Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Cautare


Sfîntul Porfirie, Episcopul Gazei

Adaugat la martie 11, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

martie 11, 2020

Sfîntul Porfirie, Episcopul GazeiGaza este o cetate în Palestina, aproape de latura Egiptului, care de demult a fost dată moştenire fiilor lui Israil, din seminţia Iuda; apoi a fost stăpînită de filisteni. De la dînsa luase odată Samson, pe umeri, porţile cele încuiate. Acea cetate era plină de păgînătatea închinătorilor la idoli, deşi se întrupase Hristos Dumnezeul nostru şi era luminată în parte cu sfînta credinţă de Sfinţii Apostoli şi cu propovăduirea episcopilor care au fost după dînşii. Însă cea mai mare parte a ei rătăcea în întunericul închinării idoleşti, închinîndu-se unui chip cioplit, numit Marnas, precum şi Venerei şi altor necuraţi zei elini. De multe ori s-a vărsat într-însa sînge creştinesc, mai ales în vremea urîtorului de Dumnezeu, împăratul Iulian Apostatul. Pentru că atunci pe toţi preoţii şi călugării şi pe fecioarele cele sfinţite lui Dumnezeu cu nemilostivire i-au ucis necredincioşii. O tiranie şi păgînatate ca aceasta se săvîrşea în cetatea Gazei care avea într-însa atît popor, încît nimeni nu putea s-o cureţe şi s-o lumineze desăvîrşit cu sfînta credinţă, pînă la Sfîntul Porfirie, episcopul, pentru care ne este cuvîntul. Acesta a întărit-o desăvîrşit, pe toţi idolii i-a sfărîmat şi a ridicat biserică în mijlocul cetăţii şi a cîştigat lui Dumnezeu toată Gaza, cu mare osteneală, precum va arăta povestirea de faţă.

Sfîntul Porfirie era de neam din Tesalonic, fiu de părinţi bogaţi, care, lăsînd casa tatălui său, fraţii şi bogăţia şi fiind de 25 de ani, a mers mai întîi în Egipt, apoi a mers la schit, unde a luat asupră-şi îmbrăcămintea monahicească şi viaţa cea pustnicească. După aceea, petrecînd cu sfinţii părinţi în schit cinci ani, a mers la Ierusalim şi, închinîndu-se făcătoarei de viaţă Cruci şi Mormîntului lui Hristos, toate sfintele locuri înconjurîndu-le, s-a dus în părţile Iordanului şi într-o peşteră mare sălăşluindu-se, vieţuia după Dumnezeu cu post şi cu rugăciune neîncetată. Acolo vieţuind cinci ani, a căzut în boală şi a rugat pe unul din cunoscuţi să-l ducă la Ierusalim, fiind bolnav şi neputînd să meargă singur. Iar la Ierusalim închinîndu-se în toate zilele, deşi bolnav, înconjura sfintele locuri şi cînd nu putea să meargă cu picioarele de slăbiciune, se tîra pe genunchi; însă nici o zi n-a lăsat ca să nu meargă la sfînta biserică a Învierii lui Hristos şi la Sfînta Cruce.

Văzîndu-l un monah tînăr, anume Marcu – care mai pe urmă a fost scriitorul vieţii sale -, ostenindu-se astfel în boala sa în toate zilele, a început a-i sluji pentru Dumnezeu şi a fost trimis de dînsul cu scrisoare la Tesalonic ca să împartă între fraţii cei mai tineri averea sa, care îi rămăsese după părinţi, iar partea lui să i-o aducă ca să o împartă la săraci. Acela, ducîndu-se, a împărţit precum se cădea, iar partea lui Porfirie a vîndut-o pentru trei mii de galbeni. Şi i-a venit lui 1400 de galbeni, iar hainele şi argintul pe toate le-a adus Marcu cu credinţă lui Porfirie, pe care l-a găsit sănătos la Ierusalim; dar el, luîndu-le, le-a împărţit îndată săracilor şi mănăstirilor celor scăpătate, iar el a rămas sărac.

În ce chip fericitul s-a făcut sănătos i-a spus lui Marcu astfel: „Fiind eu la privegherea de Duminică cea din toată noaptea, în biserica cea mare, am căzut bolnav şi, neputînd răbda, am mers şi m-am culcat lîngă Golgota. De durere mare eram ca într-o vedenie, privind pe Mîntuitorul nostru pironit pe Cruce şi era spînzurat un tîlhar cu El, pe altă cruce. Apoi am început a striga, zicînd: „Pomeneşte-mă, Doamne, cînd vei veni întru împărăţia Ta”. Iar Mîntuitorul a zis către tîlhar: „Pogoară-te de pe cruce şi-l vindecă de durerile trupeşti, precum şi Eu te-am vindecat de cele sufleteşti”. Iar tîlharul, pogorîndu-se de pe cruce la mine, m-a cuprins şi m-a sărutat, apoi m-a ridicat de la pămînt, zicîndu-mi: „Vino la Mîntuitorul!”. Apropiindu-mă eu de Domnul, l-am văzut pogorît de pe cruce, grăind cu mine: „Primeşte lemnul acesta şi-l păzeşte”. Iar eu, primindu-l, am început a purta Crucea lui Hristos şi venindu-mi în fire, m-am făcut sănătos, ca şi cum n-aş fi fost niciodată bolnav”.

După aceasta, netrecînd mult timp, fericitul Porfirie a fost hirotonit preot de patriarhul Ierusalimului şi i s-a încredinţat lui spre pază cinstitul lemn al făcătoarei de viaţă Cruci a lui Hristos, care era încuiat deosebit în raclă de aur. Altă parte a Crucii era dusă în Constantinopol, la împărăteasa Elena. Aşa s-a împlinit vedenia lui Porfirie, că a văzut pe Domnul dîndu-i Crucea să o păzească.

Cuviosul Porfirie, vieţuind în rînduiala preoţiei trei ani, episcopul cetăţii Gaza, care se numea Enea, a murit; şi au mers cei credincioşi din Gaza cu clericii în Cezareea Palestinei, la mitropolitul Ioan, sub care era supusă Gaza, rugîndu-l să le dea episcop, ca să poată a se împotrivi cu cuvîntul şi cu lucrul închinătorilor de idoli, care erau mulţi în cetate şi toţi mai marii cetăţii aceleia erau păgîni. Mitropolitul Ioan, poruncind tuturor să postească, se ruga lui Dumnezeu ca să-i arate un bărbat vrednic de acel lucru. Şi i s-a descoperit în vedenie Cuviosul Porfirie, preotul Ierusalimului, păzitorul lemnului celui de viaţă făcător. Deci, îndată a scris mitropolitul o scrisoare la prea sfinţitul Ilarie, patriarhul Ierusa-limului, rugîndu-l să-l trimită pe părintele Porfirie, pentru un oarecare lucru. Iar patriarhul, chemînd pe Porfirie şi arătîndu-i scrisoarea mitropolitului, îi porunci să meargă în Cezareea.

Deci, Cuviosul Porfirie mai întîi s-a îndoit, apoi a zis: „Voia Domnului să fie”. Şi ieşind de la patriarh a zis ucenicului său: „Frate Marcu, să mergem să ne închinăm sfintelor locuri şi lemnului celui de viaţă făcător al cinstitei Cruci, că acum nu-l vom mai vedea curînd, decît numai după mulţi ani”. Zis-a ucenicul: „Pentru ce grăieşti aşa, părinte? Pentru că socotesc că nu vei zăbovi mai mult de o săptămînă”. Răspuns-a sfîntul: „În noaptea trecută am văzut pe Mîntuitorul zicînd către mine: „Dă-mi Mie visteria – adică lemnul Crucii – pe care am adus-o la tine, pentru că voiesc să te însoţesc cu o mireasă cu adevărat săracă, însă bună de obicei. Iar tu, luînd-o pe ea, să o împodobeşti, ca să-şi uite sărăcia cea dintîi; căci, deşi este săracă, nu este străină, ci soră adevărată îmi este Mie. Însă să te fereşti ca avînd-o pe ea şi rînduind casa, să nu cîştigi ceva prin nedreptate sau prin jefuire, sau din fărădelege, căci şi pe Mine mă vei mînia şi pe dînsa o vei mîhni, pentru că neprimite sînt ei unele ca acestea, însă să nădăjduieşti şi să nu te împuţinezi cu sufletul, căci toate se vor trimite ţie, chiar de nu te vei aştepta! Aceasta mi-a spus mie în vedenie Domnul astă noapte şi mă tem ca nu cumva sarcina păcatelor străine să nu se pună asupra mea, care am mulţime de păcate”.

Acestea zicîndu-le către ucenic, a mers şi s-a închinat tuturor locurilor sfinte; apoi a luat făcătorul de viaţă lemn al cinstitei Cruci, vărsînd multe lacrimi, şi, încuindu-l în sicriu, a mers şi a dat cheile prea sfinţitului patriarh. Apoi, luînd de la dînsul binecuvîntare, a plecat spre Cezareia Palestinei, cu ucenicul său Marcu şi cu un alt tînăr, Varuh, pe care mai înainte l-a luat cuviosul din gunoi, plin de răni şi, tămăduindu-l, îl avea ca slugă. Sosind Cuviosul Porfirie în Cezareia, l-a primit cu bucurie şi l-a silit prea sfinţitul mitropolit Ioan, chiar nevrînd, să primească sfinţirea ca episcop al cetăţii Gaza.

Deci plîngea cuviosul mult şi era nemîngîiat, zicînd că el nu este vrednic de o treaptă ca aceasta. Apoi s-a înduplecat la voia Domnului; şi hirotonisindu-l episcop, l-a trimis la Gaza cu clericii şi cu oamenii din Gaza, a cărui venire o aşteptau satele cele ce erau în jurul Gazei. Însă popoarele păgîne, adunîndu-se dinadins pe calea aceea pe care episcopul Porfirie se cădea să meargă, a aşternut-o toată cu spini săpînd gropi şi ducînd mulţime de gunoi, au făcut fum mare şi necurat. Deci au făcut calea aceea nelesnicioasă spre mergere, iar aceasta o făceau din ură către creştini şi din vrajbă către Porfirie. Atunci au început creştinii, cu episcopul lor Porfirie, să treacă calea aceea cu multă nevoie şi osteneală, ferindu-se de gropi, de spini şi de fum, ostenindu-se toată ziua, şi au sosit noaptea în cetate. Iar în cetate era numai o biserică creştinească şi aceea mică; pentru că şi creştini nu erau mulţi iar temple idoleşti mulţime, încît erau şi pe uliţe idoli, iar în mijlocul cetăţii era un templu mare şi frums al necuratului Marnas, mai-marele lor zeu, din vechime zidit, care înfrumuseţa toată cetatea prin mărimea sa, cu înălţimea şi cu prea frumoasa zidire. Atunci a început Cuviosul Porfirie, luîndu-şi scaunul său, a paşte turma cea mică a lui Hristos care era acolo.

În acel an, în care arhiereul lui Dumnezeu Porfirie a mers în Gaza, s-a întîmplat de nu era ploaie, ci secetă mare şi foamete, încît ziceau toţi necuraţii cetăţeni că din cauza venirii lui Porfirie în cetate s-au mîniat zeii şi au încuiat cerul. Iar slujitorii idolilor au dat de veste în popor că Marnas, zeul lor, le-ar fi vestit cum că Porfirie este pricinuitor de tot răul. Apoi, adunîndu-se toţi închinătorii de idoli în templu lui Marnas cerea să le dea ploaie, pentru că pe acela îl numeau zeul idolilor. Deci, au petrecut şapte zile, rugîndu-se şi cîntîndu-i laude; apoi, ieşind afară din cetate, tot n-a plouat. După aceasta, adunîndu-se toţi creştinii cu femeile şi copiii, în număr de 280, pentru că erau numai atîtea suflete care credeau în Hristos în cetatea Gaza, au rugat pe Sfîntul Porfirie, episcopul lor, ca să facă sobornicească rugăciune şi să iasă cu crucile afară din cetate, ca să ceară ploaie de la Dumnezeu, căci acum pe toţi îi supăra foametea, dar răbdau şi defăimare şi ocări de la păgîni, pentru acest necaz.

Sfîntul Porfirie, vestindu-le post, a poruncit tuturor ca să se adune de cu seară în biserică. Deci, săvîrşind privegherea de toată noaptea, a doua zi a făcut litie, mergînd înainte cu Sfînta Cruce; şi au ieşit oamenii afară din cetate, la o biserică veche, ce era spre apus, pe care a zidit-o fericitul Asclipie, episcopul, mărturisitorul lui Hristos, cel ce a pătimit multe pentru dreapta credinţă. De acolo, cu cîntări de laude au mers la biserica Sfîntului Timotei, unde erau moaştele altor sfinţi mucenici; şi aşa ostenindu-se în rugăciuni la litie, s-au întors în cetate în ceasul al nouălea din zi, dar au găsit porţile cetăţii încuiate cu tărie; pentru că păgînii, închinătorii de idoli, văzînd că ieşiră creştinii afară din cetate cu episcopul lor, au încuiat cetatea, nevoind să-i lase înăuntru, şi au stat înaintea porţilor două ceasuri şi nu le-au deschis.

Dumnezeu, însă, văzînd răbdarea şi lacrimile robilor săi şi ascultînd rugăciunile plăcutului său Porfirie, a ridicat un vînt dinspre miază-zi, precum cîndva pe vremea lui Ilie proorocul, şi a acoperit cerul cu nori de ploaie, fulgerînd şi tunînd şi, apunînd soarele, a căzut ploaie foarte mare.

Unii din elini, văzînd o minume ca aceasta, au deschis cetatea şi unindu-se cu creştinii strigau: „Hristos este unicul Dumnezeu adevărat”, şi toţi intrară în biserică cu bucurie mare. Apoi elinii au luat de la episcop sfîntul semn şi învăţătură spre Botez, pentru că au crezut în Hristos. Şi era numărul bărbaţilor 107, femei 35, iar copii 14; apoi, mulţumind lui Dumnezeu, s-au dus pe la casele lor. Iar ploaia a fost mare toată noaptea aceea, a doua zi şi a treia zi, încît a adăpat pămîntul din destul şi s-au mai adăugat din elini la turma lui Hristos, afară de cei dintîi, încă 127. Apoi tot în acelaşi an au venit încă 105 şi, primind toţi Sfîntul Botez, se sîrguiau în sfînta credinţă.

Ceilalţi închinători de idoli nu încetau a duşmăni pe Sfîntul Porfirie şi a supăra pe creştini; căci venind ighemonul în cetate cîteodată, îl îndemnau să-i muncească pe creştini, dîndu-i mulţime de aur; aşa că în toate zilele îi chinuiau pe creştini la lucrările cetăţii, precum odată egiptenii pe israiliteni. Iar Sfîntul Porfirie, văzînd nevoia care se făcea poporului lui Hristos, se mîhnea foarte şi neîncetat se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, ziua şi noaptea, ca pe cei rătăciţi să-i întoarcă la calea cunoaşterii adevărului.

După aceea, Varuh, sluga sfîntului mai sus pomenită, a fost trimis într-un sat apropiat pentru trebuinţa aceasta: „Un oarecare închinător de idoli locuia pămîntul bisericesc şi era dator cu chiria pe un an; iar el nevoind să o dea îndată, ci tărăgănînd-o, se împotrivea lui Varuh şi se făcu gîlceavă între dînşii. Atunci, strîngîndu-se ceilalţi închinători de idoli, au bătut pe fericitul Varuh cu beţele pînă la moarte şi, crezîndu-l mort, l-au scos afară din sat şi l-au aruncat într-un loc pustiu. A doua zi, Cornelie, diaconul şi alţi doi creştini, trecînd pe acolo, l-au aflat pe Valuh zăcînd ca mort, neputînd nici să vorbească, nici să audă, nici cu ochii să vadă, nici să-şi mişte mîinile sau picioarele, ci numai duhul era într-însul şi, luîndu-l, l-au dus în cetate. Dar văzînd închinătorii la idoli că-l duceau pe Varuh, li s-a părut că duc în cetate un mort, deci s-au repezit asupra celor ce duceau şi au început a-i bate, zicîndu-le; „De ce faceţi o urîciune ca aceasta, aducînd mortul în cetate – deoarece obiceiul gazenilor era ca pe morţi să-i scoată la îngropare afară din cetate – şi luîndu-l pe Varuh, l-au legat de picioare şi-l tîrau prin cetate; dar diaconul Cornelie alergînd, a spus Sfîntului Porfirie. Deci, a venit episcopul cu sîrguinţă cu ceilalţi fraţi şi, ajungînd la cei ce-l tîrau, îi ruga să înceteze o nemilostivire ca aceea; iar ei au ocărît şi pe episcop. Apoi s-a adunat mulţime de popor, care văzînd răbdarea şi smerenia episcopului, că nu răspunde nimic împotriva ocărîtorilor lui, a început a se gîlcevi cu cei ce dosădeau pe cel mort; şi s-a făcut între dînşii gîlceavă, căci punîndu-şi mîinile unul pe altul se băteau şi era tulburare mare.

Iar sfîntul episcop cu creştinii, luînd pe fericitul Valuh, l-au dus în biserică, fiind tîrziu, şi, văzînd că duhul lui este încă într-însul, a început a se îngriji de tămăduirea lui şi toată noaptea aceea s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi pentru dînsul. Apoi bolnavul a deschis ochii şi a vorbit, cerînd apă de băut; apoi a început a vorbi spunînd tot ce s-a întîmplat. A doua zi veniră mai-marii cetăţii la biserică cu mulţime de popor şi au zis: „Pentru ce aţi adus pe mort în cetate, împotriva legii părinteşti?” Şi a ieşit la dînşii sfîntul episcop Porfirie, cu toţi cei ce erau cu dînsul; aceştia, văzîndu-l pe episcop, au început a-l ocărî şi a-l defăima, apoi, repezindu-se la ceilalţi care erau cu dînsul, au început a-i bate. Şi îndată fericitul Varuh, luînd putere de la Dumnezeu, s-a sculat degrab, ca şi cum niciodată nu bolise, şi, luînd un ciomag mare, a început a bate şi a prigoni pe poporul cel păgîn şi gîlcevitor. Iar ei, văzîndu-l viu, s-au spăimîntat cu frică mare, căci credeau că s-a sculat din morţi; pe de o parte de frică, iar pe de alta de bătaia cea mare fiind izgoniţi, au fugit, călcîndu-se unul pe altul; şi i-a izgonit Varuh ca Samson pe filisteni, de la biserică pînă la capiştea lui Marnas; apoi din acea vreme toţi păgînii se temeau de Varuh neîndrăznind nici pe cale a se întîlni cu dînsul. Iar Sfîntul Porfirie, mulţumind lui Dumnezeu de acea grabnică şi neaşteptată schimbare a lui Varuh spre sănătate şi de puterea trupească atît de mare, luată de la Dumnezeu, a hirotonisit pe Varuh diacon şi împreună cu el şi pe Marcu.

Văzînd arhiereul lui Dumnezeu Porfirie necazurile care se făceau în toate zilele creştinilor de către necredincioşi, a trimis la Constantinopol pe Marcu, diaconul său, la dreptcredinciosul împărat Arcadie, rugîndu-l să poruncească să se strice capiştile idoleşti din Gaza. Apoi a scris şi prea sfinţitului Ioan Gură de Aur, patriarhul Constantinopolului, cerînd ajutor şi mijlocire la împărat. Deci a poruncit împăratul să închidă capiştile idoleşti din Gaza, ca să nu se săvîrşească mai mult într-însele necuratele jertfe, dar n-a poruncit a le risipi, ca să nu necăjească poporul elin. Atunci a venit în Gaza un om împărătesc, cu numele Ilarie, să săvîrşească porunca împărătească, luînd multe ajutoare şi mulţi ostaşi din Azot şi din Ascalon. Apoi, arătînd gazenilor împărăteasca scrisoare, a închis templele idoleşti şi le-a pecetluit, smerind în legături pe cele trei căpetenii ale cetăţii. Iar păgînii, adunînd mulţime de aur, l-au dus lui Ilarie, omul împărătesc, rugîndu-l să nu închidă unul dintre templele lor care era mai mare, adică acel a lui Marnas, care era în mijlocul cetăţii, iar cu celelalte să facă ce vor voi. Deci Ilarie, iubind aurul mai mult decît pe Hristos Dumnezeu, le-a lăsat liber templul cel mai de frunte a lui Marnas, iar pe cele mai mici le-a închis, sfărîmînd idolii într-însele. Şi s-a dus iubitorul acela de aur, ca şi cum ar fi îndeplinit porunca cea împărătească; căci cu adevărat, numai cu chipul era creştin, iar înăuntru era plin de necredinţă elinească şi ajuta elinilor. Iar păgînii aveau cel mai mare termplu, a lui Marnas şi nu încetau a face creştinilor supărare.

În acea vreme s-a întîmplat un lucru minunat, care a adus la credinţă nu puţini oameni. O femeie oarecare, slăvită, fiică a unuia din cei mai iubiţi cetăţeni şi soţie a unui slăvit bărbat care se numea Elia, fiind însărcinată, i-a venit ceasul să nască, dar nu putea; şi se înmulţeau durerile ei foarte mult, căci a doua zi mai rău îi era, iar în a treia zi şi mai cumplit. Deci, aducîndu-se multe femei fermecătoare şi vrăjitoare, nimic nu puteau să-i ajute şi s-a muncit astfel şapte zile. Iar bărbatul ei, tatăl şi mama ei şi toate rudeniile aduceau în toate zilele neîncetate jertfe şi săvîrşeau rugi în templul lui Marnas, pentru dînsa, cerînd ajutor de la zeul lor; dar nu primeau ajutor, ci mai amară boală şi mai cumplite dureri se aduceau celei ce nu putea să nască. Acum toţi deznădăjduiau şi, privind la o muncire ca aceea a ei, singuri boleau cu inimile, plîngînd şi tînguindu-se pentru dînsa şi gîndind la sfîrşitul ei. Era între dînşii o bătrînă creştină. Aceea, alergînd la biserică, se ruga cu lacrimi în ochi lui Hristos Dumnezeu pentru femeia aceea bolnavă. Şi văzînd-o Sfîntul episcop Porfirie plîngînd, a întrebat-o care este pricina; iar ea, căzînd la picioarele arhiereului, i-a spus despre toate şi îl rugă să se roage Iubitorului de oameni Dumnezeu pentru femeia ce cumplit pătimea. Iar arhiereul a trimis-o iarăşi la bolnavă, învăţînd-o ce să facă şi ce să zică.

Deci mergînd bătrîna în casa bolnavei, a strîns toate rudeniile celei bolnave, pe părinţi şi pe bărbat, şi a zis către dînşii: „Este aici un doctor bun şi iscusit, acela m-a trimis la voi să vă întreb ce veţi da lui, dacă acela va tămădui pe bolnavă?” Auzind acestea, părinţii au zis: „De va voi el toate averile noastre, să le ia, numai să o vedem vie şi sănătoasă pe fiica cea iubită”. La fel zicea şi bărbatul ei, fiind gata să dea toate pentru viaţa şi sănătatea soţiei lui. Grăit-a către dînşii bătrîna: „Ridicaţi-vă mîinile voastre spre înălţime şi vă întăriţi cuvîntul cu jurămînt, ca să fie credincioasă făgăduinţa voastră că nu veţi defăima pe doctorul acela”. Iar ei, cu osîrdie şi cu lacrimi ridicîndu-şi mîinile, au zis: „În toate zilele noastre vom fi robii lui, numai să tămăduiască pe una născută a noastră, fără de care nu putem a mai fi vii. Pentru că ce viaţă şi veselie va fi nouă fără dînsa?”.

Acestea auzindu-le bătrîna, a strigat cu glas mare către cea bolnavă: „Marele arhiereu Porfirie grăieşte ţie aşa: „Te vindecă pe tine Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu; crede întru El şi vie vei fi!” Şi femeia suspinînd, îndată şi-a dat rodul său şi i s-a uşurat durerea. Apoi toţi cei ce erau acolo mirîndu-se, au strigat: „Mare este Dumnezeul creştinilor! Mare este Porfirie, arhiereul Lui!” Iar a doua zi părinţii şi bărbatul femeii aceleia şi toate rudeniile, venind la Sfîntul Porfirie, au căzut la picioarele lui, cerînd botezul lui Hristos. Iar sfîntul, învăţîndu-i, le-a poruncit să postească şi să vină la sfînta biserică. Apoi, nu după multă vreme, i-a botezat şi pe ei, pe femeia care a născut şi pe pruncul cel născut, pe care l-a chemat Porfirie după numele său, căci era de parte bărbătească. Şi era numărul celor botezaţi 64.

Înmulţindu-se turma lui Hristos, se înmulţea şi pizma închinătorilor de idoli şi din zi în zi chinuiau mai amar pe creştini, îngreunîndu-i cu neîncetate lucrări ale cetăţii ca pe nişte robi, silindu-i la toate cu osteneli şi cu răni. Apoi încă şi prin ţarini şi prin grădini le făceau supărări, încît erau credincioşii în mare supărare şi sărăcie şi nu aveau de unde plăti cele cerute poporului şi dăjdiile împărăteşti. Aceea văzînd-o arhiereul lui Dumnezeu Porfirie şi o răutate ca aceea adusă credincioşilor de la păgîni neputînd să o rabde, s-a dus în Cezareea, la fericitul Ioan, mitropolitul său, rugîndu-l ca ori de episcopie să-l facă liber, ori să meargă cu dînsul la Constantinopol, ca să-l roage pe împărat să poruncească să risipească toate templele idoleşti şi să îmblînzească sălbăticia elinească.

Mitropolitul Ioan a voit ca mai bine să sufere oboseala drumului în vreme de iarnă, decît să-l elibereze de episcopie pe Sfîntul Porfirie. Suindu-se amîndoi într-o corabie, s-au dus şi, avînd bună sporire, în zece zile au ajuns la ostrovul Rodos. Acolo, auzind despre un monah oarecare, care într-un pustiu avea viaţă sihăstrească, anume Procopie, bărbat sfînt şi înainte văzător, au mers să-l cerceteze. Iar acela, văzînd înainte venirea lor şi cunoscînd dregătoria lor cea arhierească, i-a întîmpinat şi i-a cinstit. El, înţelegînd pricina călătoriei lor, i-a povăţuit ce trebuie să facă la Constantinopol, ca să-şi cîştige dorinţa. „Alergaţi – le zise – mai întîi la prea sfinţitul Ioan Gură de Aur, că acela vă va ajuta cu sfatul său cel bun. Că deşi nu merge acum în palatele cele împărăteşti, fiindcă s-a mîniat asupra lui împărăteasa, însă el are prieten pe Amantie eunucul, postelnicul împărătesei, bărbat dreptcredincios şi îmbunătăţit căruia vă va încredinţa pe voi şi prin mijlocirea căruia veţi cîştiga toate. Acela vă va duce la împărat şi cu de-amănuntul veţi spune despre nevoia voastră şi să-i proorociţi împărătesei că va naşte un fiu, care va fi împărat, iar auzind de la voi că este însărcinată, se va bucura. Iată acum este a noua lună de cînd a zămislit şi vă va face vouă după dorinţa voastră”.

Iar sfinţii Ioan şi Porfirie, primind această povăţuire şi adeverire spre lucrul dorit, au pornit cu bucurie şi în zece zile au ajuns la Constantinopol. Apoi, precum i-a învăţat Cuviosul Procopie, mai întîi au mers la sfinţitul Ioan Gură de Aur. Iar el i-a primit cu cinste şi cu dragoste şi, aflînd pricina venirii lor, le-a dat nădejde. A doua zi, chemînd pe postelnicul împărătesei, Amantie, i-a arătat pe episcopii cei ce veneau de la Palestina şi i-a încredinţat lui să aibă grijă de dînşii şi să cîştige de la împărat ceea ce poftesc. Iar eunucul, auzind de la sfinţii episcopi toate cele ce spun cu de-amănuntul, ce fel de necazuri se fac credincioşilor de către păgînii din Gaza, a lăcrimat şi, umplîndu-se de dumnezeiască rîvnă, a zis: „Nu vă întristaţi, sfinţi părinţi, căci Domnul nostru Iisus Hristos singur va apăra pe credincioşii robii Săi şi de cei ce le fac strîmbătate îi va izbăvi. Deci rugaţi-vă Domnului, iar eu voi spune împărătesei şi nădăjduiesc că Dumnezeul tuturor va îndupleca inima ei spre milostivire; iar dimineaţă şi pe voi vă voi duce la dînsa veţi spune toate cele ce veţi voi”. Acestea zicîndu-le eunucul către episcopi, s-a dus.

A doua zi Amantie, postelnicul împărătesei, a chemat pe arhiereii lui Dumnezeu Ioan şi Porfirie la împărătescul palat şi i-a dus la împărăteasă. Iar ea, văzînd pe arhierei, a apucat înainte a le zice: „Binecuvîntaţi-mă, părinţilor”. Iar aceia s-au aplecat ei. Şi şedea împărăteasa pe un pat de aur şi a zis către dînşii: „Iertaţi-mă arhiereii lui Dumnezeu că nu pot să vă dau cuviincioasa cinste, avînd sarcina în pîntece; căci se cădea mie ca înaintea uşii să întîmpin pe sfinţiile voastre; ci vă rugaţi Domnului pentru mine, ca să pot naşte cu bunătatea Aceluia pruncul care este în pîntecele meu”. Iar sfinţii părinţi, minunîndu-se de smerenia ei, au zis: „Cel ce a binecuvîntat pîntecele Sarei, al Revecăi şi al Elisabetei, Acela să binecuvînteze şi pîntecele tău şi rodul cel dintr-însul purtat să-l înfieze”.

Iar ea, poruncindu-le să şadă, a început a grăi: „Ştiu pentru ce aţi suferit atîta osteneală de călătorie, căci toate mi-a spus Amantie. Şi de voiţi, spuneţi-mi şi voi ca să ştiu mai bine pentru ce aveţi trebuinţă”. Atunci au spus episcopii toate cele cu de-amănuntul împărătesei, despre necazurile ce se fac creştinilor de către închinătorii de idoli şi au rugat-o să dea ajutor celor chinuiţi. Iar ea, ascultînd cele grăite, le-a zis: „Nu vă mîhniţi, sfinţilor părinţi, căci nădăjduiesc spre Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, că voi ruga pe împărat să împlinească cererea voastră, iar acum odihniţi-vă de cale, căci vă văd osteniţi, şi rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru mine, ca să ajute mijlocirii mele pentru voi, la împărat”. Acestea zicîndu-le împărăteasa către sfinţii episcopi şi dîndu-le aur destul spre hrană, i-a liberat cu nădejde.

Cînd a venit împăratul la împărăteasă, ea i-a spus lui despre episcopii ce veniseră din Palestina şi pentru ce veniseră, cum şi toate răutăţile ce se făceau creştinilor din partea închinătorilor de idoli. Apoi l-a rugat să risipească capiştile idoleşti din Gaza. Împăratul, auzind de aceasta, cu greu îi venea zicînd: „Ştiu că cetatea aceea cu mare osîrdie slujeşte idolilor, dar avem trebuinţă de dăjdiile cele multe ce se iau de acolo. Deci de vom risipi toate templele zeilor şi-i vom necăji pe oameni, apoi înfricoşindu-se vor fugi şi se va pustii cetatea, iar noi ne vom lipsi de atîtea dăjdii. Oare nu este mai bine să-i smerim pe dînşii cîte puţin? Mai întîi să luăm de la dînşii începătoria cetăţii, apoi templele lor să le închidem şi să oprim aducerea de jertfe idolilor, iar ei, văzîndu-se smeriţi, vor cunoaşte adevărul şi la noi se vor întoarce”.

Acestea auzindu-le împărăteasa de la împărat s-a mîhnit foarte şi, lăcrimînd, a zis: „Singur Hristos Domnul va ajuta robilor săi, adică creştinilor, dacă noi nu voim să le ajutăm lor”. Această vorbă a împăratului auzind-o postelnicul Amantie, a spus-o sfinţilor episcopi. Iar a doua zi împărăteasa i-a chemat pe sfinţii episcopi şi le-a zis: „Am spus împăratului despre voi şi despre toată nevoia şi despre toată cererea voastră, dar nu voieşte să mă asculte, socotind că este greu lucru întristarea închinătorilor de idoli din Gaza. Însă nu vă mîhniţi, că voind Dumnezeu, nu voi înceta a ruga pe împărat pînă ce el, ascultînd, va face voia voastră”. Iar episcopii auzind, i s-au plecat ei.

Sfîntul Porfirie, aducîndu-şi aminte de profeticele cuvinte ale Sfîntului Procopie, cele despre împărăteasă, a spus: „Osteneşte-te pentru noi stăpînă, ca pentru Hristos, iar El pentru osteneala ta îţi va da un fiu, care va împărăţi înaintea ochilor tăi şi mulţi ani va vieţui întru toată buna sporire a împărăţiei”. Acestea auzindu-le împărăteasa s-a umplut de bucurie şi s-a luminat la faţă, zicînd: „Rugaţi-vă pentru mine, o! sfinţilor părinţi, ca, precum doriţi, să nasc fiu; şi de va fi aşa, vă făgăduiesc că voi împlini toate cele dorite; nu numai cele ce cereţi, ci şi cele ce nu le cereţi le voi face, cu ajutorul lui Hristos; apoi în mijlocul cetăţii Gaza voi zidi o sfîntă biserică; deci mergeţi în pace şi aşteptaţi, rugîndu-vă pentru mine iubitorului de oameni Dumnezeu”.

După aceasta s-au împlinit zilele ca să nască împărăteasa; şi a născut un prunc parte bărbătească, precum sfinţii părinţi i-au proorocit, şi s-a numit după numele bunicului său, Teodosie, căci tatăl împăratului Arcadie era Teodosie, care a împărăţit cu Graţian. Şi s-a născut acest al doilea Teodosie în porfiră, care era însemnare despre împărăţia lui. Şi a fost mare bucurie a împărătului Arcadie şi la toată împărăţia. Iar împărăteasa a trimis pe Amantie, postelnicul său, la sfinţii părinţi Ioan şi Porfirie, zicînd: „Mulţumesc lui Hristos, căci cu sfintele voastre rugăciuni mi-a dăruit mie fiu; deci să cereţi de la Domnul, sfinţilor părinţi viaţă şi mulţi ani celui născut, iar mie smeritei sănătate, ca să împlinesc cele ce am făgăduit vouă”.

După şapte zile a chemat împărăteasa la sine pe arhiereii lui Dumnezeu Ioan şi Porfirie şi i-a întîmpinat în uşa camerei sale, purtînd în mîini pruncul cel de curînd născut. Apoi şi-a plecat capul la dînşii şi a zis: „Binecuvîntaţi-mă, părinţilor, pe mine şi pe fiul meu, pe care mi l-a dăruit Dumnezeu, cu sfintele voastre rugăciuni”. Iar ei au însemnat-o cu semnul crucii; asemenea şi pe pruncul pe care îl ţinea în mîinile sale şi au vorbit multe lucruri folositoare. Apoi le-a zis împărăteasa: „Oare ştiţi, părinţilor, ce am gîndit să fac pentru a voastră cerere?” Iar Sfîntul Porfirie i-a răspuns, zicînd: „Pe toate cele ce le-ai gîndit stăpînă de la Dumnezeu le-ai gîndit, căci într-această noapte s-a descoperit smereniei mele o vedenie, care era aşa: mi se părea că stau la Gaza, în capiştea idolească a lui Marnas şi a ta înălţime, stînd acolo, mi-a dat Sfînta Evanghelie, zicîndu-mi: „Primeşte şi citeşte”. Iar eu, luînd-o, am deschis-o şi am aflat-o la locul unde Domnul grăieşte către Petru: „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui pe ea”. Iar tu stăpînă mi-ai zis: „Pace ţie, îmbărbătează-te şi te întăreşte”. Iar eu m-am deşteptat şi din aceasta mă încredinţez că Fiul lui Dumnezeu a pus în inima ta sfat bun pentru noi”.

Deci spune, stăpînă ce lucru bun ai gîndit pentru noi?”. Iar împărăteasa le-a răspuns: „De va voi Hristos, nu după multe zile, pruncul va primi Sfîntul Botez; iar voi, mergînd, pregătiţi o scrisoare de cerere, în care să scrieţi toate cîte poftiţi şi, cînd se va aduce pruncul de la Sfîntul Botez, să daţi scrisoarea aceluia ce va duce pe mîini pruncul botezat; iar eu îl voi învăţa ce să facă şi nădăjduiesc spre Fiul lui Dumnezeu că toate le va rîndui bine după voinţa Sa”.

Deci, ducîndu-se ei, au pregătit o scrisoare de cerere, scriind într-însa multe, nu numai despre sfărîmarea idolilor, risipirea templelor celor necurate, dar şi despre uşurarea credincioşilor de lucrări, de dăjdii şi despre începătoria cetăţii şi, în sfîrşit, să se dea tărie împărătească sfintei Biserici creştine, care era foarte săracă, scăpătată şi strîmtorată. Adică să se dea hrană slujitorilor ei şi alte lucruri folositoare şi de uşurare creştinilor celor chinuiţi şi scăpătaţi. Apoi aşteptară ziua aceea în care se va boteza fiul împăratului; dar înainte de botezul lui, s-a propovăduit că va fi împărat, ca unul ce s-a născut în porfiră, şi s-a îmbrăcat mai întîi cu porfira, apoi cu scutecele. Deci, aducîndu-se împăratul cel nou la Sfîntul Botez cu slavă, toată cetatea fiind foarte împodobită, zidurile strălucind cu aur şi cu argint şi tot poporul, purtînd haine mai luminate şi mai scumpe, ducea pe împăratul cel nou la biserică, acoperit cu porfiră împărătească, pe mîinile unui bărbat vestit strălucit cu haine de mult preţ; şi era mulţime de boieri şi de voievozi, unii mergînd înainte, iar alţii mai pe urmă, iar împrejur mergea oaste, purtînd platoşe şi arme cu aur, care străluceau; şi puteai să vezi toată slava împărătească, podoaba şi mărirea, încît Sfîntul Porfirie zicea: „Dacă aşa este slava împăratului pămîntesc celui vremelnic, apoi cum trebuie să fie slava Împăratului ceresc celui veşnic! ” Şi fiind dus în biserică împăratul cel nou, amîndoi sfinţii episcopi stînd la uşile bisericii, ţineau scrisoarea pregătită.

După săvîrşirea Sfîntului Botez, cînd toţi ieşeau din biserică, cu împăratul cel nou botezat, sfinţii episcopi au strigat: „Ne rugăm înălţimii tale, noule împărat, primeşte rugămintea noastră ca la începutul împărăţiei tale să te arăţi a fi milostiv”. Acestea zicînd sfinţii părinţi, au pus scrisoarea pe prunc; iar bărbatul care îl ducea, a stat şi, luînd scrisoarea, a poruncit să fie tăcere; apoi, deschizînd-o, o citi în auzul tuturor, că aşa era învăţat de împărăteasă şi citind o parte a scrisorii, a învelit-o şi, punîndu-şi dreapta sub capul pruncului, l-a ridicat puţin, ca spre învoire şi a strigat: „Porunceşte a lui împărătească mărire ca toate cele scrise aici să se săvîrşească în faptă, deoarece aceasta este cea dintîi poruncă împărătească a lui şi nicidecum nu se va schimba!” Iar toţi cei ce vedeau şi auzeau aceasta, s-au minunat şi s-au închinat binecuvîntînd şi urînd mulţi ani noului împărat, cel ce a început împărăţia sa cu milostivire. Deci fericeau pe împăratul Arcadie, numindu-l binecuvîntat de Dumnezeu, că s-a învrednicit să aibă un fiu, împărăţind împreună cu el şi dînd poruncile sale spre lucrurile cele bune. Şi s-a spus despre aceea împărătesei iar ea, umplîndu-se de bucurie, s-a închinat lui Dumnezeu, dîndu-i mulţumire.

Apoi, fiind dus în palatul tatălui împăratul cel nou botezat, i-a ieşit în întîmpinare mama lui şi, ducîndu-l la împăratul Arcadie, bărbatul său, l-a hiritisit, zicîndu-i: „Fericit eşti, stăpînul meu, că în viaţa ta văzură ochii tăi împărat ieşit din coapsele tale”. Împăratul Arcadie auzind acestea se bucură foarte, iar împărăteasa, văzîndu-l vesel, i-a zis: „Spune de-ţi este cu plăcere stăpîne, să ştim ce este în cartea aceasta care s-a dat acum noului împărat, fiul nostru, ca să se săvîrşească cu totul această poruncă a lui pentru toate cele scrise aici”. Atunci împăratul a poruncit să se citească scrisoarea şi a zis: „Grea este cu adevărat această cerere, dar mai grea este lepădarea, deoarece aceasta este întîia poruncă a fiului nostru şi nu este cu putinţă a o schimba”. Împărăteasa zise: „Nu este cu putinţă a o schimba, nu numai porunca fiului cea dintîi, dar şi rugăciunea sfinţilor bărbaţi care mi-au proorocit înainte despre naşterea fiului nu este bine a o trece cu vederea”.

Îndată împăratul Arcadie a poruncit ca prin scrisori împărăteşti să întărească toate cele ce erau scrise de episcopii Palestinei în cartea de rugăminte şi, pregătindu-se scrisorile de la ambii împăraţi, de la Arcadie şi de la Teodosie, împărăteasa a chemat pe arhiereii lui Dumnezeu Ioan şi Porfirie şi le-a arătat acele scrisori, întrebîndu-i dacă le sînt plăcute. Deci fiindu-le plăcute şi închinîndu-se împărătesei, i-au mulţumit pentru o sîrguinţă milostivă ca aceea şi cu bună înţelegere; şi s-au rugat ca să se trimită de la împăraţi, în Gaza, un bărbat mai credincios decît cel dintîi, ca să ducă la săvîrşire aceste porunci. Deci s-a găsit pentru aceasta un om binecredincios şi temător de Dumnezeu, anume Chineghie. Aceluia i s-a încredinţat de împăraţi să se ducă în Gaza şi să rînduiască totul bine şi cu credinţă, după poruncă.

Apoi împărăteasa a dat Sfîntului Porfirie aur de-ajuns spre zidirea unei biserici de piatră, în mijlocul cetăţii Gaza, asemenea şi pentru facerea casei de străini şi s-a mai făgăduit să dea cît va mai trebui pentru săvîrşirea bisericii. Apoi, deosebit, le-a dat daruri amîndurora şi vase bisericeşti de aur şi de argint pentru biserica Cezareei şi a Gazei şi aur pentru cale. Asemenea împăratul cinstindu-i cu daruri şi cu bani din destul i-a liberat în pace. Iar ei, închinîndu-se sfinţitului patriarh Ioan Gură de Aur, au plecat la locul lor; iar după dînşii au plecat Chineghie, omul cel împărătesc, căruia i se încredinţase poruncile împărăteşti.

Cînd sfinţii părinţi Ioan şi Porfirie s-au apropiat de ostrovul Rodos, au rugat pe cîrmaci să stea la mal ca să meargă să se închine Cuviosului Procopie sihastrul; dar cîrmaciul n-a voit, spunînd că este vîntul nelesnicios şi n-a ascultat de arhiereii lui Hristos, căci în taină era arian şi ura pe aceşti dreptcredincioşi episcopi. Cînd au trecut de acel ostrov, îndată s-a făcut un vifor mare şi învăluire, de care erau toţi în mare frică, temîndu-se de înecare, şi a fost vifor toată ziua şi toată noaptea. Apoi, răsărind zorile dimineţii, Sfîntul Porfirie a adormit puţin şi a văzut pe Cuviosul Procopie, zicînd: „Sfătuiţi pe cîrmaci să se lase de eresul arian şi să-l blesteme, apoi să-l învăţaţi spre Botez şi îndată va înceta învăluirea cea înfricoşată.

Deşteptîndu-se Sfîntul Porfirie, a spus fericitului Ioan mitropolitul şi celorlalţi care erau cu dînsul şi, chemînd pe cîrmaci, i-au zis: „Dacă vei voi să se mîntuiască de înecare corabia ta şi noi toţi, iar mai ales sufletul tău să se izbăvească de veşnica pierzare, apoi leapădă-te de reaua-credinţă a eresului tău cel arian şi te împărtăşeşte cu credinţa cea sobornicească”. Iar cîrmaciul s-a mirat că sfinţii părinţi ştiu această taină, pe care nimeni nu o ştia, şi a zis către dînşii: „De vreme ce v-a descoperit Dumnezeu tainele inimii mele, mă lepăd de credinţa lui Arie şi cred precum credeţi voi”. Zicînd, viforul a încetat şi marea s-a alinat, iar sfinţii, învăţînd pe cîrmaci din dumnezeiasca Scriptură şi întărindu-l în dreapta credinţă, l-au botezat.

Apoi plutind de aici cu bună sporire au sosit la Maiuma, care este departe de Gaza cam la 20 de stadii de mers pe uscat; şi au mers pe jos pînă în cetatea Gaza. Credincioşii, înştiinţîndu-se de venirea lor, le-au ieşit în întîmpinare cu psalmi şi cu cîntări, ducînd înainte Sfînta Cruce şi cu mare veselie au intrat în cetate arhiereii lui Dumnezeu. Iar închinătorii de idoli, văzînd aceea, s-au mîniat foarte scrîşnind din dinţi. Însă nu îndrăzneau să le facă vreun rău, căci auziseră cum au fost primiţi de împărat episcopii creştini şi că vin cu poruncă împărătească să smerească sălbăticia elinească şi să risipească capiştile zeilor lor. Iar creştinii, mergînd cu cinstita Cruce şi cu arhiereii lor, s-au apropiat de idolul Venerei, care era chip de femeie goală, fără ruşine, căruia gazeenii îi făceau mare cinste, iar mai ales partea femeiască, aprinzîndu-i lumînări şi cădelniţîndu-l cu tămîie mirositoare; căci diavolul, locuind în idolul acela, pe multe le înşela cu năluciri de visuri, îndemnînd pe fecioare sau pe femei la necurata însoţire.

Deci creştinii, apropiindu-se de acel idol, care era sus în uliţă, îndată a fugit diavolul, aruncînd pe idol la pămînt, şi acesta s-a sfărîmat în multe bucăţi, căci era de marmură; şi a ucis pe doi oameni necredincioşi care, stînd acolo, rîdeau şi batjocoreau cîntarea creştinească. Acea minune văzînd-o, mulţi elini au crezut în Hristos şi împărtăşindu-se cu creştinii, mergeau la sfînta biserică şi au cerut Sfîntul Botez; iar numărul lor era de 32 de bărbaţi şi 7 femei. Şi s-a făcut bucurie îndoită creştinilor despre venirea cea cu bună sporire a păstorilor lor şi despre mîntuirea sufletelor omeneşti.

Petrecînd fericitul Ioan mitropolitul în Gaza două zile, s-a dus în Cezareea, petrecîndu-l creştinii foarte departe. Şi după cîteva zile a venit în Gaza şi Chineghie cel pomenit mai sus, omul cel împărătesc, avînd cu sine mulţi boieri şi pe voievod cu putere de oaste; atunci s-au înfricoşat elinii foarte, iar unii chiar au fugit din cetate. A doua zi, adunînd pe toţi începătorii cetăţii, le-a arătat porunca împărătească, cea hotărîtă pentru risipirea templelor idoleşti şi pentru sfărîmarea idolilor lor. Cînd s-a citit aceea în auzul tuturor, poporul păgînesc ridicînd glasul, a început a plînge şi a se tîngui, pe care lucru Chineghie, neputînd a-l suferi, a făcut semn ostaşilor; iar aceia, repezindu-se la ei, au început a-i bate şi i-au izgonit din adunarea creştinilor, iar creştinii cu mare bucurie au mulţumit împăratului, fericindu-l cu multe laude. Apoi, pornind oastea, au alergat la capiştile idoleşti şi cu zgomot mare au început a le risipi. Şi erau în cetate opt temple idoleşti vestite: Soarelui, Venerei, lui Apolon, Proserpinei, Ghecavei, lui Ieron, Fortunii şi lui Marnas, care era mai mare decît toate şi mai cinstit de păgîni. Încă şi foarte mulţi idoli mai erau în tîrg şi pe uliţe, prin ziduri şi prin cetăţi, împrejurul cetăţii, pe drumuri, prin grădini şi în ţarini; şi în zece zile toţi idolii aceia au fost sfărîmaţi şi templele idoleşti le-au risipit, afară de templul lui Marnas, mai mare şi mai frumos, pe care mulţi ziceau să nu strice, ci s-o sfinţească biserică lui Dumnezeu. Mulţi voind astfel şi sfătuindu-se, Sfîntul Porfirie se ruga lui Dumnezeu, cerînd de la El încredinţare pentru aceea. Şi cînd se săvîrşea dumnezeiasca slujbă în sfînta biserică, un copil mic, din popor, a strigat: „Să se ardă şi să se risipească templul lui Marnas, de vreme ce este întinat de mult sînge omenesc, vărsat pentru jertfa diavolilor şi temelia din pămînt să se sape şi să se arunce; iar în acel loc să se zidească noua biserică dumnezeiască!”.

Acel copil era de şapte ani, iar clericii socoteau că maică-sa l-a învăţat să vorbească astfel; şi luîndu-l au început a-l înfricoşa cu bătăi ca să spună cine l-a învăţat a grăi aceasta. Iar copilul a început a vorbi greceşte, spunînd aceleaşi lucruri, adică să se ardă templul lui Marnas şi să se risipească. Şi au cunoscut că de la Duhul Sfînt grăieşte, căci fiind de şapte ani şi neînvăţat, vorbea bine greceşte. Deci crezînd cuvintele copilului, au ars şi au risipit templul cel mai frumos lui Marnas pînă în temelie pe care săpînd-o din pămînt au aruncat-o pe drumuri ca să fie de toţi călcată; şi se tînguiau de aceea păgînii. Apoi, prin toate casele elineşti cele încuiate umblînd ostaşii adunau idolii cei ascunşi şi, strîngînd mulţime mare din aceia, i-a făcut grămadă şi cu foc mare i-a ars; astfel s-a dezrădăcinat slujirea de idoli din cetatea Gaza cea elinească.

Iar Chineghie, smerind bine pe capii păgîni ai cetăţii şi uşurînd necazul făcut de ei creştinilor, s-a întors la împăraţi. Însă o parte din oaste, după dorinţa arhiereului, au lăsat-o în cetate, ca nu cumva închinătorii de idoli să se ridice asupra creştinilor. După aceasta arhiereul lui Hristos, în locul unde era templul lui Marnas, a întemeiat o biserică în chipul Crucii, a cărui închipuire împărăteasa Eudoxia a trimis-o scrisă pe hîrtie, avînd 30 de stîlpi de marmură între care erau doi strălucind ca smaraldul; şi în cinci ani s-a zidit o biserică mai frumoasă, fără asemănare, decît cea care fusese mai înainte templul lui Marnas, pe care arhiereul lui Dumnezeu, sfinţind-o, săvîrşea dumnezeiasca Liturghie, dînd mulţumire lui Hristos Domnul, căci în locul acela, în care mai înainte se făceau sîngeroasele jertfe ale mincinoşilor zei, a început a se aduce prea curata jertfă, fără de sînge, a adevăratului Dumnezeu.

A zidit apoi şi casă pentru străini cu aurul ce i s-a dat de dreptcredincioasa împărăteasă, unde odihnea pe străini şi hrănea pe săraci. Apoi păştea turma lui Hristos cu cuvîntul lui Dumnezeu şi se mărea numărul credincioşilor în toate zilele, căci mulţi din rătăcirea elinească lăsînd păgînătatea idolească, se întorceau la Hristos Dumnezeu; iar ceilalţi elini turbau de mînie şi de zavistie, văzînd creştinătatea cum înfloreşte zi de zi şi se înmulţeşte, iar idolatria, vestejindu-se şi micşorîndu-se. Dar au îndrăznit încă o dată cu răutatea lor să vină asupra sfîntului păstor şi a turmei lui. Căci, făcînd oarecînd gîlceavă, iconomul bisericii, cu unul din închinătorii de idoli, cetăţean vestit care se numea Sampishie – pentru un lucru care era averea bisericii – s-a făcut sfadă şi tulburare din amîndouă părţile; căci se adunaseră credincioşii şi necredincioşii, ajutînd fiecare părţii sale. Credincioşii ajutau iconomului, iar necredincioşii lui Sampsihie. Deoarece erau mai mulţi necredincioşi, aceştia biruiau pe credincioşi şi au ridicat război, apucînd beţe şi arme, ucigînd şapte oameni credincioşi, iar pe mulţi i-au rănit şi, pornind cu glas fără rînduială, au alergat în curtea episcopiei, vrînd să-l ucidă pe arhiereu, Sfîntul Porfirie. Înştiinţîndu-se, episcopul a zis către diaconul Marcu: „Să fugim, frate, şi să ne ascundem puţin, pînă ce va trece mînia Domnului!” Şi fugind peste zid, în altă curte, de o parte, s-a ascuns la o fecioară săracă, pe nume Salata, care era elină cu credinţa, orfană de părinţi şi avea pe moaşa sa pe patul durerii, căreia îi slujea hrănind-o cu osteneala mîinilor sale. Acea fecioară a ascuns la dînsa pe Sfîntul episcop Porfirie două zile şi o noapte. Iar în altă noapte, potolindu-se gîlceava şi tulburarea, a plecat cu Marcu la casa sa şi a găsit risipite toate cele ce avea, iar fericitul Varuh zăcea rănit şi abia răsuflînd. Despre toate acestea creştinii, trimiţînd degrab în Cezariea, au spus antipatului şi, acela trimiţînd oaste, au prins pe toţi cei vinovaţi de tulburare şi ucidere şi pe unii i-a pedepsit cu moartea, iar pe alţii, bătîndu-i cumplit, i-a eliberat.

Din acea vreme s-au potolit cu totul elinii păgîni şi a vieţuit arhiereul lui Hristos, Porfirie, cealaltă vreme a vieţii sale în pace şi în bună linişte. Iar fecioarei Salata, ce s-a pomenit mai sus, la care s-a ascuns de ucigaşele mîini, i-a mulţumit, luminînd-o cu Sfîntul Botez; iar pe bătrîna bolnavă a tămăduit-o şi a botezat-o, apoi le-a dat hrană din averile bisericeşti. După aceea, voia s-o însoţească cu un bărbat, după lege, dar ea a voit mai bine să fie mireasa lui Hristos. Pentru aceasta, sfîntul, veselindu-se foarte mult cu duhul, a sfinţit-o spre slujba lui Hristos, a numărat-o în ceata sfintelor fecioare, lucru care a plăcut lui Dumnezeu desăvîrşit, păzindu-şi neprihănită fecioria sa în post şi în rugăciune, cu ajutorul primitelor rugăciuni ale plăcutului lui Dumnezeu Porfirie, care înălţa neîncetat rugăciuni către Dumnezeu pentru turma sa, ziua şi noaptea.

Apoi a făcut şi minuni arhiereul lui Hristos. Pe trei copii, care căzuseră în puţ adînc, cu rugăciunea sa i-a păzit vii şi întregi; pe o femeie oarecare ţinînd de eresul maniheilor şi fiind plină de meşteşug diavolesc şi de basmele eretice, care hulea foarte mult credinţa cea dreaptă şi pe mulţi îi înşela la păgînătate, a pedepsit-o cu rugăciunea, căci deodată, căzînd, a pierit. Şi multe alte minuni a făcut Sfîntul Porfirie, întru slava lui Dumnezeu. Deci păscînd Biserica lui Hristos, 24 de ani, 11 luni şi 8 zile, s-a dus la începătorul păstorilor, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Arhiereul cel mare, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine cinste şi slavă în veci. Amin.

Sfîntul Sebastian din Poshekhonye

Adaugat la martie 11, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

martie 11, 2020

Sfîntul Sebastian din Sokhota, Poshekhonye, a pus temeliile unei mănăstiri cu Hramul Schimbarea la Faţă, pe malul rîului Sokhota, la distanţa de 90 verste de oraşul Romanov (azi Tutaev), în districtul Yaroslav. Călugării mănăstirii au cultivat ei înşişi pămîntul şi se hrăneau cu rodul mîinilor lor. Fondatorul mănăstirii era primul care dădea acest exemplu pentru munca cîmpului. Sf. Sebastian a încetat din viaţă în anul 1500.

Mănăstirea Schimbarea la Faţă de pe rîul Sokhota s-a alăturat mai tîrziu mănăstirii Cherepovets iar în 1764 s-a închis. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, pe locul unde se aflau moaştele Sfîntului Sebastian, s-a construit o biserică din piatră. Sfîntul Sebastian mai este prăznuit şi în ziua de 18 decembrie.

Cuviosul Talaleu

Adaugat la martie 12, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

martie 12, 2020

Sfîntul Talaleu era cu neamul din latura Ciliciei. El, defăimînd deşertăciunea lumii acesteia, a mers mai întîi în locaşul Sfîntului Sava. Iubind pustniceasca petrecere în călugărie, a luat asupră-şi îngerescul chip şi, pentru îmbunătăţita sa viaţă, s-a învrednicit treptei preoţeşti. Apoi, după cîţiva ani, a mers în cetatea Siriei ce se numea Gavala, care era sub mitropolia Laodiciei. De la acea cetate, ca la 20 de stadii, era o movilă mare şi o capişte idolească veche, ca cimitir vechi elinesc, şi erau o mulţime de idoli acolo. Acel loc era înfricoşat tuturor celor ce treceau pe acolo, căci diavolii nu numai cu năluciri şi cu arătări mincinoase înfricoşau, ci şi cu ucideri de oameni vătămau pe mulţi oameni şi dobitoace. De acest lucru auzind Cuviosul Talaleu, s-a dus acolo şi s-a sălăşluit, făcîndu-şi o colibă mică, nevoindu-se cu pustniceşti osteneli şi cu rele pătimiri, rugîndu-se neîncetat ziua şi noaptea. Iar diavolii, nesuferind să aibă lîngă dînşii un vecin ca acesta, au adunat toate taberele cele înfricoşătoare şi, pornindu-se cu mare mînie, năvăleau asupra lui, înfricoşîndu-l cu glasuri fără de rînduială şi cu ucidere îngrozindu-l. Apoi cu toate puterile cele viclene se sîrguiau să izgonească pe sfînt din acele locuri pe care le aveau de demult ale lor. Iar Cuviosul Talaleu, întărindu-se şi îngrădindu-se cu credinţă în Dumnezeu, cu rugăciunea şi cu semnul Crucii, stătea ca un ostaş viteaz şi nebiruit în ziua de război şi batjocorea puterea lor cea slabă.

Un război ca acesta avînd cu diavolii în toate zilele şi mai ales în toate nopţile, viteazul nevoitor i-a biruit în sfîrşit cu ajutorul Celui înalt şi au fugit cu ruşine, neputînd să biruiască pe ostaşul cel viteaz al lui Hristos. Gonind pe diavoli, plăcutul lui Dumnezeu şi-a făcut o chilie strîmtă, nu după măsura staturii sale, ci de doi coţi de înaltă şi de un cot de largă, în care nu numai a sta, dar nici a şedea drept nu putea, pentru că, fiind mare cu trupul, totdeauna ţinea capul plecat la genunchi. Petrecînd el aproape zece ani într-o strîmtoare ca aceasta, a venit Teodorit, episcopul Cirului, să-l cerceteze şi l-a găsit adunîndu-şi folos din Sfînta Evanghelie. Şi întrebîndu-l episcopul, pentru care pricină şi-a ales o viaţă ca aceea, sfîntul a răspuns: „Eu sînt vinovat de multe păcate şi crezînd că mă aşteaptă multe munci veşnice, mi-am aflat o închisoare ca aceasta, de bună voie, ca pedepsind trupul acesta cu muncire puţină, să mă izbăvesc de muncile cele mari, care vor să fie”. Iar episcopul a primit mult folos de la dînsul.

Apoi a dăruit Dumnezeu Cuviosului Talaleu şi darul facerii de minuni, ca să tămăduiască toate bolile şi neputinţele, nu numai la oameni, ci şi la dobitoace. Pentru aceasta, mulţi mergeau la dînsul, ca la un izvor tămăduitor şi cîştigau sănătate trupească şi sufletească. Căci elinii, care erau în satele dimprejur, se întorceau la Hristos Dumnezeu şi toţi închinătorii de idoli care se aflau între creştinii din toate hotarele cetăţii Gavaliei – care erau încă o mulţime pe atunci -, s-au luminat desăvîrşit cu sfînta credinţă, prin minunile cele făcute de Sfîntul Talaleu, venind la cunoştinţa adevărului. Iar cu ajutorul popoarelor celor ce de curînd crezuseră, Cuviosul a stricat templul cel păgînesc. Apoi cimitirul elinesc l-a dărîmat şi, curăţind locul de acele vechi lucruri diavoleşti, a zidit pe el o biserică în numele tuturor sfinţilor mucenici şi a dat slavă lui Dumnezeu într-însa. El a vieţuit celelalte zile întru nevoinţele sale cele obişnuite şi plăcînd lui Dumnezeu desăvîrşit, s-a mutat la El întru adînci bătrîneţe.

Despre acest cuvios, Sfînt Sofronie al Ierusalimului, în Limonar scrie astfel: Ava Petru, preotul lavrei Sfîntului Sava, ne-a spus nouă despre ava Talaleu Cilicianul că a petrecut 70 de ani în chipul monahicesc, neîncetînd din plîngere niciodată şi zicea către toţi totdeauna: „Dumnezeu ne-a dat nouă vremea aceasta, fraţilor, spre pocăinţă şi, de o vom pierde pe ea, vom fi foarte mult întrebaţi de dînsa”.

Cuviosul Tit din Pecersca

Adaugat la martie 12, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

martie 12, 2020

Cum se descoperă mînia lui Dumnezeu din cer asupra păgînătăţii oamenilor, asemenea şi pacea lui Dumnezeu, care covîrşeşte toată mintea, păzeşte inima şi înţelegerea, adică trupul şi sufletul omului celui ce caută pacea. Aceasta ne-a adeverit Tit fericitul prin descoperirea sa. Pentru că acesta, tunzîndu-se monah, petrecea în mănăstirea Pecersca, fiind cinstit cu rînduiala preoţiei. El a fost povăţuit la nevoinţele cele vrednice ale fericirii sfinţilor, întîmplîndu-se un lucru ca acesta: „Acest presbiter Tit avea un frate duhovnicesc, monah din aceeaşi mănăstire, anume Evagrie, cu rînduiala diacon, către care acest fericit presbiter Tit avea dragoste mare şi nefăţarnică, încît toţi se mirau de iubirea cea de un cuget şi curată a lor. Iar vrăjmaşul, urîtorul binelui, care s-a obişnuit a semăna neghină printre grîu, a semănat vrajbă între ei şi atît de mult i-a întunecat cu mînia şi cu ură, încît nici în faţă nu puteau să se vadă, ci cu totul s-au abătut unul de la altul. Căci pe cînd mergea unul din ei cu cădelniţa prin biserică, atunci celălalt fugea de tămîie. Iar cînd nu fugea, atunci îl trecea cu vederea, necăjindu-l.

Şi au petrecut multă vreme întru întunericul păcatului, cînd aduceau dumnezeieştile daruri. Şi chiar au îndrăznit a se împărtăşi, neîmpăcîndu-se între ei, nici cerîndu-şi iertare, înarmîndu-i vrăjmaşul la aceasta. Iar fraţii, de multe ori îi rugau să se împace între ei, dar ei nici nu voiau să audă de aceasta. Dar odată, după rînduiala lui Dumnezeu, s-a întîmplat acestui fericit preot Tit de s-a îmbolnăvit cumplit şi acum era în deznădăjde de viaţă. Atunci a început a plînge cu amar al său păcat şi a trimis la diaconul Evagrie, cu multă umilinţă, zicîndu-i: „Iartă-mă frate, pentru Domnul, că te-am mîhnit cu mînia mea”. Iar acela nu numai că nu l-a iertat, dar l-a şi blestemat cu cuvinte aspre.

Fraţii, văzînd însă pe Tit murind, au tras pe Evagrie cu sila ca să se ierte cu fratele său. Iar bolnavul, văzînd pe acela, îndată plecîndu-se, a căzut la picioarele lui, cu faţa la pămînt, zicîndu-i cu lacrimi: „Iartă-mă, părinte, şi binecuvîntează-mă”. Dar Evagrie, fiind nemilostiv şi fără de omenie, s-a întors de la fratele său şi aceste cuvinte cumplite a zis: „Niciodată nu voiesc să am iertare cu el, nici în veacul acesta, nici în veacul ce va să vie!”. Acestea zicînd, s-a desprins din mîinile fraţilor şi îndată a căzut. Vrînd să-l ridice fraţii, l-au găsit fără suflet şi nu putură nici mîinile să-i îndoaie, nici gura să-i strîngă, nici ochii să-i închidă, ca la un mort de demult. Iar cel bolnav, adică fericitul Tit, în vremea aceea s-a sculat şi s-a însănătoşit, ca şi cum n-ar fi fost bolnav.

Deci, pe toţi i-a luat spaima de o moarte năpraznică ca aceea şi de grabnica tămăduire a acestuia şi începură a întreba pe acest fericit preot cum sa făcut aceasta? Iar fericitul Tit i-a răspuns cu de-amănuntul toate cele descoperite lui: „Cînd boleam, fiind cumplit stăpînit de mînie, am văzut îngerii depărtaţi de mine şi plîngînd de pierderea sufletului meu, iar diavolii bucurîndu-se de mînia mea. Atunci am început a vă ruga pe voi ca, mergînd la fratele, să cereţi iertare pentru mine. Iar cînd l-aţi adus la mine şi eu m-am închinat lui, iar el nu s-a întors la mine, atunci am văzut un înger nemilostiv, ţinînd o suliţă de foc cu care a lovit pe acela care nu m-a iertat şi îndată a căzut mort; iar mie, acelaşi înger mi-a dat mîna, m-am sculat şi acum sînt sănătos”.

Fraţii, fiind înfricoşaţi, au plîns mult pe Evagrie cel mort şi-l îngropară avînd gura deschisă, ochii asemenea, iar mîinile întinse. Atunci ei începură a se feri de mînie, iertîndu-se între dînşii; iar dacă avea cineva asupra cuiva pîră, luau bine aminte din cercetarea aceasta la cuvintele Domnului: Tot cel ce se mînie asupra fratelui său în deşert, este vinovat judecăţii. Pe lîngă acestea şi Sfîntul Efrem a zis: „De s-ar întîmpla a muri cineva în vrajbă, nemilostivă judecată va afla unul ca acela”. Şi era atunci potrivite a grăi despre fraţii aceia: Pace multă celor ce iubesc legea Ta, Doamne. Dar mai ales acest fericit presbiter Tit, văzînd că pentru cercarea păcii cu fratele a aflat pace la Dumnezeu, prin care s-a ferit din moartea cea trupească şi sufletească, de atunci nici nu gîndea să mai aibă mînie. Ci, dezrădăcinînd-o cu totul, a avut spre toţi fraţii dragostea cea după Dumnezeu, care niciodată nu cade, care este legătura desăvîrşirii, ca o rădăcină a păcii. Adică dragostea cea din inimă curată, din bună ştiinţă şi din credinţă nefăţarnică, dragostea care îndelung rabdă, se milostiveşte, nu pizmuieşte şi pe toate celelalte fapte bune le cuprinde, iar mai ales pe acestea: „Întrega înţelepciune, postirea şi rugăciunea cea de-a pururea”. Pentru că asculta acest fericit presbiter scriptura aceasta: „Fiţi cu mintea întreagă şi vă treziţi întru rugăciuni; iar mai înainte de toate unul spre altul să aveţi dragoste, căci dragostea acoperă mulţimea păcatelor„.

Astfel a săvîrşit pe lîngă ale sale jertfe preoţeşti şi acel cuvînt hotărît de Evanghelie: „A iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele este mai mult decît toate prinoasele şi jertfele„. Apoi a aflat şi pacea cea desăvîrşită, încît nu putea a se mîhni, acoperindu-se cu dragostea cea desăvîrşită şi zicînd: „Nu este pace în oasele mele, de către faţa păcatelor mele„. Ci mai ales astfel era desăvîrşită pacea acestui pustnic, încît s-au împlinit fără minciună cele zise de apostolul: „Nu este împărăţia lui Dumnezeu mîncarea şi băutura, ci dreptatea şi pacea„. Drept aceea cu ea şi la cer s-a aflat vrednic Tit cuviosul, pe care dorind-o după ostenelile cele mari, multe şi plăcute lui Dumnezeu, a adormit întru Domnul şi se odihneşte cu trupul cel nestricat în peştera cea plină de sfinţi, ca într-un cer de jos. Iar cu duhul, cel asemenea cu îngerii, în cerul cel de sus, la veşnica odihnă s-a înălţat, de mîinile îngerilor celor ce mai înainte s-au arătat lui. Căci acolo se bucură de el ca de cel ce era altădată păcătos, iar acum, cu sfîntă cuviinţă, s-a pocăit. Şi ce aude? Numai cele zise de Sfîntul Pavel către Tit apostolul: „Ne-a mîngîiat Dumnezeu prin venirea lui Tit”. Iar noi, bucurîndu-ne, ni se cade a răspunde către locuitorii cereşti din aceeaşi scriptură astfel: „Ne-am mîngîiat de mîngîierea voastră, iar mai mult ne-am bucurat de bucuria lui Tit, căci s-a odihnit duhul lui cu voi, toţi„. Cu ale căruia sfinte rugăciuni să ne învrednicim şi noi, ca scăpînd de mînie, iertare de păcate şi odihnă vremelnică şi veşnică să cîştigăm, în Domnul nostru Iisus Hristos, Care este Dumnezeul dragostei şi al păcii, Căruia se cuvine slavă, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfînt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Cuviosul Vasile

Adaugat la martie 13, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

martie 13, 2020

Pomenirea Cuviosului Vasile, împreună pătimitor şi pustnic cu Sfîntul Procopie Decapolitul

Acesta a trăit pe vremea lui Leon Isaurul, luptătorul de icoane. El, lăsînd lumea şi cele lumeşti, s-a făcut monah şi a petrecut în viaţa monahicească cu fapte bune, precum se cădea. Apoi, cînd cinstirea sfintelor icoane era lepădată, s-a împotrivit cu tărie luptătorilor de icoane. Pentru aceea, l-au prins şi l-au chinuit mult, însă nu s-a supus şi nu s-a învoit cu erezia lor, propovăduind adevărul pînă la moarte, avînd ajutor pe dumnezeiescul Procopie.

Deci Sfîntul Vasile a fost strujit, ca şi cuviosul Procopie, peste tot trupul şi pe grumaji, şi aruncat în temniţă, stînd legat foarte multă vreme, pînă ce a pierit de pe pămînt împăratul cel fără de lege. Murind tiranul acela, au fost eliberaţi Cuviosul Vasile şi Sfîntul Procopie şi ceilalţi mărturisitori. Şi vieţuiau în aceleaşi pustniceşti osteneli ca şi mai înainte, aducînd pe mulţi la dreapta-credinţă şi povăţuindu-i la viaţa cea îmbunătăţită. Apoi, după mulţi ani şi după viaţa cea plăcută lui Dumnezeu, a venit fericitul său sfîrşit şi s-a dus veselindu-se întru rugăciuni şi mulţumiri, la Dumnezeu, pe Care l-a iubit din tinereţe.

Sfîntul Mucenic Proterie, Patriarhul Alexandriei

Adaugat la martie 13, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

martie 13, 2020

În Alexandria, cetatea Egiptului, luînd scaunul patriarhiei Dioscor ereticul, după moartea Sfîntului Chiril, şi umplîndu-se tot Egiptul de eresul său, era acolo un preot drept-credincios şi nebiruit în creştineştile dogme, anume Proterie, sfînt cu viaţa şi plin de înţelepciunea cea insuflată de Dumnezeu. Acesta, văzînd pe mulţi abătîndu-se la eresul patriarhului, care bîrfea că este o fire în Hristos, li se împotrivea tare cu cuvinte nebiruite. Iar patriarhul Dioscor se mîhnea asupra lui; însă vrînd să-l aducă la unirea sa cea rău-credincioasă, îl momea cu înşelăciune, cinstindu-l cu protopopia. Dar nimic n-a sporit, deoarece Sfîntul Proterie era tare în credinţă, ca cel ce învăţase bine dreapta credinţă de la prea sfinţitul Chiril, care fusese mai înainte patriarh al Alexandriei.

După aceasta, pe vremea împărăţiei lui Marcian, adunîndu-se în Calcedon, al patrulea Sinod al Sfinţilor Părinţi din toată lumea, Dioscor a fost mustrat pentru eresul său şi a fost osîndit la depărtarea din treapta patriarhiei şi la despărţirea de Biserică. Fiind izgonit în ţara Paflagoniei, în cetatea ce se numea Gangra, a murit acolo după cîtăva vreme. Iar în Alexandria, după lepădatul Dioscor, a fost ales de credincioşii arhierei, de clerici şi de drept-credincioşii din patriarhicescul scaun Sfîntul Proterie, bărbat cu adevărat vrednic de o treaptă ca aceea. Dar poporul de obşte al Alexandriei, cel adăpat cu erezia lui Dioscor şi unii clerici care se vătămaseră cu erezia, nu primeau alegerea lui Proterie.

Deci, alegîndu-se patriarh Sfîntul Proterie de cei credincioşi, a ocupat scaunul şi a început a prea mări credinţa cea dreaptă, întărită de Sinodul Sfinţilor Părinţi din Calcedon. Apoi s-a făcut gîlceavă şi tulburare, pentru că unii din clerici, între care erau mai de frunte preotul Timotei, care se poreclea Eliur şi diaconul Petre Mongos, amîndoi sfinţiţi de Dioscor şi plini de eresul acestuia, şi alţii, s-au despărţit de soborul bisericesc, nevoind să aibă împărtăşire cu Sfîntul Proterie şi făceau dezbinare în popor, pornindu-l spre gîlceavă. Deci era mare dezbinare în Biserica Alexandriei. Unii se ţineau de acest nou patriarh, socotind bine Ortodoxia, iar alţii, poftind iarăşi pe Dioscor şi blestemînd dogmele Sinodului din Calcedon. Apoi gîlcevindu-se şi făcînd război unii cu alţii, îndrăzneau şi asupra patriarhului; căci strigau nepricepuţii tulburători asupra Sfîntului Proterie, numindu-l desfrînat, deoarece, fiind în surghiunie arhiereul Dioscor, i-a luat mireasa lui, adică Sfînta Biserică; apoi mai ziceau că Proterie este şi eretic, şi nevrednic de treapta patriarhiei.

Deci, Sfîntul Proterie răbdînd multe primejdii, prin tulburarea poporului eretic, şi temîndu-se de ucigaşele mîini, a avut neapărată nevoie de oaste pentru apărarea sănătăţii sale; căci totdeauna îi era frică, aşteptînd năvălirea poporului, fiindcă şi asupra începătorilor curţii sale se răsculase şi se pornise şi asupra împărăteştii oşti, care se afla în cetate. Căci în acea vreme antipatul din Tebaida, venind în cetate ca să împace tulburarea, popoarele aruncau cu pietre asupra ostaşilor care intrau cu dînsul. Ostaşii, văzînd răscularea poporului, au alergat în locaşul ce se numea Serapidis şi s-au închis într-însul; iar poporul, alergînd, a împresurat locaşul şi, luîndu-l, au ars cu foc de vii pe ostaşii de acolo.

Auzind de aceasta, drept-credinciosul împărat Marcian s-a mîniat foarte, şi a trimis oaste mai mare, care a smerit pe cetăţeni şi popor, luînd grîul şi hrana cetăţii care se aducea în Alexandria cu corăbiile din cetăţile şi hotarele Egiptului, poruncind să nu le mai ducă în Alexandria, ci în Pilusia, iar de acolo în Constantinopol. A mai luat de la alexandrini şi băile poporului şi alte lucruri mai plăcute; apoi le-a oprit toată libertatea şi obişnuitele privelişti. De acest lucru supărîndu-se cetăţenii, şi mai ales pentru lipsa pîinii, fiind cuprinşi de foame, s-au smerit şi au rugat pe prea sfinţitul patriarh Proterie să se ducă să roage pe împărat pentru dînşii. Deci, ducîndu-se prea sfinţitul patriarh a înduplecat pe împărat pentru cetatea sa şi a cîştigat toate cele cerute, căci s-a dăruit cetăţii libertatea cea dintîi şi pîinea li s-a întors. Apoi a vieţuit arhiereul lui Dumnezeu în pace cîtăva vreme pe scaunul său. Iar pe Timotei Eliur, cel ce n-a voit să se pocăiască şi pe gîlcevitorii cei răi, i-a despărţit de Biserică.

După aceasta, a murit drept-credinciosul împărat Marcian şi tulburătorii eretici şi-au înălţat iarăşi cornul lor, începînd a îndemna poporul cel nepriceput la gîlceavă şi tulburare şi n-au încetat pînă ce nelegiuiţii nu şi-au săvîrşit răutatea lor. Căci Timotei Eliur, fiind viclean, înşelător şi vrăjitor, cu meşteşug i-a amăgit pe monahii din Egipt care vieţuiau în mănăstiri şi în sihăstrii. Astfel, căutînd o noapte fără lună şi acoperindu-se cu îmbrăcăminte întunecoasă, a înconjurat chiliile călugăreşti, chemînd pe nume pe fiecare şi cînd răspundea fiecare din ei şi întreba cine este şi ce îi trebuie, el le zicea: „Eu sînt unul din slujitoarele duhuri, trimis de la Dumnezeu ca să nu aveţi împărtăşire cu Proterie şi soborul din Calcedon să nu-l primiţi; iar pe Timotei Eliur să-l puneţi episcopul Alexandriei”. Astfel vicleanul înşelător, ajutîndu-i diavolul, i-a amăgit cu farmece. Iar aceia, neînţelegînd meşteşugul vrăjmaşului, au crezut minciuna ca pe un adevăr şi, spunînd unul altuia arătarea cea îngerească, s-au sfătuit şi s-au adunat în număr mare şi ducîndu-se în Alexandria cu mînie asupra celui nevinovat drept-credincios arhiereu al lui Dumnezeu Proterie, au vrut să-l izgonească din biserică.

În acea vreme Timotei, îndemnînd în Alexandria pe unii cu amăgire, iar pe alţii în taină, şi-a adunat o ceată mare de tulburători şi socotind vreme lesnicioasă, cînd Dionisie antipatul nu era în cetate, ci zăbovea în părţile de sus ale Egiptului, a mers în biserică cu mult popor şi cu ostaşi înarmaţi şi cu monahii care veniseră la dînsul, avînd cu sine doi episcopi lepădaţi pentru credinţa lor cea rea; asemenea şi cu clericii care erau goniţi pentru alte pricini. Deci s-a sfinţit Timotei de episcopii cei lepădaţi şi s-a numit patriarh al Alexandriei, netemîndu-se de canoanele bisericeşti, căci de la legile împărăteşti nu aştepta vreo judecată, pentru că toată nădejdea sa îşi pusese în poporul cel tulburat şi în mulţimea monahilor ceilor amăgiţi. Iar prea sfinţitul patriarh Proterie, văzînd acea tulburare şi neavînd ajutor şi apărare de la nimeni, nefiind în cetate antipatul, a gîndit să fugă şi tăinuindu-se de toţi, noaptea, a ieşit din cetate. Şi odihnindu-se el la un loc ascuns, i s-a arătat în vedenie Sfîntul prooroc Isaia, zicîndu-i: „Întoarce-te în cetate, căci eu aştept să te iau pe tine”.

Această vedenie luînd-o în seamă prea sfinţitul Proterie şi cunoscînd mucenicescul sfîrşit ce va fi, s-a întors şi a intrat în botezătoarea bisericii. Iar tulburătorii, căutînd pretutindeni pe Proterie, s-au înştiinţat că este în botezătoare şi mai întîi l-au încuiat acolo, apoi intrînd la dînsul cei înşelaţi de Timotei, l-au ucis cu nemilostivire cu ciomegele de trestie pe care le purtau în mîini şi care aveau în capete fier ascuţit. Apoi au ucis şi pe alţi şase oameni care erau cu dînsul. Deci au vărsat sînge nevinovat într-acea vreme, cînd Paştile nostru, Hristos, pentru noi S-a jertfit; căci era ziua Sîmbetei celei mari cînd s-a săvîrşit acea cumplită ucidere. Dar nu le era destul ucigaşilor, ci cei ce nu se săturaseră de sîngele cel nevinovat, mai mult şi-au întins răutatea lor. Căci, legînd trupul cel mort al Sfîntului Proterie de picioare, l-au tras în mijlocul cetăţii, bătîndu-i şi zdrobindu-i în bucăţi mădularele lui. Iar unii, mai fără de omenie, rupeau trupul lui cu dinţii, ca fiarele şi cîinii; apoi, aprinzînd un foc mare, l-au ars şi l-au făcut cenuşă şi praful în vînt l-au aruncat. După aceea cu porunca celui fără de lege patriarh al lor, Timotei, au ars şi scaunul patriarhiei, pe care şezuse Sfîntul Proterie ca şi cum era întinat de el, singuri necuraţi fiind ei.

După o ucidere cumplită ca aceea a Sfîntului Proterie, mincinosul patriarh Timotei Eliur a trimis pe ostaşii săi în toate cetăţile Egiptului ca să gonească pe drept-credincioşii arhierei iar în locul acelora să aşeze pe alţii, pe care singur i-a pus. Atunci episcopii şi clericii cei necăjiţi şi toţi cei ce erau drept-credincioşi, au scris cu lacrimi împăratului Leon, cel ce după Marcian se alesese, cum şi la prea sfinţitul Anatolie, patriarhul Constantinopolului, înştiinţîndu-l de toate cele ce se făcuseră, şi rugîndu-l să izbăvească Biserica Alexandriei de o tiranie ca aceea. Împăratului şi patriarhului le-au fost jale de uciderea nevinovatului arhiereu al lui Dumnezeu, Proterie. Şi îndată, trimiţînd împăratul pe dregătorii săi cu oaste mare, au pedepsit pe cei ce au tulburat liniştea; pe unii cu tăierea mîinilor, pe alţii cu tăierea limbii, iar pe alţii în legături şi în temniţe, pe alţii cu bătăi şi cu izgoniri; dar pe Timotei Eliur, mincinosul patriarh, cu episcopii şi cu clericii lui, l-au trimis la judecata duhovnicească .

Deci, judecîndu-se Timotei de drept-credincioşii arhierei, a luat plată după lucrurile sale, că nu numai de arhierie, ci şi de creştinătate înstrăinîndu-se, l-au trimis în surghiun, în cetatea Gangra, unde s-a săvîrşit şi Dioscor învăţătorul său. Iar în locul lui s-a ales la patriarhia Alexandriei alt Timotei, care se chema Salofachiul, bărbat dreptcredincios şi înţelept, care pentru bunul său obicei era iubit. Astfel a primit pace şi linişte Biserica lui Hristos cea din Alexandria care, cu dreaptă credinţă, slăveşte pe Tatăl şi pe Fiul şi Sfîntul Duh, pe Unul în Treime Dumnezeu, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

Tot în această zi, pomenirea Sfîntului Mucenic Nestor.

Tot în această zi, pomenirea Sfîntului Mucenic Arsenie, Mitropolitul Rostovului.

Cuviosul Ioan Casian din Dobrogea

Adaugat la martie 13, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

martie 13, 2020

Acest Cuvios Părinte de neam străromîn s-a născut prin anii 365 de la venirea mîntuirii prin Hristos-Domnul, în Dobrogea, numită pe atunci Sciţia Mică, la un loc ce-i păstrează din vechime pînă azi numele „podişul Casian” şi „peştera lui Casian”. Localitatea Casimcea din judeţul Tulcea îi poartă, de asemenea, numele. Provenind dintr-o familie distinsă, a urmat la şcolile timpului. Dar însufleţit de o arzătoare sete de desăvîrşire duhovnicească renunţă de tînăr la atracţiile deşarte şi înşelătoare ale vieţii lumeşti şi pleacă la Locurile Sfinte însoţit de prietenul său Gherman, frate nu prin naştere, ci în duh. Aşa au ajuns amîndoi călugări într-o mănăstire din Betleem. Întemeindu-se după cuviinţă în rînduielile vieţii chinoviale, adică de obşte, după modelul de viaţă al călugărilor din Palestina, Mesopotamia şi Capadocia şi simţind în ei dorul de o mai mare desăvîrşire, au hotărît să plece în sihăstriile Egiptului, la anahoreţii despre a căror îmbunătăţită viaţă duhovnicească auziseră. Aşa au ajuns la comunităţile din delta Nilului, adîncindu-se de acolo tot mai mult în pustie. Dar pretutindeni pe unde treceau, căutau cu rîvnă pe sfinţii însinguraţi, ca să cinstească în ei strălucirea harului şi bogăţia roadelor lor şi pentru a le cere sfaturi duhovniceşti pentru mîntuirea sufletului. Aceste întrebări şi răspunsuri ne vor fi lăsate ca o moştenire sfîntă în cartea Convorbirilor, cu care Cuviosul Casian a înzestrat Biserica.

Dobîndind pe cît puteau să adune din învăţătura lor cerească, la sfatul Avei Iosif, au mai rămas în Egipt şapte ani şi apoi au mers mai departe cercetînd din loc în loc pe aceşti învăţători în lucrul duhovnicesc pînă ce au ajuns în vestita pustie Schitică, unde Sfîntul Macarie întemeiase şi făcuse „pustia strălucitoare” vrednică de a fi sărbătorită de toţi. Aici se nevoiau într-o asceză aspră un mare număr de călugări printre care străluceau îndeosebi, cuvioşii părinţi Moise, Serapion, Teona, Isaac şi preotul Pafnutie, învăţătorul lor. El le spunea că nu este deajuns pentru călugăr să renunţe la lume, părăsind bunurile şi măririle lumeşti pentru a se dedica grijii de suflet în nevoinţă, în asceză şi tăcere. De aici înainte trebuie împlinită o a doua „renunţare” care constă în a te lepăda de obiceiurile, viciile şi atracţiile vechi ale sufletului şi ale trupului printr-o luptă îndelungată şi răbdătoare, plină de ispite, dar care duce la curăţia inimii. Căci acesta este scopul călugărului: să stea de vorbă permanent cu Dumnezeu prin neîncetată rugăciune, încît mintea, nerisipită la grijile lumii, să ajungă cu linişte şi pace în altarul despătimit, curăţit al inimii. Iar capătul lucrului său este viaţa de veci, unirea cu Dumnezeu, din care se poate dobîndi chiar de aici, de jos, o arvună, o pregustare a ei prin sfînta iubire. Căci, într-adevăr, ajuns la un anume sfîrşit al celei de a doua „renunţări”, sufletul pe de-antregul tinzînd către Hristos Cel dorit, călugărul trebuie să mai împlinească cea de-a treia „renunţare” care cuprinde întreaga desăvîrşire. Iar aceasta constă în părăsirea oricărei amintiri a acestei lumi, cu toate cele de faţă şi văzute ale ei, socotite măreţe, deşi sînt deşarte şi repede trecătoare, pentru a se lăsa condus de Dumnezeu în „pămîntul făgăduinţei” în care nu mai cresc spinii şi buruienile viciilor, în locaşurile cele veşnice în care vom rămîne pentru totdeauna (Convorbirea a 3-a), în simţirea negrăitei bucurii şi a revărsării luminii dumnezeieşti.

Acesta este marele dar al rugăciunii curate căci „atunci – precum grăia ava Isaac – acea iubire desăvîrşită, prin care El ne-a iubit mai întîi, trece şi în adîncul inimii noastre prin virtutea rugăciunii curate”. Aceasta se va face aşa cînd toată dragostea, Toată dorinţa, toată rîvna, toată strădania, tot cugetul nostru, tot ce trăim, ce vorbim, ce respirăm va fi cu Dumnezeu. Şi, cînd acea unitate care există veşnic între Tatăl cu Fiul şi între Fiul cu Tatăl, prin Duhul Sfînt va trece şi în simţirea şi în mintea noastră. Aşa precum El ne iubeşte cu iubirea cea adevărată şi curată care nu se stinge niciodată, să ne dăruim şi noi Lui printr-o legătură veşnică, de nedespărţit, pentru ca orice respirăm, orice înţelegem, orice vorbim, să fie cu Dumnezeu. Iar de starea aceasta ne vom putea apropia, atît cît este cu putinţă pe pămînt, plinindu-se cuvîntul Apostolului: Dumnezeu este totul în toate. Apoi devenind deplin fii printr-o comuniune atît de desăvîrşită cu Tatăl, vom putea zice Celui Care este Fiu şi moştenitor prin fire: Toate cîte are Tatăl ale Mele sînt (Ioan 16,15). Pentru că El Însuşi S-a rugat, grăind despre noi: Părinte, cei pe care Mi i-ai dat, vreau ca unde sînt Eu să fie şi ei cu mine. Aceasta trebuie să fie năzuinţa pustnicului, aceasta toată strădania, pentru ca, după cuviinţă, să aibă chiar în acest trup chipul fericirii viitoare şi să înceapă să guste înainte din începutul vieţii şi măririi cereşti. Acesta este scopul întregii desăvîrşiri: ca sufletul eliberat de orice lanţuri trupeşti să se înalţe zilnic la negrăitele daruri ale vieţii duhovniceşti, într-atît încît întreaga viaţă şi bătaie a inimii să devină o unică şi negrăită rugăciune (din Convorbirea a X-a). Cît de mîngîiat şi uimit este creştinul, descoperindu-i-se un asemenea suiş al sufletului întru care petreceau străbunii noştri sfinţi.

Astfel, îndrumaţi de pe culmile vieţii călugăreşti şi contemplînd plinirea vie la aceşti străluciţi anahoreţi, cei doi prieteni s-au dedicat cu mare severitate şi neclintită statornicie vieţii contemplative în timpul anilor petrecuţi aici, în pustia Schitică. În liniştea chiliei, Sfîntul Casian a izbutit să facă experienţa luptei aspre a sufletului îndrăgostit de Dumnezeu, împotriva gîndurilor pătimaşe şi a demonilor pizmaşi, îndeosebi împotriva ispitei amorţirii sufletului, a plictiselii care-i tulbură pe eremiţi şi îi silesc să-şi părăsească retragerea liniştirii. Din această adîncă experienţă adîncă personală şi din învăţătura altor bărbaţi învăţaţi, ca Sfîntul Evagrie Ponticul pe care l-a cunoscut în Nitria, Cuviosul Casian întocmi o învăţătură aleasă de luptă duhovnicească şi despre cele opt păcate capitale, anume: al lăcomiei, adică al îmbuibării de mîncare; al doilea, al desfrînării; al treilea, al iubirii de arginţi sub care se înţelege zgîrcenia; al patrulea, al mîniei; al cincilea, al tristeţii; al şaselea, al neliniştii, sau al dezgustului inimii; al şaptelea, al slavei deşarte şi al optulea, al trufiei.

După şapte ani, Cuvioşii Ioan şi Gherman s-au întors la Betleem, unde au dobîndit de la părintele lor duhovnicesc binecuvîntarea de a trăi de aici înainte în pustnicie. Şi aşa plecară cu rîvnă şi grăbire în Egipt. Dar, cu tot dorul lor nestins, n-au putut regăsi liniştea cuvenită contemplaţiei, din pricina unor învinuiri nedrepte la care erau supuşi călugării din Egipt de către arhiepiscopul Teofil al Alexandriei. Atunci, Cuvioşii Ioan şi Gherman, urmînd un grup de 50 de monahi, hotărîră să-şi caute liniştea la Constantinopol, sub ocrotirea Sfîntului şi marelui Ioan Gură de Aur. Aceasta se petrecea pe la anii 401. De îndată ce îi văzu marele între patriarhi, desluşind cu o tainică privire calitatea sufletelor lor, reuşi să-l convingă pe Gherman să primească prin mîinile lui preoţia, iar Casian diaconia. Cucerit de curăţia şi sfinţenia Sfîntului Ioan Gură de Aur şi de negrăita sa măiestrie a cuvîntului, Casian se aşeză cu un zel fierbinte sub călăuzirea sa spirituală, consimţind să jertfească liniştea pustiei pentru a scoate cîştig din petrecerea pe lîngă un asemenea învăţător.

Dar n-a trecut mult timp că iată, Sfîntul Ioan Gură de Aur – victimă a lui Teofil – fiind dus în exil, Cuvioşii Casian şi Gherman au fost trimişi în misiune la Roma de cler şi popor, însoţindu-l pe episcopul Paladie ca să încunoştiinţeze pe episcopul Romei, Inocenţiu I, printr-o scrisoare, privind suferinţele Sfîntului Ioan Gură de Aur. Sfîntul Casian petrecu astfel zece ani la Roma şi în acest timp a fost hirotonit preot. De aici a mers la Marsilia, în sudul Galiei, unde a întemeiat, pentru bărbaţi, mănăstirea Sfîntului Victor, pe mormîntul unui martir din secolul al III-lea; iar pentru fecioare, aceea a Mîntuitorului, pe la anul 415. Bărbat mult încercat în viaţa ascetică şi totodată părinte ajuns la o mare înţelepciune pastorală, el a oferit mulţimii călugărilor care se adunau în jurul lui adevărata tradiţie monahală pe care o primise de la Părinţii din Răsărit, ţinînd seama însă de condiţiile de viaţă din Galia, de climă şi de firea locuitorilor de aici.

La rugămintea Sfîntului Castor, episcop de Apt, el întocmai lucrarea sa „Instituţii cenobitice” (rînduieli pentru viaţa în comun), pentru mănăstirile pe care le întemeiase în Provenţa. În această lucrare el descrie modul de vieţuire al călugărilor din Egipt, dar cu oarecare pogorămînt în ceea ce era prea aspru pentru călugării din Galia, urmînd şi aici rînduielile care se obişnuiau în Palestina, în Capadocia, în Mesopotamia. Căci, scrie el: „Dacă se împlineşte porunca dumnezeiască cu dreaptă socoteală şi după putere, atunci păzirea ei are măsura desăvîrşirii, chiar dacă mijloacele nu sînt aceleaşi”. El descrie apoi leacurile şi căile de vindecare de cele opt păcate capitale, spre a conduce sufletul la desăvîrşirea virtuţii. Mai tîrziu el a completat această învăţătură duhovnicească prin cartea Convorbirilor în care înfăţişează, la cererea ermiţilor care trăiau la Lerins şi în insulele Hîeres de lîngă Marsilia, treptele mai înalte ale luptei pentru curăţirea inimii şi contemplaţie, folosindu-se de învăţătura marilor anahoreţi, pe care îi întîlnise în Egipt. Sfîntul Casian a înzestrat astfel, din începuturile lui, monahismul din Galia cu o temeinică armătură duhovnicească, adăpîndu-l din izvoarele vii ale Părinţilor pustiei.

Ca ucenic credincios al marilor învăţători Sfinţii Capadocieni Vasile cel Mare, Grigore Teologul şi Grigore de Nîssa, ca şi al Sfîntului Ioan Gură de Aur, Cuviosul Ioan Casian s-a ridicat atunci împotriva unei separări adînci între firea omenească şi harul divin, pe care Fericitul Augustin o stabilise pentru a lupta împotriva ereziei lui Pelagiu. Într-adevăr, deşi tot darul desăvîrşit şi tot harul de sus coboară, de la Dumnezeu Părintele Luminilor, libertatea noastră omenească, zidită după chipul libertăţii absolute a lui Dumnezeu şi reînnoită în Sfîntul Botez, este chemată să răspundă şi să conlucreze cu harul dumnezeiesc pentru a produce în suflet roadele mîntuitoare ale sfintelor virtuţi şi, într-o aşa măsură, încît se poate spune, cu Sfîntul Ioan Gură de Aur, că: „Lucrul lui Dumnezeu este de a ne dărui Harul Său, iar cel al omului este de a-şi oferi credinţă”. Căci, aşa cum grăieşte acelaşi mare învăţător al Bisericii în alt loc: „Harul lui Dumnezeu curge atît pe cît este de deschis vasul credinţei pus sub şipot”. O asemenea învăţătură îşi avea limpede rădăcina în cuvîntul lui Dumnezeu, pentru că Domnul a arătat: Cel care luase cinci talanţi de la stăpînul său, a adus alţi cinci talanţi, iar cel ce a luat doi, a adus de asemenea alţi doi (Matei 25, 20-22). Deci cu adevărat, precum spune şi Sfîntul Apostol Pavel, sîntem împreună lucrători cu Hristos (2 Cor. 6,1).

Faţă de aceste împotriviri care au mai durat, Cuviosul Ioan Casian a rămas statornic în dreapta credinţă a Bisericii, departe de zgomot şi certuri, învăţat cu adîncul contemplării divine, taină a unei păci nesurpate şi blînde, şi a unei linişti senine. El îşi încredinţă în pace sufletul său lui Dumnezeu către anul 435. Cunoscut ca sfînt de cei din vremea lui, el este cinstit de toţi călugării Bisericii Apusene ca Părinte al lor şi unul dintre cei mai mari învăţători. Sfintele sale moaşte sînt păstrate pînă în ziua de astăzi în mănăstirea Sfîntului Victor din Marsilia.

Cuviosul Mărturisitor Procopie Decapolitul

Adaugat la martie 13, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

martie 13, 2020

Ţara Decapoliei, care se numeşte astfel după numărul celor 10 cetăţi, este lîngă marea Galileii. Despre ea se pomeneşte în Evanghelia Sfîntului Marcu, că a venit Iisus la marea Galileii, care este între hotarele Decapoliei. Din acele părţi era de fel Cuviosul Procopie Mărturisitorul, care, petrecînd mai întîi în viaţa monahicească şi cercînd toată pustnicia cu dinadinsul şi împodobindu-se cu desăvîrşită curăţie, era vestit între cuvioşii părinţi. Iar cînd s-a ivit eresul luptării contra sfintelor icoane, al cărui iscoditor a fost Leon Isaurul, nelegiuitul împărat al grecilor, care pe sfintele icoane şi pe cei ce le cinsteau şi se închinau lor îi numea închinători de idoli şi pe mulţi din credincioşii împăraţi şi arhierei şi pe popoarele cele numite cu numele lui Hristos, care au fost mai înainte de el şi păzeau cu dreaptă credinţă închinarea icoanelor le da anatemei, singur fiind blestemat de toţi.

Atunci acest mare şi nemişcat stîlp şi tare apărător al dreptei credinţe a stat cu bărbăţie împotriva taberelor eretice, care cu păgînătate huleau întruparea Cuvîntului lui Dumnezeu şi cu necinste nesocoteau asemănarea lui Hristos, cea după omenire închipuită pe icoană. Dar Cuviosul Procopie îi făcea pe toţi de ruşine, mustrîndu-le socoteala lor cea nebună şi cu nebiruite cuvinte însuflate de Dumnezeu îi biruia, rupîndu-le ca pe o pînză de păianjen împletiturile lor cele meşteşugite. Pentru aceasta a pornit spre mînie pe împăratul cel cu numele şi cu năravul de fiară, care ca un leu ieşind din pustie răcnea, căutînd să înghită pe cineva.

Deci prin porunca aceluia, Cuviosul a fost prins şi bătut, apoi strujit amar cu unelte de fier peste tot trupul, aruncat în temniţă întunecoasă şi necurată; şi toată chinuirea cea rea care i se făcea în legături, cu mărime de suflet o răbda, avînd întru toate pătimirile sale prieten şi împreună pătimitor pe Cuviosul Vasile, pe care şi în pustnicia sa, mai înainte, l-a avut părtaş iubit şi împreună vieţuitor. Cu acela, după multe răni ce le-a luat pentru sfintele icoane, a răbdat multă vreme legături în temniţă pînă la pierzătorul sfîrşit al tiranului. Iar după ce acel rău-credincios împărat s-a lipsit de viaţa cea vremelnică şi de cea veşnică, murind cu trupul şi cu sufletul, atunci Sfîntul Procopie şi Vasile şi cu alţi sfinţi cuvioşi părinţi, au fost eliberaţi din legături şi din temniţă. Şi au petrecut restul vieţii lor în obişnuitele osteneli pustniceşti, povăţuind pe toţi la fapta cea bună şi aducîndu-i la mîntuire. Apoi, la adînci bătrîneţe, s-a dus la Domnul nostru Iisus Hristos, ca să-L vadă, acum nu în icoană ci în faţă şi să primească plata cea dorită a ostenelilor sale, ca un pustnic şi ca un pătimitor al lui Hristos, care pentru sfînta lui icoană s-a nevoit pînă la sînge.

Cuvioasa Muceniţă Evdochia

Adaugat la martie 14, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

martie 14, 2020

Cuvioasa Muceniţă Evdochia

Pe vremea lui Traian împăratul (98-117), în cetatea ce se numeşte Iliopolis, care este în Siria cea dinăuntru, în stăpînirea Feniciei din Liban, care se mărgineşte cu ţara evreiască, trăia o fecioară anume Evdochia, cu neamul şi cu credinţa samarineancă, slujitoare a diavolului, locaş şi unealtă preacumplită. Şi era atît de frumoasă şi cu chip minunat, încît nu putea nici un zugrav să-i înfăţişeze frumuseţea ei deplin. Astfel Evdochia, înşelînd pe mulţi ca şi cu un laţ, îi vîna şi la pierzare, prin frumuseţe, îi atrăgea, aducînd bogăţiile ţărilor lor în ale sale vistierii nedrepte prin sîrguitoare necurăţie trupească.

Străbătînd despre dînsa vestea pretutindeni, mulţime de tineri de bun neam şi stăpînitori de prin alte ţări şi de prin cetăţi se adunau la Iliopolis, ca şi cum ar avea alte treburi; dar de fapt, să vadă pe Evdochia şi să se îndulcească de frumuseţile ei.

Ea adunase multă bogăţie prin faptele cele pline de păcate, încît puţin de nu se asemăna cu vistieriile cele împărăteşti. Apoi prin îndelungată vreme şi prin adunarea lucrurilor celor de mult preţ se afundase în necurata viaţă cu sufletul. Prin învîrtoşarea ini-mii atît de mult se împietrise, încît nici o altă putere, fără numai cea dumnezeiască, nu a putut tămădui durerea sufletească a păcătoasei celei deznădăjduite.

După aceea a venit vremea în care avea să sosească la dînsa mîna Păstorului cel bun, Care caută oile cele rătăcite. Şi a cunoscut Făcătorul a Sa zidire stricată prin răutatea diavolului şi a voit a o înnoi. Stăpînul cel adevărat al casei S-a îngrijit de roadele viei ce se aflau de faţă spre rănirea vrăjmaşului. Cel ce stăpîneşte vistieriile cele cereşti, S-a sîrguit a duce în veşnica comoară drahma care era pe pămînt în tină şi se pierdea.

Păstorul bunătăţilor, spre Care nădăjduiesc drepţii, a chemat pe acea deznădăjduită samarineancă spre a Sa nădejde, iar pe diavolul l-a lăsat deşert, şi pe cea care se tăvălea oarecînd ca un dobitoc în noroi, a făcut-o mieluşea fără întinăciune. Aceea care mai înainte a fost vas al necurăţiei s-a umplut de curăţenie. Groapa cea de noroi s-a făcut izvor limpede şi veşnic. Rîul cel tulbure s-a prefăcut în iezer binemirositor. Necurăţia puţului cel greu mirositor s-a făcut ca un alabastru prin mirul cel de mult preţ. Şi aceea care era ca o moarte sufletească a multora din oameni, multora le-a fost prici-nuitoare de mîntuire. Iar începutul întoarcerii ei către Dumnezeu a fost într-acest fel:

Un monah oarecare binecredincios cu numele Gherman, venind din străinătate la al său locaş prin Iliopolis, a intrat în cetate, fiind seară, şi a rămas la un cunoscut creştin care-şi avea casa aproape de poarta cetăţii, chiar lîngă peretele casei fetei aceleia pentru care ne este cuvîntul.

Acolo monahul acela, odihnindu-se puţin după obiceiul său, s-a sculat noaptea la cîntarea de psalmi. Şi după săvîrşirea rugăciunii sale a şezut şi, luîndu-şi cărticica ce o purta la sine, a citit multă vreme. În cărticică era scris despre înfricoşata judecată a lui Dumnezeu, cînd drepţii se vor lumina ca soarele întru Împărăţia cerului iar păcătoşii vor merge în focul cel nestins, unde în veci vor fi munciţi cumplit fără de sfîrşit. După rînduiala şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Evdochia în acea noapte se odihnea singură în căsuţa sa de odihnă, care era lîngă peretele casei în care monahul acela înnoptase şi se îndeletnicea la rugăciune şi la citire.

Cînd a început monahul cîntarea sa de psalmi, ea s-a deşteptat şi a ascultat toată citirea pînă în sfîrşit, şezînd în tăcere pe pat; pentru că auzea Evdochia toată citirea de vreme ce numai un perete îi despărţea pe dînşii, iar monahul citea cu glas tare.

Ascultînd păcătoasa cele ce se citeau, foarte mult s-a umilit şi a petrecut fără de somn pînă la ziuă, înspăimîntîndu-se cu inima; şi se gîndea la mulţimea păcatelor sale, la înfricoşata judecată a lui Dumnezeu şi la munca cea nesuferită a păcătoşilor.

Făcîndu-se ziuă şi darul lui Dumnezeu deşteptînd-o spre pocăinţă, a trimis să cheme la sine pe monahul acela, care a citit noaptea din carte. Venind monahul, Evdochia l-a întrebat, zicînd: „Cine eşti tu, omule, şi de unde ai venit? Ce fel de viaţă ai şi de ce credinţă eşti? Spune-mi te rog tot adevărul, căci, auzind ceea ce s-a citit de tine în noaptea aceasta, foarte mult mă înspăimînt cu duhul şi mă tulbur cu gîndul, de vreme ce am auzit lucruri înfricoşate şi de mirare care pînă acum au fost neauzite de mine. Şi de este adevărat că cei ce păcătuiesc se vor arunca în foc, apoi cine se va putea mîntui?”

Iar fericitul Gherman a zis către dînsa: „De ce credinţă eşti tu, femeie, de vreme ce spui despre tine că niciodată n-ai auzit de înfricoşata judecată a lui Dumnezeu, nici puterea cuvintelor celor ce s-au citit n-ai priceput-o vreodată?”

Evdochia a zis: „Şi cu patria şi cu credinţa sînt samarineancă, iar cu bogăţia cea peste măsură sînt îndestulată. Dar aceasta mai mult mă tulbură şi mă înfricoşează, că am auzit cartea cea citită de tine strigînd: „Vai celor bogaţi!”, îngrozindu-i cu focul cel nestins şi veşnic. Dar eu cuvinte de acest fel niciodată n-am auzit în cărţile credinţei noastre. De aceea mult m-am înspăimîntat de frică, auzind lucruri noi şi neaşteptate”.

Fericitul Gherman a întrebat-o, zicînd: „Ai bărbat, femeie? Şi de unde îţi vine acea îndestulată bogăţie, precum zici?” Ea a răspuns: „Eu nu am bărbat după lege; ci de la mulţi bărbaţi am adunat bogăţiile pe care le am. Şi dacă bogaţii după moarte vor fi osîndiţi la o muncă atît de grea şi veşnică, apoi ce folos îmi este de bogăţiile cele adunate fără de măsură?” A zis către dînsa Gherman: „Spune-mi adevărul, fără minciună, căci şi Hristos al meu, Căruia Îi slujesc, este nemincinos: voieşti să te mîntuieşti fără de bogăţii şi să trăieşti în veselie şi bucurie în veacul cel nesfîrşit? Ori împreună cu bogăţia ta vrei să arzi cumplit în focul cel veşnic?”

Evdochia a zis: „Mult mai de folos îmi este să-mi cîştig fără de bogăţie viaţa veşnică, decît să pier odată cu bogăţia în foc şi pe veci; însă mă minunez pentru ce va fi muncit astfel bogatul după moarte? Au doar Dumnezeul vostru se aprinde cu vreo mînie aspră şi nemilostivă asupra bogaţilor?”

Gherman a zis: „Nu este aşa, Dumnezeu nu se întoarce dinspre cei bogaţi, nici nu-i opreşte a fi bogaţi. Dar dobîndirea cea nedreaptă a bogăţiilor şi cheltuirea lor în desfătări şi poftele păcatelor le urăşte. Iar dacă cineva îşi cîştigă bogăţii cu dreptate şi cele cîştigate le cheltuieşte prin faceri de bine, acela va fi fără de păcat şi drept înaintea lui Dumnezeu. Pe cînd acela care adună bogăţia din răpire şi din nedreptate sau din orice fel de faptă a păcatului şi o ascunde, nefiindu-i milă de săraci, nici dînd celor ce cer, nici îmbrăcînd pe cei goi, nici săturînd pe cei flămînzi, aceluia fără de milă îi va da munca cea cumplită a iadului”.

Evdochia zise: „Au doar nedrepte ţi se par a fi bogăţiile mele?” Iar Gherman i-a răspuns: „Cu adevărat sînt prea nedrepte şi prea urîte lui Dumnezeu, mai mult decît tot păcatul”. Iar ea a zis: „Pentru ce aşa? Căci eu pe mulţi goi i-am îmbrăcat, multor flămînzi am dat hrană de saţ, iar pe alţii şi cu aur i-am mîngîiat puţin. Deci, cum zici că este rea bogăţia?”

Gherman a răspuns: „Ascultă-mă pe mine, cu luare aminte. Nimeni nu intră în baie să se spele şi nu voieşte să-şi întineze trupul său, acolo unde vede o apă necurată şi tulbure, ci intră şi se spală acolo unde vede o apă curată. Dar tu cum poţi a te curăţi cu fapte de milostenie din necurăţia păcatului cea urîtă, tăvălindu-te de voia ta într-însa, iar apa cea curată a milostivirii lui Dumnezeu ai trecut-o cu vederea? Iată, cu adevărat, pe tine acea întinăciune a faptelor tale necurate, ca apa potopului te va duce cu multă putere în prăpastia cea cu pucioasă şi cu smoală care arde cu veşnica flacără a mîniei lui Dumnezeu. Pentru că bogăţiile cu care eşti îndestulată îi sînt urîte marelui Stăpîn şi veşnicului Judecător ca cele ce sînt osîndite mai înainte de judecată, de vreme ce sînt adunate prin înşelăciune şi desfrînare. Dar nu te foloseşte pe tine aceea că o părticică mică, din cele multe bogăţii necurate, o dai uneori la puţini săraci. Pentru că mica plată a faptei celei bune o pierde mulţimea fără de măsură a faptelor rele, precum puţina mirosire bună, o biruieşte duhoarea cea rea; şi nici nu poţi cîndva să cîştigi vreun dar, pînă ce încă de bunăvoie petreci în necurăţie.

Nu te vei învrednici de milostivirea lui Dumnezeu, dacă nu vei lepăda mai întîi necurăţia cea fără de măsură a desfrînării ce este în tine şi nu o vei spăla decît prin pocăinţă şi de nu te vei curăţi şi nu te vei împodobi cu lucruri drepte. Pentru că celui ce umblă prin spini cu picioarele desculţe i se rănesc picioarele de mulţi ghimpi ascuţiţi. Chiar de ar scoate unii ghimpişori, însă cei mai mulţi rămîn în trup şi-l chinuiesc cu durere. Astfel şi pe tine prea puţin te foloseşte a face cîndva puţină milostenie unui sărac, ca şi cum ai pierde un păcat mic, cînd cei mai mulţi spini ai păcatului rămîn înăuntrul conştiinţei tale, spre muncirea ta cea mai cumplită. Pentru că Dumnezeu cel mîniat de tine, înfricoşatul şi dreptul Izbînditor, te înfricoşează cu muncile veşnice şi nesuferite, care sînt pregătite celor nepocăiţi. Iar tu de vrei să mă asculţi, te vei putea mîntui de muncile ce te aşteaptă şi vei cîştiga bucuria cea veşnică”.

Evdochia a zis: „Robule al lui Dumnezeu Cel viu, rogu-te, şezi puţin cu mine şi arată-mi cu de-amănuntul îndreptarea acelor lucrări prin care este cu putinţă cuiva a se învrednici de mila lui Dumnezeu. Ca şi eu, urmînd acelora, să-mi pot cîştiga mîntuire prin chivernisirea cea dreaptă a bogăţiilor, pentru că ai zis că Dumnezeu iubeşte împărţirea cea dreaptă şi făcătoare de bine a bogăţiilor. Căci pe mine nimic nu mă opreşte a mă răscumpăra de acele munci pe care în ziua Judecăţii, precum grăieşti, le vor lua cei ce sînt urîţi de Dumnezeu.

Iată, cinstite părinte, am un mare număr de robi; pe aceia îi voi elibera încărcaţi cu aur, cu argint şi cu lucruri de mult preţ. Iar tu mergi înainte la Dumnezeul tău, poate prin a ta mijlocire va binevoi să primească acea aducere a mea şi să-mi dea pentru aceea mîntuire”.

A zis către dînsa Gherman: „Să nu socoteşti că Dumnezeu este după obiceiul omenesc şi are trebuinţă de acele lucruri pămînteşti, care la oameni sînt de mult preţ. Pentru că El, fiind neasemănat şi bogat mai mult decît toţi împăraţii pămînteşti, a sărăcit de voie pentru a noastră mîntuire, ca prin acea sărăcie să ne cumpere nouă mîntuire veşnică. Deci, acele bogăţii ce le ai, o, fiică, să le împarţi neputincioşilor şi săracilor, pentru că aceia sînt iubiţi de Dumnezeu; iar pe cele ce le dă lor cineva, pe acelea Dumnezeu le socoteşte a fi date Lui. Pentru aceea, puţină avere vremelnică împărţită săracilor, o răsplăteşte cu cereşti vistierii care niciodată nu se împuţinează.

Astfel să faci tu, fiică; apropie-te de sfînta şi mîntuitoarea baie a Botezului prin care spălîndu-te de tina tuturor păcatelor tale, vei fi de aici înainte curată şi fără prihană, născută a doua oară prin darul Sfîntului Duh. Astfel vei cîştiga fericita moştenire în care te vei desfăta în lumină nestricăcioasă şi veşnică care nu are întuneric, nici noapte şi nici un fel de mîhniri şi dureri şi nici fapte rele. Şi fii mieluşea sfîntă în pajiştile cele cereşti, păscîndu-te de Iisus Hristos, Mîntuitorul nostru. În scurt zic, dacă voieşti să te mîntuieşti, fiică, fă cele ce te sfătuiesc eu şi fericită vei fi în veci”.

Răspuns-a Evdochia: „De nu s-ar fi adîncit în mintea mea cuvintele cele ce s-au citit de tine şi pe care le-am auzit bine în noaptea trecută, nu te-aş fi chemat aici. Deci, ia aur de la mine cît voieşti şi stai aici cîteva zile, învăţîndu-mă creştineasca voastră credinţă şi povăţuindu-mă la fapta bună; ca împărţindu-mi bogăţiile şi averile mele şi rînduindu-le toate precum se cuvine, să merg în urma ta, oriunde vei merge”. A zis fericitul Gherman:

„Nu-mi trebuie aur. Destul îmi este nădejdea mîntuirii tale, pentru că pricina aceasta îmi este binecuvîntată mie ca să mai zăbovesc aici cîteva zile, nădăjduind a afla oaia cea pierdută şi a o aduce în ograda lui Hristos. Deci, cu toate că mă grăbeam să merg spre locuinţa mea, însă voi mai sta aici puţin, pentru a te întoarce către Dumnezeu, dar tu să faci toate cele ce-ţi zic. Cheamă pe unul din presbiterii creştini care este într-această cetate ca, învăţîndu-te după rînduiala bisericească, să te boteze, pentru că aceea este cap şi temelie a mîntuirii. Iar după aceea vor merge cu a lor rînduială şi celelalte fapte cuviincioase ale plăcerii de Dumnezeu”.

Auzind aceasta Evdochia de la fericitul bătrîn, a chemat pe una din slugile cele mai de cinste ale casei sale şi i-a poruncit să meargă îndată la biserica creştină şi să cheme de acolo pe preot, rugîndu-l să nu pregete a veni. Însă i-a poruncit să nu-i spună numele aceleia ce-l caută şi pentru ce. Deci, sîrguindu-se trimisul degrabă, a venit preotul, pe care văzîndu-l Evdochia, i s-a închinat pînă la pămînt şi a sărutat cinstitele lui picioare. După aceasta i-a grăit: „Rogu-te pe tine, stăpîne, şezi puţin şi spune-mi toate despre credinţa voastră; căci voiesc şi eu să fiu creştină”.

Preotul, mirîndu-se de acel grai, a întrebat-o: „De care credinţă ţii şi pentru ce doreşti a trece la creştineasca credinţă?” Răspuns-a ea: „Sunt samarineancă atît cu neamul, cît şi cu credinţa, şi la toată lumea am fost soţie. Pentru ce să nu-ţi spun eu ţie tot adevărul? Sunt părtaşă a multor răutăţi. Iar cînd am auzit că păcătoşii, de nu se vor pocăi şi nu se vor face creştini, după moarte vor fi munciţi în focul cel veşnic, am zis în mintea mea ca îndată să mă fac creştină”.

Răspuns-a preotul: „Dacă ai fost ca o mare a păcatelor, fă-te de aici înainte liman al mîntuirii; dacă ai fost tulburată de multe vînturi, intră de acum dar întru alinare; şi dacă ai fost supusă valurilor celor cumplite, caută de acum roua cea de dimineaţă ce se pogoară din cer; şi, dacă prin furtuna cea îndelungată eşti întunecată, de acum caută pe Ocîrmuitorul cel bun, care fără de primejdie te va povăţui în a Sa alinare, acolo unde sînt vistieriile a toată dreptatea, şi te sîrguieşte să fii moştenitoare a bunătăţilor celor ce sînt acolo. Iar bogăţiile cele pămînteşti pe care le ai să le împarţi la cei ce au trebuinţă şi să te scapi de amărăciunea păcatului, cum şi din întunecarea şi focul cel nestins ce te aşteaptă pe tine, de nu te vei pocăi”.

Evdochia, auzind aceasta, a lăcrimat şi, lovindu-se în pieptul său a zis: „Cu adevărat, oare nu este la Dumnezeul vostru milă pentru cei păcătoşi?” Răspuns-a preotul: „Celor păcătoşi, care se pocăiesc după primirea semnului credinţei, adică a Sfîntului Botez, le iartă Domnul toate păcatele vieţii celei din necredinţa de mai înainte. Iar celor ce petrec în păcate şi la pocăinţă nu gîndesc, nu le dă iertare, şi unii ca aceia vor fi munciţi fără milostivire”.

Zis-a Evdochia: „Spune-mi, părinte, oare socoteşti că sînt în cer mai mari bucurii şi mai scumpe decît acestea care sînt pe pămînt? La noi cu adevărat sînt multe vistierii de aur, de argint şi de pietre scumpe, cum şi toată veselia şi desfătarea. Pe lîngă acestea, avem şi îndestulare de peşti, de păsări şi de tot felul de băuturi. Oare mai mult decît acestea se află acolo în cer?” A zis către dînsa preotul: „De nu-ţi vei depărta mintea de la înşelă-ciunea lumii acesteia şi de nu vei trece cu vederea desfătările cele vremelnice, nu vei putea privi spre viaţa cea veşnică şi nu vei şti desfătările cele negrăite ce sînt întru dînsa şi bogăţiile cele nespuse. Iar de voieşti să le cîştigi pe acelea, uită mîndria şi veselia lumii acesteia”.

Răspuns-a Evdochia: „Să nu fie aceea, stăpînul meu, ca să iubesc vreun lucru vremelnic şi degrabă pieritor mai mult decît viaţa cea fără de moarte şi fericită; ci aceasta este pe care o caut, părinte. Oare dacă voi primi credinţa creştină, voi putea să am nădejde tare şi fără de îndoială cum că voi merge la viaţa cea fără de moarte, precum zici? Şi ce semn îmi dai prin care să mă încredinţez eu cum că acelea ce grăieşti aşa sînt? Prin ce voi cunoaşte iertarea multelor mele păcate de la Dumnezeul vostru? Pentru că de voi da la săraci bogăţiile ce le am, întru care pot să mă încredinţez încă mulţi ani ai vieţii mele cu desfătare şi veselie, şi de-mi voi risipi toate averile mele precum mă sfătuieşti, iar după aceea nu voi cîştiga cele spuse de tine, atunci cine va fi mai ticăloasă şi mai nevoiaşă decît mine, cînd nu-mi va rămîne nici o scăpare în cea mai de pe urmă nevoie a mea? Pentru că oamenii pe care cu răutatea mea i-am mîhnit, dacă voi începe a cere ajutor de la dînşii întru sărăcia mea, aceia, scîrbindu-se, se vor lepăda de mine.

De aceea sînt mîhnită şi mă tulbur cu gîndul, fiindcă nu sînt încredinţată pentru cele viitoare. Deci îmi trebuie o mare încredinţare şi întărire întru acelea pe care mi le făgăduieşti cu mărime de suflet, spunîndu-mi de milostivirea Dumnezeului vostru, Care iartă cu înlesnire păcatele celor ce se pocăiesc. Cu adevărat, de mă voi încredinţa despre aceea desăvîrşit, voi începe cu îndrăzneală a-mi risipi toate ale mele, şi mă voi duce unde mă vei chema, şi voi sluji acelui Dumnezeu în toate zilele vieţii mele. Şi, precum am fost altora pildă de fărădelegi, aceloraşi le voi fi chip ales de pocăinţă. Dar să nu te minunezi, părinte, de această îndoire a mea, pentru că sînt de aşteptat cele ce aud, iar în cărţile noastre şi în credinţa samarineană, în care sînt crescută, niciodată nu le-am auzit şi nici urmă n-am aflat cîndva de nişte asemenea învăţături”.

Preotul a zis către dînsa: „Să nu te tulburi deloc, învăluindu-te cu cuget nestatornic, o, Evdochia, şi nu-ţi lăsa mintea să fie risipită. Căci ceea ce te tulbură este înşelăciune a începătorului răutăţii, a diavolului, urîtorul mîntuirii tale. Pentru că acel duh făcător de răutate, după ce te-a văzut deşteptîndu-te spre slujba lui Hristos, ca să-ţi risipească mîntuitorul sfat, îndată a pus în inima ta gînduri de îndoire şi de înfricoşare deşartă. În acest fel diavolul nădăjduieşte să te întoarcă de la calea cea dreaptă şi să te întărească iarăşi în viaţa păcătoasă cea mai dinainte. Astfel cu ticăloşie fiind robită, vrea să te tragă în pierzare şi la moarte prin iubirea de lume deşartă şi pătimaşă; că acela este lucrul lui cel viclean. Aceasta este sîrguinţa lui cea mare, să întoarcă pe oameni de la calea cea bună, să-i aducă la îndărătnicie şi să-i facă prieteni şi părtaşi cu el în munca cea veşnică şi în focul cel nestins. Iar de doreşti să afli cu dinadinsul despre bunătatea, negrăita milă şi iubirea de oameni a Dumnezeului nostru de Care ai auzit, să ştii că este gata a primi pe cei ce se pocăiesc, întîmpinîndu-i de departe cu întinse braţe părinteşti şi, iertîndu-le păcatele, le va dărui viaţa veşnică.

Încredinţează cu acestea, ridicîndu-ţi mintea de pe pămînt sus la cer şi, lăsînd grijile cele vremelnice, gîndeşte-te la viaţa veşnică. Încă este trebuinţă pentru aceasta şi de rugăciune cu trezvie şi cu smerenie; căci Dumnezeu numai astfel se împacă cu sufletul şi răsare lumina dumnezeiască într-însul, arătîndu-i tot adevărul. Atunci cunoaşte omul ce este deşertăciunea lumii acesteia atît de vremelnică şi ce este veacul ce va să fie; apoi cît sînt de vătămătoare desfătările vieţii acesteia, cît de bun este Dumnezeu şi cît de nemăsurată este milostivirea Lui.

Aşadar, de voieşti să mă asculţi pe mine şi să te mîntuieşti, leapădă hainele tale de mare preţ şi te îmbracă în altele proaste. Apoi, închizîndu-te într-o cămară deosebită a casei tale, să petreci acolo şapte zile şi, aducîndu-ţi aminte de toate păcatele, şi să le mărturiseşti cu lacrimi lui Dumnezeu, Ziditorul tău. Încă posteşte şi te roagă, ca să binevoiască Domnul nostru Iisus Hristos să te lumineze şi să te povăţuiască ce să faci ca să-I fii bine plăcută Lui.

Dar să mă crezi că nu în zadar vei face ceea ce te sfătuiesc, că este milostiv şi îndurat fără de măsură Stăpînul nostru şi are bunătatea de a întîmpina de departe cu darul Său pe cei ce se sîrguiesc a se întoarce către El; căci totdeauna se bucură de pocăinţa păcătosului”.

Preotul, zicînd unele ca acestea şi văzînd pe Evdochia că se învoieşte cu sfatul lui, s-a sculat să plece, grăindu-i prooroceşte la sfîrşit acest mîntuitor cuvînt: „Hristos Dumnezeu, Cel ce a îndreptat pe vameş şi a miluit pe păcătoasa care a plîns la picioarele Lui, Acela să te îndrepteze şi pe tine, să te miluiască şi să facă numele tău slăvit peste tot pămîntul. Amin!”

Deci ieşind preotul, fericita Evdochia, nezăbovind întoarcerea sa către Dumnezeu, îndată a chemat pe una din slujnice şi a zis către dînsa: „Dacă va veni cineva aici din cei ce voiesc să mă vadă, dorind să intre la mine, să nu spui să sînt acasă şi nimeni să nu ştie nimic de mine. Ci să-i spui că m-am dus la un sat depărtat, unde voi zăbovi acolo nu puţină vreme, pentru oarecare trebuinţă. Dar să porunceşti şi portarului să nu lase aici pe nimeni, ca astfel să înceteze toate lucrurile voastre în casa mea. Iar cei ce fac bucate în toate zilele la masa mea să nu le mai aducă aici, ci să închideţi porţile cele mari ale casei pînă ce voi porunci eu a se deschide şi toate să le faceţi aşa ca să semene ca şi cum n-aş fi acasă”.

În acest chip poruncind slujnicii, s-a întors la fericitul Gherman şi i-a grăit: „Rogu-mă ţie, părinte, spune-mi ceea ce te voi întreba: Pentru ce voi, monahii, vieţuiţi în locuri pustii, lăsînd atîta dulceaţă a vieţii din cetate împreună cu oamenii? Oare mai multă plăcere găsiţi în pustietăţi?”

Fericitul Gherman a răspuns: „Nu, fiică, nimic nu aflăm în pustietăţi dintre unele ca acelea pe care le socoteşti a fi plăcere. Dar lăsăm cetăţile şi plăcerea lumească şi fugim în pustie, pentru ca să scăpăm de deşarta trufie şi să omorîm patimile trupeşti cu foamea, cu setea, cu ostenelile, cu haine rupte şi cu neajungerea tuturor celor trebuincioase. Astfel ne îndepărtăm de locurile cele lesnicioase de păcătuire, căci cu înlesnire cade în păcat cel ce vieţuieşte în cetate. Pe de o parte se biruieşte de neputinţa firească, iar pe de alta se înşeală de diavol, de vederea feţelor frumoase şi de auzul cuvintelor celor desfrînate. Pentru că în cetate se nasc gîndurile cele necurate şi se întinează sufletul. Iar sufletul, fiind întinat, îşi are închisă intrarea în Împărăţia cerului pînă ce se curăţeşte prin pocăinţă; pentru că în cer este scaunul luminii celei veşnice, al veseliei adevărate şi al dulceţilor celor nemincinoase, neavînd nici un pic de necazuri şi amărăciune, nici de fapte rele.

Iată ai auzit pentru ce ne ducem în pustie: ca să ne păzim de păcat în zilele vieţii noastre, iar păcatele făcute să le curăţim prin asprimea petrecerii din pustie. În acest chip să ne facem intrare liberă spre fericirea cea cerească. De aceea toată sîrguinţa şi îngrijirea noastră este ca trupurile noastre să le păzim neîntinate de lucrurile necurate, iar mintea noastră s-o păzim nevătămată de gîndurile rele, străină de toată răutatea, vicleşugul, făţărnicia, cîrtirea, clevetirea, zavistia, iuţimea şi mînia.

Aşa vom fi împreună cu îngerii, precum ne-a vestit Hristos în Evanghelie, cu Sfînta Sa gură. Iar bogăţiile nu ajută la nimic, pentru primirea Împărăţiei cerului iubitorului care le adună cu nesaţ, ci sînt ca un mort ce zace în groapă. Deci, dacă voim să cîştigăm iertare de păcatele noastre, să ne sîrguim în cealaltă vreme a vieţii să călătorim pe calea poruncilor Domnului, umblînd pe cărarea dreptăţii şi a adevărului şi ca pe o haină să rupem ini-mile noastre cu jale pentru păcate.

Apoi neîncetat să strigăm către Dumnezeu, pentru că numai aşa vom şterge necurăţia păcatului de care grăieşte David: Învechitu-s-au şi au putrezit rănile mele de către faţa nebuniei mele. Apoi, ce anume cuvinte ni se cade a le cînta de-a pururea în rugăciunea Domnului, acelaşi David ni le aduce aminte, zicînd: Cît sînt de dulci cuvintele Tale gîtlejului meu, mai mult decît mierea, gurii mele. Şi atît sînt de dulci cuvintele Domnului, încît covîrşesc toată dulceaţa tuturor mîncărilor celor dulci şi a băuturilor celor preascumpe şi întăresc sufletul mai mult decît mîncarea pe trup. Drept aceea grăieşte despre dînsele dumnezeiasca Scriptură: Vinul veseleşte, iar pîinea întăreşte inima omului. Vinul acela şi pîinea însemnează poruncile Domnului nostru Iisus Hristos, care ca nişte pîine şi vin sînt pentru sufletul omenesc; căci, întru tăria şi veselia inimii, scot pe cel păcătos din toate lucrurile necurate, şi îndrep-tează pe cel ce se întoarce către Domnul, dacă omul se desprinde de dînsele cu osîrdie şi neîncetat.

Deci, lepădînd de pe tine haina cea frumoasă şi îmbrăcîndu-te în cea smerită, apropie-te cu tot cugetul spre pocăinţă prin fapte bune şi seamănă lacrimi pe pămînt, ca să seceri în ceruri bucurie şi veselie veşnică. Cu plîngere stinge cuptorul greşelilor tale, ca astfel să te învredniceşti mîngîierii Domnului şi să intri în bucuria drepţilor.

Plîngi pentru fărădelegile tale pe care diavolul le-a îndulcit în inima ta, ca, pentru lacrimile tale, să se apropie de tine îngerul, mijlocitorul mîntuirii. Usucă-ţi necurata tină a stricăciunilor în care te-ai tăvălit multă vreme, fiind aruncată şi ţinută acolo de lucrătorul tuturor răutăţilor, ca de aici înainte să fii părtaşă desfătării raiului. Dă-i vrăjmaşului diavol necaz şi greutate ca răsplătire, căci el, înşelîndu-te cu plăcerile, te-a îngreuiat cu păcatele. Slujeşte cu osîrdie lui Dumnezeu, ca să te faci moştenitoare a luminii celei neînserate, şi fii ca o albină binelucrătoare, adunîndu-ţi dreptate din multe lucruri sfinte, sîrguindu-te de-a pururea a plăcea lui Dumnezeu”.

Aceste cuvinte ale lui Gherman s-au adîncit foarte mult în inima Evdochiei, cea pregătită de mai înainte cu aducerea aminte a celor zise de dînsul. Deci ea, bolind pentru păcate, în căldura duhului, s-a aruncat înaintea picioarelor lui, zicînd: „Mă rog ţie, omule al lui Dumnezeu, lucrul pe care l-ai început pentru mine, săvîrşeşte-l cu dreaptă credinţă şi pune-mă înaintea Dumnezeului tău, ca să nu fiu de batjocură celor ce voiesc să mă înşele. Ci, săvîrşind lucrul început, să mă învrednicesc de fericirea veşnică prin învăţăturile tale cele mîntuitoare. Nu-ţi lua zugrăvitoarea mînă de pe tăbliţa cea pregătită, pînă ce desăvîrşit vei închipui pe Hristos în mine”.

Gherman i-a răspuns: „Petreci, fiică, întru frica Domnului şi, închizîndu-te în cămăruţa ta, roagă-te către El neîncetat cu lacrimi, pînă ce-ţi va risipi şi-ţi va curăţi toate păcatele şi te va face să nu te îndoieşti de mila Lui. Căci Domnul nostru Iisus Hristos este bun şi milostiv şi degrabă îţi va arăta mila Sa şi cu darul Său nu va zăbovi a te mîngîia”.

Acestea zicînd, fericitul Gherman s-a rugat pentru dînsa lui Dumnezeu, şi, însemnînd-o cu semnul Crucii, a închis-o în cămăruţa ei, făgăduindu-i că va zăbovi pentru dînsa în Iliopolis şapte zile. Evdochia intrînd în cămăruţa sa, după ce a petrecut şapte zile în rugăciune şi în post, a venit Fericitul Gherman şi, deschizînd uşa, i-a poruncit ei să iasă. El a văzut-o cu faţa îngălbenită, cu trupul scăzut, mai smerită cu căutătura, mult deosebindu-se cu chipul de asemănarea ei cea dintîi. Luînd-o de mînă, i-a poruncit să şadă. Apoi însuşi, rugîndu-se lui Dumnezeu, a şezut cu dînsa, şi o întrebă, zicînd: „Spune-mi, fiică, ce ai gîndit într-acele şapte zile? Ce ai cunoscut, ce ai văzut şi ce ţi s-a arătat?”

Iar ea a zis: „Îţi voi spune, sfinte părinte. Rugîndu-mă şapte zile, aşa precum m-ai învăţat, iar în noaptea trecută, cînd de asemenea mă rugam, zăcînd cu faţa la pămînt în chipul Crucii şi plîngînd pentru păcatele mele, a strălucit o lumină mare, mai mult decît razele soarelui. Iar eu, socotind că a răsărit soarele, m-am sculat de la pămînt şi am văzut un tînăr prealuminat şi înfricoşat, ale cărui haine erau mai albe decît zăpada.

Acela, luîndu-mă de mîna dreaptă, m-a răpit în văzduh şi, luîndu-mă pe nor, m-a dus spre cer. Acolo era o lumină mare şi preaminunată şi am văzut mulţime nenumărată de cei cu haine albe, bucurîndu-se şi zîmbind unul către altul şi veselindu-se negrăit. Aceia, văzîndu-mă venind către ei, mă întîmpinau cu cetele şi cu bucurie mă sărutau ca pe o soră a lor. Apoi, fiind înconjurată şi petrecută de aceia, am vrut să intru, fiind dusă în lumina aceea care cu neasemănare covîrşea razele soarelui.

Atunci deodată s-a arătat în văzduh cineva, înfricoşat la chip, înnegrit ca un întuneric, ca şi funinginea, ca şi cărbunii, ca smoala şi ca o grozăvie ce covîrşeşte toată negreala şi întunericul. Acela, cu o căutătură prea groaznică şi prea mînioasă privind la mine, cu dinţii scrîşnind şi năvălind fără de ruşine, voia să mă răpească din mîinile acelora ce mă duceau. Şi a răcnit foarte tare, încît tot văzduhul se umpluse de glasul lui; şi zicea, răcnind:

„Au doară şi pe aceasta voieşti s-o duci în Împărăţia cerului? Apoi pentru ce şed eu pe pămînt la vînătoare şi îmi pierd în deşert osteneala? Pentru că prin aceasta am întinat eu tot pămîntul cu desfrînarea şi pe toţi oamenii i-am vătămat cu urîciunea împreunării sale. Căci eu cît meşteşug am şi cîtă putere, toată într-însa am sfîrşit-o. Mijlocit-am pentru ea la iubitori de bun neam şi preabogaţi, foarte mulţi, din ale căror bogăţii ce s-au cheltuit pentru dragostea ei, atîta mulţime de aur şi de argint a adunat, încît abia se află în împărăteştile vistierii.

Pe aceasta mă lăudam a o avea eu în mîini ca pe un semn purtător de biruinţă şi ca pe o armă nebiruită prin care mă lăudam la oamenii care cad de la Dumnezeu şi vin în cursele mele. Iar acum atît de mult voieşti a te iuţi asupra mea, o, arhanghele al dumnezeieştilor puteri!, încît sub picioarele aceleia spre călcare să mă arunci pe mine? Au nu sînt destule mîniei tale asupra mea, izbîndirile acelea pe care în toate zilele mi le îndoieşti prea cumplit? Ci chiar voieşti s-o scoţi de la mine pe această roabă, cu atît de scump preţ cumpărată?

Acum nimic nu mai este al meu pe pămînt. Şi chiar mă tem, ca nu cumva pe toţi cîţi pînă acum vieţuiesc păcătoşi, smulgîndu-i din mîinile mele, să-i aduci lui Dumnezeu ca pe nişte vrednici şi întru moştenirea Împărăţiei cerului să-i scrii. O, vai de grija mea cea deşartă! O, vai de osteneala mea cea zadarnică! Pentru ce sari aşa de cumplit asupra mea?

Lasă iuţimea şi slăbeşte-mi puţin legăturile cu care sînt legat; căci vei vedea cum în clipeala ochiului voi pierde de pe pămînt neamul omenesc şi nici moştenire nu-i voi lăsa. Eu sînt aruncat din cer pentru o mică nesupunere, iar tu pe păcătoşii cei cumpliţi, care au îndrăznit a-şi bate joc de Dumnezeu şi mulţi ani L-au mîniat mult, îi duci în Împărăţia cerească.

Dacă aşa îţi place ţie, apoi adună într-un ceas, din toate marginile pămîntului, pe toţi oamenii cei vrednici de pierzare care nu au viaţă omenească, ci dobitocească şi de fiară, şi pe toţi adu-ţi la Dumnezeu; iar eu mă voi ascunde întru întuneric şi întru adînc, în veşnicele munci ce-mi sînt pregătite mie, mă voi afunda!”

Acestea şi mai multe a zis acela cu mînie şi cu mare iuţime; cel ce mă ducea pe mine căuta groaznic asupra lui, iar spre mine căutînd, zîmbea cu dragoste. Şi a venit glas din lumina aceea, zicînd: „Aşa este cu plăcere lui Dumnezeu, Celui ce se milostiveşte pentru fii omeneşti, că păcătoşii care sînt între dînşii, de vor primi pocăinţa, să fie primiţi în sînul lui Avraam!” Şi iarăşi se auzi glas către cel ce mă ducea pe mine: „Ţie îţi grăiesc, Mihaile, păzitorule al legii Mele, du pe aceasta acolo de unde ai luat-o, ca să-şi săvîrşească nevoinţa, pentru că Eu cu dînsa voi fi întru toate zilele ei”.

Atunci el îndată m-a adus în cămăruţa mea şi mi-a zis: „Pace ţie, roaba lui Dumnezeu Evdochia! Îmbărbătează-te şi te întăreşte, căci darul lui Dumnezeu este acum cu tine şi totdeauna va fi, în tot locul”. Eu, din cuvintele lui luînd îndrăzneală, am zis: „Doamne al meu, cine eşti Tu, spune-mi, ca să înţeleg cum voi crede în Dumnezeul cel adevărat şi cum voi putea cîştiga viaţa veşnică?” Iar el a răspuns: „Eu sînt începătorul îngerilor lui Dumnezeu şi mie îmi este încredinţată grija pentru păcătoşii care se pocăiesc, ca să-i primesc pe dînşii şi să-i duc în viaţa cea fericită şi fără de sfîrşit. Şi multă bucurie se face cetelor îngereşti în cer de cîte ori vine din întunericul păcatului vreun păcătos întru lumina cea curată a pocăinţei. Pentru că nu voieşte Dumnezeu, Care este Tatăl tuturor, ca să piară sufletul omenesc pe care l-a zidit din început, cu preacuratele Sale mîini, după asemănarea chipului Său. De aceea se bucură împreună toţi îngerii, cînd văd vreun suflet omenesc, înfrumuseţat cu dreptatea, închinîndu-se Tatălui Celui veşnic; şi toţi îl sărută, ca pe un frate al lor, de vreme ce, lepădînd întunericul păcatului, se întoarce la Dumnezeul Cel viu, Care le este Tată de obşte al tuturor fiilor luminii, şi strîns se lipeşte de El”. Acestea zicînd, m-a însemnat cu semnul Crucii, iar eu m-am închinat lui pînă la pămînt şi, cînd m-am închinat, acela s-a dus la cer”.

Atunci fericitul Gherman a grăit către dînsa: „De acum încre-dinţează-te, o, fiică, şi nu te mai îndoi, că Dumnezeul cel adevărat stă gata în cer a primi pe cei ce se pocăiesc de păcatele lor şi a-i duce pe dînşii întru lumina Sa cea veşnică unde împărăţeşte, înconjurat fiind de sfinţii îngeri, slujitorii împărăţiei Sale, pe care i-ai văzut întru acea cerească lumină. Iată, ai fost privitoare a împărăteştei slave celei fără de moarte a Domnului nostru Iisus Hristos şi ai cunoscut cît de grabnic este spre milosîrdie şi spre iertarea păcatelor; şi cît de degrabă îşi arată darul Său celor ce doresc a se împăca cu El. Ai priceput dumnezeiasca Lui slavă şi ai văzut curtea cea cerească întru care petrece, plină de frumuseţi negrăite. Ai cunoscut cît este de mică şi neputincioasă lumina lumii aceştia, împotriva strălucirii aceleia. Deci ce socoteşti de aceea, şi ce gîndeşti, spune-mi?” Iar fericita Evdochia, avîndu-şi mintea neschimbată spre a sluji din toată inima sa lui Dumnezeu, Împăratul slavei, a zis: „Am crezut şi cred că nu este alt Dumnezeu: Care mîntuieşte pe oamenii cei păcătoşi, afară de Acela, ale Cărui porţi cereşti le-am văzut strălucite cu negrăită lumină”.

Gherman a grăit: „Pregăteşte-te fiică, spre slujba cea cu osîrdie a lui Dumnezeu, îngrijindu-te ca rodul pocăinţei tale cel pus în cumpănă să tragă mai mult decît păcatele vieţii tale celei dinainte; şi să te aduci singură pe tine dar bineprimit lui Dumnezeu, Celui fără de moarte şi veşnic. Plîngi şi te tînguieşte, pînă ce vei spăla toate necurăţiile tale desăvîrşit cu lacrimile; şi aşa te vei învrednici a fi mireasă curată a lui Hristos.

Apoi uită mîndriile tale cele mai dinainte, cum şi tinereţile cele vătămătoare care se sălbăticesc cu poftele; ca astfel, ca răsplătire, Hristos Domnul să-ţi ierte păcatele. Scoate-ţi grumazul tău de sub jugul cel greu al robiei celei de ruşine pe care ţi l-a pus diavolul prin păcate, şi vino la jugul cel bun şi uşor al pocăinţei celei de viaţă făcătoare; ca apoi, fiind liberă de păcate, te vei cunoaşte pe toţi drepţii şi pe sfinţii îngeri.

Treci către adevărata credinţă şi către întreaga înţelepciune şi, avînd bună ştiinţă, spune-i în faţă diavolului cu îndrăzneală: „Nimic din acelea nu-mi este mie parte cu tine, nici ţie cu mine, pentru că am aflat pe al meu Stăpîn şi Lui m-am dat pe mine însămi, întru veşnică stăpînire. Desăvîrşit am lăsat şi am lepădat necurata şi întunecata iubire trupească a vechiului meu vrăjmaş şi m-am îmbrăcat în haina cea nouă, nestricăcioasă şi luminoasă a dreptăţii; în care, umblînd, voi afla darul lui Dumnezeu care mă mîntuieşte în veci. Nu mai am nici o dorinţă de bogăţii şi nici o iubire a dulceţilor celor lumeşti, despre care m-am înştiinţat că sînt de nimic şi rămîn fără preţ. Doresc din toată inima şi mă sîrguiesc să aflu cele cereşti. Deci, o, diavole, du-te departe de la mine, străinule, înşelătorule, furătorule şi robule al veşnicului întuneric!””

Cu aceste cuvinte şi mai mult întărindu-se, Evdochia a zis către monah: „Cinstite părinte, ce-mi porunceşti acum să fac?” Iar el a răspuns: „Voiesc mai înainte de toate să primeşti semnul credinţei, adică Sfîntul Botez, care te va păzi nevătămată în toate zilele tale. Iar eu acum, Dumnezeu ajutîndu-mi, mă voi duce la mănăstirea mea. Însă mă voi întoarce iarăşi, de va voi Domnul”. Iar ea cu lacrimi îl ruga, zicînd: „Nu mă lăsa, domnul meu, nu mă lăsa, mai înainte pînă ce voi putea desăvîrşit a mă întoarce către Dumnezeu şi voi cîştiga darul Lui cel aşteptat de mine; ca nu cumva vechiul înşelător, văzîndu-mă părăsită şi fără de ajutor, să mă atragă unde va voi şi să mă întoarcă la stricăciunea vieţii celei desfrînate”. A zis către dînsa fericitul Gherman: „Această hotărîre spre viaţa cea mai bună, pe care Dumnezeu o lucrează întru tine, şi nădejdea ta cea bună te vor păzi de cursele vrăjmaşului de care te temi. Însă petreci încă puţină vreme în smerită rugăciune către Dumnezeu şi în mărturisirea păcatelor tale şi te îngrijeşte de primirea Sfîntului Botez. Iar eu degrabă mă voi întoarce la tine, căutînd cele de folos vieţii tale, şi ţi se va da ţie ajutorul Sfîntului Duh”. Fericitul Gherman, zicînd acestea către dînsa şi încredin-ţînd-o lui Dumnezeu, s-a dus în calea sa.

După ducerea lui Gherman, fericita Evdochia a petrecut încă cîteva zile în post, nimic altceva neavînd la masă decît numai pîine, untdelemn şi apă; iar ziua şi noaptea se ruga şi plîngea. După aceea, ducîndu-se la episcopul acelei cetăţi, care se numea Teodot, s-a botezat de dînsul în numele Sfintei Treimi Celei de o fiinţă.

După cîtva timp de la luminarea sa, a scris carte de rugăciune la acelaşi episcop în care îi făcea cunoscut despre bogăţia sa, numărînd-o cu de-amănuntul şi rugînd pe episcop s-o ia pentru Hristos. Iar episcopul, citind cartea trimisă către dînsul, a chemat pe fericita Evdochia la dînsul şi i-a zis: „Tu, fiică, ai scris scrisoarea aceasta către mine, păcătosul?” Iar ea i-a răspuns: „Eu am scris-o, şi acum iarăşi mă rog sfinţiei tale să porunceşti iconomului bisericii ca să ia bogăţia cea dată de mine şi s-o împartă la săraci şi la lipsiţi, la sărmani şi la văduve, precum singur ştii; pentru că am aflat că acele bogăţii ale mele sînt pe nedrept şi prin fărădelegi adunate”.

Episcopul, văzînd scopul ei cel bun, credinţa şi dragostea ce avea către Dumnezeu, căutînd spre dînsa şi cu duhul mai înainte văzînd viaţa ei ce avea să fie, i-a zis: „Roagă-te pentru mine, soro întru Domnul, ca una ce te-ai învrednicit a te numi mireasă a lui Hristos. Căci urînd necurata iubire trupească, ai iubit curăţia; viaţa cea desfrînată lepădînd-o, ai urmat fecioreştii şi întregii înţelepciuni; ai vîndut lumea cea deşartă ca să-ţi cîştigi mărgăritarul cel ceresc. Puţină vreme cheltuindu-ţi în înşelăciunea păcatului, prin pocăinţă ţi-ai mijlocit veacul cel nesfîrşit în viaţa cea de sus; avînd moartea înaintea ochilor, nemurirea ai dobîndit.

Tu, care pe mulţi la pierzare i-ai atras, acum întru Hristos pe mulţi îi vei învia îmbrăcîndu-te din întuneric în lumina credinţei. Vrednică eşti a te numi mieluşeaua lui Hristos. După numele tău, Evdochia, care înseamnă bunăvoire, bine a voit Domnul pentru tine. Tu, care ai trecut cu vederea pe oamenii cei iubitori de patimi şi ai iubit cetele îngereşti, roagă-te pentru mine. Iarăşi mă rog ţie, roaba şi prietena lui Dumnezeu, adu-ţi aminte de mine în cereasca Împărăţie”.

Acestea şi multe altele vorbind episcopul cu lacrimi, a zis diaconului său: „Cheamă la mine degrabă pe rînduitorul casei de oaspeţi bisericeşti”. Acela venind, i-a zis episcopul: „Te ştiu pe tine om drept, credincios şi de Dumnezeu temător, îngrijindu-te de sufletele multora. De aceea îţi încredinţez ţie şi pe această roabă a lui Dumnezeu care doreşte să sporească spre mai bine, ca şi de a ei mîntuire să te îngrijeşti şi pe toate ale sale să le dai lui Dumnezeu prin mîinile săracilor”.

Şi era acel bărbat preot cu rînduiala, petrecînd în feciorie din tinereţile sale, care toată averea ce îi rămăsese de la părinţi o dăruise Sfintei Biserici a lui Dumnezeu şi pe sine singur se dăduse spre slujba Domnului. Acela, luînd cu dînsul pe Evdochia, a mers în casa ei şi, după ce a intrat într-însa, a chemat Evdochia pe iconomii casei sale şi le-a zis lor: „Aduceţi-mi fiecare din voi toate cele ce vă sînt încredinţate vouă”.

Aceia îndată au adus toate. Şi acesta era numărul lucrurilor celor aduse: două greutăţi mari de aur, adică douăzeci de mii de bucăţi; podoabe alese şi de multe feluri, fără de număr; pietre de mult preţ şi mărgăritare împărăteşti fără de număr; lăzi cu haine de mătase, două sute şaptezeci şi cinci; patru sute zece lăzi cu haine albe de in; o sută şaizeci lăzi de haine ţesute cu aur; o sută douăzeci şi trei lăzi mari cu haine de tot felul; o sută cincizeci şi două lăzi cu alte haine cu pietre scumpe şi împodobite cu cusătură de aur; aur mult douăzeci şi cinci de greutăţi diferite, adică două sute cincizeci de mii de galbeni; douăzeci de lăzi cu lucruri de aromate binemirositoare, treizeci şi trei de lăzi de mir curat de India; argint în diferite feluri de vase, ca opt mii de litre; perdele de mătase cusute cu fir, ca la o sută treizeci şi două litre; perdele de mătase ca la şaptezeci de litre; iar alte haine şi lucruri mai de mic preţ erau adunate o mulţime fără de număr.

Afară de aceste mişcătoare bogăţii avea şi averi nemişcătoare, ca: pămînturi, sate, ţinuturi din care, în tot anul, se adunau roduri de preţ, ca la opt sute două mii. Toate aceste bogăţii aducîndu-le înaintea picioarelor sfîntului preot, care era econom al casei bisericeşti de oaspeţi, fericita Evdochia a chemat pe toţi servitorii şi servitoarele sale şi, luînd din ladă două mii de galbeni, i-a împărţit lor; încă şi vase, cearşafuri, paturi de mult preţ, scaune aurite şi toate cele frumoase ale casei cîte erau afară din lăzi, le-a dăruit lor.

După aceea le-a dat cea mai de pe urmă sărutare, zicîndu-le aşa: „Eu vă eliberez din robia aceasta de puţină vreme, iar voi, de voiţi, sîrguiţi-vă a vă elibera din robia diavolească. Şi vă veţi elibera, dacă mă veţi asculta pe mine şi vă veţi apropia de Hristos, adevăratul Dumnezeu. Acela vă va dărui vouă veşnica libertate, pe care o au fiii lui Dumnezeu, şi vă va scrie pe voi printre ai Săi ostaşi”. Apoi întorcîndu-se către preot, i-a zis: „Iată, de acum, domnul meu, ţie ţi se cuvine să te îngrijeşti de toate acestea ce-ţi sînt puse înainte şi să le rînduieşti precum voieşti; pentru că eu voi căuta pe Stăpînul, Cel ce mă caută pe mine”.

Preotul, minunîndu-se de o schimbare şi o pocăinţă ca aceasta a ei, fără de veste şi neaşteptată şi de o atît de mare căldură ce avea către Dumnezeu, a zis către dînsa: „Fericită eşti, Evdochia, căci printr-un lucru ca acesta te-ai făcut vrednică a fi scrisă în numărul fecioarelor lui Hristos. Ai ştiut ceasul venirii Mirelui şi ai înţeles pe ce cale ţi se cuvine a intra în casa de nuntă. Cu adevărat, prin trezire te-ai sîrguit ca să nu rămîi afară din cămară. Candela cu untdelemn ţi-ai umplut şi nu te va cuprinde pe tine întunericul. Sporeşte în acea putere făcătoare de bine şi Dumnezeu îţi va ajuta ţie; şi te roagă pentru mine păcătosul, ca una ce eşti vrednică de ceata sfinţilor!”

Pe cînd vorbea cu fericita Evdochia, iată a venit cinstitul Gherman, fiind luminat de darul Sfîntului Duh. Şi văzînd-o pe ea că-şi dăduse averea sa lui Dumnezeu şi pe slugile sale le eliberase, acum fiind săracă cu duhul şi cu lucrul pentru Hristos, a luat-o şi a dus-o în mănăstirea de fecioare pe care o avea în stăpînirea sa în pustie, nu departe de mănăstirea sa cea de bărbaţi. Şi a făcut-o pe ea monahie, şi acolo petrecea în ostenelile şi nevoinţele vieţii monahiceşti, ziua şi noaptea slujind lui Dumnezeu.

Deci, avea fericitul Gherman în a sa viaţă de obşte şaptezeci de fraţi monahi, iar în mănăstirea de fecioare care era la zece stadii depărtare de a monahilor, treizeci de călugăriţe. Acolo a rămas şi Sfînta Evdochia, care se nevoia mai mult decît celelalte. Şi purta haina de la Botez, pe care i-o dăduse episcopul cînd a botezat-o, şi pe care n-a dezbrăcat-o niciodată.

După treisprezece luni a murit egumena acelei mănăstiri, cu numele Haritina, care vieţuise cu sfinţenie, sub a cărei începătorie Evdochia bine a sporit şi a învăţat Psaltirea pe de rost şi toată Sfînta Scriptură citind-o odată cu luare aminte, o înţelegea bine, luminînd-o Duhul Sfînt. Întrecînd pe toate surorile cu ostenelile cele pustniceşti, a fost aleasă egumenă de toate cu un glas în locul celei ce murise. Şi Dumnezeu n-a zăbovit a mărturisi vrednicia ei şi a întări alegerea aceea prin minune, precum se va spune îndată.

Era un tînăr oarecare, unul din iubiţii ei de mai înainte, anume Filostrat, foarte bogat. Acela aducîndu-şi aminte de dragostea sa de mai înainte cu Evdochia şi aprinzîndu-se foarte mult după ea, diavolul înteţindu-l spre aceea, gîndea cum ar întoarce-o la viaţa ei de mai înainte şi către fapta sa de ruşine. Cugetînd mult la aceea şi din zi în zi învăpăindu-se cu mai multă dragoste spre dînsa, a găsit un meşteşug ca acesta: S-a îmbrăcat în îmbrăcăminte monahicească, a luat aur cît putea să ducă, l-a ascuns în haine şi a plecat pe jos la mănăstirea Evdochiei, nădăjduind fără de îndoială, că-şi va împlini scopul.

Ajungînd acolo şi bătînd în poartă, portăriţa s-a uitat printr-o ferestruică mică şi l-a întrebat: „Ce cauţi aici, omule?” El a răspuns: „Sunt păcătos. Am venit să vă rugaţi pentru mine şi să mă învrednicesc de binecuvîntarea voastră”. Portăriţa i-a zis: „Frate, locul acesta este neîngăduit pentru bărbaţi. Dar mergi puţin mai departe de aici şi vei afla mănăstirea lui Gherman. Acolo te vei învrednici de rugăciune şi de binecuvîntare. Iar aici nu sta, nici nu supăra bătînd, că nu vei putea intra”. Zicînd acestea, fecioara aceea, a închis ferestruica.

Filostrat, umplîndu-se de ruşine şi de jale, arzînd şi cu iubi-rea spre Evdochia, s-a dus la mănăstirea lui Gherman. Nimerind vreme cu înlesnire, căci a găsit pe fericitul Gherman şezînd lîngă poarta mănăstirii şi citind pe o carte, i s-a închinat cu smerenie pînă la pămînt. Apoi, după obiceiul monahicesc, după rugăciunea făcută de sfîntul stareţ şi după ce Filostrat a luat binecuvîntare de la dînsul, i-a zis lui Cuviosul Gherman: „Şezi, frate, şi-mi spune, din ce parte eşti şi de la care mănăstire?”

El a răspuns: „Părinte, am fost singurul fiu născut la părinţii mei, care nu de mult au murit; n-am voit să iau femeie, ci am ales să slujesc lui Dumnezeu în rînduiala monahicească, voind după aceea să-mi caut loc şi un povăţuitor de la care să învăţ viaţa monahicească. Auzind de sfinţia ta, cinstite părinte, am venit cale multă către acest loc, dorind să cad înaintea sfintelor tale picioare şi să mă rog ţie ca să mă primeşti în mănăstirea ta pe mine, cel ce doresc să mă pocăiesc de păcatele mele de mai înainte”.

Grăind el acestea, fericitul Gherman se uita cu dinadinsul la el şi, cunoscînd pătimaşul lui nărav după faţa şi ochii lui, i-a grăit: „Fiule, de mare osteneală voieşti a te apropia, dar nu ştiu de va fi după măsura puterii tale. Noi, bătrînii, abia putem sta împotriva ispitelor celor grele ale diavolului, care ne îndeamnă spre necurăţie; iar tu ce vei face aici în floarea tinereţilor tale şi în anii cei învăpăiaţi ai aprinderii pătimaşe?”

Filostrat răspunse: „Părinte, nu sînt oare pilde ale vieţii celei îmbunătăţite la tinerii asemenea cu mine care au biruit poftele? Oare Evdochia aceea a voastră, de care am auzit multe, străbătînd pretutindeni slava despre viaţa ei cea îmbunătăţită, n-a fost tînără şi trăită în desfătări, iar acum a alergat la povăţuirea voastră şi petrece în călugărie statornică, biruindu-şi trupul? Iată, nu voi tăcea, părinte, despre aceasta, că prin chipul ei mai vîrtos sînt deşteptat şi voiesc să-i urmez. Căci gîndesc la floarea tinereţilor ei, cît de frumoasă şi de bogată, în ce fel de desfătări şi-a petrecut anii ei de mai înainte. Apoi, după toate acestea, într-un ceas schimbîndu-se deodată, s-a dus să slujească lui Hristos, pe calea cea strîmtă şi cu scîrbe. Şi dacă ea a putut să treacă cu vederea toate şi să-şi omoare poftele pentru dragostea lui Hristos, apoi de ce, părinte, deznădăjduieşti de mine, care sînt parte bărbătească, mai tare decît dînsa? Căci de aş putea s-o văd vreodată, nădăjduiesc să iau atîta tărie spre osîrdia cea caldă şi spre nevoinţă, încît să poată a-mi fi pildă pentru învingerea şi izgonirea tuturor ispitelor diavoleşti, în toate zilele vieţii mele”.

Auzind asemenea cuvinte, robul lui Dumnezeu Gherman i-a crezut minciuna ca un adevăr, pentru că îl socotea că voieşte cu adevărat să slujească lui Dumnezeu; şi a grăit către dînsul: „Nu te vom opri, fiule, ca să vezi pe Evdochia şi să auzi de la dînsa cuvînt de folos, deoarece prin chipul ei voieşti a merge la fapta bună”. Deci, chemînd egumenul Gherman pe un cinstit monah bătrîn, care ducea tămîie în mănăstirea de fecioare şi pentru alte trebuinţe de nevoie era trimis acolo adeseori, i-a zis: „Cînd vei merge în mănăstirea de fecioare, să iei cu tine pe acest frate, să vadă pe roaba lui Dumnezeu Evdochia, că voieşte să se folosească de la dînsa şi să urmeze vieţii ei cea plăcută lui Dumnezeu”.

După puţină vreme monahul acela, avînd trebuinţă a se duce la mănăstirea de fecioare, a luat cu el şi pe acel frate tînăr, precum i se poruncise de egumen. Filostrat, acoperit cu chipul monahicesc ca un lup în piele de oaie, intrînd în mănăstirea de fecioare şi văzînd pe sfînta Evdochia, mireasa lui Hristos, s-a mirat de chipul ei cel smerit, de sărăcia ei şi de chinuirea trupului. Căci vedea faţa ei galbenă, ochii plecaţi în jos, gura tăcută, hainele proaste, patul aşternut cu rogojină şi o învelitoare aspră pe el. Deci, găsind el vreme de vorbă (alte monahii stînd departe) a început a povesti către dînsa cu glas lin, grăind astfel: „Ce este aceasta ce văd, o, Evdochia, cine te-a amăgit pe tine care vieţuiai în palate asemenea cu cele împărăteşti şi te îndestulai de multe bogăţii şi cu toate plăcerile, fiind în toate zilele în veselie şi în bucurie, şi te-a depărtat în acest loc pustiu? Cine te-a lipsit de poporul cetăţii, în care adeseori plimblîndu-te în haine luminoase, toţi te cinsteau, se minunau de frumuseţea ta şi cu glasuri de laudă te fericeau pe tine? Care înşelător te-a adus dintr-atîtea bunătăţi, în atîta sărăcie şi în această viaţă urîtă? Iată, acum toată cetatea Iliopolis te caută. Ochii tuturor doresc să te vadă. Însăşi zidurile preafrumoaselor tale palate se tînguiesc. Eu sînt trimis la tine, să spun despre dorirea poporului şi, în numele tuturor, să te rog ca să te întorci în cetate şi să mîngîi cu a ta venire mîhnirea poporului pentru tine.

Ascultă-mă, doamnă şi urmează-mi. Ieşi din locuinţa aceasta proastă, din sărăcie, din hainele cele zdrenţuite, din patul cel tare şi intră în palatul tău cel dintîi, în mîngîierile şi în desfătările de mai înainte, cu care nu de mult erai îndestulată. Şi chiar de ţi-ai pierdut bogăţia, dînd-o străinilor în zadar, însă sînt gata toţi ca iarăşi îndată să te îmbogăţească.

Pentru ce zăboveşti şi te îndoieşti? Pentru ce, cînd toţi îţi sînt prieteni şi-ţi doresc binele, tu te faci însăţi vrăjmaşă şi muncitoare? Au nu-ţi este pagubă a ascunde atîta frumuseţe a feţei într-acest întuneric al vieţuirii monahiceşti? Au nu-ţi este pagubă, ca ochii tăi, cei asemenea cu razele soarelui, să-i strici cu netrebnicia plînsului? Ce folos îţi este ca să-ţi omori tinerescul trup, cel atît de frumos, cu foamea, cu setea şi alte cumplite asprimi? Unde îţi sînt bunele mirosiri ale parfumurilor tale, cu care, umblînd prin cetate, umpleai văzduhul de bună mireasmă şi toţi te cinsteau ca pe o zeiţă? Iată, după acele plăceri, singură, de voia ta, ţi-ai ales partea vieţii celei sărăcăcioase şi lepădate.

Cui urmezi în atîta rătăcire? Care nădejde deşartă te-a scos din stăpînirea bunătăţilor atît de multe şi din care mai multe era să ai? Cine din oamenii bogaţi îşi leapădă înşişi bogăţia şi o dau altora în zadar, precum ai făcut tu? Dar ştim unde sînt bogăţiile cele lepădate de tine; putem cu înlesnire a le lua şi a le întoarce în a ta stăpînire; numai întoarce-te în cetate la noi, doamna noastră, Evdochia. Iată şi aur destul ţi-am adus pentru cale, iar pe celelalte risipite de tine, după ce vei veni în Iliopolis, le vom căuta îndată”.

Acestea bîrfindu-le el, Sfînta Evdochia căuta la el cu mînie. După aceea, nesuferind mai mult să asculte viclenele şi înşelătoarele lui cuvinte, i-a zis cu mînie: „Dumnezeul izbîndirilor să te certe; Domnul nostru Iisus Hristos, Dreptul Judecător, a Cărui roabă nevrednică sînt, pe tine cel ce ai venit aici cu gînd rău, să nu te lase a te întoarce la ale tale, de vreme ce eşti fiu al diavolului”.

Aceasta zicînd, a suflat în faţa lui şi îndată acel mincinos monah, ticălosul înşelător, a căzut mort la pămînt înaintea ei. Iar surorile fecioare, privind la vorba lor, stăteau departe, încît nu puteau înţelege cuvintele grăite de dînşii; apoi, văzînd pe acel om căzînd, din suflarea Evdochiei, mort la picioarele ei, foarte s-au înspăimîntat.

Deci, mai întîi se minunau de un lucru ca acesta ce covîrşea puterea firească şi au cunoscut darul lui Dumnezeu într-însa. După aceea au început a se teme ca nu cumva să afle mireni şi judecă-torii şi, făcînd cercetare ca pentru ucidere, le vor arde mănăstirea. Căci elinii, fiind închinători de idoli, urau pe creştini şi mănăstirile lor. Deci se sfătuiau între ele, ce să facă, pentru că nu îndrăzneau să întrebe pe Evdochia de lucrul ce se făcuse.

Una dintre dînsele a zis: „Să tăcem acum, de vreme ce este seară şi noaptea se începe; însă să ne rugăm Domnului la noapte, doar ne va descoperi pricina morţii monahului aceluia şi ne va povăţui ce să facem”. Venind miezul nopţii, cînd avea îndată să se înceapă obişnuita cîntare de miezul nopţii, Domnul S-a arătat Evdochiei în vis, zicînd: „Scoală, Evdochia, de preamăreşte pe Dumnezeul tău, şi nu departe de trupul mort al ispititorului tău, trimis de diavol asupra ta, plecîndu-ţi genunchii, roagă-te către Mine şi îndată îi voi porunci să se scoale viu. Căci el se va scula cu puterea Mea şi va cunoaşte cine sînt Eu, Cel în care crezi tu; iar darul Meu în tine mai mult se va înmulţi”.

Sfînta Evdochia, deşteptîndu-se din somn, a făcut multă rugăciune către Stăpînul ei, şi a înviat pe cel mort. Deci Filostrat, sculîndu-se din moarte ca din somn, şi cunoscînd pe adevăratul Dumnezeu, de a Cărui milostivire s-a învrednicit, s-a aruncat la picioarele fericitei, zicînd: „Rogu-mă ţie, fericită Evdochia, adevărată roabă a adevăratului Dumnezeu, primeşte-mă pe mine cel ce mă pocăiesc şi iartă-mă că te-am mîhnit cu cuvintele mele viclene şi necurate căci am cunoscut cît de bun şi de puternic Stăpîn ai”.

Fericita Evdochia i-a zis: „Mergi într-ale tale cu pace şi să nu uiţi facerile de bine ale lui Dumnezeu cele arătate spre tine, nici să te depărtezi din calea cea dreaptă a sfintei credinţe ce ai cunoscut-o şi pe care o făgăduieşti Dumnezeului meu”.

Stăpînea atunci în ţara aceea împăratul Aurelian; nu acela care după acei ani a fost cezar al Romei, ci altul cu numele aceluia, care se supunea cezarului Romei. Către acela Evdochia a fost clevetită, pentru că adunîndu-se unii din cei mai mari, care fuseseră mai înainte în lume iubiţii ei slăviţi şi de mare neam, şi făcînd sfat, au scris împăratului o scrisoare, clevetind că Evdochia a dus cu sine într-un loc pustiu mult aur care se cădea vistieriilor împărăteşti. Şi-l rugau ca să li se dea o ceată de oaste care să meargă să afle pe cea fugită şi s-o întoarcă în cetate; iar aurul să-l ia spre paza poporului, de vreme ce ea s-a lipit de credinţa galileienească ce mărturiseşte pe un oarecare Hristos, şi aşa a necinstit pe zei cărora şi împăraţii li se închină.

Aurelian, auzind despre aurul cel mult, s-a învoit cu lesnire la fapta lor. Şi îndată, chemînd pe un sutaş, i-a poruncit ca, luînd ostaşi, să meargă să ia pe Evdochia împreună cu aurul, şi s-o aducă înaintea lui. Iar comitele, luînd trei sute de ostaşi, s-a dus spre pustia aceea unde era Evdochia şi mănăstirea de fecioare. Fiind ei pe cale, Domnul S-a arătat Evdochiei în vedere de noapte, zicîndu-i: „Mînia împărătească s-a ridicat asupra ta, însă nu te teme, că Eu totdeauna sînt cu tine”. Iar după ce sutaşul s-a apropiat cu ceata sa de acea mănăstire feciorească, văzînd zidurile, se opri aşteptînd noaptea, căci era la asfinţit; şi orînduia oastea ca să năvălească noaptea deodată asupra mănăstirii din toate părţile. Dar cînd erau să pornească spre zidurile mănăstirii îndată i-a împiedicat puterea cea mare şi nevăzută a lui Dumnezeu, încît ei n-au putut să pă-şească cîtuşi de puţin spre mănăstire, în toată noaptea aceea.

Făcîndu-se ziuă, vedeau zidurile mănăstirii, dar nu puteau să vină la dînsele; astfel trei zile şi trei nopţi ispitindu-se, nimic n-au sporit. Şi neştiind ei ce să mai facă, iată a năvălit asupra lor deodată un balaur mare, înfricoşat; iar ei, lepădîndu-şi armele, au fugit de frică. Şi măcar că au scăpat de dinţii balaurului, însă de veninul aceluia n-au scăpat. Căci fiind foarte vătămaţi de duhul cel purtător de moarte al balaurului, unii dintre dînşii au căzut deodată şi au murit, iar alţii, tăvălindu-se abia vii pe cale, erau aproape de moarte. Numai singur comitele cu trei ostaşi s-a întors la împăratul.

Împăratul, umplîndu-se de mînie, a zis către boieri: „Ce vom face fermecătoarei aceleia, care a ucis cu farmecele sale atît de mulţi ostaşi de-ai noştri? Căci nu se cuvine ca o faptă aşa rea să fie lăsată fără de pedeapsă”.

Făcînd sfat, s-a sculat fiul împăratului, zicînd: „Eu voi merge cu mai multă putere de oaste şi, dărîmînd locaşul desfrînatei, voi aduce pe Evdochia aici”. Învoindu-se împăratul cu toţi, a doua zi s-a dus fiul împăratului cu ostaşii, ca să strice locaşul acela pustnicesc şi să prindă pe Evdochia. Dar apropiindu-se el pe cale de un sat al tatălui său şi înserînd, a voit să rămînă acolo, căci era frumos locul de odihnă. Şi, după obiceiul tinerilor, sărind de pe cal, s-a lovit cu piciorul de o piatră şi şi-a rănit piciorul foarte încît pe mîinile ostaşilor a fost dus pe pat. Iar la miezul nopţii, nesuferind durerea ce se înmulţise, a murit; şi s-a întors oastea la împăratul, ducînd mort la dînsul pe fiul său.

Împăratul, văzîndu-şi deodată mort pe fiul său, a căzut de jale, apoi s-a strîns toată cetatea şi s-a făcut ţipăt, jelindu-se poporul de moartea fiului împăratului, şi însuşi împăratul murea de jale. Şi era acolo în popor şi Filostrat. Acela, apropiindu-se către cei ce erau aproape de împărat, le-a spus despre Evdochia, cum că este roabă a lui Dumnezeu şi nimeni nu poate s-o vatăme, de vreme ce o păzeşte pe dînsa puterea cerească. Iar de voieşte împă-ratul să-şi vadă fiul viu, să trimită cu cinste la dînsa rugăminte, ca să roage pe Dumnezeul ei să-l învieze pe mort. „Căci eu – zicea Filostrat -, am cercat asupra mea puterea rugăciunii ei şi a lui Dumnezeu grabnică milostivire”. Auzind acea vorbă şi puţin venindu-şi în putere împăratul şi ascultînd de la Filostrat cele ce i s-au întîmplat, a crezut celor povestite. Apoi îndată a trimis la fericita Evdochia pe tribunul său, cu numele Vavila, cu cinstită şi smerită scrisoare de rugăminte. Iar acela ajungînd la locaş, Sfînta Evdochia, cu smerenie luînd împărăteasca scrisoare şi, închinîndu-se pînă la pămînt, a zis: „Pentru ce împăratul scrie cartea sa către mine, care sînt săracă şi păcătoasă?”

Iar tribunul, pînă ce sfînta avea să citească împărăteasca scrisoare, s-a depărtat la oarecare loc deosebit al mănăstirii şi a aflat acolo o carte deschisă. Apoi, privind într-însa, a văzut scris aceasta: Fericiţi sînt cei ce cearcă mărturiile Tale, Doamne. Şi, citind pînă la sfîrşit psalmul acela, a adormit cu capul plecat pe carte. Şi a văzut în vis pe un tînăr luminat care, lovindu-l în coastă cu toiagul ce-l purta, i-a zis: „Scoală Vavilo, mortul te aşteaptă pe tine”. Vavila, deşteptîndu-se, s-a spăimîntat de îngereasca arătare şi, alergînd, a spus aceea fericitei Evdochia; şi o ruga ca degrabă să-l elibereze pe el. Iar ea, chemînd pe toate surorile, a zis către dînsele: „Surorile şi maicile mele, ce mă sfătuiţi să fac faţă de cele ce scrie împăratul către a mea smerenie?” Iar ele, ca şi cu o gură, au zis: „Darul Duhului Sfînt te va povăţui pe tine. Scrie la împă-ratul ceea ce place lui Dumnezeu”.

Fericita, rugîndu-se din destul, a şezut şi a scris la împăratul astfel: „Eu, o femeie proastă, nu ştiu pentru ce împărăţia ta ai voit a trimite la mine scrisoarea ta? Pentru că sînt ticăloasă şi plină de păcate. Şi mustrată fiind în conştiinţa mea de atît de multe fărădelegi ale mele, nu am îndrăzneală către Hristos, Dumnezeul meu a-L ruga să se milostivească spre tine şi să-ţi dea pe fiul tău viu. Însă nădăjduiesc la adevărata bunătate şi putere a Domnului meu, că, dacă tu cu toată inima vei crede întru adevăratul Dumnezeu, Cel ce înviază morţii şi vei crede în El cu neîndoire, va arăta spre tine şi spre fiul tău mila Sa cea mare. Pentru că nu se cuvine omului să cheme sfîntul şi înfricoşatul Lui nume şi să se roage pentru orice, dacă mai întîi nu va crede în El cu suflet curat.

Deci, dacă din tot sufletul vei crede, vei vedea puterea cea mare a lui Dumnezeu Celui fără de moarte, de milostivirea Lui te vei învrednici şi te vei îndulci de facerile de bine ale Lui”. Acestea scriindu-le şi pecetluind scrisoarea cu trei semne de cruce, a dat-o trimisului şi l-a eliberat.

Iar tribunul, întorcîndu-se la împărat, nu i-a dat scrisoarea Sfintei Evdochia, ci mai întîi a pus-o pe pieptul mortului, chemînd cu mare glas numele lui Hristos. Şi îndată mortul a luat putere de viaţă, a deschis ochii şi a grăit; apoi s-a sculat ca din somn, viu şi sănătos, toţi mirîndu-se şi spăimîntîndu-se de acea preaslăvită minune. Atunci împăratul cu mare glas a strigat, grăind: „Mare este Dumnezeul creştinei Evdochia, adevărat şi drept este Dumnezeul creştinesc! Cu dreptate la Tine scapă mulţi şi prin dreapta credinţă fac minuni cei ce cred întru Tine, Hristoase, Doamne! Primeşte-mă şi pe mine, cel ce vin la Tine, căci cred în numele Tău cel sfînt şi mărturisesc că Tu eşti Unul, Adevăratul Dumnezeu sfînt şi bine-cuvîntat în veci”.

Astfel, crezînd împăratul în Hristos Dumnezeu, s-a botezat de către episcopul cetăţii, împreună cu femeia sa, cu fiul cel înviat din morţi şi cu o fiică a lor anume Ghelasia, şi a făcut milostenii multe la săraci. Apoi fericitei Evdochia i-a trimis aur din destul pentru zidirea unei sfinte biserici şi a poruncit să se zidească cetate în locurile acelea unde vieţuia Sfînta Evdochia, şi adeseori scria către dînsa, trebuindu-i sfintele ei rugăciuni. Sporind împăratul întru sfînta credinţă şi în fapte bune, nu după multă vreme s-a odihnit întru Domnul, asemenea şi femeia lui. Iar fiul după aceea a fost făcut diacon, apoi, murind episcopul cetăţii aceleia, s-a făcut episcop în locul lui. Dar încă şi sora lui, Ghelasia, trecînd cu vederea deşertăciunea lumii şi fugind de nuntă, dîndu-se Domnului spre slujbă, s-a dus în taină, împreună cu doi eunuci ai săi, în mănăstirea Sfintei Evdochia şi a vieţuit acolo pînă la sfîrşitul său, slujind şi bineplăcînd lui Dumnezeu.

Apoi, întărindu-se legea elinească cea fărădelege a închinării la idoli, mulţi care slujeau în taină adevăratului Dumnezeu, fiind vădiţi de vrăjmaşii Lui erau siliţi spre aceeaşi pierzare.

Într-acel timp în cetatea Iliopolis era un ighemon anume Dioghen, rîvnitor al necuraţilor zei şi slujitor înfocat al acelora, prigonind mult pe cei ce se lepădau de închinarea idolilor. Acela voise să-şi ia femeie pe Ghelasia cea mai sus pomenită, fiică a împăratului. Iar tatăl ei, împăratul Aurelian, nu-l oprea, cîtă vreme era în necredinţă. Iar după ce s-a luminat cu Sfîntul Botez, atunci n-a voit să-şi dea pe fiica sa unui bărbat necredincios, fără numai dacă ar primi şi el credinţa în Hristos. Apoi, nu după multă vreme, Aurelian murind în dreaptă credinţă, iar Ghelasia temîndu-se ca nu cumva să fie răpită cu sila spre nuntă de Dioghen, a fugit, precum s-a zis, în mănăstirea Cuvioasei Evdochia. Şi nimeni nu putea să ştie unde se ascunsese Ghelasia, fără numai se vorbea cum că la Evdochia se ascunde.

Deci, Dioghen ighemonul a trimis cincizeci de ostaşi ca să prindă prin ispitire pe Evdochia, ca pe o creştină. Dar mergînd ei pe drum, Evdochiei i s-a arătat Domnul, noaptea, zicîndu-i: „Fiică Evdochio, trezeşte-te şi stai în credinţă bărbăteşte, că a venit vremea ca să mărturiseşti numele Meu şi să preamăreşti slava Mea; iată ţi s-a gătit nevoinţa prin care să alergi. Vor năvăli asupra ta îndată nişte oameni înfricoşaţi ca nişte fiare, iar tu nu te tulbura şi nici nu te înspăimînta, că Eu voi fi cu tine împreună călător şi ajutător, întru toate nevoinţele şi ostenelile tale”.

Sfîrşindu-se vedenia aceea, ostaşii au sărit noaptea peste zidul mănăstirii; care lucru simţindu-l cuvioasa, a ieşit la dînşii între-bîndu-i: „Ce vă trebuie de aici şi pe cine căutaţi?” Iar ostaşii au prins-o şi o întrebau despre Evdochia. Iar ea le-a făgăduit că îndată le va da în mîini pe Evdochia, numai să-i dea drumul puţin.

Deci, alergînd în biserică şi intrînd în Sfîntul Altar, a descoperit chivotul cu preacuratele şi de viaţă făcătoarele Taine ale lui Hristos şi, luînd o parte din ele, a ascuns-o în sînul său. Apoi, ieşind la ostaşi, a zis: „Eu sînt Evdochia! Pe mine să mă prindeţi şi să mă duceţi la cel ce v-a trimis pe voi!” Aceia prinzînd-o, au dus-o pe ea la drum.

Noaptea era fără lună şi foarte întunecoasă, iar înaintea sfintei mergea un tînăr preafrumos şi luminat, ducînd lumină înainte şi luminînd calea ei. Acela era îngerul Domnului, pe care ostaşii nu-l vedeau şi nici lumina nu o vedeau, ci numai pe singură Evdochia o priveau. Însă ostaşii voiau să pună pe Evdochia pe cal, dar ea nu a voit, ci le-a răspuns: „Aceştia în căruţe şi aceştia pe cai, iar eu nădăjduind spre Hristos, Dumnezeul meu, pe jos, cu bucurie, voi merge”. Ajungînd ei în cetate, a poruncit ighemonul să închidă pe Evdochia în temniţă, pînă a doua zi.

A treia zi, chemînd pe străjerul temniţei, l-a întrebat, zicînd: „N-a dat cineva bucate sau apă fermecătoarei aceleia?” Străjerul a răspuns: „Mă jur pe mila ta, stăpîne al meu, că nici mîncare, nici băutură nu i-a dat ei cineva. Însă am văzut-o, de cîte ori am privit-o, că era întinsă cu faţa pe pămînt, închinîndu-se, precum gîndesc, Dumnezeului său”. Zis-a ighemonul: „Mîine de dimineaţă voi face cercetare şi judecată despre dînsa, că acum mă îndeletnicesc cu alte treburi”.

Sosind a patra zi, Dioghen ighemonul a şezut la judecată şi a poruncit să-i aducă înainte pe Evdochia. Şi, văzînd-o pe ea cu chipul smerit, în haine proaste şi uitîndu-se în jos, a poruncit slugilor să-i descopere faţa ei. Şi îndată s-a luminat faţa cea descoperită a Cuvioasei ca fulgerul. Iar Dioghen, înspăimîntîndu-se de negrăita ei frumuseţe şi de cinstea feţii ei cea strălucită cu dumnezeiescul dar şi privind mult spre o frumuseţe ca aceea, slăbea tot cu gîndul. După aceea, întorcîndu-se către ai săi, a zis: „Mă jur pe zeul meu, Soarele, că nu se cade să dăm la moarte o frumuseţe ca aceasta cu raze de soare. Dar ce vom face, nu ştim”.

Deci a zis către dînsul unul din cei ce şedeau cu el, îndrep-tător de lege: „Oare se pare măriei tale că frumuseţea ei este firească? Nicidecum, ci sînt fermecătoreşti năluciri. Oare nu ştii cît de mult pot fermecătorii? Cred că dacă fermecătoria se va izgoni, îndată nefrumuseţea firească se va arăta”. Iar ighemonul a zis către fericita: „Spune-ne nouă mai întîi numele tău, neamul şi viaţa ta”.

Sfînta, îngrădindu-se pe sine cu semnul Crucii, a zis: „Mă numesc Evdochia, iar de neamul meu şi de ce fel de viţă sînt, nu este trebuinţă a afla. Una este de trebuinţă a şti despre mine, cum că sînt creştină. Iar Ziditorul tuturor, cu negrăita Sa milă, de atîta dar al Său mă învredniceşte pe mine nevrednica, încît nu mă opreşte a mă numi roabă a Lui. De aceea mă rog ţie, o, ighe-moane, nu-ţi pierde în zadar vremea cu cuvinte deşarte, ci degrabă fă cu mine ceea ce v-aţi obişnuit a face cu ceilalţi creştini. Judecă, munceşte-mă precum îţi place ţie şi mă dă la moarte; căci nădăjduiesc spre Hristos, Adevăratul Dumnezeul meu, că nu mă va trece cu vederea şi nici nu mă va lăsa”.

Iar ighemonul i-a zis: „La a noastră întrebare, cu atît de multe cuvinte ai răspuns; dar cînd vom începe a te chinui cu multe răni, cît de multe vei grăi? Însă spune-ne nouă îndată, pentru ce ai lăsat cetatea şi pe zei fără de cinste trecîndu-i cu vederea, te-ai depărtat în locuri pustii şi ai dus împreună cu tine şi averea poporului, cu înşelăciune deşertînd vistieriile cetăţii?”

Sfînta a răspuns: „Pentru ce am lăsat cetatea cu un cuvînt voi răspunde: liberă am fost şi, ce am voit, aceea am făcut. Căci care lege opreşte pe omul liber să meargă oriunde va voi? Iar pentru aur cine mă întreabă? Voiesc ca să-mi stea de faţă cleve-titorul, căci îndată se va arăta că este deşartă clevetirea, şi minciuna înaintea adevărului se va stinge. Au doară avere străină am luat eu?” Şi făcîndu-se lungă dispută de amîndouă părţile, iar sfînta aflîndu-se nebiruită în cuvînt şi cu credinţa neschimbată, ighemonul a poruncit să o dezbrace pînă la mijloc şi patru bărbaţi să-i strivească coastele ei, pînă i se vor vedea măruntaiele.

Deci, aşa a muncit pe sfînta două ceasuri, dîndu-i crude dureri prin acele cumplite munci. Atunci iarăşi a zis către dînsa stăpînitorul: „O, femeie, fie-ţi milă de frumuseţea ta şi jertfeşte zeilor, ca să nu piară chipul cel bun şi frumuseţea ta”. Zis-a sfînta către dînsul: „Dacă ai fi fost un om cunoscător, ca să judeci drept, ai fi cunoscut şi tu folosul tău, ca să crezi în adevăratul Dumnezeu, şi ţi-ar fi iertat fărădelegile tale ca un milostiv; dar fiindcă conşti-inţa ta te osîndeşte la moarte, de aceea te aşteaptă munca focului celui veşnic”.

Atunci, mîniindu-se şi mai mult, ighemonul a poruncit s-o dezbrace de tot, s-o spînzure de un lemn şi s-o bată şi mai tare. Deci, dezbrăcînd-o ostaşii, au găsit cutiuţa cu partea preacuratului şi de viaţă făcătorului Trup al lui Hristos pe care ea o luase, ieşind din mănăstire. Apoi luînd-o slugile, neştiind ce este, au dat-o ighemonului; iar el deschizînd-o, îndată acea parte a preacuratului Trup al Stăpînului Hristos s-a prefăcut în foc şi în văpaie mare, care, înconjurînd pe slugile tiranului, i-a ars, vătămînd chiar şi umărul stîng al ighemonului. Iar el, căzînd la pămînt, striga de durere către soare, că pe acela îl avea el în loc de Dumnezeu, şi zicea: „Stăpîne soare, vindecă-mă, că îndată voi da focului pe fermecătoarea aceasta, căci ştiu că pentru dînsa mă pedepseşti, deoarece n-am pierdut-o pînă acum!”

Zicînd acestea, îndată a căzut peste el foc ca un fulger şi, arzîndu-i trupul ca un tăciune, l-a lăsat mort, încît cuprinse pe toţi frică şi spaimă. Iar unul din ostaşi a văzut pe îngerul lui Dumnezeu luminos stînd lîngă dînsa, ca şi cum îi vorbea la ureche şi o mîngîia. Apoi i-a acoperit umerii dezgoliţi şi pieptul cu o pînză mai albă decît zăpada. Ostaşul văzînd aceasta, s-a apropiat de sfînta şi a zis: „Cred şi eu în Dumnezeul tău! Primeşte-mă pe mine, cel ce mă pocăiesc, roaba Dumnezeului Cel viu!”

Fericita răspunse: „Să fie peste tine, fiule, darul întoarcerii celei bune, că, precum te văd, acum începi a vieţui ca un nou născut, şi de voieşti să te mîntuieşti, fugi departe de necredinţa cea de mai înainte”. Grăit-a ostaşul: „Mă rog ţie, roaba Domnului, milostiveşte-te puţin şi spre ighemon şi-i cere de la Dumnezeul tău întoarcere în viaţă, ca prin tine să cunoască pe adevăratul Dumnezeu şi să creadă într-Însul”.

Zicînd acestea, s-a apropiat de lemn şi a dezlegat-o. Iar sfînta muceniţă, plecîndu-şi genunchii, s-a rugat mult; după aceea s-a sculat şi a strigat cu mare glas: „Doamne, Iisuse Hristoase, Cel ce ştii tainele oamenilor, Cel ce ai întărit cerul cu cuvîntul şi toate le-ai făcut cu înţelepciune, porunceşte ca, prin voia Ta cea tare şi puternică, să învieze toţi cei arşi de focul cel trimis de la Tine; ca mulţi din cei ce sînt credincioşi să se întărească la sfînta credinţă iar necredincioşii să se întoarcă la Tine, Dumnezeul cel veşnic, pentru a se preamări preasfînt numele Tău în vecii vecilor”.

După aceea, s-a apropiat de cei morţi şi fiecăruia, luîndu-l de mînă, îi zicea: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce a înviat din morţi, scoală-te şi fii sănătos ca şi mai înainte”. Şi aşa, unul cîte unul deşteptîndu-i şi sculîndu-i ca din somn, pe toţi i-a făcut vii cu puterea lui Hristos.

Făcîndu-se aceste preaslăvite minuni şi toţi privind la ele cu negrăită mirare şi spaimă, deodată s-a făcut ţipăt şi plîngere lîngă locul cel de judecată, pentru că la comitele Diodor, cel ce stătea acolo cu oastea, venise vestea despre moartea năprasnică a Firminei, femeia lui, care, înăbuşindu-se în baie, s-a lipsit de viaţă. Diodor, rupîndu-şi hlamida la vestea neaşteptată, fiind cuprins de mare jale şi tînguindu-se, alerga acolo unde i se spusese că îi este femeia moartă şi au alergat după dînsul mulţi din popor.

Apoi s-a dus acolo şi Diogen ighemonul, cel sculat din morţi, ca din somn, şi văzînd cu adevărat femeia cea moartă a comitelui, s-a întors la Sfînta Evdochia şi a zis către dînsa: „Cred cu adevărat că Dumnezeul tău este cu neasemănare mai mare şi mai puternic decît zeii noştri. Deci, dacă voieşti să înmulţeşti şi să întăreşti în mine această credinţă, care s-a început şi este încă slabă, mă rog ţie, vino cu mine la Firmina cea moartă, pe care dacă o vei scula din morţi, atunci nelepădîndu-mă, nici îndoindu-mă, voi crede desăvîrşit în Dumnezeul tău”. A grăit lui Sfînta Evdochia: „Nu numai pentru tine va face Dumnezeu voia Sa, din nemăsurată milostivire, dar şi pentru toţi cei ce doresc să intre în Împărăţia Lui! Deci, să mergem unde zici şi Dumnezeu să ne ajute!”

Mergînd ei împreună cu poporul, i-au întîmpinat cei ce duceau patul cu trupul cel mort, şi Sfînta a poruncit să stea patul. Apoi, lăcrimînd, s-a rugat destul şi a luat de mînă pe cea moartă şi a zis cu mare glas: „Dumnezeule Cel mare şi veşnic, Doamne, Iisuse Hristoase, Cel ce eşti Cuvîntul Tatălui, prin Care se scoală morţii, binevoieşte, rogu-mă, să faci această mare minune, spre încredinţarea celor ce stau înainte; porunceşte Firminei să învieze şi dă-i duh de pocăinţă, ca să se întoarcă la Tine, Dumnezeul Cel pururea viu şi veşnic!”

Aşa rugîndu-se sfînta, îndată Firmina s-a sculat de pe pat şi tot poporul a strigat cu glas ca şi cu o gură, grăind: „Mare este Dumnezeul Evdochiei, adevărat şi drept este Dumnezeul creştinilor; te rugăm pe tine, roaba Dumnezeului Celui viu, mîntuieşte-ne şi pe noi, căci credem în Dumnezeul tău!”

Diodor, văzîndu-şi femeia sa vie, s-a umplut de negrăită bucurie şi, aruncîndu-se la picioarele cuvioasei, a zis: „Mă rog ţie, roaba lui Hristos, fă-mă şi pe mine creştin; căci acum am cunoscut cu adevărat cine şi cît de mare este Dumnezeul Căruia Îi slujeşti”. Şi a fost botezat Diodor, femeia lui şi toată casa, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, cum şi mulţi din popor. Asemenea s-a botezat şi Dioghen cu toată casa sa, care a petrecut neschimbat în sfînta credinţă pînă la sfîrşitul său.

După acestea Cuvioasa Evdochia petrecea în casa lui Diodor după dorinţa lui, şi învăţa cuvîntul lui Dumnezeu pe creştinii cei din nou luminaţi. S-a mai întîmplat că, într-o grădină din apro-piere, un tînăr anume Zinon, care dormea la amiază, a murit, fiind vătămat de veninul unui balaur purtător de moarte. Iar maica acelui tînăr, fiind văduvă, se tînguia nemîngîiată pentru dînsul, că era singurul născut al ei. Înştiinţîndu-se despre aceea mieluşeaua lui Hristos, Evdochia, a zis lui Diodor: „Să mergem să mîngîiem pe văduva aceea care plînge; şi vei vedea minunata milostivire a Dumnezeului nostru”. Deci mergînd, a găsit pe tînăr umflat foarte tare, şi învineţit de veninul balaurului.

Apoi zis sfînta către Diodor: „Acum este vremea să se arate credinţa ta ce o ai spre Dumnezeu. Roagă-te, ridicîndu-ţi ochii ini-mii sus, şi să înviezi pe mort”. Diodor a răspuns: „Doamna mea, roaba lui Hristos, sînt nou în credinţă şi ochii inimii mele nu pot a-i întări în Dumnezeu, neclintit cu gîndire la El”. Sfînta i-a zis: „Eu cred Dumnezeului meu cu neîndoire, că pe păcătoşii ce se pocăiesc îi ascultă şi le dă degrabă răspuns cererilor lor. Deci, cheamă cu tot sufletul pe Domnul Cel Atotputernic şi va face cu noi mila Sa”.

Atunci Diodor, plecîndu-şi grumazul şi bătîndu-şi pieptul, a început cu lacrimi a grăi cu mare glas înaintea tuturor: „Doamne Dumnezeule, Care pe mine nevrednicul, păcătosul şi necredinciosul ai binevoit a mă chema la sfînta credinţă în Tine şi pe această cinstită a Ta roabă ai trimis-o la noi spre mîntuirea sufletelor noastre, auzi şi a mea păcătoasă şi nevrednică rugăciune, ştiind credinţa mea cea neschimbată şi neîndoită către Tine, şi porunceşte tînărului cel omorît de balaur să învie, întru slava Ta, ca şi de el şi de tot duhul să se preamărească sfîntul Tău nume în veci”. Astfel rugîndu-se Diodor, a zis către cel mort: „În numele lui Iisus Hristos, Cel răstignit în zilele lui Pilat din Pont, scoală-te, Zinone!” Mortul îndată s-a sculat, a pierit vineţeala trupului său şi s-a făcut trupul lui sănătos ca mai înainte. Şi toţi slăveau pe Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pămîntului, şi au crezut în El.

Vrînd să se ducă poporul, a zis către dînşii fericita mieluşea a lui Hristos, Evdochia: „Îngăduiţi puţin, fraţilor, căci încă mai are a se preamări Hristos, Mîntuitorul nostru!” Ascultînd-o poporul, sfînta s-a rugat către Dumnezeu, iar balaurul acela care-l vătămase pe tînăr, fiind izgonit de un foc minunat, fugea şuierînd înfricoşat, aruncîndu-se şi înfuriindu-se înaintea tuturor, dar s-a sfărîmat şi a pierit.

Atunci, toţi cei ce priveau la aceea, mergînd cu femeile şi cu copiii la episcopul Iliopolei, au primit Sfîntul Botez. Iar Cuvioasa Evdochia s-a întors la mănăstirea sa şi vieţuia în obişnuitele sale osteneli monahiceşti. Însă venea uneori şi în cetate, întărind pe credincioşi, iar pe necredincioşi încredinţîndu-i şi aducîndu-i la Hristos Dumnezeu.

Şi a trăit, după botezul ei, cam cincizeci şi şase de ani şi s-a sfîrşit prin chinuire astfel: Murind în creştineasca credinţă Dioghen ighemonul, a venit în locul lui alt ighemon, anume Vichentie, om mînios şi vrăjmaş creştinilor. Acela, auzind cele despre Cuvioasa Evdochia, a trimis ostaşi de i-au tăiat cinstitul ei cap. Şi astfel, Prea Cuvioasa Muceniţă Evdochia s-a sfîrşit prin tăiere de sabie, în luna lui martie, în ziua dintîi, întru Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfînta Cuvioasă Domnina

Adaugat la martie 14, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

martie 14, 2020

Aceasta s-a născut din părinţi dreptcredincioşi şi bogaţi. Din pruncie, afierosindu-se lui Dumnezeu, s-a dat vieţii pustniceşti şi celorlalte pătimiri ale trupului. Pentru că, făcîndu-şi o colibă lîngă grădina maicii sale, petrecea în ea, udîndu-şi faţa cu lacrimi necurmate; iar îmbrăcămintea ei era de păr, pentru că iubea haine ca acestea.

La cîntatul cocoşilor intra în sfînta biserică împreună cu toată mulţimea şi aduceau Stăpînului tuturor cîntare de laudă. Ca hrană avea linte muiată cu apă. Apoi toată osteneala o răbda, avînd trupul subţire şi slăbit; şi, cu dinadinsul învelindu-se, n-a văzut faţa cuiva; nici altul pe a ei, şi vorbea încet cu cei ce se întîmplau. În acestea petrecînd ziua şi noaptea, s-a suit către iubitul ei Mire, Hristos, prin faptele sale plăcute lui Dumnezeu.