o lase pătimind acele dureri cumplite şi grăia împreună cu David: Nu mă lăsa pe mine, Doamne Dumnezeul meu, nu te depărta de la mine. Ia aminte spre ajutorul meu. Aşa rugîndu-se ea şi fiind miezul nopţii, a strălucit o lumină mare, iar sfînta a simţit în inima sa o spaimă şi o bucurie pentru că se apropia Mirele ei cel nestricăcios, vrînd a cerceta pe mireasa sa. Apoi Însuşi împăratul măririi S-a arătat întru slava negrăită, pe care văzîndu-l sfînta, o! cît s-a bucurat cu duhul şi s-a îndulcit cu inima! Căutînd Domnul spre ea cu ochii blînzi, a zis cu dulcile Sale buze: „Îndrăzneşte, mireasa Mea şi nu te teme. Eu sînt cu tine şi privind la nevoinţa ta, uşurînd durerile tale, pregătindu-ţi pentru acesta răsplătirea veşnică în cămara Mea cea cerească; deci rabdă pînă la sfîrşt, ca degrab să te îndulceşti de veşnicile bunătăţi, întru împărăţia Mea”. Nişte cuvinte ca acestea grăind către dînsa Hristos Domnul, Sfînta Varvara se topea ca ceara de focul dumnezeiescului dor şi ca un rîu se revărsa cu dragostea către El. Aşa a mîngîiat-o Iisus cel prea dulce şi cu dragostea Sa a îndulcit pe iubita Sa, mireasa Varvara şi a vindecat-o de răni, încît nici urmă nu se mai cunoştea pe trupul ei. Apoi s-a dus de la faţa ei, lăsîndu-i o nespusă veselie duhovnicească. Şi era sfînta Varvara în temniţă ca şi în cer cu îngereasca dragoste aprinzîndu-se către Dumnezeu şi mărindu-L cu inima şi cu gura, dînd mulţumire Domnului că n-a trecut-o cu vederea, ci a cercetat pe roaba Sa, care pătimeşte pentru numele Lui.

Era acolo o femeie credincioasă şi temătoare de Dumnezeu, cu numele Iuliana, care, de cînd a fost prinsă Sfînta Varvara, o urmărea de departe şi privea la pătimirile ei. Iar cînd sfînta a fost aruncată în temniţă, şedea la fereastra temniţei, minunîndu-se cum acea fecioară tînără, în floarea tinereţilor şi a frumuseţii sale, a trecut cu vederea pe tatăl său şi pe tot neamul său, bogăţiile şi toate bunătăţile, frumuseţile lumii acesteia şi încă şi sufletul său nu şi-l cruţă pentru Hristos, ci cu osîrdie îl jertfeşte pentru El. Apoi văzînd că a vindecat Hristos de răni pe Sfînta Varvara, a dorit ca şi ea să pătimească pentru Dînsul şi a început a se pregăti pentru nevoinţe, rugînd pe Iisus Hristos începătorul de nevoinţe, ca să-i dea şi ei răbdare pentru munci.

Deci, făcîndu-se ziuă, au scos pe Sfînta Varvara din temniţă şi au dus-o la necuratul divan, spre a doua întrebare, iar Iuliana îi urma ei de departe. Sfînta Varvara, stînd înaintea divanului, a ighemonului şi a celor ce erau împreună cu dînsul, aceştia au văzut pe fecioară sănătoasă, cu faţa luminată şi mai frumoasă decît întîi, iar pe trup fără nici o rană din cele ce avusese şi s-au mirat. Apoi ighemonul a zis către dînsa: „Oare, vezi, o! fecioară, cîtă purtare de grijă au zeii noştri pentru tine? Iar pe tine, care ieri erai cumplit rănită, acum te-au vindecat şi, fiind slăbită de dureri acum eşti sănătoasă. Deci fii şi tu mulţumitoare spre o facere de bine ca aceasta şi, închinîndu-te lor, adu-le jertfă”.

Sfînta a răspuns: „Ce grăieşti, ighemoane? Oare zeii tăi m-ar fi vindecat? Ei, fiind orbi, muţi şi neavînd nici o simţire, ei, care nu pot să dea orbilor vedere, muţilor grăire, surzilor auz, şchiopilor umblare, bolnavilor vindecare, nici pe morţi să-i învieze? Cum au putut aceia a mă vindeca şi pentru ce să mă închin lor? Pe mine m-a vindecat Iisus Hristos, Domnul Dumnezeul meu, care tămăduieşte toate durerile, iar morţilor le dă viaţă. Aceluia eu cu mulţumire mă închin şi singură însămi mă aduc Lui jertfă, pe care tu cu ochii tăi cei necuraţi, orbit fiind cu mintea, nu poţi a-L vedea, că nu eşti vrednic”.

Aceste cuvinte ale sfintei muceniţe au pornit pe ighemon spre mînie şi a poruncit să spînzure pe muceniţă pe lemn şi să-i strujească trupul cu unghii de fier, apoi să ardă coastele ei cu făclii aprinse. Şi pe toate acestea le răbda Sfînta Varvara cu vitejie, ba încă şi cu ciocanul a fost bătută în cap. Cîte a răbdat acea fecioară fiind vie, n-ar fi răbdat nici un bărbat, oricît de tare, de n-ar fi întărit puterea lui Dumnezeu, nevăzut, pe mieluşeaua Lui.

În mijlocul poporului, care privea la muncile Sfintei Varvara, sta nu departe Iuliana, cea mai sus pomenită; aceea, privind la pătimirea Sfintei Varvara, plîngea şi nu putea a se opri din lacrimi. Apoi, umplîndu-se de rîvnă, a ridicat glas din popor şi a început a ocărî tirania cea fără de omenie a nemilostivului ighemon şi a huli pe zeii lor cei păgîneşti. Îndată însă a fost prinsă şi, fiind întrebată despre credinţă, a mărturisit că e creştină; pentru aceea a poruncit ighemonul să o chinuiască şi pe dînsa, ca şi pe Sfînta Varvara. Deci a fost spînzurată împreună cu Sfînta Varvara şi strujită cu piepteni de fier. Iar Sfînta Mare Muceniţă Varvara, spînzurată în acele munci, şi-a ridicat ochii către Dumnezeu şi a zis: „Dumnezeule, Cel ce cerci inimile omeneşti, Tu ştii că dorindu-Te pe Tine şi poruncile Tale cele sfinte iubindu-le, cu totul m-am adus Ţie şi dreptei Tale celei Atotputernice m-am încredinţat. Deci tu, Doamne, nu mă lăsa, ci cu milostivire caută asupra mea şi asupra Iulianei, care pătimeşte împreună cu mine; întăreşte-ne pe amîndouă şi ne împuterniceşte, ca să săvîrşim bunăvoinţa ce ne stă înainte, pentru că duhul este osîrduitor, iar trupul neputincios”.

Aşa rugîndu-se sfînta, li s-a dat lor nevăzut ajutor din înălţime, spre răbdare cu bărbăţie. După aceasta, tiranul a poruncit să le taie sînurile la amîndouă, apoi înmulţindu-se durerile cele grele, Sfînta Varvara, ridicîndu-şi iarăşi ochii spre doctorul şi vindecătorul său, a strigat: „Nu întoarce faţa Ta de la noi, Hristoase, şi duhul Tău cel sfînt nu-l lua de la noi; dă-ne, Doamne, bucuria mîntuirii şi cu Duh stăpînilor ne întăreşte, întru dragostea Ta”.

După nişte munci ca acestea, ighemonul a poruncit ca pe Sfînta Iuliana să o bage în temniţă, iar pe Sfînta Varvara, spre mai marea ei ruşine, să o poarte goală, spre batjocură, prin toată cetatea, îmbrîncind-o şi bătînd-o. Sfînta fecioară Varvara cu ruşine acoperindu-se ca şi cu o haină, a strigat către iubitul său mire Hristos Domnul, zicînd: „Cela ce îmbraci cerul cu nori şi acoperi pămîntul cu negură, ca cu nişte scutece, Tu însuţi o! Împărate, acoperă goliciunea mea şi fă ca să nu fie văzute mădularele mele de ochii păgînilor, ca nu pînă în sfîrşit să fie de rîs roaba Ta”. Şi îndată Domnul Hristos, Care împreună cu Sfinţii Săi îngeri privea de sus la nevoinţele roabei Sale, a grăbit spre ajutorul ei şi a trimis către dînsa un înger strălucit, cu haina în chipul luminii ca să acopere goliciunea ei. Astfel, fiind acoperită Sfînta Varvara, nu mai puteau ochii păgînilor să vadă mădularele ei cele goale şi au întors-o către muncitor. După dînsa a fost dusă Sfînta Iuliana aşijderea goală, prin toată cetatea, întru priveliştea îngerilor şi a oamenilor. Apoi, văzînd muncitorul că nu poate să le despartă pe ele de dragostea lui Hristos şi să le înduplece să se închine idolilor, le-au judecat pe amîndouă, dîndu-le spre tăiere de sabie.

Iar pe Dioscor, cel cu inima de piatră, tatăl Sfintei Varvara, nu numai că nu l-a durut inima, văzînd muncile cele cumplite ale fiicei sale, pînă într-atîta împietrindu-l diavolul, dar nu s-a ruşinat făcîndu-se singur gealat (chinuitor) al fiicei lui. Căci cu o mînă a luat pe fiică-sa, iar cu cealaltă mînă ţinea sabia şi aşa a dus-o la locul de osîndă, care era însemnat pe un munte, afară din cetate. Apoi a fost dusă de un ostaş şi Sfînta Iuliana. Cînd mergea pe cale, Sfînta Varvara se ruga lui Dumnezeu, zicînd: „Dumnezeule Cel fără de început, Care ai întins cerul ca un acoperămînt şi pămîntul l-ai întemeiat pe ape, Cela ce răsari soarele Tău spre cei buni şi spre cei răi şi dai ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi, Tu şi acum auzi-mă pe mine, roaba Ta, care mă rog către Tine. Ascultă-mă, o, Împărate, şi dă darul Tău la tot omul, care mă va pomeni pe mine şi pătimirile mele. Să nu se apropie de unul ca acela boală năpraznică şi moarte neaşteptată să nu-l răpească pe el; pentru că ştii Doamne, că trup şi sînge sîntem şi lucrul Preacuratelor Tale mîini”. Aşa rugîndu-se sfînta, s-a auzit glas din cer, chemînd-o pe ea împreună cu Iuliana întru cele de sus şi făgăduindu-i a-i împlini cererea ei. Deci, mergeau amîndouă sfintele muceniţe, Varvara şi Iuliana, spre moarte cu mare bucurie, dorind a se dezlega mai degrab de trup şi a merge către Domnul. Ajungînd la locul cel însemnat, mieluşeaua lui Hristos, Varvara, şi-a plecat sub sabie sfîntul său cap şi a fost tăiată de mîinile nemilostivului ei tată. Astfel s-a împlinit Scriptura care zice: Va da spre moarte tatăl pe fiul, iar, pe Sfînta Iuliana alt ostaş a tăiat-o şi astfel s-a săvîrşit alergarea nevoinţei lor. Sfintele lor suflete s-au suit în glasuri de bucurie către Hristos, Mirele lor, întîmpinîndu-le îngerii şi însuşi Stăpînul lor, cu dragoste primindu-le. Iar pe Dioscor şi pe Marchian, ighemonul, i-a ajuns năpraznică pedeapsă a lui Dumnezeu, pentru că pe Dioscor, pe cînd cobora din munte, iar pe ighemon care şedea în casa sa, tunete şi fulgere din cer lovindu-i i-au ucis şi i-au ars, încît nici cenuşa lor nu s-a mai aflat.

În cetatea aceea era un bărbat dreptcredincios cu numele Galentian. Acela, luînd cinstitele moaşte ale sfintelor muceniţe, le-a dus în cetate şi le-a îngropat cu cinstea ce li se cuvenea. A zidit şi biserică peste dînsele, în care multe vindecări se făceau, prin moaştele sfintelor cu rugăciunile lor şi cu darul Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, a Cărui slavă este în vecii vecilor. Amin.