Cuviosul Parintele nostru Coprie

Adaugat la octombrie 7, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 7, 2025

Acest sfînt parinte s-a nascut în gunoi lînga Mînastirea Sfîntului Marelui Teodosie Chinoviarhul, dintr-o femeie urmarita de agareni, cu alti multi crestini care fugeau catre Sfîntul Teodosie ca sa scape. Dupa ce s-au dus pagîni, potoliti de dumnezeiescul dar ce locuia în Sfîntul Teodosie, au aflat calugarii pe copilul ce se nascuse în gunoi. Din porunca marelui Teodosie l-au luat si l-au numit Coprie (adica gunoi) si a fost hranit cu laptele unei capre, care pastea în cîmp împreuna cu celelalte. Iar cînd stia vremea ca trebuie sa suga copilul, se pogora singura din munte de-l alapta si iar se întorcea la turma. Daca s-a facut mare, copilul era foarte drag marelui Teodosie, si s-a învrednicit de Duhul Sfînt. Caci pazind curatia sufletului a ajuns de i se supuneau fiarele salbatice. Asa, într-una din zile, aflînd un urs în gradina mîncînd laptucile, l-a luat de urechi si l-a scos afara. Si poruncindu-i, cu ruga marelui (Teodosie), n-a mai cutezat ursul altadata sa mai intre în gradina. Si în munte suindu-se cu un magar la lemne, si aducînd lemnele iarasi a venit un urs, si a apucat magarul sa-l vatame.

Dar sfîntul a prins pe urs, si a pus lemnele pe el zicîndu-i: „Nu te voi lasa, ca acum trebuie sa faci tu slujba magarului pîna se va tamadui”. Si prin ruga marelui Teodosie i se supunea ursul si cara lemne. Acest sfînt servind la bucatarie, cînd undea caldarea de se varsau bucatele, negasind la îndemîna lingura cea obisnuita, îsi baga mîna goala în caldare de potolea undele si nu se vatama.

Ajungînd el la nouazeci de ani, stralucea între parintii aceia ca soarele, împodobit fiind cu preotia si cu tot felul de virtuti. Si stînd într-un loc ascuns îsi tindea rugaciunile catre Dumnezeu atîta, încît marele Teodosie, dupa mutarea sa catre Domnul, i se arata, si venea împreuna cu dînsul si cînta. Si mai pe urma zise catre dînsul: „Iata, frate Coprie, ti-a venit vremea petrecerii tale; vino catre noi la locul care-ti este gatit”. Si daca auzi aceasta minunatul, peste putine zile se îmbolnavi si sarutînd pe sfintii parinti, se duse cu pace catre Domnul.

Tot în aceasta zi, facem pomenirea Cuviosului Nicandru pustnicul, făcătorul de minuni de la Pskov (1581).

Tot în aceasta zi, facem pomenirea Sfîntului Vladislav din Serbia.

Sfîntul Mucenic Pafnutie Egipteanul şi cei 546 mucenici împreună cu dînsul

Adaugat la octombrie 8, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 8, 2025

Sfântul Martir Pafnutie a fost chemat din Egipt şi s-a nevoit in deşert. În timpul persecuţilor lui Diocleţian (284-305), guvernatorul Adrian a poruncit ca Sfântul Pafnutie să îi fie adus înainte. Sfântul neaşteptând după aceştia de au fost trimis să îl aducă, s-a înfăţişat înaintea guvernatorului pentru a mărturisi pe Hristos ţi pentru a primi muceniceştile cazne.

Dintre soldaţii care l-au pus la cazne, Dionisie şi Callimachii, văzând puterea cu care Dumnezeu îl ţinea pe mucenic neatins au crezut în Hristos Mântuitorul ei înşişi, fapta pentru care le-au fost taiate capetele. După aceste cazne Sfântul Pafnutie a fost aruncat în închisoare unde dintre cei închişi aduce la Hristos un număr de 40, aceştia fiind şi ei martirizaţi prin arderea cea de vii.

După o vreme Sfântul Pafnutie a fost lăsat liber, nevătămat arătându-se prin grija lui Hristos, iar un creştin pe nume Nestorie l-a primit pe dânsul la sine. Acesta, împreună cu a sa familia, primind indrumarea cea duhovnicească a sfântului, au ajuns în curând dintre cei mai râvnitori în credinţa, iar până într-un sfârşit au primit moartea cea mucenicească. Sfântul a fost sfătuitor şi a întărit în credinţă mulţi alţi creştini pentru a-L mărturisi pe Hritos şi pentru a primi de Dumnezeu binecuvântatele cazne. Unii au fost tăiaţi cu sabiile, alţii arşi de vii, 546 a fost numărul acestora.

Sfântul însuşi a fost aruncat de calai intr-un râu cu o piatră atărnată de gât, dar minune s-a arătat plutind acesta la mal cu piatra. Până în sfârşit l-au trimis pe sfântul mucenic înaintea lui Diocleţian însuşi, împăratul ordonând ca sfântul să fie răstignit într-un smochin.

Cuvioasa Maica noastră Eufrosina

Adaugat la octombrie 8, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 8, 2025

A fost un om în cetatea Alexandriei, anume Pafnutie, bogat, mărit, cinstit şi temător de Dumnezeu, păzind poruncile Domnului şi vieţuind cu dumnezeiască plăcere. Acesta avea o femeie asemenea lui, bună, dreptcredincioasă şi plăcută lui Dumnezeu, dar era stearpă. De acest lucru erau amîndoi mîhniţi, pentru că nu aveau cui să-şi lase averile, ca după moartea lor să le poată rîndui bine.

Mîhnindu-se pentru nerodirea lor, totdeauna se rugau lui Dumnezeu ca să le dea rod însoţirii lor şi făceau nu numai multe milostenii la săraci, la biserici şi la mănăstiri, dar încă petreceau în post şi în rugăciuni, mergînd pe la bisericile lui Dumnezeu şi cerînd să-şi cîştige dorirea de la Ziditorul a toate.

Odată, sculîndu-se Pafnutie, a mers la o mănăstire în care auzise că egumenul este sfînt şi a dat la acea mănăstire o milostenie mare. Şi vorbind cu egumenul, s-a folosit de la dînsul şi cunos-cîndu-l că este bine plăcut lui Dumnezeu, i-a spus lui mîhnirea sa pentru nerodire. Apoi închinîndu-se, îi cerea să se roage pentru dînsul lui Dumnezeu cu fraţii săi, că doar ar putea să se numească tată de fiu.

Iar Dumnezeul cel prea bun care ascultă rugăciunile celor ce se roagă Lui cu osîrdie şi îl cheamă pe El cu tot adevărul, a auzit rugăciunile egumenului şi a binecuvîntat pe Pafnutie cu rodul înso-ţirii lui, pentru că a dezlegat nerodirea femeii sale şi le-a dat lor o fiică foarte frumoasă. De această odraslă bucurîndu-se, mare mulţu-mită au dat lui Dumnezeu şi, botezînd-o pe ea, i-au pus numele Eufrosina. Apoi la mănăstirea aceea adeseori mergînd Pafnutie, dădea milostenia la toţi călugării şi spre egumenul acela mare dragoste a cîştigat, pentru vorbele sale cele folositoare şi pentru rugăciunile lui, prin care şi-a cîştigat dorirea de la Dumnezeu.

Trecînd doisprezece ani de la naşterea Eufrosinei, maica ei s-a mutat din viaţa aceasta, iar Pafnutie a rămas învăţîndu-şi pe fiica sa dumnezeiasca Scriptură, la care degrab copiliţa deprinzîndu-se, se îndeletnicea la citirea sfintelor cărţi, ducîndu-se vestea de bună înţelegerea ei şi de frumuseţea ei prin toată cetatea Alexan-driei.

Drept aceea, mulţi din cei de bun neam şi din bogaţii cetăţeni se întreceau care mai de care să o ia pe ea în căsătorie, şi unul pe altul întrecîndu-se, grăiau tatălui ei de aceasta. Iar Pafnutie le răs-pundea: „Precum va vrea Domnul, aşa să fie!”. Deci, oarecare, care întrecea pe toţi cu bunul neam, cu dregătoria, cu bogăţia şi cu mărirea, a rugat pe Pafnutie ca să dea fiului său pe fiica sa în căs-nicie şi s-a învoit Pafnutie. Apoi întărind cuvîntul, a hotărît vremea în care să se şi facă nunta fiilor lor. Intre acestea a luat Pafnutie pe fiica sa şi s-a dus cu dînsa la mănăstire, ducînd daruri egumenului acela care îi era lui iubit părinte, şi i-a zis: „Rodul rugăciunilor tale, pe fiica mea, am adus-o la tine, părinte sfinte, ca să te rogi pentru dînsa, că a venit timpul să o dau pe ea la bărbat”. Iar egu-menul a binecuvîntat-o pe ea şi şezînd, vorbea cu Pafnutie pentru folosul sufletului; iar pe fecioară o învăţa pilde morale şi mult a grăit către dînsa pentru curăţie şi smerenie, pentru frica şi dragostea de Dumnezeu şi pentru milostenie. Iar ea pe toate acestea le scria în inima sa, ca o smerită şi binepricepută, că acum avea optsprezece ani de la naştere.

Deci, le-a dat binecuvîntare egumenul să se odihnească în casa de oaspeţi cea mănăstirească. Şi a petrecut acolo Pafnutie trei zile cu fiica sa, ascultînd în toate zilele citirea şi cîntarea bise-ricească, şi privind nevoinţele cele monahiceşti, se minuna de viaţa lor, zicînd în sine: ” Fericiţi sînt oamenii aceştia că şi aici ca îngerii vieţuiesc, şi după această viaţă se vor sălăşlui cu îngerii în cer!”.

Astfel a început inima ei a se umplea de dumnezeiască rîvnă, spre urmarea vieţii lor celei sfinte. Iar după acele trei zile a zis Pafnutie către egumenul: „Porunceşte roabei tale să se închine ţie, pentru că vrem să mergem acasă”. Iar Eufrosina, căzînd la picioare-le egumenului, a zis: „Rogu-mă ţie, părinte, să te rogi pentru mine, ca să-mi mîntuiască Dumnezeu sufletul meu!”. Iar egumenul a bi-necuvîntat-o pe ea cu dreapta sa, zicînd: „Dumnezeule, Cel ce ştii pe om mai înainte de naşterea lui, Tu însuţi să Te îngrijeşti de această roabă a Ta, ca să se învrednicească părţii şi petrecerii îm-preună cu toţi cei ce bine Ţi-au plăcut Ţie”. Şi închinîndu-se egu-menului şi fraţilor, plecară din mănăstire. Trebuie ştiut că tatăl ei, oridecîteori afla pe cale sau în cetate vreun călugăr, îl aducea pe el în casa sa, şi îl ospăta, rugîndu-l să se roage lui Dumnezeu pentru dînsul şi pentru fiica lui.

După aceasta, în mănăstirea aceea s-a apropiat ziua pomenirii celui ce a întemeiat mănăstirea aceea şi a trimis egumenul pe unul din fraţi, ca să poftească pe făcătorul său de bine, Pafnutie, să vină la dînşii în ziua aceea ca împreună să facă pomenirea. Deci, mergînd fratele la casa lui Pafnutie, a întrebat pentru dînsul unde este. Iar slugile i-au răspuns unde se dusese. Iar Eufrosina, în-ştiinţîndu-se de venirea călugărului în casa lor, l-a chemat pe el la sine, şi a început a-l întreba: „Spune-mi mie, părinte, pentru dra-gostea Domnului, cîţi fraţi aveţi în mănăstire?” Iar el a răspuns: „Trei sute cincizeci şi doi”. Şi l-a întrebat pe el iar: „Dar, de ar mai veni încă cineva la voi şi ar vrea să vieţuiască cu voi, oare l-ar primi pe el egumenul?” Răspuns-a fratele: „Incă şi cu bucurie îl primeşte după cuvîntul Domnului: Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară”. A zis Eufrosina: „Oare toţi împreună cîntaţi şi pos-tiţi?” A răspuns fratele: „La cîntare împreună cîntăm, iar pentru post, cine precum vrea şi pe cît poate, atîta face”.

Întrebînd fecioara pe călugăr pentru toată rînduiala mănăs-tirească, a zis către dînsul: „Aş fi vrut şi eu să duc astfel de viaţă, dar mă tem a supăra pe tatăl meu, care pentru bogăţia deşartă a acestei lumi, vrea să mă dea după bărbat”. I-a zis călugărul: „Să nu vrei, fecioară, să te însoţeşti cu bărbat vremelnic şi stricăcios, ci să te logodeşti pe tine cu Hristos, Care, în locul deşertăciunilor tre-cătoare ale acestei lumi, de le vei părăsi pentru Dînsul, îţi va da cereasca împărăţie şi petrecerea cea împreună cu îngerii. Deci, în taină să ieşi şi să mergi la o mănăstire şi schimbă-ţi chipul mire-nesc, să te îmbraci în haine călugăreşti ca să nu fii cunoscută”.

Auzind acestea fecioara, s-a bucurat şi a zis călugărului: „Cine mă va tunde pe mine?” Iar el i-a zis: „Iată, tatăl tău va merge cu mine la mănăstirea noastră şi va petrece acolo trei sau patru zile, iar tu să chemi pe cineva din părinţii călugări şi precum vei vrea, îţi va ajuta cu bucurie”.

Acestea grăindu-le, a venit Pafnutie şi văzînd pe călugăr, l-a întrebat pe el, zicînd: „Pentru ce te-ai ostenit pînă la noi, părinte?” Iar el i-a răspuns: „A sosit pomenirea părintelui nostru, care ne-a fondat mănăstirea şi te pofteşte egumenul să vii la noi şi să faci praznicul împreună cu noi, apoi vei pleca după aceea”. Deci, s-a bucurat Pafnutie şi, luînd multe din casa sa spre trebuinţa bisericii şi pentru ospătarea fraţilor, a mers cu călugărul la mănăstirea aceea. Acolo zăbovind el, a trimis Eufrosina pe o slugă credincioasă, zicîndu-i: „Să mergi în locaşul lui Teodosie şi, intrînd în biserică, pe oricare călugăr vei afla, să-l chemi aici!”.

Deci ducîndu-se după porunca ei, iată, cu rînduiala lui Dumnezeu ieşea un călugăr din mănăstirea sa, ducîndu-şi lucrul mîinilor sale spre vînzare. Văzîndu-l sluga, l-a rugat să meargă cu dînsul în casa stăpînului său. Şi a mers în casa lui Pafnutie. Văzînd Eufrosina pe cinstitul călugăr, s-a sculat şi i s-a închinat lui, zicînd: „Roagă-te pentru mine, părinte”. Şi s-a rugat călugărul după obiceiul său, iar după rugăciune a binecuvîntat-o pe ea şi a şezut. Apoi a început Eufrosina a grăi: „Stăpînul meu, eu am tată creştin şi rob al lui Dumnezeu foarte bogat, iar mama mea a trecut din această viaţă. Deci, tatăl meu vrea, din pricina averilor sale, să mă dea acestei deşarte lumi, iar eu nu aş fi vrut să mă întin cu spurcăciuni lumeşti, dar mă tem să supăr pe tatăl meu. Nu ştiu ce să fac. Pentru aceasta toată noaptea am petrecut fără somn, rugîndu-mă lui Dumnezeu ca să arate milă sufletului meu. Apoi făcîndu-se ziuă, am vrut să trimit la biserică şi să chem pe un părinte, ca să aud de la dînsul un cuvînt de folos şi să mă povăţuiască ce ar trebui să fac. Deci, mă rog ţie, părinte, învaţă-mă calea lui Dumnezeu, că ştiu că Dumnezeu te-a trimis aici”.

Bătrînul, deschizîndu-şi gura, a zis: „Domnul grăieşte în Evanghelie: „De nu va urî cineva pe tatăl său, pe mamă, pe femeie, pe fii, pe fraţi şi pe surori, ba încă şi sufletul său, nu va putea să-Mi fie Mie ucenic” (Luca 14,26). Mai mult nici eu nu ştiu ce să-ţi spun ţie. Însă de vei putea suferi aprinderea firii, lasă-le pe toate şi fugi de lumea aceasta, ca şi Israel de robia lui Faraon. Iar averile tatălui tău au mulţi moştenitori, adică bisericile şi mănăstirile, spitalele, casele de oaspeţi, sărmanii şi văduvele, străinii, temniţele şi robiţii, şi unde va vrea tatăl tău să împartă moştenirea ta, iar tu însăţi îngrijeşte-te de sufletul tău”. Şi i-a răspuns fecioara: „Cu ajutorul lui Dumnezeu şi prin rugăciunile tale, părinte, cred că mă voi putea osteni pentru sufletul meu, Dumnezeu ajutîndu-mi mie”. Stareţul i-a răspuns: „O dorire şi hotărîre ca aceasta să nu se îndelun- gească, că întîrzierea nu aduce căinţă; deci, acum este vremea de pocăinţă!” Iar Eufrosina a zis lui: „Pentru aceea te-am şi ostenit, părinte, ca dorinţa inimii mele să o împlineşti şi făcînd rugăciune, să mă binecuvîntezi, şi să-mi tunzi părul capului”. Deci, sculîndu-se stareţul, a făcut rugăciune şi după dumnezeiască rînduială a tuns-o pe ea, îmbrăcînd-o în chipul cel îngeresc, punînd schima pe dînsa, şi rugîndu-se pentru ea, a zis: „Dumnezeu, Cel ce mîntuieşte pe toţi sfinţii Săi, acela să te păzească pe tine de tot răul!”.

Acestea zicînd stareţul, s-a dus în calea sa, bucurîndu-se şi slăvind pe Dumnezeu. Iar Eufrosina, gîndind în sine, zicea: „De mă voi duce într-o mănăstire de fecioare, tatăl meu mă va căuta, mă va afla şi mă va scoate pe mine cu sila de acolo, pentru mirele meu. Deci, mă voi duce într-o mănăstire bărbătească unde să nu mă ştie nimeni”. Acestea gîndindu-le, seara tîrziu s-a îmbrăcat în haine bărbăteşti, şi, tăinuindu-se de toţi, a ieşit din casa sa, luînd cincizeci de bani de aur cu sine, şi s-a ascuns în acea noapte într-un oare-care loc. Iar a doua zi a venit tatăl ei în cetate şi, vrînd Dumnezeu, îndată a mers la biserică; iar Eufrosina s-a dus la acea mănăstire în care tatăl ei era cunoscut. Sosind la poartă, a bătut şi a zis portarului: „Mergi de spune egumenului că un famen a venit de la palatele împărăteşti şi stă înaintea porţii, poftind ca să vorbească cu sfinţia sa!”

Deci, ieşind egumenul, s-a aruncat Eufrosina înaintea lui la pămînt închinîndu-se feţii sale celei cu sfîntă podoabă. Iar el, ridicînd-o pe ea, a făcut rugăciune după obicei şi au şezut. Apoi a început egumenul a o întreba pe ea: „Pentru ce ai venit la noi, fiule?” Iar Eufrosina a răspuns: „Eu, părinte, am fost în slujba palatelor împărăteşti, fiind famen, şi am vrut să primesc viaţa călugărească, căci n-am aflat în rînduiala aceasta, viaţă mie de folos în cetate; ci auzind de petrecerea voastră cea bună, am venit aici, dorind să vieţuiesc cu voi”.

Egumenul i-a zis: „Bine ai venit, fiule, iată mănăstirea este înaintea ta şi, dacă vrei, petreci cu noi”. Apoi i-a zis: „Cum îţi este numele?” Eufrosina a răspuns: „Numele meu este Smaragd”. Atunci egumenul i-a zis: „Fiule Smaragde, eşti tînăr şi nu vei putea să petreci singur în chilie. Ţi se cuvine să ai lîngă tine un mai mare ca învăţător, care să te înveţe în viaţa călugărească rînduiala şi obi-ceiurile”. Fecioara a răspuns: „Precum vrei, stăpîne, aşa să rîndu-ieşti pentru mine”. Apoi, scoţînd cei cincizeci de bani de aur, i-a dat egumenului, zicîndu-i: „Primeşte acestea, părinte, iar de voi începe a vieţui aici, atunci şi cealaltă avere a mea, care a rămas în cetate, se va aduce aici”.

Chemînd egumenul pe unul din fraţi, anume Agapet, om sfînt şi desăvîrşit în faptele bune, i-a dat în seama lui pe Smaragd, zicîndu-i: „Acest tînăr, de acum să-ţi fie ţie fiu şi ucenic; aşa să-l iubeşti pe el, ca să-şi întreacă pe învăţătorul”. Apoi, plecîndu-şi genunchile şi rugîndu-se, a însemnat egumenul pe Smaragd. Şi răspunzînd toţi amin, l-a luat pe el Agapet în chilia sa, şi-l învăţa îngereasca viaţă. Deci, avea Smaragd faţa foarte frumoasă şi cînd intra la rugăciune în Biserică, pe mulţi îi supăra diavolul prin gînduri nefolositoare, răpindu-i spre frumuseţea lui Smaragd. Şi se scîrbeau asupra egu-menului, zicîndu-i: „Pentru ce atîta de frumoasă faţă ai adus în mănăstire, care aduce atîta sminteală celor mai neputincioşi fraţi?” Auzind aceasta egumenul, a chemat pe Smaragd şi i-a zis: „Fru-moasă este faţa ta, fiule, a căreia vedere nu este de folos celor slabi, care nu au biruit desăvîrşit încă războiul vrăjmaşului. Deci, eu vreau ca să te linişteşti singur în chilia ta şi acolo să te rogi, fără a mai veni în sobor. Acolo şi hrană îţi va da mai marele tău, şi să nu ieşi nicăieri de acolo”. Iar ea a răspuns: „Precum vei porunci, Avvo, aşa voi face”. Şi a poruncit egumenul lui Agapet să gătească o chi-lie deosebită în care să petreacă Smaragd. Şi a făcut Agapet toate cele poruncite lui de egumenul, şi a pus pe Smaragd în chilia cea deosebită. Acolo se nevoia în rugăciune cu post şi priveghere, ziua şi noaptea slujind lui Dumnezeu în curăţenia inimii, încît se minuna mai marele ei, fericitul Agapet. Pentru aceasta la toţi fraţii spunea spre folos ostenelile şi nevoinţele lui, şi toţi folosindu-se, proslăveau pe Dumnezeu Care săvîrşea atîta putere în tinereţele cele copilăreşti.

Iar Pafnutie, tatăl ei, cînd s-a întors acasă, grăbindu-se a intra în cămara în care fiica lui vieţuia, şi neaflînd-o pe ea, s-a umplut de necaz şi de mîhnire, şi a început a întreba cu mînie pe slugi şi pe slujnice ce a făcut Eufrosina şi unde s-a dus. Slugile răspunseră: „Aseară am văzut-o pe ea, iar acum nu se arată şi gîndeam că tatăl logodnicului ei venind, a luat-o pe ea la sine”. Şi a trimis Pafnutie pe slugi la casa lui şi nu o aflară. Iar auzind de acesta logodnicul şi tatăl lui, s-au mîhnit foarte, şi venind la Pafnutie, îl aflară pe el foarte întristat, zăcînd la pămînt şi plîngînd, şi i-au zis lui: „Oare nu cumva cineva a amăgit-o şi a fugit cu dînsa?” Şi îndată trimiseră slujitori călări prin toată Alexandria spre căutarea ei, şi o căutau prin căi şi prin casele tuturor cunoscuţilor lor, pe mal şi în corăbii. Apoi străbătură şi mulţime de mănăstiri de fecioare şi cîmpii şi pustietăţi, munţi şi peşteri, cu dinadinsul căutînd pe fiica mîhnitului tată şi neaflînd-o pe ea, s-au întors tînguindu-se şi plîngeau după dînsa ca după o moartă. Astfel, mirele se tînguia după logodnica sa, socrul se mîhnea după nora sa, iar tatăl după fiica sa, precum oare-cînd Iacov după Iosif cu amar plîngea, jeluindu-se aşa: „Vai mie, fiica mea cea dulce! Vai mie, lumina ochilor mei! Vai mie, mîn-gîierea sufletului meu! Cine mi-a furat comoara mea? Cine mi-a răpit averea mea? Cine mi-a risipit bogăţia mea? Cine mi-a uscat vlăstarea mea? Cine mi-a stins făclia mea? Cine mi-a luat nădejdea mea? Cine a silit pe frumuseţea fiicei mele? Ce fel de lup a răpit pe mieluşeaua mea? Care loc a ascuns aşa de repede faţa ei cea luminată? Aceea era ridicarea neamului meu, aceea era toiagul bă-trîneţelor mele, aceea îmi era mîngîierea în întristări! Pămîntule, pămîntule, să nu-mi acoperi trupul meu, pînă ce nu voi şti ce s-a întîmplat Eufrosinei, fiica mea! Unele ca acestea grăindu-le Pafnutie cu plîngere, toţi cei ce se adunaseră acolo, prieteni şi vecini, şi-au ridicat glasurile şi plîngeau împreună cu Pafnutie, tînguindu-se de cea neaşteptată pierzare a fiicei lui.

Apoi, neaflînd Pafnutie răcorire în întristarea sa, s-a dus la cea mai înainte pomenită mănăstire în care şi fiica lui la închisoare se nevoia, şi căzînd la picioarele egumenului, a zis: „Să nu încetezi, părinte, rugîndu-te lui Dumnezeu, ca să se afle osteneala rugă-ciunilor tale, că nu ştiu ce s-a făcut cu fiica mea. Oare a răpit-o pe ea cineva? Sau dintr-o altă întîmplare oarecare a pierit?” Auzind aceasta cinstitul stareţ, s-a turburat foarte şi adunînd la sine pe toţi fraţii, le-a zis: „Să arătaţi dragoste, fraţilor, să vă rugaţi Domnului, ca să binevoiască a ne descoperi nouă pe fiica prietenului şi bine-făcătorului nostru Pafnutie”

Deci, au postit şi s-au rugat toţi în toată săptămîna, dar nu li s-a făcut despre aceasta nici o descoperire, precum mai înainte într-alte cereri li se făcea. Că rugăciunea Eufrosinei se înălţa la Dumnezeu ziua şi noaptea, ca să nu o facă pe ea Dumnezeu arătată în această viaţă. Şi biruia cu rugăciunea ei rugăciunile tuturor fraţilor. După ce n-a cîştigat descoperirea, a început egumenul a mîngîia pe Pafnutie, zicîndu-i: „Să nu slăbeşti, fiule, pentru certarea Domnului, că pe care îl iubeşte Domnul îl ceartă. Însă să ştii aceasta: că fără de voia Domnului nici o pasăre nu cade pe pămînt, cu cît mai ales fiica ta. Fără de porunca lui nimic nu se face. Pentru că ştiu că fiica ta şi-a ales partea cea bună şi de aceea nu s-a descoperit pentru dînsa ceva nou de la Dumnezeu. Că de ar fi căzut în lucruri rele, care să nu fie, nicidecum n-ar fi trecut cu vederea Dumnezeu atîta osteneală a fraţilor mei, ci desăvîrşit ne-ar fi arătat pentru dîn-sa. Dar am nădejde spre Domnul, că încă trăind în această viaţă, Dumnezeu o va arăta ţie”. Auzind acestea Pafnutie, s-a mîngîiat puţin de mîhnire şi mulţumind lui Dumnezeu, s-a dus la casa sa. Şi se ruga în toate zilele cu dinadinsul şi făcînd lucruri bune, dădea milostenie multă la cei ce aveau trebuinţă.

După cîteva zile s-a dus iar la mănăstire, făcînd rugăciune împreună cu fraţii. Iar odată, închinîndu-se egumenului, a zis: „Roagă-te pentru mine, părinte, ca să-mi înceteze din mîhnirea cea pentru fiica mea, că nu s-a mîngîiat sufletul meu nici măcar cît de puţin, ci mai mult creşte rana inimii mele, şi din zi în zi se înno-ieşte durerea mea”.

Văzînd egumenul mîhnirea lui cea mare, îl mîngîia pe el în tot chipul. Apoi vorbind cu dînsul, i-a adus aminte de Smaragd, zi-cîndu-i: „Este la noi un frate duhovnicesc, care a venit de la pala-tele împăratului Teodosie, şi toţi ne folosim de viaţa lui. Oare vei vrea să vorbeşti cu dînsul, ca măcar puţină răcorire să primeşti din vorbele lui, că este plin de duhul lui Dumnezeu?” Iar el a zis: „Voiesc!” Şi chemînd egumenul pe Agapet, i-a zis: „Să duci pe Pafnutie la Smaragd, ca să vorbească cu dînsul”. Însă nu ştia egumenul că Smaragd este fiica lui Pafnutie. Şi a mers Agapet şi Pafnutie în chilia lui Smaragd. Iar cînd a văzut Eufrosina pe tatăl său, cunos-cîndu-l pe el, s-a umplut cu totul de lacrimi. Iar Pafnutie socotea că de umilinţa cea din rugăciune plînge, că nu a cunoscut-o pe ea, fiindcă se uscase floarea feţei ei din înfrînarea cea mare şi de rugăciunile cele de toată noaptea, şi şi-a acoperit Eufrosina cu camilafca faţa sa, ca să nu o cunoască. Apoi făcînd rugăciune, a şezut. Şi a început Smaragd a întinde cuvîntul către Pafnutie, gră-indu-i lui pentru împărăţia cerului şi pentru slava cea veşnică, la care omul poate să meargă prin smerenie, prin curăţie, prin sfinţenie, prin milostenie şi prin dragoste. I-a grăit şi pentru lepădarea de lume, că nu se cuvine a iubi mai mult pe fii decît pe Dumnezeul cel ce este ziditorul tuturor. Şi îi arăta apostoleasca învăţătură, cum că scîrba cere răbdare, iar răbdarea iscusinţă.

Văzînd pe tatăl său în mîhnire mare, îi era milă de el, şi-l mîngîia, zicîndu-i: „Să mă crezi pe mine, că nu te va trece Dumnezeu cu vederea, că de ar fi fost fiica ta în calea pierzării ţi-ar fi arătat ţie Dumnezeu, pentru rugăciunile sfinţilor părinţi care s-au rugat de aceasta cu tot dinadinsul. Cred lui Dumnezeu că fiica ta a ascultat pe Sfetnicul cel bun, care în Evanghelie zice: „De iubeşte cineva pe tată sau pe mamă, mai mult decît pe Mine, nu este vrednic de Mine; şi de nu se va lepăda cineva de toate averile sale, nu va putea să-mi fie mie ucenic” (Matei 10,37). Dumnezeu este puternic şi chiar în această viaţă ţi-o va arăta ţie. Deci să încetezi a te mîhni. Pentru ce pe tine însuţi te ucizi cu mîhnirea? Să mulţumeşti lui Dumnezeu de toate, şi să nu-ţi pierzi nădejdea ta, că şi eu, cînd învăţătorul meu Agapet mi-a spus mie de venirea ta în mănăstire şi de mîhnirea ta, m-am rugat cu dinadinsul după puterea mea, ca să-ţi dea ţie Domnul răbdare şi tărie de suflet şi să rînduiască pentru tine şi pentru fiica ta pe toate cele spre folos, şi să te mîngîie pe tine. Şi am nădejde că Dumnezeul a toată mîngîierea nu te va lăsa ca pînă în sfîrşit să fii în mîhnire. Ci, deşi nu acum, curînd însă va descoperi ţie pe fiica ta, pentru care aşa de mult te întristezi”. Apoi, temîndu-se Eufrosina ca nu prin multă vorbă să fie cunoscută, a zis lui Pafnutie: „Să mergi de acum cu pace, stăpînul meu”. Iar Pafnutie cînd asculta cuvintele acestea se umplea de lacrimi şi de bucurie. Pentru că ardea inima lui de firească dragoste cea către Smaragd, şi mult folosindu-se din vorbele ei, s-a dus la egumen şi i-a zis lui: „Unul Dumnezeu ştie, părinte, cît folos am luat de la fratele acela şi cît de mult, cu darul lui Dumnezeu, m-am umplut de bucurie din cuvintele lui, încît parcă aş fi aflat pe iubita mea fiică!”. Şi cerînd Pafnutie de la toţi binecuvîntare, s-a întors la casa sa.

Deci a petrecut Smaragd în mănăstirea aceea treizeci şi trei de ani, vieţuind asemenea cu îngerii. Apoi a căzut într-o boală grea, din care s-a şi mutat din acestea de aici. Iar mai înainte de sfîrşitul lui, a venit Pafnutie în mănăstire la închinarea şi cercetarea fraţilor. Apoi, după vorba cea obişnuită cu egumenul, a zis: „Părin-te, de este cu putinţă, dă-mi binecuvîntare ca să merg să văd pe fratele Smaragd, că foarte mult îl iubeşte sufletul meu pe el”.

Chemînd egumenul pe Agapet, i-a poruncit lui ca să ducă pe Pafnutie la Smaragd. Intrînd Pafnutie în chilia lui Smaragd şi văzîndu-l pe el pe pat zăcînd, fiind foarte bolnav, a căzut lîngă patul lui, plîngînd şi zicînd: „Vai mie! Unde-s cuvintele tale cele dulci? Unde-s făgăduinţele tale, prin care m-ai mîngîiat că voi vedea pe fiica mea cea pierdută? Iată, nu numai pe ea nu o văd, ci şi pe tine – în care aveam ceva mîngîiere – este aproape să nu te mai văd. Vai mie! Cine de acum înainte va mai mîngîia bătrîneţele mele? La cine voi merge, şi cine îmi va fi răcorire în mîhnirea mea? De două lipsuri acum plîng: Că de treizeci şi opt de ani nu am văzut pe fiica mea, nici am aflat despre dînsa vreo înştiinţare, şi că scumpul meu Smaragd şi el mă lasă pe mine, de care aşa de mult mă bucuram, ca şi cum aş fi aflat pe fiica mea cea pierdută. Ce să mai aştept de acum înainte? Unde să aflu mîngîiere că, iată, mă pogor cu mîhnire în mormîntul meu?”

Văzînd Smaragd pe Pafnutie cu nemîngîiere tînguindu-se, i-a zis lui: „De ce te turburi şi pe tine însuţi te ucizi cu mîhnirea? Oare nu este puternică mîna Domnului sau este ceva cu neputinţă la Dumnezeu? Pune de acum capăt mîhnirii. Adu-ţi aminte că lui Iacov i-a arătat Domnul pe Iosif viu, după care se tînguia ca după un mort. Acelaşi Dumnezeu şi pe tine te va mîngîia. Însă mă rog ţie să petreci aici trei zile şi să nu te depărtezi de lîngă mine”. Şi petrecea Pafnutie în mănăstire, gîndind întru sine, şi zicînd: „Nu cumva va arăta Domnul lui Smaragd ceva pentru fiica mea?” Sosind a treia zi, după ce a ştiut Eufrosina ducerea sa la Domnul, a chemat pe tatăl său Pafnutie, şi i-a zis lui: „De vreme ce Atotputernicul Dumnezeu a rînduit pentru mine precum a voit şi mi-a săvîrşit dorirea mea, şi iată am ajuns la sfîrşit, nevoinţa călugăriei trecînd-o nu cu a mea putere, ci cu ajutorul Aceluia Care m-a păzit de cursele vrăjmaşului, nu voiesc ca şi tu să te mîhneşti pentru fiica ta. Eu sînt Eufrosina, fiica ta, şi tu eşti tatăl meu. Eu sînt cea pe care tu o cauţi. Eu, pentru dragostea lui Dumnezeu te-am lăsat pe tine, tatăl meu, şi toată moştenirea mea şi logodnicul cel vremelnic şi am venit aici, tăinuindu-mi firea mea. Ci mă rog ţie, să nu laşi ca altcineva să-mi îngrijească trupul meu după ieşirea sufletului, fără numai tu singur să faci aceasta. Încă mă rog să împlineşti făgăduinţa mea pe care am făcut-o părintelui locaşului acestuia, cînd mă rugam ca să fiu primită aici, zicînd că am averi multe şi pe acelea le voi aduce în locaşul acesta.

Deci, să faci aceasta, tatăl meu, şi să dai averea mea ce a rămas locaşului acestuia care bine se păstoreşte şi se rînduieşte, şi te roagă pentru mine”. Acestea zicînd, şi-a dat duhul său în mîinile Domnului. Iar Pafnutie, auzind acestea, şi văzînd că a murit Eufro-sina, de spaimă şi de mare jale cu totul a slăbit şi a căzut la pămînt ca un mort. Alergînd Agapet, a văzut pe Smaragd mort şi pe Pafnutie zăcînd abia viu. Şi a turnat apă pe faţa lui şi l-a ridicat de la pămînt, zicîndu-i: „Ce-ţi este, domnule Pafnutie?” Iar el a răspuns: „Lasă-mă să mor aici, că o minune de mirare am văzut acum!” Apoi, sculîndu-se, a căzut cu faţa lui pe faţa celei moarte şi mulţime de lacrimi vărsînd plîngea, zicînd: „Vai mie, fiica mea cea dulce, pentru ce nu te-ai arătat mie mai înainte de ceasul acesta, ca şi eu să fi murit cu tine! Vai mie, cum te-ai tăinuit de mine, o, fiica mea cea scumpă? Cît de bine ai scăpat de cursele vrăjmaşului şi ai fugit de stăpînitorii lumii întunericului veacului acestuia, şi ai intrat în viaţa cea veşnică!”

Acestea auzind Agapet şi cunoscînd lucrul cel minunat, s-a spăimîntat şi, alergînd, a spus egumenului. Şi venind egumenul cu sîrguinţă multă, a căzut pe faţa ei cea sfîntă, şi se tînguia, zicînd: „Eufrosino, mireasa lui Hristos şi fiica sfinţilor, să nu uiţi pe cei împreună nevoitori cu tine şi mănăstirea aceasta. Ci, te roagă pen-tru noi Domnului nostru Iisus Hristos, ca să ne dea nouă bine, nevoindu-ne să trecem la limanul mîntuirii şi să avem parte cu sfin-ţii lui!” Şi a poruncit egumenul să se adune toţi fraţii, ca să îngroape sfîntul ei trup cu o cuviincioasă cinste. Iar dacă se adunară, au venit, şi au văzut minunea aceea de mirare. Şi proslăviră pe Dumnezeu, Cel ce a arătat puterea Sa cea tare în trupul cel neputincios. Iar unul din fraţi, fiind chior de un ochi, a alergat la moaştele Cuvioasei şi, plîngînd, a sărutat sfîntul ei trup şi îndată a văzut cu ochiul lui.

Deci, văzînd fraţii o minune ca aceea, au mărit mila lui Dumnezeu şi pe Sfînta Eufrosina cea plăcută Lui slăvind-o o cinsteau şi s-au folosit toţi foarte mult de o viaţă ca aceasta a ei. Apoi, îngro-pînd-o pe ea în rînd cu mormintele sfinţilor părinţi, îi făceau pome-nirea ei cu bucurie. Iar tatăl ei, Pafnutie, mergînd acasă, a împărţit averea sa la biserici, la mănăstiri, la săraci şi la străini. Iar o parte nu mică din averea cea rămasă, aducînd-o în mănăstirea aceea, a dat-o spre trebuinţa locaşului şi singur într-însul s-a călugărit şi, cerînd chilia fiicei sale, a vieţuit într-însa cu dumnezeiască plăcere 10 ani, şi şi-a dat sufletul său în mîinile Domnului, aflîndu-se pe aceeaşi rogojină pe care şi fiica lui, Cuvioasa Eufrosina, s-a odihnit. Şi l-au îngropat cu cinste aproape de fiica sa, şi s-a aşezat po-menirea lor să se facă în toţi anii întru slava Sfintei Treimi, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfîntului Duh, lui Dumnezeu Celui minunat întru sfinţii Săi, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

Cuviosul Părintele nostru Serghie, egumenul Radonejului, noul făcător de minuni

Adaugat la octombrie 8, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 8, 2025

Cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Serghie a fost născut în cetatea Rostovului, din părinţi binecredincioşi, Kiril şi Maria. Deci, l-a ales pe el Dumnezeu pentru slujba Sa încă din pîntecele mamei sale, căci intrînd oarecînd mama lui, după obiceiul său, în Biserică la Sfînta Liturghie şi avînd în pîntece pe acest prunc, cînd au vrut să înceapă a citi Sfînta Evanghelie, pruncul a glăsuit, încît au auzit toţi cei ce erau aproape de maica sa. Dease-menea, în vremea cîntării heruvicului, a doua oară a strigat pruncul.

Şi cînd preotul a glăsuit „Sfintele sfinţilor”, a treia oară glasul pruncului din pîntecele mamei s-a auzit. Din aceasta au înţeles toţi că o să se arate mare luminător lumii şi slujitor Sfintei Treimi. Căci, precum sfîntul Ioan mergătorul înainte a săltat cu bucurie în pîntece înaintea Maicii Domnului, aşa şi acesta a săltat înaintea Domnului în sfînta Biserică. Deci, s-a cuprins de frică şi de spaimă mama lui de minunea aceea, şi toţi cei ce auziseră se mirau foarte. Iar după acestea, s-au împlinit zilele naşterii şi a născut fiu, şi i-a pus numele Vartolomeu. Şi, de cînd s-a născut, nu sugea Miercurea şi Vinerea niciodată şi nici altceva nu gusta. Iar aceasta era înce-pătură a înfrînării şi a postirii lui celei mari, pe care mai pe urmă a arătat-o în vîrsta cea desăvîrşită. Cînd a fost de şapte ani, l-a dat la învăţătura cărţii, dar nu învăţa lesne, căci era zăbavnic la minte. Şi cu multă silinţă îl învăţa pe el dascălul, însă cu greu sporea ceva. Aceasta era însă după rînduiala lui Dumnezeu, ca de la Duhul Sfînt, iar nu de la oameni să se dea copilului înţelegerea cărţii. Drept aceea, într-o zi umblînd singur prin oarecare dumbravă – căci iubea din tinereţe liniştea şi de multe ori se preumbla singur prin locuri liniştite -, a găsit pe un călugăr, sau mai curînd înger în chip călugăresc, trimis de Dumnezeu, stînd în dumbravă şi făcînd rugăciuni. Iar el, apropiindu-se, a stat aproape de el, şi aştepta sfîrşitul rugăciunii, apoi i-a făcut lui închinăciune. Iar călugărul l-a întrebat: „Ce-ţi trebuie fiule?” A răspuns copilul, zicînd: „M-au dat, părinte, să învăţ carte şi nu pot să înţeleg nimic din cele ce-mi spune dascălul meu, de care lucru tare mă necăjesc şi nu ştiu ce să fac. Mă rog sfinţiei tale, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, ca să mă înţelepţească cu sfintele tale rugăciuni”. Iar călugărul făcînd rugăciune l-a binecuvîntat pe el, zicîndu-i: „Iată, de acum fiule îţi dăruieşte ţie Dumnezeu să înţelegi cele ce-ţi trebuie, încît să poţi şi pe alţii să-i ajuţi!”.

Din vremea aceea fericitul copil, precum pămîntul adapă din destul de ploaie şi se face roditor, aşa şi el luînd binecuvîntare de la sfîntul acela călugăr – mai bine zis de la înger – s-a făcut lesnicios spre învăţătura a toată înţelepciunea cărţii fără de osteneală. Pentru că Dumnezeu „i-a deschis lui mintea să înţeleagă scripturile”. Şi creştea copilul împreună cu anii, cu înţelegerea, şi cu faptele bune, căci iubea postul şi înfrînarea, fugea de jucăriile cele obişnuite copilăreşti; iar la citirea Dumnezeieştilor cărţi şezînd, învăţa acea înţelepciune, a căreia începătură este frica Domnului. Şi aşa, din treaptă în treaptă mergînd, creştea spre bărbăţia cea desă-vîrşită.

După aceasta, părinţii lui s-au mutat din cetatea Rostovului, la locul ce se chema Radone, nu pentru că era acel loc mai mare sau mai vestit, ci pentru că Dumnezeu aşa a binevoit, ca la acel loc să proslăvească pe placul său, despre care ne este nouă acum cuvîntul. Drept aceea mutîndu-se acolo părinţii fericitului, nu după multă vreme s-au mutat şi din viaţa aceasta, la locurile cele lumi-noase şi răcoroase, lăsîndu-şi toată averea moştenitorului lor Varto-lomeu. Iar el, la moartea părinţilor săi, gîndea întru sine, zicînd: „Şi eu sînt muritor, şi cu adevărat voi muri şi eu ca şi părinţii mei”. Deci, binecunoscătorul copil socotind viaţa aceasta scurtă, a împăr-ţit averea ce rămăsese după părinţi, nelăsîndu-şi lui spre hrana cea de nevoie nimic, căci nădăjduia spre Dumnezeu cel ce dă hrană ce-lor flămînzi. Apoi s-a dus în pustie, şi făcîndu-şi o chiliuţă, petrecea într-însa nevoindu-se şi rugîndu-se lui Dumnezeu neîncetat. Iar după o vreme a venit la dînsul un sfinţit călugăr, anume Mitrofan, de către care fericitul Vartolomeu s-a tuns în călugăreasca rîndu-ială, avînd de la naşterea sa douăzeci şi trei de ani, şi l-a chemat din călugărie cu numele de Serghie.

Deci, a petrecut acel sfînt călugăr cu Serghie puţine zile, şi după aceasta i-a zis lui: „Eu, fiule, mă duc în calea mea, iar pe tine te dau în mîinile lui Dumnezeu”. Şi a proorocit zicînd: „Va face Dumnezeu la locul acesta o mănăstire mare şi prea mărită”. Şi făcînd rugăciune s-a dus. Iar Sfîntul Serghie a rămas la locul acela şi se ostenea, zdrobindu-şi trupul său cu privegherea, cu postul şi cu multe feluri de osteneli. În vreme de iarnă, crăpînd pămîntul de ger, el răbda într-o haină, ca unul fără de trup arătîndu-se. Iar diavolii, nesuferind unele ca acele nevoinţe ale lui, se sîrguiau să-l alunge de la locul acela, închipuindu-se uneori în fiare, alteori în şerpi, înfricoşînd pe sfîntul şi repezindu-se la dînsul cu sălbăticie. Iar el, cu rugăciunea, precum cu o armă, îi alunga pe ei, şi înfierbîntările lor le rupea ca paianjenul, prin vitejia sufletului. Odată, a năpădit într-o noapte, aevea, o tabără drăcească asupra lui, ca o oaste oarecare şi cu mînie mare striga: „ieşi din locul acesta, ieşi, să mori ca un rău!” Şi acestea zicîndu-le, o văpaie mare ieşea din gurile lor. Iar el, cu rugăciunea înarmîndu-se, îndată a alungat tabăra drăcească şi fără de temere a rămas, cîntînd şi lău-dînd pe Dumnezeu. Acestea aşa făcîndu-se, slava despre dînsul a început a străbate pretutindeni şi se adunau la dînsul mulţi din cetăţile şi ţinuturile cele dimprejur pentru folosul sufletesc. Alţii voiau să locuiască cu dînsul şi să se povăţuiască de către dînsul la calea mîntuirii. Iar el cu dragoste primea pe cei ce veneau la dîn-sul. Şi a zidit mai întîi o biserică mică, care, prin porunca lui Teognost, care atunci era arhiereu, s-a sfinţit în numele prea Sfintei Treimi, apoi şi mănăstire cinstită a ridicat, care este şi astăzi cu darul lui Hristos.

Deci, rugat fiind de fraţi, a luat preoţia prin hirotonisirea episcopului Atanasie şi păştea binecuvîntătoarea turmă cea încredinţată lui, povăţuind-o la păşunea cea duhovnicească, iar pe lupii cei rău gînditori îi alunga cu rugăciunea.

Dar după puţină vreme, iar se sculară diavolii, nesuferind a fi alungaţi de sfîntul. Şi închipuindu-se în şerpi, au intrat în chilia lui încît chilia era plină de şerpi. Iar sfîntul, degrabă s-a întors la rugăciune, şi îndată diavolii cu nălucirile lor ca fumul s-au stins. Din acea vreme i s-a dat de la Dumnezeu putere asupra duhurilor celor necurate, încît nici îndrăzneau a se mai apropia de dînsul. Ducîndu-se vestea de dînsul pretutindenea, şi mulţi din părţile dimprejur adunîndu-se, a venit un arhimandrit de la Smolensc, anume Simon, multă avere aducînd şi dînd-o în mîinile sfîntului, ca să zidească o mai mare biserică, iar pe sine s-a dat în supunere sfîntului.

Şi ajutînd Dumnezeu, Cuviosul Serghie degrab a ridicat, cu acea avere, o biserică mai mare şi mănăstirea a lărgit-o şi vieţuia îngereşte, ca în Cer, cu ceata fraţilor săi, ziua şi noaptea slavoslo-vind pe Dumnezeu. Deci, s-a întîmplat oarecînd în mănăstirea lui a fi lipsă de hrană, şi erau fraţii în mîhnire mare, petrecînd fără de hrană, flămînzi, trei zile. Iar rînduiala Cuviosului era ca să nu iasă călugării din mănăstire să ceară la mireni pîine, ci să-şi pună nădej-dea spre Dumnezeu Cel ce hrăneşte toată suflarea, şi de la Acela cu credinţă să-şi ceară cele trebuincioase.

În timpul acela nu era viaţă de obşte în mănăstirea cuviosului. Deci, fraţii fiind strîmtoraţi de foamete, au început a cîrti împotriva sfîntului, zicînd: „Pînă cînd ne opreşti pe noi a merge la lume şi a cere cele de trebuinţă? Vom mai răbda încă această noapte, iar dimineaţă vom ieşi din locul acesta, ca să nu murim de foame”. Iar sfîntul îi mîngîia pe ei, spunîndu-le din vieţile sfinţilor părinţi, cum au răbdat multe necazuri, foame şi sete şi lipsă de îmbrăcăminte pentru Domnul şi le grăia lor cuvintele lui Hristos. „Căutaţi la pă-sările cerului, că nici nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl Ceresc le hrăneşte pe ele (Matei 6,26). Şi dacă hră-neşte păsările, oare pe noi nu poate să ne hrănească? Iată acum este vremea răbdării, iar noi ne-am arătat nerăbdători, nevrînd a suferi puţină vreme ispita ce ni s-a întîmplat, pe care de am fi primit-o cu mulţumire, în mare folos ni s-ar fi socotit nouă, căci fă-ră de lămurire aurul nu se săvîrşeşte!” Şi a proorocit, zicînd: „Acum puţină vreme ni s-a întîmplat lipsa, iar dimineaţă va fi în-destulare de toate bunătăţile”. Şi s-a împlinit proorocirea sfîntului, căci a doua zi s-a adus în mănăstire mulţime de pîini proaspete şi peşte mult şi alte feluri de bucate de curînd gătite de la un om neştiut, care le zicea: „Un iubitor de Hristos a trimis acestea lui Avva Serghie şi fraţilor celor ce locuiesc cu dînsul”. Deci, rugau fraţii pe aceia ce le aduseseră, ca să mănînce cu dînşii bucate, iar ei n-au vrut, spunînd că le-a poruncit ca degrabă să se întoarcă şi, grăbindu-se, au ieşit din mănăstire. Apoi fraţii, văzînd mulţimea de bucate, au înţeles că o cercetare dumnezeiască este, şi făcură ospăţ, mulţumind lui Dumnezeu.

Deci, au fost acele bucate pentru multe zile fraţilor, şi le-a zis cuviosul: „Vedeţi fraţilor şi vă minunaţi ce fel de răsplătire dă Dumnezeu răbdării, pentru că nu va uita pe săracii Săi pînă în sfîrşit. Niciodată nu va trece cu vederea locul acesta sfînt şi pe ro-bii Săi cei ce locuiesc într-Însul şi îi slujesc Lui ziua şi noaptea”.

Încă se cade a pomeni şi aceasta: Cuviosul părinte Serghie, la începutul venirii sale în pustie, s-a sălăşluit la un loc fără de apă. Aceasta spre adăugarea ostenelii, ca de departe aducînd apa, să-şi ostenească trupul său mai mult. Iar cînd cu voia lui Dumnezeu s-au înmulţit fraţii şi mănăstirea s-a aşezat, era nevoie mare pentru apă, căci se aducea de departe cu multă osteneală. Şi pentru acea pri-cină cîrteau unii împotriva sfîntului, zicînd: „Pentru ce cu rea chibzuire ai întemeiat mănăstirea pe acest loc şi s-au făcut atîtea zidiri, nefiind apa aproape?” Iar sfîntul le răspundea: „Eu, fraţilor, singur am vrut să mă liniştesc în locul acesta, iar de vreme ce bine a vrut Dumnezeu ca atîtea clădiri să se ridice, apoi puternic este ca să dea şi apă nelipsită, numai să nu slăbiţi de la datorie, ci rugaţi-vă cu credinţă.

Pentru că dacă poporului celui neplecat i-a izvorît apă din piatră în pustie, cu atît mai mult nu vă va trece cu vederea pe voi, cei ce slujiţi Lui!” Iar odată luînd în taină pe un frate cu sine, s-a pogorît în valea cea de sub mănăstire şi nu era în valea aceea apă curgătoare altă dată, precum spun oamenii cei vechi. Deci sfîntul, aflînd într-o groapă puţină apă strînsă din ploaie, şi-a plecat genunchile şi s-a rugat lui Dumnezeu cu dinadinsul. Şi îndată un izvor mare s-a arătat, care şi pînă astăzi este văzut de toţi; şi scot dintr-însul la toată trebuinţa mănăstirească, şi multe tămăduiri se fac cu apa aceea la cei ce o iau cu credinţă.

Şi făcea Cuviosul Serghie şi alte feluri de minuni. Pentru că atîta putere făcătoare de minuni luase de la Dumnezeu, încît a în-viat şi un mort. Un om credincios din hotarele locaşului lui, avînd un fiu, singurul născut, cuprins de boală, l-a dus la cuviosul spre a-l tămădui. Dar copilul, slăbind de boală, a murit. Şi se tînguia după el tatăl lui nemîngîiat. Deci, văzînd Cuviosul Serghie tînguirea omu-lui aceluia, i se făcu milă de el şi, făcînd rugăciune, a înviat copilul şi l-a dat viu tatălui lui. Şi s-a întors omul bucuros cu fiul viu şi sănătos la casa sa. Încă veneau la dînsul şi cei cuprinşi de duhuri necurate şi, ajungînd ei la sfîntul, fugeau dintr-înşii necuratele du-huri. Şi cei leproşi se curăţeau şi orbii vedeau, şi în scurt a zice, toţi cei cuprinşi de felurite neputinţe şi care mergeau la sfîntul cu credinţă, primeau nu numai sănătate trupului, ci şi folos sufletului, şi se întorceau cu îndoită tămăduire la casele lor. Pentru aceea era cinstit şi slăvit de toţi cuviosul Serghie, şi mulţi, dorind a vedea cin-stita lui faţă, şi a se îndulci de vorba lui cea dulce, din nenumărate cetăţi şi ţinuturi se adunau la dînsul, şi mulţime de călugări lăsîndu-şi mănăstirile lor veneau la dînsul, dorind să vieţuiască cu el şi să fie povăţuiţi de dînsul.

Domnii şi boierii şi oamenii cei de rînd alergau cu sîrguinţă la acest fericit părinte, căci toţi îl aveau în mare cinste, ca pe unul din părinţii cei de demult, sau ca pe unul din prooroci.

Un ţăran oarecare, lucrător de pămînt, din locuri prea depăr-tate, auzind de Sfîntul Serghie, a vrut să-l vadă şi mergînd în mî-năstirea cuviosului, întreba de dînsul unde se află. Se întîmplase că atunci cuviosul era în grădină şi săpa pămîntul. I s-a spus de aceasta omului aceluia, iar el, mergînd în grădină, a văzut pe sfîntul în haină proastă, ruptă şi mult cîrpită, săpînd pămîntul, şi i se părea că au glumit cei ce i-au spus lui, pentru că nădăjduia să vadă pe sfîntul în mare slavă. Şi întorcîndu-se în mănăstire iar întreba, zicînd: „Unde este Sfîntul Serghie? Arătaţi-mi, căci am venit de departe ca să-l văd pe el”. Iar ei i-au zis: „Cu adevărat, acela este, pe care l-ai văzut”. După aceea, ieşind sfîntul din grădină, l-a văzut ţăranul şi îngreţoşîndu-se de el, şi-a întors faţa de la dînsul şi nu vrea nici să caute la fericitul. Şi se defăima în sinea lui, zicînd: „O, cîtă osteneală am suferit în deşert! Eu am venit să văd un prooroc mare, de care auzeam, şi nădăjduiam să-l văd în mare cinste şi iată acum văd un sărac şi necinstit stareţ”.

Deci, sfîntul înţelegîndu-i gîndurile lui, era foarte mulţumit, căci, precum mîndrul de laudă şi de cinste se bucură, aşa se bucură cel smerit, cu gîndul, de necinstire şi de defăimare. Şi luînd pe ţăranul acela la sine, i-a pus masa şi l-a ospătat cu dragoste.

După aceasta i-a zis: „Să nu te mîhneşti, omule, că pe acela pe care doreşti să-l vezi, degrab îl vei vedea”. Iar, cînd sfîntul grăia acestea, iată un vestitor a venit, spunîndu-i de venirea unui domn mare în mănăstire. Şi, sculîndu-se sfîntul, a ieşit în întîmpinarea acelui domn, care venea cu mulţime de slugi.

Şi văzînd acel domn pe sfîntul sîrguindu-se, a alergat la dînsul şi apucînd înainte cu închinăciune pînă la pămînt, a luat binecuvîn-tare de la cuviosul, iar el, binecuvîntîndu-l, l-a dus în mănăstire cu cinstea ce i se cădea. Şi mergînd amîndoi împreună, stareţul şi domnul vorbeau, iar ceilalţi toţi mergeau înainte. Iar ţăranul acela a fost împins undeva departe de slugile ce mergeau înainte, şi pe stareţul de care se îngreţoşa uitîndu-se la dînsul de departe, dorea să-l vadă, dar nu putea.

Deci, a întrebat în taină pe unul din cei ce mergeau înainte zicîndu-i: „Cine este, stăpîne, stareţul cel ce şade cu voievodul?” Şi i-a spus lui acela că este sfîntul Serghie. Apoi, a început ţăranul a se necăji şi a se ocărî pe sine, zicînd: „O Doamne, cît m-ai orbit şi n-am crezut celor ce-mi arătau pe sfîntul părinte, şi nu i-am dat lui vrednica cinste? Cu dreptate este numele nostru ţăran şi prost. Cum mă voi arăta feţii sfîntului, cuprins fiind de ruşine?”. După ce a plecat voievodul din mănăstire, ţăranul a alergat la cuviosul, şi ru-şinîndu-se a privi la faţa lui, i-a căzut la picioare, cerîndu-i iertare, căci din neştiinţă a greşit. Sfîntul l-a mîngîiat cu dragoste, zicîndu-i: „Să nu te mîhneşti, fiule! Pentru că tu singur ai socotit adevărul despre mine, zicîndu-mi că sînt nimic, iar toţi ceilalţi s-au amăgit, părîndu-le că sînt mare”. De aici, s-a arătat aevea în cîtă smerenie era cuviosul părinte Serghie, căci pe lucrătorul de pămînt ce se în-greţoşa de el, l-a iubit mai mult decît cinstea ce i se făcea de voievod.

Oarecînd fericitul, după obiceiul său, într-o seară tîrziu, stînd la citirea rugăciunilor şi rugîndu-se pentru ucenicii săi, cu dinadinsul, lui Dumnezeu, a auzit un glas zicîndu-i: „Serghie!”. Iar el, mirîndu-se de neobişnuita chemare noaptea tîrziu, a făcut rugă-ciune şi a deschis fereastra chiliei, vrînd să vadă cine l-a chemat. Şi, iată, a văzut o lumină mare din cer strălucind, încît s-a luminat noaptea aceea mai mult decît o zi luminoasă, apoi a venit la dînsul a doua oară glasul, zicînd: „Serghie, te rogi pentru fiii tăi şi rugă-ciunea ta este primită. Caută şi vezi numărul călugărilor celor adu-naţi în numele Sfintei Treimi la păstoria ta”. Ci, căutînd sfîntul, a văzut mulţime multă de păsări prea frumoase, nu numai în mănăs-tire, ci şi împrejurul mănăstirii, şezînd şi cîntînd cîntări îngereşti cu nespusă dulceaţă. Şi iar se auzea glasul, zicîndu-i: „În ce chip ai văzut păsările acestea, aşa se va înmulţi turma ucenicilor tăi, şi după tine nu se va împuţina, şi aşa cu minune şi în multe feluri vor fi împodobiţi cu bunătăţile lor, cei ce vor urma paşilor tăi”. Iar sfîntul, văzînd, se mira de acea minunată vedenie.

Şi vrînd să aibă părtaş şi martor la vedenia aceea, a chemat pe Simeon cel mai sus pomenit, căci era aproape, iar Simeon, mirîndu-se de neobişnuita chemare a stareţului, a alergat degrab la dînsul şi nu s-a învrednicit să vadă toată vedenia, ci numai o parte a văzut din lumina aceea cerească.

Dar sfîntul i-a spus lui toate cele ce a văzut şi s-au bucurat amîndoi împreună, proslăvind pe Dumnezeu.

După aceasta, într-una din zile, au venit grecii de la Constantinopol, trimişi la sfîntul de prea sfinţitul Patriarh Filotei, şi i-au adus lui de la Patriarh binecuvîntare şi daruri: o cruce, un parai-man, o schimă şi scrisoare care avea în sine scris aşa: „Cu mila lui Dumnezeu Arhiepiscop al Constantinopolului şi a toată lumea Pa-triarh, Domnul Filotei, celui întru Sfîntul Duh fiu şi împreună sluji-tor al smereniei noastre, Serghie, dar şi pace, şi a noastră binecuvîntare să fie cu voi! Am auzit de viaţa voastră cea după Dumnezeu foarte îmbunătăţită, şi am lăudat şi am preamărit pe Dumnezeu. Însă o rînduială încă vă mai trebuie, aceea că n-aţi cîş-tigat viaţa cea de obşte. Căci ştii, cuvioase, că şi singur Dumnezeiescul Părinte Proorocul şi împăratul David, cel ce pe toate le-a cercetat cu înţelegere, nimic alt n-a putut să laude, fără numai „a locui fraţii împreună”. Iar după acela şi noi sfat bun vă dăm, ca să alcătuiţi viaţă de obşte, şi mila lui Dumnezeu şi binecuvîntarea noastră să fie cu voi”.

Această scrisoare a Patriarhului luînd-o cuviosul, a mers la Prea sfinţitul Alexie, fericitul Mitropolit a toată Rusia, şi, arătîndu-i scrisoarea, îl întreba zicîndu-i: „Tu, Prea sfinţite stăpîne, cum porunceşti?” Iar Mitropolitul a răspuns stareţului, zicînd: „De vreme ce de atîtea bunătăţi te-ai învrednicit cuvioase, preamărind Dumnezeu pe cei ce-L slăvesc pe El, cît şi în ţările cele depărtate a ajuns auzul numelui şi al vieţii tale, încît a toată lumea marele Patriarh te sfătuieşte spre folos, apoi şi noi la aceeaşi te sfătuim şi lăudăm o aşa rînduială”. Deci din vremea aceea cuviosul Serghie a aşezat viaţa de obşte în locaşul său, poruncind ca să se păzească statornic rînduielile vieţii de obşte: nimic să nu cîştige cineva pentru sine, nici să se numească ceva al său, ci toate de obşte să le aibă, după poruncile sfinţilor părinţi. Iar după aşezarea vieţii de obşte a vrut să fugă de mărirea omenească şi să slujească lui Dumnezeu în loc neştiut, sălăşluindu-se în linişte, în singurătate.

Deci, găsind o vreme cu înlesnire, a ieşit în taină din mănăs-tirea sa neştiind nimeni, şi a plecat în pustie. Mergînd ca la patru-zeci de stadii, a aflat un loc bine plăcut lui, aproape de rîul ce se numeşte Cîrjaci, şi acolo sălăşluindu-se, vieţuia. Apoi, fraţii, vă-zîndu-se părăsiţi de părintele lor, erau în mare necaz şi tulburare, ca oile fără de păstor, şi cu de-adinsul îl căutau pretutindenea. După cîtăva vreme, s-a aflat de fraţi locul şi, mergînd, rugau pe sfîntul cu lacrimi să se întoarcă în mănăstire. Dar el nu vrea, iubind mai mult liniştea şi singurătatea. Din această pricină, mulţi din ucenicii lui lăsînd lavra, s-au aşezat cu dînsul în pustia aceea şi după o vreme oarecare au ridicat mănăstire şi biserică în numele prea sfintei Născătoarei de Dumnezeu. Iar fraţii din lavra cea mare neputînd a vieţui fără de părintele lor, şi neizbutind a-l îndupleca ca să se întoarcă la dînşii, au mers la prea sfinţitul Mitropolit Ale-xie, rugîndu-l să trimită el la cuviosul, poruncindu-i să se întoarcă la locul lui cel dintîi. Fericitul Alexie a trimis pe doi arhimandriţi, rugîndu-l ca să asculte şi să mîngîie pe fraţii săi prin întoarcerea sa la dînşii, ca nu cumva supărîndu-se, fără de dînsul să se risipească şi la locul sfînt să se pustiască. Apoi, cuviosul Serghie, trebuind a asculta pe arhiereu, s-a întors în lavră la petrecerea sa cea dintîi, unde s-au mîngîiat fraţii foarte mult de venirea lui.

Episcopul Permului, sfîntul Ştefan, avînd mare dragoste către cuviosul, mergea oarecînd de la episcopia sa pe cale la cetatea Moscova, care este de la mănăstirea lui Serghie ca la cinci stadii. Iar curînd, grăbindu-se spre cetate, s-a gîndit să nu meargă atunci la mănăstirea sfîntului, ci să vadă pe cuviosul cînd se va întoarce către casă. Şi cînd era el în dreptul mănăstirii s-a sculat din căruţa sa, şi citind „Cuvine-se să te fericim” şi făcînd obişnuita rugăciune, s-a închinat fiind cu faţa spre mănăstirea cuviosului Serghie, zicînd aşa: „Pace ţie duhovnicescule frate!” Şi s-a întîmplat că atunci feri-citul Serghie mînca la masă. Şi înţelegînd cu duhul închinăciunea episcopului, s-a sculat numaidecît de la masă şi stînd puţin, şi rugăciune făcînd, s-a închinat asemenea episcopului celui ce se afla departe de la mănăstire, zicîndu-i: „Bucură-te şi tu păstorule al turmei lui Hristos şi pacea lui Dumnezeu să petreacă cu tine”. Iar fraţii s-au mirat de acel lucru neobişnuit, şi au înţeles unii că o vedenie vedea cuviosul. Apoi, după sfîrşitul mesei l-au întrebat de ceea ce făcuse, iar el le-a spus lor zicînd: „În acel ceas episcopul Ştefan, mergînd pe cale spre Moscova, a stat în dreptul mănăstirii noastre, şi s-a închinat Sfintei Treimi, şi pe noi păcătoşii ne-a binecuvîntat”. Iar mai pe urmă, unii din ucenicii lui cu încredinţare s-au înştiinţat că adevărat aşa a fost lucrul şi se minunau de darul cel înainte văzător, ce se dăduse de la Dumnezeu părintelui lor.

Şi înflorea locaşul cuviosului cu bărbaţi îmbunătăţiţi, şi mulţi dintr-înşii, pentru bunătăţile lor cele mari, erau luaţi în alte mănăstiri ca egumeni, iar alţii erau ridicaţi la scaune arhiereşti. Şi toţi aceia au sporit întru bunătăţi şi în urmarea celui desăvîrşit învăţător, şi iscusitului lucrător al poruncilor Domnului, cuviosul Serghie, care era pildă vie turmei sale, asemenea cu îngerii petrecînd viaţa. Pentru care vieţuind încă în trup, se învrednicea cu cei fără de trupuri, căci slujind el dumnezeiasca liturghie, îngerul Domnului slujea cu el, precum mărturiseau ucenicii lui, Isachie tăcutul şi Macarie, bărbaţi vrednici de credinţă şi desăvîrşiţi în fapte bune, care într-adevăr au văzut pe Îngerul lui Dumnezeu slujind cu cuviosul Serghie în altar şi s-au spăimîntat văzînd po-doaba lui negrăită.

După acestea, fericitul Alexie Mitropolitul, slăbind de bă-trîneţe şi văzînd că se apropie de sfîrşit, a chemat la sine pe cuviosul Serghie şi luînd crucea sa cea arhierească, pe care o purta la piept, împodobită cu aur şi cu pietre scumpe, o dădu cuviosului. Iar el, închinîndu-se cu smerenie, i-a zis: „Iartă-mă, stăpîne, căci din tinereţe n-am fost purtător de aur, iar la bătrîneţe mai mult decît atunci vreau ca să petrec în sărăcie”. Iar arhiereul i-a zis: „Ştiu iubite că acestea le-ai isprăvit, dar să faci ascultare, şi să pri-meşti de la noi binecuvîntarea ce ţi se dă”. Şi aşa a pus cu mîinile sale crucea pe pieptul sfîntului, ca o logodire, apoi a început a grăi: „Să ştii fericite, pentru ce te-am chemat şi ce voi să rînduiesc pentru tine. Iată eu, Dumnezeu încredinţîndu-mi, am ţinut Mitro-polia Rusiei, pe cît El a voit. Iar acum mă văd apropiat de sfîrşit, numai nu ştiu ziua sfîrşitului meu, şi doresc ca în viaţa mea să găsesc un bărbat ce ar putea după mine să pască turma lui Hristos. Şi nu aflu altul aşa după cum doresc eu, decît numai pe tine. Încă ştiu cu încredinţare că şi marii stăpînitori, domni, şi toţi oamenii laici şi duhovniceşti, pînă la cel de pe urmă, te vor iubi pe tine, şi nu pe altul, ci numai pe tine te vor cere la scaunul acela, ca cel ce eşti vrednic. Deci, acum prea cuvioase, primeşte rînduiala episcopiei. Iar după ieşirea mea din trup vei lua scaunul meu”. Auzind aceste cuvinte, cuviosul s-a mîhnit foarte, căci se socotea pe sine a fi nevrednic de o rînduială ca aceea. Şi a răspuns către arhiereul: „Iartă-mă stăpîne sfinte, dar pui pe mine sarcină mai presus de puterea mea, şi aceasta nu se poate întîmpla niciodată. Cine sînt eu păcătosul şi mai smeritul decît toţi oamenii ca să îndrăznesc a mă atinge de o rînduială ca aceasta?” Apoi, fericitul Alexie a zis multe cuvinte către sfîntul din dumnezeieştile Scripturi, ca să-l înduplece pe el la voia sa. Dar iubitorul de smerenie nu s-a plecat nicidecum. La urmă i-a răspuns: „Stăpîne sfinte, de nu vei vrea să alungi pe smerenia mea din hotarele acestea şi de la auzul tău, apoi să nu mai adaogi a grăi despre aceasta către mine, nici pe altcineva să-l laşi să mă supere cu acest fel de cuvinte, de vreme ce nimeni nu va putea să afle întru mine vrere la aceasta”.

Iar arhiereul văzînd pe sfîntul neplecat, a încetat a-i grăi lui despre urmarea la scaunul episcopal, temîndu-se ca nu cumva, supărîndu-se cuviosul, să se ducă în cele mai depărtate părţi şi pustietăţi şi să lipsească Moscova de un luminător ca acesta. Şi mîngîindu-l cu cuvinte duhovniceşti, i-a dat voie să plece cu pace la mănăstire. Iar nu după multă vreme, cel între sfinţi, Alexie mitropolitul, s-a dus din viaţă, şi fericitul Serghie era silit prin ru-găminte de domnii cei mari stăpînitori şi de mulţimea pravoslavnicilor să primească scaunul Mitropoliei Rusiei, iar sfîntul ca un diamant tare a rămas neînduplecat.

Atunci a fost suit pe scaun un arhimandrit, anume Mihail, care a îndrăznit mai înainte de sfinţenie a se îmbrăca în veşminte arhiereşti, şi a-şi pune camilafcă albă. Încă începuse şi asupra Sfîn-tului Serghie şi a locaşului lui a se înarma. I se părea că Serghie îi taie îndrăzneala lui, căutîndu-şi pentru sine Mitropolia. Iar fericitul auzind că Mihail se lăuda împotriva lui, a zis către ucenicii săi: „Mihail, lăudîndu-se împotriva locaşului acestuia, împotriva sme-reniei noastre, nu va cîştiga ceea ce doreşte, de vreme ce este biruit de mîndrie, nici cetatea împărătească nu va vedea”. Şi s-a împlinit proorocirea sfîntului, căci călătorind Mihail în corabie spre Constantinopol pentru hirotonie, a căzut în boală trupească şi s-a sfîrşit. Iar pe scaun a fost ridicat Kiprian.

În acei ani, prin voinţa lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre a fost năvălirea necuratului Mamae, împăratul tătăresc, asupra pămîntului Rusiei. De acest lucru marele Domn Dimitrie întristîndu-se, Sfîntul Serghie l-a înarmat cu rugăciunea, şi i-a proorocit biruinţă, zicînd: „Să ieşi împotriva barbarilor, lepădîndu-ţi toată în-doiala, şi Dumnezeu ajutîndu-ţi, vei birui pe vrăjmaşii tăi şi te vei întoarce sănătos la scaunul tău”.

Deci, marele Domn, nădăjduind spre ajutorul Dumnezeului şi prin rugăciunile sfîntului, a mers făcînd război cu tătarii, i-a biruit pe ei, astfel că abia cu puţini tovarăşi a scăpat Mamae. Iar Cuvio-sul, înainte fiind văzător, vedea cele de departe ca pe cele de aproape şi stînd cu fraţii la rugăciune în mănăstirea sa, cînd era război între creştini şi între tătari, spunea în acea vreme că marele Domn Dimitrie a biruit pe tătari şi care din ostaşii creştini a fost ucis în război, aducînd jertfe lui Dumnezeu pentru dînşii, pentru că toate i se descopereau lui de la Dumnezeu. Iar Cneazul, întor-cîndu-se izbînditor de la război, a mers în mănăstire la Cuviosul, mulţumind mult sfîntului că i-a ajutat cu rugăciunile sale către Dumnezeu.

Stînd oarecînd fericitul părinte noaptea la obişnuita sa pravilă înaintea Icoanei Preacuratei Maicii lui Dumnezeu şi adeseori pri-vind la icoană, zicea: „Preacurată, Maica Hristosului meu, apără-toare şi tare ajutătoare a neamului omenesc, fii mijlocitoare nouă nevrednicilor, pururea rugîndu-te Fiului tău şi Dumnezeului nostru, ca să caute spre locul acesta sfînt, care este întemeiat spre lauda şi cinstea sfîntului numelui Lui, în veci. Pe tine Maica dulcelui meu Hristos, ca pe ceea ce ai cîştigat multă îndrăzneală către Dînsul, înainte-rugătoare te punem noi, robii tăi, căci tu eşti tuturor nădej-de de mîntuire şi adăpostire”. Aşa se ruga, şi canonul cel de mulţu-mire, adică Acatistul Preacuratei cîntîndu-l, a şezut puţin să se odihnească. Iar ucenicului său, Mihail, i-a zis: „Fiule, trezeşte-te şi priveghiază, de vreme ce o cercetare minunată şi înfricoşătoare o să ne fie nouă în ceasul acesta”. Acestea grăindu-le, îndată se auzi un glas, zicînd: „Iată, vine Preacurata!” Iar sfîntul auzindu-l, a ieşit degrab din chilie în tindă, şi iată o lumină mare, mai mult decît soarele strălucind, a luminat pe sfîntul, şi îndată a văzut pe Prea-curata cu doi Apostoli, cu Petru şi cu Ioan, strălucind într-o negrăi-tă lumină. Cînd a văzut-o sfîntul, a căzut cu faţa la pămînt neputînd suferi raza aceea strălucitoare. Iar Preacurata s-a atins de sfîntul cu mîinile sale, zicîndu-i: „Nu te spăimînta, alesul Meu! Iată am venit să te cercetez, căci s-a auzit rugăciunea ta pentru ucenicii tăi, şi pentru locaşul tău să nu te mai mîhneşti, că de acum înainte vei fi îndestulat de toate, nu numai pînă ce eşti în viaţa aceasta, ci şi după ducerea ta cea către Domnul, nedepărtată voi fi de locaşul tău, cele trebuitoare dîndu-i nelipsit, păzindu-l şi acoperindu-l”. Acestea zicînd, s-a făcut nevăzută. Iar sfîntul, ca într-o uimire a minţii, era cuprins de frică şi de cutremur mare, şi venindu-şi în sine după puţin, a aflat pe ucenicul său zăcînd de frică, ca mort, şi l-a ridicat. Iar el a început a se arunca la picioarele stareţului, zicînd: „Spune-mi părinte, pentru Domnul, ce era această minunată vedenie de vreme ce duhul meu numai puţin de nu s-a despărţit de trupeasca-mi legătură, pentru vedenia cea strălucită?” Iar sfîntul se bucura cu sufletul şi faţa lui strălucea de acea negrăită bucurie, neputînd să grăiască altceva nimic, fără numai atît: „Aşteaptă, fiule, fiindcă duhul meu în mine tremură de acea minunată vedenie”. Şi se află tăcînd şi mirîndu-se. Apoi, după puţin timp, a zis ucenicului său: „Fiule, chiamă la mine pe Isaac şi pe Simon”. Şi venind ei, le-a spus toate pe rînd, cum a văzut pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu cu Apostolii şi ce i-a zis lui. Deci, acestea auzindu-le ei, se umplură de bucurie şi de veselie şi toţi împreună au cîntat Paraclisul Maicii lui Dumnezeu. Iar sfîntul a petrecut toată noaptea aceea fără somn, socotind cu mintea, pentru milostiva cercetare a Stăpînei celei Prea curate.

Slujind oarecînd Cuviosul Dumnezeiasca Liturghie, ucenicul lui Simon, de care am pomenit înainte, fiind desăvîrşit în viaţă, era atunci eclesiarh. Acela a văzut foc umblînd pe jertfelnic, încon-jurînd Altarul şi pe Serghie cînd slujea. Şi stătea sfîntul în foc de la cap pînă la picioare. Iar sosind vremea împărtăşirii, s-a luat focul acela Dumnezeiesc şi învăluindu-se ca o pînză curată, a intrat în sfîntul pahar, şi cu acela s-a împărtăşit vrednicul slujitor, sfîntul Serghie.

Vieţuind Cuviosul ani îndestulaţi în mare înfrînare şi osteneli, şi făcînd multe minuni, a ajuns la bătrîneţe adînci. Acum îi erau anii lui de la naştere şaptezeci şi opt. Apoi, cu şapte luni mai îna-inte, şi-a văzut mutarea sa către Dumnezeu şi a chemat fraţii, în-credinţînd egumenia ucenicului său cu numele Nicon, care deşi era tînăr de ani, mintea lui înflorea cu cărunteţele şi în toată viaţa ur-ma învăţătorului şi povăţuitorului său Serghie. Punîndu-l pe Nicon egumen, Serghie a început singur a se linişti, iar în luna lui septembrie, căzînd în boala trupească, şi cunoscîndu-şi cea de pe urmă ducere a sa către Dumnezeu, a chemat şi a învăţat pe fraţi destul, dîndu-le binecuvîntare şi iertare; iar în ceasul din urmă, s-a îm-părtăşit singur cu Preacuratele Taine, dîndu-şi astfel sfîntul său suflet în mîinile lui Dumnezeu. Faţa lui era luminoasă, nu ca a mortului, ci ca a unui om care doarme, ceea ce era un semn încre-dinţat de luminarea lui cea sufletească şi de răsplată Dumnezeiască. Iar cinstitul lui trup a fost pus în locaşul în care s-a nevoit. După trei ani de zile, însă, s-au aflat moaştele lui cele sfinte întregi şi nestricate nici de hainele lui nu se atinsese stricăciunea, ci ieşea mireasmă bună negrăită şi multă tămăduire se da bolnavilor. Chiar şi pînă acum de la cinstita lui raclă, curg, ca dintr-un izvor, tămăduirile tuturor celor ce aleargă cu credinţă. Căci, precum în viaţa sa, aşa şi după mutare, face nenumărate minuni mari acel mare făcător de minuni, pentru mărirea lui Hristos Dumnezeului nostru, Căruia se cuvine cinstea şi mulţumita în veci. Amin.

Despre viaţa cuviosului părintele nostru Serghie şi despre multe minuni ale lui, se află tipărită carte în împărăteasca cetate, Moscova, în care între alte minuni ale sfîntului se afla şi aceasta: „După sinodul cel din Florenţa, unde mulţime de dreptcredincioşi, arhierei şi preoţi care n-au vrut să se unească cu rătăcirea lati-nească, s-au fost pierdut cu felurite chinuri de către latini. Un Presbiter din părţile Rusiei celei mari, care mersese la soborul acela, cu Isidor mitropolitul Kievului, cel ce a căzut mai pe urmă din dreapta credinţă şi era numele Presbiterului Simeon – a răbdat multe necazuri şi munci în temniţă şi în obezi, pentru buna credinţă, de la mitropolitul Isidor lepădatul. Apoi, scăpînd din lanţuri, s-a sfătuit cu Toma solul Tferschei şi au fugit din cetatea latinească în ţara lor. Fiind în mîhnire mare şi în nepricepere pe cale pentru nelesnicioasa trecere şi culcîndu-se puţin să se odihnească, a adormit şi a văzut un stareţ cinstit stînd lîngă el, apucîndu-l de mîna dreaptă şi zicîndu-i: „Oare te-ai binecuvîntat de Marcu Eugenicul episcopul Efesului cel ce a urmat paşilor apostoleşti?” Iar el a răspuns: „Am văzut Doamne pe minunatul şi tarele bărbat acela şi m-am bine-cuvîntat de dînsul”. Apoi stareţul a zis: „Binecuvîntat este de Dumnezeu omul acela, că din deşertul sobor latinesc nimenea nu l-a învins pe el, nici cu averile, nici cu îmbunările, nici cu îngrozirile chinurilor. Deci, tu învăţătura şi descoperirea aceea ce ai auzit-o de la fericitul Marcu s-o propovăduieşti oriunde vei merge, la toţi drepţii cei ce ţin aşezămintele sfinţilor apostoli şi poruncile sfinţilor părinţi de la cele şapte sinoade, şi cel ce are înţelegere adevărată, să nu se amăgească. Iar pentru lungimea şi greutatea drumului să nu vă întristaţi, căci eu sînt nedepărtat de voi şi vă voi trece fără de grijă. Acestea şi mai multe dacă i-a zis cinstitul acela stareţ, l-a întrebat Presbiterul: „Doamne, spune-mi cine eşti tu, că mi se pare că eşti trimis de Dumnezeu să ne scoţi pe noi deznădăjduiţii din pămîntul acesta străin?” Răspuns-a cel ce se arătase: „Eu sînt Serghie, pe care oarecînd m-ai chemat, rugîndu-te în rugăciunea ta, şi te-ai făgăduit să vii în mănăstirea mea. După vedenia aceasta, deşteptîndu-se preotul, s-a bucurat şi a spus împreună călătorului său (Toma), cele ce a văzut şi a auzit. Şi au mers amîndoi, veselindu-se în calea lor, şi au ajuns degrab prin dumnezeiescul aco-perămînt şi cu rugăciunile apărătorului său cuviosului Serghie, sănătoşi şi fără de bîntuială în părţile Rusiei.

Ajutorul şi arătarea sfîntului povestind, au propovăduit cele auzite de la dînsul, descriind pe larg toate cele ce s-au făcut la soborul din Florenţa.

Aceasta s-a pomenit aici pentru necuviinţa vremii de acum, întru care sfînta şi dreapta credinţă este hulită şi prigonită prea mult de latini. Ca să vadă fiii Bisericii Răsăritului că stîlpul lor, cuviosul părintele nostru Serghie, şi după preaslăvirea sa, a arătat că este nedrept soborul Florenţei. Credinţa noastră (după Apostolul) constă nu în biruitoarele cuvinte ale înţelepciunii omeneşti şi în arătarea Duhului şi a puterii, şi nu în înţelepciunea şi măiestria omenească, ci în puterea lui Dumnezeu.

Cuvioasa Eufrosina de la Suzdal

Adaugat la octombrie 8, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 8, 2025

Cuvioasa Eufrosina, care era fiica sfîntului mucenic Mihail, voievodul Cernigovului, şi prin arătarea şi făgăduinţa Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu s-a dăruit copila lor şi s-a botezat în Biserica cea mare a Pecerschii. Iar în vîrstă venind, şi fiind cu Mina, voievodul Suzdalului, prin voia părinţilor, s-au rugat cu lacrimi Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu, ca să i se păzească fecioria ei neînstrăinată.

Şi a văzut arătîndu-se cereasca Împărăteasă, poruncindu-i ca să asculte pe părinţii săi, şi să meargă la Suzdal, de nimic îndoindu-se. Deci, fiind ea pe cale şi încă neajungînd la Suzdal, logodnicul ei a murit. Iar ea, aflînd mănăstirea de fecioare, cu hramul „Punerea veşmîntului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu”, s-a călugărit într-însa şi s-a nevoit bine. Apoi i s-a dat ei de sus darul proorociei, chiar a tămădui boalele, şi făcea multe minuni. Iar în vremea năvălirii păgînului Batus, hanul tătarilor, locaşul său l-a păzit întreg de robia mahomedanilor cu rugăciunile sale. Apoi a trecut la Domnul la 25 septembrie, zi în care îşi făcuse mai înainte făgăduinţa sa lui Dumnezeu, îmbrăcîndu-se în chipul îngeresc.

Sfantul Ierarh Tihon, Patriarhul Moscovei si al intregii Rusii

Adaugat la octombrie 9, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 9, 2025

Patriarhul Tihon s-a nascut in ziua de 19 ianuarie 1865 in familia unui preot. In anul 1891 , a fost tuns in monahism si in 1897 a fost facut irodiacon si apoi ieromonah. La varsta de 32 de ani a fost facut episcop de Lublin din Polonia care pe atunci apartinea Imperiului Rus. La scurt timp a fost numit episcop de Aleutine si Alaska, eparhie care cuprindea in fapt Statele Unite si Canada. In 12 Decembrie 1898 cand a ajuns in New York, el era singurul episcop ortodox al intregului continent nord american. In februaie 1907 , dupa 9 ani de pastorie in America episcopul Tihon a revenit in Rusia si a ocupat scaunul de Iaroslav , iar dupa alti 7 ani in 1914 , a fost mutat la Vilnius . In timpul primului razboi mondial , el s-a ingrijit de soldati , mergand in prima linie a frontului si slujind personal. In 1917 a fost ales Mitropolit de Moscova. In urma restaurarii Patriarhiei Moscovei si intregii Rusii a fosr ales prin voia lui Dumnezeu Patriarh al intregii Rusii .
Patriarhul Tihon s-a ridicat impotriva bolsevicilor condusi de Lenin, care jefuiau bisericile, profanau icoanele si furau odoarele sfintei biserici. Cand a aflat de uciderea calugarilor si a preotilor si a crestinilor, i-a chemat pe credinciosi sa apere credinta si sfintele biserici.
Dupa uciderea Tarului Nicolae si a familiei imperiale , a inteles marea responsabilitate care ii revenea si a constientizat pericolul compromisului cu ateii bolsevici. El le-a scris bolsevicilor „Reveniti-va, nebunilor, si opriti aceasta varsare de sange! Nu numai ca faceti faradelegi, ci insasi lucrarea diavolului savarsiti, si asta va va duce in viata viitoare in flacarile Ghenei, iar urmasii vostri vor fi blestemati inca din aceasta viata„. Iar credinciosilor le-a spus de va fi sa suferim martiriul pentru adevarul lui Hristos, va chemam iubiti fii ai bisericii sa primiti martiriul alaturi de noi .Dupa aceasta impotrivire a patriarhului, bolsevicii lui Lenin au infiintat Inaltul Consiliu Bisericesc (V.T.U.) format din tradatori si oameni fara Dumnezeu. Dupa inchisoare si persecutii grele la 25 Decembrie 1924 patriarhul Tihon, scrie cu ocazia activitatii sale: „Drepturile patriarhale si obligatile pana la alegerea legala a patriarhului vor fi incredintate Mitropolitului Chiril (Smirnov), Mitropolitului Agatanghel si Mitropolitului Petru” . La 25 martie (7 aprilie) 1925 patriarhul Tihon a trecut la cele vesnice.

Tot în aceasta zi, facem pomenirea Cuviosului Efrem din Novgorod (1492).

Sfîntul Apostol şi Evanghelist Ioan

Adaugat la octombrie 9, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 9, 2025

Sfîntul Apostol şi Evanghelist Ioan – de Dumnezeu cuvîntătorul – era fiul lui Zevedei şi al Salomiei, care era fiica lui Iosif Logodnicul. Acesta a fost chemat de la mrejile pescăreşti la propoveduirea Evangheliei. Cînd Hristos Domnul, umblînd pe lîngă marea Galileii, îşi alegea din pescari apostoli şi a chemat pe cei doi fraţi, pe Petru şi pe Andrei, atunci a văzut şi pe Iacob al lui Zevedei şi pe Ioan, fratele lui, în corabie cu Zevedei, tatăl lor, legîndu-şi mrejele lor, şi i-a chemat la Sine. Iar ei, îndată lăsînd corabia şi pe tatăl lor, au mers după Dînsul (Matei 4, 11-22). La primirea sa, Ioan a fost numit de Hristos Domnul fiu al tunetului, căci ca tunetul avea să se audă în toată lumea şi tot pămîntul să umple. Şi umbla după Bunul său Învăţător urmînd paşilor Lui, şi învăţînd înţelepciunea care ieşea din gura Lui. Şi era foarte iubit de Hristos, Domnul său, pentru nerăutatea lui cea desăvîrşită şi pentru curăţia fecioriei. Şi l-a cinstit pe el Domnul, între cei doisprezece apostoli, ca pe un prea ales şi era unul din cei trei mai de aproape ucenici ai lui Hristos, cărora le descoperea mai mult tainele Sale cele Dumnezeieşti. Continuare…

Sfantul Savatie, facatorul de minuni si intemeietorul Solovetului

Adaugat la octombrie 10, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 10, 2025

Primul loc de nevointe calugaresti al preacuviosului Savatie a fost Manastirea Kirilo-Beloozersk. Peterecandu-si viata in post, rugaciune si priveghere, el a fost o pilda pentru toti calugarii, capatand respect si dragoste din partea celor care il cunosteau. Dar nesuferind slava lumeasca, smeritul calugar si-a pus in gand sa plece intr-un loc mai linistit, mai tainuit. Asa a ajuns la Manastirea Valaam de pe Lacul Ladoga, insa sufletul sau smerit nu si-a gasit linistea nici aici; prin faptele sale curand i-a intrecut pe toti, avand iarasi parte de slava si uimirea confratilor sai.

Savatie a inceput sa caute un loc si mai tainic. S-a bucurat nespus sufletul sau iubitor de pustie, cand a aflat ca in nordul indepartat, in Marea Alba, este o insula nelocuita „“ Solovet „“ care-i destul de departe de mal (la doua zile de plutire daca marea este linistita), dar are lacuri cu peste, apa dulce, munti si paduri, fiind insa nelocuita datorita izolarii sale. Din cand in cand insula era vizitata de pescari, care, dupa ce isi teriminau treaba, o paraseau. Preacuviosul a inteles curand ca acolo, in insula Solovet, isi va castiga linistea deplina si insingurarea.

Punandu-si nadejdea doar in Dumnezeu, batranul Savatie s-a indreptat catre gura raului Vaga, si astfel pronia Domnului i-a aratat acolo pe viitorul sau confrate pentru insula Solovet: calugarul Gherman. Cu bucurie au plecat ei pe mare catre insula nepopulata, iar Dumnezeu a binecuvantat gandul calugarilor, drumul lor pe apa a fost linistit.

Ajunsi pe insula cu bucurie, au gasit un loc in apropierea unei ape, pe care l-au socotit a fi bun de locuit. Aici au infipt ei o cruce, au facut o chilie si s-au stabilit in ea, rugandu-se neincetat Domnului.

Pentru a-i mangaia pe pustnici, Domnul le-a descoperit prin semen minunate insemnatatea ce o va capata in viitor insula Solovet. Locuitorii de pe tarm au inceput sa-i pizmuiasca pe preacuvioasii parinti, gandind ca insula este proprietea lor. Un pescar a sosit pe insula cu nevasta si toata familia sa si s-a stabilit nu departe de chilia calugarilor. Preacuviosii Savatie si Gherman nu au intrerupt randuiala calugareasca.

Astfel, intr-o zi de duminica, sfarsindu-si pravila de chilie, parintele Savatie a iesit sa cadeasca crucea pe care o ridicasera cand au poposit pe insula si deodata a auzit un plans tare, ca si cum cineva ar fi fost batut. Crezand ca e o nalucire, s-a intors in chilie si i-a relatat tot confratelui sau, Gherman. Acesta, iesind si el, a auzit tipete si vaiete si s-a indreptat catre locul de unde se auzeau acestea. A gasit-o acolo pe nevasta pescarului, care i-a povestit urmatoarele: ” cand am plecat dupa barbatul meu, m-au intampinat doi tineri plini de lumina si, apucandu-ma, m-au batut cu niste bete, spunandu-mi: . Dupa aceea, tinerii s-au facut nevazuti.” Intorcandu-se in chilie, Gherman i-a povestit cele auzite lui Savatie si amandoi au dat slava lui Dumnezeu! Inspaimantat de vedenie, pescarul si-a luat toata familia si toata averea si s-a intors in satul sau, din ziua aceea nici un mirean ne-mai-indraznind sa se salasluiasca pe insula Solovet.

S-au scurs cativa ani de viata pustniceasca a preacuviosilor in aceasta insula pustie. Sufletul preacuviosului Savatie si-a gasit aici odihna si pacea deplina dupa care tanjea cu atata ardoare si statornicie. Cand Gherman a plecat pentru a procura cele necesare pentru trai, parintele Savatie a ramas pe insula de unul singur, in fata Atotvazatorului Dumnezeu, care l-a intarit pe el in rabdare, rugaciune si fapte duhovnicesti. Fiind mangaiat de aratarea ingerilor, se nevoia neincetat cu rugaciunea mintii si cu fiecare zi tot mai mult sporea intru dorirea vietii vesnice.

Presimtind ca i se apropie sfarsitul, preacuiosul Savatie a dorit sa se impartaseasca cu Sfintele Taine si pentru acesta, suindu-se intr-o luntre, a plecat spre tarm. Dupa doua zile a ajuns la mal si s-a indreptat spre biserica de pe raul Vega, unde tocmai slujea egumenul Natanael, venit in vizita la dreptmaritorii crestini. Dupa randuiala lui Dumnezeu, egumenul (staretul) tocmai se ducea la un bolnav sa il impartaseasca si l-a intalnit pe pustnicul din Solovet in drum spre Vega. De acesta intalnire s-au bucurat amandoi: Savatie se mangaia ca a gasit ce cauta, iar Natanael privea cu bucurie la caruntetea si la fata luminata de post a preacuviosului, de care auzise atat de multe.

„Te rog, parinte, i se adresa preacuviosul Savatie, dezleaga-mi pacatele pe care le voi marturisi, cu puterea ce-ti este data de la Dumnezeu, si ma invredniceste sa ma impartasesc cu Sfintele Taine, caci de mult doresc sa-mi indulcesc sufletul cu aceasta Hrana Dumnezeiasca. Hraneste-ma cu dansa acum. Hristos Dumnezeu mi te-a scos in cale ca sa-mi ierti pacatele facute de mine in toata viata mea: cu cuvantul, cu lucrul si cu cugetul”>
La care Natanael i-a raspuns: „Dumnezeu sa te ierte pe tine, frate” si tacand putin, a zis printre lacrimi, cu uimire: „O, daca as fi avut eu pacatele tale, preacuvioase!”. Savatie i-a zis: „Sfarsitul vietii mele s-a apropiat, te rog ca indata sa ma invrednicesti de Dumnezeiasca Impartasanie”. Egumenul l-a rugat sa astepte pana dimineata, pana se va intoarce de la omul cel bolnav, dar cuviosul Savatie a zis: ” Parinte, nu lasa pe maine, pentru ca nu stim nici daca azi vom mai fi in viata, dara-mi-te ce va fi mai tarziu, de unde sa stim?” Asa ca Natanael a indeplinit dorinta cuviosului, l-a impartasit si sarutandu-l frateste, l-a rugat sa astepte in biserica iar el si-a urmat calea.

In ziua aceea la mal a ajuns un negustor din Novgorod, Ioan, care adusese marfa multa. El l-a gasit in chilia de langa biserica pe cuviosul Savatie care, intrand cu el in discutie, il invata dragostea pentru neagoniseala, milostenie si alte fapte bune. Ioan a vrut atunci sa-i propuna batranului sa-i dea ceva din averea sa, dar preacuviosul nimic nu a vrut sa ia si a zis: „fiule, ramai aici pana dimineata si vei vedea mila lui Dumnezeu si bine vei pleca in drumul tau”. Ioan n-a vrut sa ramana si s-a pregatit de plecare, dar deodata s-a pornit o furtuna care a starnit apele marii si ale raului, asa ca negustorul a ramas acolo peste noapte, impotriva vointei sale.

A doua zi vantul s-a linistit si cand Ioan a venit la Preacuviosul Savatie in chilie sa primeasca binecuvantare pentru calatorie, l-a vazut pe preacuviosul imbracat in haine de calugar, cu cadelnita langa el, dar sufletul sau sfant deja era plecat la Talal Ceresc. Chiar atunci s-a intors de la cel bolnav egumenul Natanael care, gasindu-l pe preacuviosul mort, a inceput printre lacrimi sa sarute trupul sau cel sfant. Amandoi si-au amintit cum unul l-a impartasit, iar celalalt s-a invrednicit, dupa aceeasi randuiala dumnezeiasca, de sfaturile cele dinainte de moarte ale Cuviosului Savatie. Sfarsitul sau s-a peterecut la 27 sept 1435.

Moastele preacuviosului Savatie au fost aduse in manastirea Solovet pe cand era egumen preacuviosul Zosima si au fost ingropate in pamant in altarul catedralei cu hramul Adormirii Maicii Domnului.In anul 1547 Sinodul de la Moscova a hotarat ca memoria preacuviosului Savatie sa fie cinstita la 27 septembrie.

În această zi la Prolog s-a pus pomenirea sfinţilor Apostoli Marco, Aristarh şi Zina. Vezi despre dînşii în luna ianuarie, în 4 zi-le. În aceeaşi zi sfînta muceniţă Epiharia, care a pătimit pentru Hristos pe vremea împărăţiei lui Diocleţian.

Tot în aceasta zi, facem pomenirea Sfîntului Mucenic Petru, mitropolitul de Krutiţi.

Şi cuviosul Ignatie, egumenul eparhiei Capadociei care a plăcut lui Dumnezeu pe timpul împărăţiei lui Nikifor Foca (963-969) şi a lui Ioan Tzimiskos (969-976).

Sfîntul Mucenic Calistrat

Adaugat la octombrie 10, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 10, 2025

Pătimirea Sfîntului Mucenic Calistrat şi a celor împreună cu dînsul

Văzînd zavistnicul vrăjmaş turma cea aleasă a lui Hristos din zi în zi înmulţindu-se, s-a sculat asupra ei cu mare mînie, vrînd ca pe toate oile cele cuvîntătoare să le răpească şi să le piardă. Avînd ca unelte la acest lucru pe cei mai împietriţi şi fără de omenie care s-ar putea numi mai bine fiare iar nu oameni: pe Diocleţian (284-305) şi Maximian (286-305), împăraţi păgîni ai Romei, pe aceştia i-a pornit ca pe nişte lupi răpitori asupra turmei lui Hristos şi printr-înşii cu răzbunare şi cu nemilostivire au împuţinat-o. Pentru că, atîta mînie le-a revărsat în inimă asupra creştinilor, încît lăsînd toa-te celelalte griji ale împărăţiei, şi-au îndreptat vederile lor spre aceasta cu toate puterile ca să piardă cu desăvîrşire pe toţi creştinii. Crezînd că acel gînd şi lucru al lor este cel mai cinstit şi mai de căpetenie decît toate celelalte lucrări mari ale împărăţiei şi decît cele slăvite biruinţi şi dănţuiri asupra vrăjmaşilor lor, pentru aceea şi chinuitorii, conglăsuind în răutate, au trimis pe la toate marginile împărăţiei lor, ca de pretutindeni să silească pe creştini la jertfe idoleşti, iar pe cei ce nu se vor supune să-i muncească, să-i ucidă, şi cu felurite morţi să-i piardă.

Aşa făcîndu-se acestea, mulţi din cei credincioşi şi osîrduitori iubitori de Hristos s-au împodobit cu cunună mucenicească, iar alţii de la Biserica luptătoare au trecut la cea triumfătoare, cîntînd cîn-tare de biruinţă asupra vrăjmaşilor. Între mulţi alţii, unul ca acesta s-a arătat viteazul ostaş al lui Hristos, Calistrat, care a mers pe ca-lea cea frumoasă a muceniciei, însă nu singur, ci cu mulţi alţii, şi călcînd pe vrăjmaşul, a stat înaintea biruitorului lumii Hristos, purtînd şi arătînd ranele cele ce le-au luat pentru Dînsul, şi luînd plata nevoinţei sale.

Locul naşterii Fericitului Calistrat, al acestui pătimitor al lui Hristos, era Cartagina din Africa, de unde l-au luat la slujba ostă-şească, aşezîndu-l în tabăra Voievodului Persentin, în care strălucea cu mărire numai el singur, ca o stea într-o noapte neluminată de lună, pentru că toţi ostaşii cei împreună cu el erau împîclaţi cu întunericul idoleştii nedumnezeiri şi numai el strălucea ca lumina sfintei credinţe, la care îl învăţase tatăl său care era creştin.

Tatăl lui învăţase de la moşul lui, cel cu numele Neocor, care în vremea patimilor celor de voie ale Domnului nostru Iisus Hristos se aflase în Ierusalim, pe vremea lui Ponţiu Pilat, slujind în oas-te şi, după ce văzuse toate minunile cele ce s-au făcut la moartea şi la învierea Domnului, a crezut în Dînsul. Şi botezîndu-se de către Apostoli, s-a întors la casa sa, ducînd mărgăritarul cel de mult preţ al credinţei celei în Hristos, prin care pe fiul său, adică pe tatăl lui Calistrat, şi pe toţi casnicii săi i-a îmbogăţit, spunîndu-le lor toate cele despre Iisus Hristos, pe care singur cu ochii săi le-a văzut, şi pe cele ce le-a auzit de la apostoli.

Aceeaşi duhovnicească şi nefurată bogăţie a credinţei moş-tenind şi Sfîntul Calistrat după moşul şi după tatăl său, îmbogăţea cu ea pe acei care putea, învăţîndu-i în taină cunoştinţa adevărului, şi întorcînd la Dumnezeu suflete omeneşti. Din pricina aceea se sminteau ostaşii cei ce erau împreună, şi îl pîndeau cu de-adinsul, ca să poată şti de dînsul dacă este creştin cu adevărat sau nu.

Deci, dar, fiind el cu voievodul taberii sale în Roma, s-a făcut cunoscută creştineasca lui dreaptă credinţă în acest fel: Avea obicei, Fericitul, ca în toate nopţile să se scoale la rugăciune şi să se roage din destul în taină. Şi odată cînd, după obiceiul său, sculîndu-se se ruga, a simţit nişte ostaşi care se odihneau aproape de el. Aceştia, auzindu-l pe el că cheamă adeseori numele lui Iisus Hristos, au cu-noscut bine că este cu adevărat creştin. Şi, căutînd vreme potrivită, au spus voievodului Persentin cele ce auziseră.

Iar voievodul chemînd îndată pe Calistrat, l-a întrebat zicînd: „Oare sînt adevărate Calistrate, cele spuse despre tine de tovarăşii tăi?” Iar el a răspuns: „Nu ştiu ce or fi spus despre mine, pentru că ştiu că nu le-am făcut niciun rău”. Apoi Persentin a poruncit ostaşilor să-i zică lui pe faţă, iar ostaşii au zis voievodului: „Numai să-i porunceşti stăpîne să jertfească idolilor şi îndată vei afla cine este, care este gîndul lui şi ce credinţă are”.

Deci, a poruncit voievodul lui Calistrat ca să aducă jertfă idolilor şi să se închine lor. Iar sfîntul Calistrat a răspuns: „Nu am învăţat ca să aduc jertfă la mulţi dumnezei, ci unuia Dumnezeu, Cel adevărat şi viu, care pe toate dintru nefiinţă le-a adus, şi pe om din pămînt l-a zidit. Iar pe dumnezeii cei cinstiţi de voi, pe care mîinile omeneşti i-au făcut, îi numesc nu dumnezei, ci idoli, pre-cum m-am învăţat din Sfînta Scriptură, care zice: „Toţi dumnezeii păgînilor sînt idoli, şi idolii păgînilor, argint şi aur, lucruri de mîini omeneşti”.

Din aceeaşi Scriptură am învăţat a cunoaşte pe Dumnezeul cel ce petrece în ceruri şi Aceluia îi aduc jertfă de laudă şi „a da Celui prea Înalt făgăduinţele” (Psalm 49, 15). Deci, oare, pentru a-ceasta mă clevetesc aceştia pe mine, că cinstesc pe unul adevăratul Dumnezeu, iar nu pe dumnezei mincinoşi? S-ar fi căzut lor să mă clevetească, de m-ar fi ştiut că nu slujesc bine în rîndurile ostaşilor, sînt fricos, sau că fug de faţa vrăjmaşului. De ar fi fost aşa, apoi puteau să grăiască împotriva mea înaintea ta, voievodule, şi ţie ţi se cădea să asculţi nişte clevetiri ca acestea. Dar, în niciunul din aces-te cazuri neştiindu-mă vinovat, pentru ce asculţi pe clevetitori? Şi la judecată mă aduci pe mine, numai pentru această singură vină, că dogmele mele nu se aseamănă cu ale voastre?”

La aceste cuvinte voievodul a răspuns cu mînie, zicînd: „Nu este acum vreme de vorba cea mult ritoricească, ci vreme de munci grele şi pedepsiri cumplite, pe care degrab le vei lua, de nu te vei supune mie şi de nu vei jertfi idolilor, cărora şi împăratul însuşi se închină. Au doar nu mă ştii pe mine că sînt aspru, putînd şi mai înainte de munci a-i înfricoşa pe toţi numai cu căutătura şi cu gla-sul?” Iar sfîntul Calistrat a răspuns: „Mînia ta şi scrîşnirea dinţilor tăi măcar deşi aduc frică, însă este vremelnică, dar cu mult mai groaznică este frica şi scrîşnirea dinţilor cea veşnică, în care a cădea mă tem foarte şi numai singură pomenirea ei mă înfricoşează foarte”. Iar voievodul, neputînd să-şi ţină mînia sa, a poruncit ca întinzînd pe sfîntul să-l bată. Şi bătîndu-l mult, nimic de nerăbdare n-a arătat şi grăia către Dumnezeu zicînd: „Juratu-m-am şi m-am hotărît să păzesc judecăţile dreptăţii Tale” (Psalm 118, 106). Şi ia-răşi: „Smeritu-m-am pînă în sfîrşit Doamne, viază-mă după cuvîntul tău şi nu mă lăsa ca să fiu de batjocură pierzătorului om, şi mă întăreşte, o, Doamne, a suferi aceste munci, dă putere smeritului şi neputinciosului meu trup şi fă duh mai bărbătesc întru mine”. Iar văzînd chinuitorul sîngele lui curgînd din rane ca pîrîul, a poruncit să-l slăbească din munci şi i-a zis lui: „Acestea sînt începuturile răsplătirilor tale pentru neascultarea ta, Calistrate! Te sfătuiesc deci, bine să faci ceea ce ţi-am zis şi să scapi de cele mai mari munci care te aşteaptă căci mă jur pe zei că de nu te vei supune poruncii împăratului, apoi mîinile chinuitorilor vor zdrobi în bucăţi trupul tău, şi sîngele tău îl vor linge cîinii, iar carnea ta o vor mîn-ca leii; cu aşa amară moarte vei pieri”.

Iar viteazul Calistrat a răspuns: „Nădăjduiesc în Dumnezeul cel tare, în Dumnezeul cel viu, că Acela mă va izbăvi din gurile leilor şi va scoate din mîna cîinilor sufletul meu, care numai singur, în toată oştimea aceasta, cunoaşte pe Dumnezeul cel adevărat spre care nădăjduiesc, ca nu numai sufletul meu, ci multe suflete de aici le va lua la Sine, dîndu-le lor cunoştinţa prea Sfîntului Său nume”.

După aceste cuvinte, mîniindu-se mai mult voievodul, a po-runcit să aştearnă pe pămînt hîrburi ascuţite, şi întinzînd gol pe ele pe sfîntul Calistrat, să-l tîrască mult, adăugînd durere peste durere rănitului său trup. Iar după ce sfîntul le-a răbdat pe acelea, a po-runcit chinuitorului, ca punînd o pîlnie în gîtlejul lui, să toarne apă ca într-un burduf.

După ce s-a făcut şi aceasta, a zis chinuitorul: „De nu vei jert-fi idolilor, Calistrate, îndată te voi arunca în mare, căci mă tem ca să amăgeşti şi pe alţi ostaşi, dacă nu te voi pierde degrab”. Răs-puns-a mucenicul: „O, prea nelegiuitule! Tu te îngrijeşti păzind turma cea care este înaintea diavolului, tatăl tău, ca să nu se împuţineze, iar eu nădăjduiesc spre Dumnezeu, că o voi cîştiga pe ea Hristosului meu şi o voi întări în adevărata credinţă şi în mijlocul cetăţii acesteia îi voi zidi Lui Biserică”. Iar voievodul, aprin-zîndu-se de iuţime foarte tare, a zis: „Necuratule şi ticălosule, moartea este acum deasupra capului tău, iar tu Biserică mai gîn-deşti a zidi şi a-i aduce pe mulţi la Dumnezeul tău?!” Aceasta zi-cînd, îndată a poruncit să aducă un sac de piele, în care băgînd pe sfîntul mucenic, l-a aruncat în adîncul mării, iar el sta pe mal, vrînd să vadă înecarea lui.

Sacul acela în care era sfîntul Calistrat, ca Iona în pîntecele chitului, după dumnezeiasca voie s-a lovit prin repeziciunea apei de o piatră ascuţită, care se întîmplase a fi în mare, şi s-a spart. Iar pe sfîntul Calistrat, luîndu-l doi delfini pe spatele lor, îl purtau pe deasupra apei, pînă ce, scoţîndu-l, l-au lăsat la mal cu blîndeţe. Iar sfîntul cînta cu veselie: „Venit-am din adîncurile mării, şi nu m-a înecat viforul apei, nici nu m-am ostenit strigînd, cînd m-am rugat către Tine Doamne, că degrab ai auzit rugăciunea mea, şi din legăturile cele nedezlegate şi din adîncul cel mai de jos m-ai scos cu minune şi mai presus de nădejde ai rupt sacul meu, şi m-ai încins cu veselie” (Psalm 68, 3…).

Aşa cîntînd sfîntul cu glas de bucurie, se mira mulţimea ostaşilor, şi alergînd la dînsul, au căzut la picioarele lui, rugîndu-l ca să-i scoată şi pe ei din înşelăciunea cea idolească, şi să-i ducă la Hristos Dumnezeul său. Şi era numărul lor patruzeci şi nouă, care ziceau: „Iată, am cunoscut că Dumnezeul tău este Mare şi Ade-vărat, care din adîncul mării te-a izbăvit pe tine”.

Iar fericitul mucenic a zis: „Domnul meu Iisus Hristos nu iz-goneşte pe cei ce vin la Dînsul, pentru că zice: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28). Acestea grăindu-le, şi-a întins spre cer mîinile sale, şi ridicîndu-şi ochii se ruga: „Doamne, Cela ce în ceruri locuieşti, şi spre cei smeriţi priveşti, caută spre turma ta aceasta mică şi păzeşte-o pe ea de tot răul, fereşte-o nevătămată de fiara aceasta văzută, de Persentin chinuitorul şi de nevăzutul diavol, căci tu Însuţi eşti slăvit în veci”. Iar voievodul, văzînd ceea ce se făcuse, s-a mirat şi a zis: „Mă jur pe luminatul soare, că este plin omul acela de mari farmece, căci a ieşit şi din mare, şi precum a făgăduit, a amăgit pe ostaşii mei cu vrăjile lui”.

Apoi către sfîntul a zis: „Eu voi strica farmecele tale degrab, Calistrate, şi vei şti atunci cine este Persentin, slujitorul marilor zei, şi cine este Cel Răstignit pe Care-L cinsteşti, şi spre Care în zadar nădăjduieşti”. Apoi a şezut la judecată, şi a poruncit ca pe toţi os-taşii cei ce crezuseră să-i bată tare, sfărîmîndu-le incheieturile. Iar ei, bătuţi fiind, cum ar spune cu o singură gură toţi ziceau: „Doam-ne Iisuse Hristoase! Fii ajutător robilor Tăi, şi ne dă nouă pînă în sfîrşit răbdare, căci pentru Tine de voie pătimim, aşa am vrut. Şi să fie păzit de Tine şi învăţătorul nostru şi păstorul Calistrat, ca de la dînsul să ne învăţăm mai desăvîrşit a Te cunoaşte pe Tine Unul Dumnezeu, căci acum ca oile cele pierdute sîntem înaintea Ta, Doamne”.

Iar după ce s-a alinat puţin mînia lui Persentin, a poruncit ca, încetînd de a-i mai bate pe ei, să-i ducă în temniţă pînă ce se va gîndi ce să facă cu dînşii. Căci îl cuprinsese nu puţină mîhnire, pentru că oastea de sub comanda lui se împuţinase cu cincizeci de ostaşi.

Aruncaţi fiind ei cu Sfîntul Calistrat în temniţă, au învăţat de la dînsul desăvîrşit cunoştinţa lui Dumnezeu. Pentru că sfîntul le spunea, începînd de la zidirea lumii, şi de călcarea de poruncă a omului cea din Rai, pînă la întruparea lui Hristos, şi pînă la pati-mile cele de voie şi la Înviere. Încă le-a spus lor de judecata vii-toare, despre suflet, despre viaţa ce va să fie, despre răsplătirea drepţilor, şi despre muncile păcătoşilor în iad. Şi toate tainele sfintei credinţe spunîndu-le lor, i-a întărit spre muceniceasca nevoinţă.

Iar a doua zi, voievodul a şezut în divan la judecată, încon-jurat de mulţime de oaste. Şi scoţînd din temniţă pe sfîntul Calis-trat cu cei împreună cu dînsul, a început a zice: „Spune-mi mie, Calistrate, tu şi cei ce sînt cu tine, oare veţi aduce jertfă zeilor, ca din chinurile grele să vă mîntuiţi? Sau mai stăruiţi încă la cea dintîi nesupunere a voastră?” Iar sfîntul Calistrat a zis: „Eu pentru mine răspund că nu mă voi depărta de Domnul meu pînă la moarte; iar aceştia singuri pentru dînşii să spună, întreabă-i pe ei, şi vei auzi ce-ţi vor zice ţie”. Apoi voievodul a zis către dînşii: „Voi înşela-ţilor, ce ziceţi?” Iar ei au răspuns: „Sîntem creştini, mărturisim pe unul Dumnezeu care a zidit cerul şi pămîntul şi credem într-însul, şi într-Unul născut Fiul Lui, în Domnul nostru Iisus Hristos, şi în Sfîntul Duh, precum ne-a învăţat pe noi bunul nostru învăţător Calistrat”. Acestea cu un glas zicîndu-le sfinţii, voievodul a poruncit să-i bată tare pe ei, pe rînd, pe cîte unul. Apoi, legîndu-le mîinile şi picioarele, a poruncit să-i arunce într-un iezer ce era acolo aproape, şi cînd era să-i arunce, se ruga sfîntul lui Dumnezeu, zi-cînd: „Doamne, Cela ce întru cei de sus locuieşti şi spre cei smeriţi priveşti, întoarce-Ţi ochii Tăi cei milostivi spre această mică turmă a Ta, şi binevoieşte ca într-acele ape să se spele ea cu scăldătoarea naşterii de a doua şi prin primirea de fii, odată cu venirea Sfîntului Tău Duh, toată spurcăciunea omului cel vechi spălînd-o, să fie părtaşi ai moştenirii celor ce din veac bine ţi-au plăcut Ţie!”.

Deci, legaţi fiind ei şi aruncaţi în apă, îndată s-au dezlegat legăturile lor, şi stăteau în apă cu feţe luminoase, bucurîndu-se de botezul lor. Şi s-a văzut o cunună foarte frumoasă de sus pogo-rîndu-se, şi un glas s-a auzit zicînd: „Îndrăzneşte, Calistrate, cu turma ta, şi vino cu dînşii să te odihneşti în locaşurile veşnice”. Şi odată cu glasul, s-a făcut cutremur mare de pămînt; iar aflîndu-se acolo aproape, un idol al oarecăruia spurcat zeu păgînesc a căzut de cutremur, şi ca praful s-a risipit. Acest lucru văzîndu-l alţi ostaşi, o sută treizeci şi cinci, şi din cer auzind glasul cel ce venise spre Calistrat, au crezut în Domnul nostru.

Însă nimic nu le-a zis lor voievodul, temîndu-se de gîlceavă şi de tulburarea cea din tabără, fără numai pe cei dintîi patruzeci şi nouă cu sfîntul Calistrat, a poruncit ca iar să-i arunce în temniţă, între care aflîndu-se Sfîntul Calistrat, a zis către dînşii: „Iată fra-ţilor, cu Darul lui Hristos v-aţi învrednicit sfîntului botez, pentru care se cuvine cu vrednicie a mulţumi lui Dumnezeu. Deci, să ne sculăm şi să ne rugăm Lui”. Şi sculîndu-se toţi, şi înălţîndu-şi mîi-nile cu ochii spre cer, făceau rugăciune cu Calistrat, zicînd: „Doamne Dumnezeule, Cel ce voieşti ca toţi oamenii să se mîn-tuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină, Cel ce ai scos această turmă a Ta din gurile leilor şi ai chemat-o la mîntuirea cea veşnică, învredniceşte-ne pe noi ca în sfînta credinţă să ne sfîrşim, prin care credem în Tine, Dumnezeul nostru, şi ne dă nouă ca la Tine să venim fără de prihană şi curaţi, să ne arătăm sfintei feţii Tale şi să ne închinăm Ţie, Celui binecuvîntat în veci”.

Şi se rugau Sfîntul Calistrat şi toţi sfinţii mucenici cu stăru-inţă. Iar după ce s-a înnoptat, au intrat în temniţă, după porunca chinuitorului. Şi alţi ostaşi din tabără, cu săbiile scoase, i-au tăiat pe toţi în bucăţi. Aşa, Sfîntul Calistrat şi cei împreună cu dînsul mucenici s-au nevoit bine, suferind cu statornicie pînă la sînge pen-tru Domnul lor. Iar sfintele lor moaşte s-au adunat şi au fost îngro-pate cu cinste de acei o sută şi treizeci de ostaşi care au crezut în Hristos.Tot de către aceştia s-a zidit mai pe urmă şi Biserică deasupra sfintelor lor moaşte şi s-a împlinit cuvîntul cel mai înainte zis al sfîntului Calistrat, pe care către Persentin l-a grăit: „În mijlocul cetăţii acesteia voi zidi Biserică”, care măcar deşi nu în viaţă, s-a zidit după muceniceasca lui moarte şi se proslăveşte într-însa numele Domnului Dumnezeu şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, Căruia şi de la noi să-I fie slava, în vecii vecilor. Amin.

Sfîntul Prooroc Baruh

Adaugat la octombrie 11, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 11, 2025

Adevarata oglinda a proorocilor, a fost urmator dascalului sau Ieremia, cînd acesta plîngea pradarea si pustiirea Ierusalimului. Si în timpul cît a durat pustiirea Ierusalimului, Baruh se închisese într-o pestera si plîngea înstrainarea lui Ieremia; si n-a iesit de acolo pîna la întoarcerea poporului. Iar cînd s-a întors poporul, Baruh, iesind din pestera, auzit-a iarasi cu Abimeleh cele ce vazusera Ieremia în uimire cînd era lovit cu pietre. Si se aratau a fi ca un suflet în doua trupuri acesti doi prooroci, deoarece dumnezeiescul Duh însemna si îi adeverea pe amîndoi. Baruh a propovaduit mai limpede despre orînduiala întruparii lui Hristos, zicînd: „Acesta este Dumnezeul nostru, nu se va socoti altul lînga Dînsul” si celelalte. Si ar putea cineva din cei ce cu dragoste ostenesc a lua seama la cartile proorocesti, sa afle pe proorocul Baruh ca prooroceste mai mult despre Hristos si despre Ierusalim. Dupa ce a îngropat pe Ieremia cu sîrguinta, curînd dupa petrecerea aceluia, catre Domnul s-a petrecut si acesta.