Sfinţii Apostoli Filimon, Arhip şi Apfia
Adaugat la decembrie 5, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| decembrie 5, 2025 |
Aceşti sfinţi au vieţuit pe vremea împăratului Nero, fiind următori şi ucenici ai Sfîntului Apostol Pavel; şi au pătimit pentru Hristos de la necredincioşii elini, în Kolasia. Căci, cînd îşi înălţau rugăciunile lor către Dumnezeu în sfînta biserică, dimpreună cu ceilalţi creştini, atunci au năvălit asupra lor închinătorii de idoli care erau contra creştinilor. Atunci toţi credincioşii care erau în biserică, au fugit, şi au rămas numai Filimon, Arhip şi Apfia, pe care, luîndu-i păgînii, i-au dus la Artoklis făcătorul de pîine al Efesului. Atunci a fost bătut aspru Sfîntul Arhip şi străpuns cu cuţite peste tot trupul, de oamenii care treceau pe acolo şi de copii. După aceasta Sfîntul Filimon a fost bătut fără milă şi, fiind împroşcat cu pietre, s-a săvîrşit. Asemenea şi Sfînta Apfia a fost ucisă cu pietre şi în astfel de munci au trecut sfinţii către Dumnezeu.
Sfînta Muceniţă Cecilia şi cei împreună cu dînsa, Sfinţii Mucenici Valerian, Tivurtie şi Maxim
Adaugat la decembrie 5, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| decembrie 5, 2025 |
Sfînta fecioară Cecilia s-a născut în Roma din părinţi cinstiţi şi bogaţi. Apoi, auzind propovăduirea Sfintei Evanghelii, a crezut în Hristos; şi rănindu-se cu dragostea inimii către Dînsul, a pus în mintea sa ca să nu se mărite; ci curată să-şi păzească fecioria, închinînd-o Mirelui Hristos Dumnezeu. Însă fără voia sa, părinţii au logodit-o cu un tînăr de bun neam, dar necredincios, anume Valerian, care în toate zilele o împodobea cu haine de mult preţ şi cu podoabe de aur. Iar ea pe dedesubtul hainelor de mult preţ purta o haină aspră de păr, iar în inimă purta pe Hristos şi neîncetat se ruga către Dînsul cu căldura Duhului; ca El, cu judecăţile pe care le ştie, să o păzească curată şi slobodă de legătura nunţii.
Deci, sosind ziua nunţii şi cîntînd organele muzicale, ea, oftînd din inimă, în taină se ruga lui Dumnezeu, zicînd: Fie inima mea fără prihană, întru îndreptările Tale, Doamne, ca să nu mă ruşinez. Şi îl ruga pe El cu sîrguinţă şi cu multe lacrimi să-i trimită pe îngerul Său pentru păzirea fecioriei sale. Sosind noaptea şi fiind tinerii în casă, fecioara a zis către Valerian, mirele său: „Iubite, tinere, voiesc să-ţi descopăr o taină. Iată, precum mă vezi, eu am pe îngerul lui Dumnezeu care îmi păzeşte fecioria şi pe care tu nu-l vezi. De te vei atinge de mine, apoi îndată te va omorî, pentru că stă aici gata să mă apere, pe mine roaba Sa”.
Auzind acestea Valerian s-a temut căci, cu adevărat stă acolo îngerul nevăzut trimis din cer, ca să păzească pe mireasa lui Hristos de necurăţia necredinciosului tînăr. Atunci a început Valerian a ruga pe fecioară să-i arate şi lui îngerul ca să-l vadă. Fecioara a răspuns: „Tu eşti om care nu cunoşti pe Dumnezeul cel adevărat. Pentru aceasta dar, nu poţi să vezi pe îngerul lui Dumnezeu, pînă cînd nu te vei lepăda de necurăţia necredinţei tale”.
Atunci Valerian a întrebat-o: „Cum mă voi curăţi?” Fecioara a răspuns: „Este un bătrîn cu numele Urban episcopul, acela ştie a curăţi cu Sfîntul Botez pe cei necredincioşi şi mai înainte a-i pregăti pentru vederea îngerească. De voieşti să te cureţi şi să vezi pe îngerul lui Dumnezeu, apoi mergi la dînsul şi-i spune toate cele ce ai auzit de la mine. Apoi, după ce te va curăţi, să te întorci aici şi vei vedea îngerul şi tot ce vrei vei obţine de la dînsul”.
Valerian a zis: „Unde voi găsi pe bătrînul acela?” Fecioara a răspuns: „Mergi pe calea lui Apie. Acolo vei afla nişte săraci lîngă cale şi zi către dînşii: „Cecilia m-a trimis la voi, ca să mă duceţi la bătrînul Urban, pentru că voieşte să-i spună lui o taină prin mine”. Deci, mergînd Valerian, a aflat lîngă calea lui Apie, după cuvîntul logodnicei sale, nişte săraci care ştiau bine pe Sfînta Cecilia, pentru milostenia ce primeau de la dînsa. Aceia l-au dus la fericitul Urban episcopul, care se ascundea dinaintea chinuitorilor prin morminte, prin peşteri şi prin casele săracilor.
Atunci Urban, cînd i-a spus Valerian toate cuvintele sfintei fecioare, s-a umplut de mare bucurie şi, plecîndu-şi genunchii la pămînt şi mîinile ridicîndu-le către cer, a zis cu lacrimi: „Au doar astfel este roaba ta Cecilia, Doamne Iisuse, care, ca o albină iubitoare de osteneală, aduce miere Bisericii Tale? Căci iată pe tînărul acesta l-a primit ca pe un leu în cămara sa, iar către mine l-a trimis ca pe un miel şi de n-ar fi crezut el învăţătura ei, n-ar fi venit la mine. Deci deschide, Doamne, inima lui, pînă la sfîrşit ca să Te cunoască pe Tine adevăratul Dumnezeu, iar de satana şi de toate lucrurile lui să se lepede”.
Aşa rugîndu-se el, îndată s-a arătat un bătrîn cinstit, îmbrăcat în veşminte albe ca zăpada şi avea în mîna sa o carte. Acela, stînd înaintea lui Valerian, i-a deschis cartea ca să citească, iar Valerian înfricoşîndu-se de o vedenie ca aceasta, a căzut la pămînt. Dar cinstitul bătrîn care se arătase l-a ridicat şi i-a zis: „Citeşte, fiule, cele ce sînt scrise în această carte, ca să te învredniceşti a fi curăţat şi să-l vezi pe îngerul pe care a făgăduit logodnica ta a-l arăta ţie”. Privind Valerian pe carte, a văzut şi a citit aceste cuvinte scrise cu slove de aur: „Un Domn, o credinţă, un Botez; un Dumnezeu şi Părintele tuturor, Care este peste toţi şi prin toţi, şi întru noi toţi. Amin”.
Acestea citindu-le Valerian, i-a zis bătrînul care se arătase: „Oare crezi, fiule, că acestea sînt adevărate, sau încă te îndoieşti?” Iar Valerian a răspuns cu mare glas: „Cu adevărat nu este nimic sub cer mai vrednic de crezut decît aceasta”. Şi îndată, cel ce se arătase, s-a făcut nevăzut. Apoi fericitul episcop Urban a început cu cuvintele a învăţa din destul pe Valerian şi, botezîndu-l, l-a trimis la sfînta lui logodnică.
Întorcîndu-se Valerian, a aflat pe fecioară în casă, rugîndu-se, şi a văzut îngerul stînd lîngă dînsa cu mare strălucire şi frumuseţe nepovestită, ţinînd în mîinile sale două cununi împletite din trandafiri roşii şi din crini albi, care împrăştiau bună mireasmă. O cunună a pus-o pe capul fecioarei, iar cealaltă pe capul lui Valerian, zicînd: „Păziţi-vă cununile acestea cu inimă curată şi cu trup neîntinat, căci din raiul lui Dumnezeu vi le-am adus şi au puterea aceasta, că niciodată nu se veştejesc, nici îşi pierd buna mireasmă; şi nimeni nu poate să le vadă, fără numai cel ce iubeşte curăţia ca şi voi. Iar tu Valerian, de vreme ce te-ai învoit la sfatul curăţiei, pentru aceea m-a trimis Dumnezeu ca să mă arăt ţie, ca să primeşti orice vei cere de la El”.
Valerian, căzînd în genunchi şi închinîndu-se, a zis: „Nimic nu-mi este mai iubit, în lumea aceasta, decît fratele meu Tivurtie; deci mă rog Domnului ca, precum pe mine, aşa şi pe fratele meu, izbăvindu-l de pierderea drăcească, să-l întoarcă spre Sine şi să ne dea nouă, amîndurora, numele Său cel sfînt. Iar îngerul a zis către dînsul, cu faţa veselă: „Bineplăcută este Domnului cererea ta, şi-ţi va împlini dorinţa inimii tale; precum te-a mîntuit pe tine prin această fecioară, aşa va mîntui şi pe fratele tău Tivurtie, prin tine şi împreună cu dînsul vei intra la nevoinţa mucenicească”.
Acestea zicînd, îngerul s-a făcut nevăzut. Iar fericitul Valerian, dimpreună cu sfînta fecioară, veselindu-se întru Hristos, se îndeletniceau cu vorbe folositoare de suflet. În acea vreme a intrat la dînşii Tivurtie, fratele lui Valerian şi a zis: „Mă minunez foarte că am mirosit aici o bună mireasmă de trandafiri şi de crini. De unde vine această mireasmă atît de plăcută prin care atît m-am îndulcit, încît mi se pare a fi cu totul înnoit? Iar Valerian a zis către dînsul: „Da, ai mirosit bună mireasmă, iubite frate, căci eu am rugat pe Dumnezeu pentru tine, ca şi tu să te învredniceşti cununii celei neveştejite şi să iubeşti pe Acela al Cărui sînge este roşu ca trandafirul, iar trupul alb cum e crinul”. Tivurtie a zis: „Oare în vis aud eu aceste cuvinte sau adevărat grăieşti, frate?”
Valerian a răspuns: „Pînă acum ca în somn am vieţuit, închinîndu-ne zeilor celor mincinoşi şi necuraţilor draci. Iar acum umblăm întru adevăr şi în darul lui Dumnezeu”. Tivurtie a zis: „Cine te-a învăţat pe tine acestea?” Iar Valerian a răspuns: „Îngerul lui Dumnezeu m-a învăţat, pe care şi tu vei putea să-l vezi, dacă te vei lepăda de închinăciunile idoleşti”. Tivurtie voia să vadă îngerul, dar Valerian îl sfătuia să creadă mai întîi într-Unul adevăratul Dumnezeu şi să primească Sfîntul Botez şi după aceea să aştepte arătarea îngerească. Iar Sfînta fecioară Cecilia, deschizîndu-şi gura sa cea plină de dar, a început a-l învăţa sfînta credinţă, arătîndu-i înşelăciunea zeilor păgîni, celor mincinoşi, şi neputinţa idolilor celor fără de suflet, descoperindu-i puterea adevăratului Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos.
Atît de puternică a fost învăţătura sfintei fecioare de Dumnezeu înţelepţită, încît îndată s-a schimbat Tivurtie. Din necredincios, a devenit credincios şi a zis: „Cred că nu este alt Dumnezeu afară de Cel creştinesc, şi de acum înainte Acestuia voiesc a-I sluji”. Acestea auzindu-le fecioara, s-a umplut de multă bucurie, învăţîndu-l cu mai multă sîrguinţă şi spunîndu-i despre întruparea Fiului lui Dumnezeu, despre minunile Lui, despre patima şi moartea cea de bunăvoie, pe care le-a luat pentru dragostea către neamul omenesc. Iar Tivurtie, ascultînd nişte cuvinte ca acestea, se umilea cu inima şi se aprindea cu dragostea Domnului.
Văzînd fecioara întru dînsul atîta credinţă arzătoare, a zis către el: „Dacă crezi în Domnul nostru Iisus Hristos, apoi mergi împreună cu fratele tău la episcopul nostru creştinesc şi primeşte de la dînsul Sfîntul Botez, prin care, curăţindu-te de păcate, te vei învrednici vederii îngereşti”. Iar Tivurtie, adresîndu-se către fratele său, a zis: „Către cine vrei să mă duci?” Valerian i-a răspuns: „Către Urban, omul lui Dumnezeu, vom merge. Acela este episcop creştinesc, om bătrîn, înţelept şi drept, a cărui faţă este ca de înger, şi graiurile lui adevărate”. Iar Tivurtie a zis: „Dar despre acel Urban spui, de care am auzit că a fost osîndit la moarte de două ori? De vom merge la dînsul, apoi cei ce-l caută pe el să-l ucidă, şi pe noi ne vor ucide, aflîndu-ne la dînsul”.
La aceste cuvinte ale lui Tivurtie, răspunzînd fecioara, a început a grăi despre viaţa cea veşnică şi neschimbată în veci, care este în cer, şi despre răsplătirea sfinţilor mucenici, pentru moartea pe care o au răbdat pentru Hristos. Atunci Tivurtie aprinzîndu-se cu dorire dumnezeiască, a zis: „Această viaţă de puţină vreme s-o iubească oamenii cei fără de minte, iar eu viaţa cea veşnică o iubesc. Deci, du-mă, frate, degrabă la episcopul Urban, ca să mă curăţească şi să mă facă părtaş al vieţii veşnice”.
Ducîndu-l fratele său la fericitul Urban, i-a vestit toate cele ce se făcuseră. Iar Urban s-a bucurat foarte mult de întoarcerea lui Tivurtie şi, primindu-l cu dragoste, l-a botezat şi l-a ţinut la sine şapte zile, pînă cînd l-a învăţat desăvîrşit tainele sfintei credinţe. După botez s-a învrednicit Sfîntul Tivurtie de atîta dar încît adesea vedea pe Sfinţii Îngeri şi vorbea cu dînşii, şi toate cele ce le cerea de la Dumnezeu le primea. Şi multe minuni făcea, împreună cu fratele său, tămăduind pe cei bolnavi, şi îşi împărţea averile sale creştinilor săraci, orfanilor şi văduvelor. Pe cei de prin închisori îi răscumpăra şi îngropa trupurile sfinţilor mucenici cu cinste, care, pe vremea aceea erau omorîţi pentru Hristos.
Eparhul cetăţii, cu numele de Almah, auzind de toate acestea de la un om clevetitor, care cu porunca împăratului vărsa fără cruţare sîngele robilor lui Dumnezeu, chinuind şi omorînd pe cei credincioşi, îndată a poruncit să prindă pe Tivurtie şi pe Valerian. Aducîndu-i înaintea sa, a zis: „Pentru ce ocărîţi neamul vostru cel bun şi îngropaţi pe aceia pe care împăraţii au poruncit a-i omorî pentru multe fărădelegi? Şi pentru ce împărţiţi averile voastre oamenilor celor lepădaţi? Sau doar şi voi în aceeaşi rătăcire cu dînşii sînteţi şi vreţi să fiţi ceea ce sînt ei?” Tivurtie a răspuns, ca cel ce era frate mai mare: „O! de ne-ar învrednici Dumnezeu şi pe noi să fim socotiţi în numărul robilor Lui, care au lepădat ceea ce se pare a fi şi nu este, şi au aflat ceea ce se pare a nu fi şi este”.
Eparhul l-a întrebat: „Ce este ceea ce zici tu că se pare a fi şi nu este? Nu pricep ce zici”. Iar Tivurtie i-a tîlcuit lui că toate cele de puţină vreme pe care le are lumea aceasta, apoi le arată şi le făgăduieşte a le da, acelea se par a fi, dar nu sînt, pentru că degrabă pier; iar viaţa ce va să fie se pare oamenilor, celor iubitori de lume, a nu fi, căci nu o văd; dar aceea este cu adevărat şi în veac neîncetat va fi, unde celor buni şi credincioşi multă răsplătire li se va da; iar cei răi şi necredincioşi vor avea parte de focul şi de chinul cel fără de sfîrşit. Apoi eparhul, vorbind mai mult cu ei, îi auzea grăind despre sfînta credinţă şi despre lepădarea de lume şi alte înţelepte învăţături pe care el nevrînd a le primi, poruncea să aducă jertfă zeilor.
Sfinţii neplecîndu-se la porunca eparhului, acesta a poruncit să bată cu toiage pe Valerian. Dar sfîntul fiind bătut, bucurîndu-se zicea: „Iată vremea pe care foarte mult am dorit-o, iată praznicul şi ziua veseliei mele”. Iar eparhul striga: „Nu defăima pe zei şi pe zeiţe”. Apoi striga şi Sfîntul Mucenic Valerian către popor, zicînd: „Bărbaţi, cetăţeni ai Romei, vă rog să nu vă scoată pe voi de la adevăr aceste chinuri ale mele, ci fiţi tari, şi pe zeii cei de piatră şi de lemn sfărîmaţi-i, pentru că toţi cei ce se închină lor vor fi arşi în focul cel veşnic”.
După aceea s-a apropiat de eparhul lor un sfetnic cu numele Tarvinie, şi i-a zis în taină: „De nu vei pierde degrabă pe aceştia, apoi toată avuţia lor va fi împărţită la săraci, şi ţie nu-ţi mai rămîne nimic”. Iar eparhul, ascultînd sfatul lui, a poruncit să-i ducă pe amîndoi la locul ce se cheamă Pag, pe lîngă capiştea lui Zeus Jupiter, şi de nu vor vrea să aducă jertfă, să li se taie capetele. Apoi a trimis împreună cu spectatorii şi cu ostaşii, pe postelnicul său Maxim, ca sub a lui purtare de grijă să se săvîrşească tăierea mucenicilor.
Mergînd Maxim împreună cu dînşii şi uitîndu-se la sfinţii răbdători de chinuri, plîngea zicînd: „O, flori scumpe ale tinereţilor! O, legătură a dragostei frăţeşti! O, frumoasă pereche de tineri de neam bun şi cinstit! Pentru ce de bună voie vă grăbiţi a merge spre moarte, ca spre un ospăţ mare? Iar Sfîntul Tivurtie a zis către dînsul: „Dacă n-am fi ştiut despre viaţa cea veşnică, ce are să fie după moartea aceasta, apoi nu ne-am fi bucurat lipsindu-ne de această viaţă vremelnică”. Iar Maxim a întrebat: „Care viaţă este după viaţa aceasta?” Tivurtie a răspuns: „Precum trupul este îmbrăcat cu haină, aşa şi sufletul este acoperit cu trupul. Deci trupul după moarte se preface în ţărînă, dar, ca pasărea ce se cheamă „fenix”, va învia cînd va veni vremea; iar sufletul, de va fi sfînt şi drept, îndată se va duce în bunătăţile Raiului şi acolo, petrecînd întru bucurie, aşteaptă învierea”.
Deci Maxim, uimindu-se de acele cuvinte, a zis: „Şi eu aş fi lepădat această viaţă vremelnică dacă aş fi ştiut cu siguranţă că mă voi învrednici de viaţa aceea de care îmi spui tu”. Iar Valerian a zis către dînsul: „De voieşti să te încredinţezi de viaţa cea veşnică, apoi făgăduieşte nouă cu adevărat că te vei pocăi, şi, depărtîndu-te de la rătăcire, te vei întoarce către Dumnezeul cel propovăduit de noi. Iar noi făgăduim ţie că atunci cînd se vor tăia capetele noastre, va deschide Dumnezeu ochii tăi şi vei vedea slava vieţii celei veşnice, ce se va da nouă”.
Maxim a făgăduit cu jurămînt zicînd: „Să ard cu foc de nu voi crede în acel ceas întru-Unul Dumnezeu, Care dă viaţă veşnică după aceasta vremelnică, numai voi să împliniţi ceea ce mi-aţi făgăduit mie”. Iar sfinţii au zis: „Porunceşte dar slugilor să nu ne oprească a intra în casa ta, iar noi ne vom sîrgui a chema la tine un om care va lumina sufletul tău, ca să poţi vedea luminat cele făgăduite de noi”. Iar Maxim i-a luat cu bucurie în casa sa, neîndrăznind nici unul din ostaşi să-i zică ceva împotrivă.
Deci, mergînd sfinţii în casa lui Maxim, au ţinut cuvînt pentru mîntuire şi-l învăţau pe el să creadă în Domnul nostru Iisus Hristos. Şi toţi din casă i-au ascultat cu luare aminte pînă noaptea. Apoi Maxim a crezut cu toată casa sa, cum şi mulţi din ostaşi. Iar după ce s-a făcut noapte, a venit la dînşii Sfînta fecioară Cecilia cu nişte preoţi şi s-au botezat cei ce au crezut, petrecînd toată noaptea în rugăciune şi în vorbire despre viaţa cea veşnică.
Începînd a răsări luceafărul, Sfînta Cecilia a zis către răbdătorii de chinuri ai lui Hristos: „Fiţi tari şi cu sufletele răbdători, ostaşii Domnului! Iată că trece întunericul nopţii şi luna răsare; deci şi voi îmbrăcaţi-vă în arma luminii şi ieşiţi de vă săvîrşiţi alergarea voastră; căci cu bună nevoinţă v-aţi nevoit şi credinţa aţi păzit. Mergeţi dar de luaţi cununile dreptăţii, pe care vi le va da vouă Domnul”. Şi-au pornit sfinţii cu sîrguinţă la locul cel zis; iar cînd treceau pe lîngă capiştea lui Zeus, au fost siliţi de slujitorii idoleşti să aducă tămîie pe altarul lui, pentru că era cu neputinţă cuiva a trece de capiştea aceea, dacă nu ar fi adus jertfă. Şi toţi cei ce intrau şi ieşeau din cetate erau opriţi la locul acela şi siliţi să aducă jertfă.
Oprindu-i şi pe sfinţii mucenici, îi sileau să pună tămîie pe altar, iar ei nu numai că nu au ascultat, ci au batjocorit nebunia lor şi pentru aceea îndată le-au tăiat capetele lor cele sfinte. Fiind tăiaţi, Maxim a adeverit cu jurămînt tuturor celor ce stăteau de faţă, zicînd: „Iată, văd pe îngerii lui Dumnezeu strălucind ca soarele, care, scoţînd din trupuri sufletele mucenicilor celor tăiaţi, ca pe nişte fecioare preafrumoase din cămară, le ridică cu mare slavă către ceruri”. Acestea zicînd, unii din necredincioşi au crezut în Hristos.
Înştiinţîndu-se eparhul că Maxim a primit credinţa creştinească, a poruncit să-l bată tare cu vergi, pînă într-atît încît şi-a dat sufletul în mîna lui Dumnezeu. Iar trupul lui, luîndu-l Sfînta fecioară Cecilia, l-a îngropat împreună cu trupurile mucenicilor Tivurtie şi Valerian. Apoi a poruncit să se închipuiască la mormîntul Sfîntului Maxim o pasăre ce se chema fenix, arătînd credinţa sfîntului, căci din pilda acestei păsări, a crezut în învierea morţilor ce are să fie. După acestea, eparhul a poruncit să caute averea lui Tivurtie şi a lui Valerian, dar n-au aflat-o, pentru că Sfînta Cecilia o împărţise toată săracilor. De aceea a trimis slugile sale să o prindă.
Venind slugile la dînsa, sfînta le-a zis: „Ascultaţi-mă pe mine, vecinii şi fraţii mei, că deşi sînteţi slugi ale eparhului, însă mie mi se pare că nu aveţi credinţa lui. Eu doresc să pătimesc şi să mor pentru Hristos Domnul meu, pentru că nu voiesc să am tovărăşie cu viaţa aceasta vremelnică, ci caut viaţa cea veşnică. De aceea ca să trec mai degrabă la ea, luaţi-mă şi nu cruţaţi neputinţa tinereţilor mele, chinuiţi-mă şi mă daţi morţii”.
Iar slugile, auzind cuvintele ei, le era jale pentru dînsa, văzînd o fecioară ca aceea frumoasă, de bun neam, înţeleaptă, care doreşte moartea. Deci o rugau ca să nu piardă cu moartea o aşa frumuseţe. Iar ea a zis către dînşii: „Nu pierd frumuseţea tinereţilor mele, ci spre mai bine o schimb; căci dau tină pentru aur şi hîrb pentru piatră scumpă, iar casa pămîntească a trupului o dau pentru locaşurile cereşti cele prealuminate. Au doară nu este bună o neguţătorie ca aceasta, pe care şi vouă v-o doresc?”
Deci ea a grăit multe despre răsplătirea drepţilor, încît s-au uimit toţi cei ce o ascultau. Şi era popor mult atunci în casa ei, bărbaţi şi femei, care ascultau învăţătura ei cea folositoare. Atunci a întrebat sfînta pe toţi, zicîndu-le cu glas tare: „Oare credeţi că sînt adevărate toate cele grăite de mine?” Iar ei cu o gură au răspuns: „Credem cu adevărat şi mărturisim pe Hristos cel propovăduit de tine, a fi Dumnezeul nostru adevărat, care te are pe tine ca roabă a Sa”.
Atunci sfînta fecioară s-a umplut de nespusă bucurie şi îndată a plecat să cheme pe episcopul Urban, care venind în casa ei, a botezat pe cei ce au crezut, pînă la patru sute de suflete, parte bărbătească şi femeiască; şi s-a făcut casa ei biserică a lui Hristos. După acestea, eparhul a dus la nedreapta sa judecată pe roaba cea dreaptă a lui Hristos şi, întrebînd-o despre credinţă, a auzit de la dînsa propovăduindu-se cu îndrăzneală numele lui Hristos. Iar el a zis către dînsa cu asprime: „De unde ai îndrăzneala aceasta?” Sfînta a răspuns: „Din buna ştiinţă şi neîndoita credinţă”. Judecătorul a zis: „Dar nu ştii, ticăloaso, că am stăpînire de la împăraţi să omor şi să fac viu?” Sfînta a răspuns: „Spui minciuni, zicînd că ai voie a face viu; căci se cădea ţie să zici că a omorî ai putere, iar nu şi a învia; că a omorî poţi, iar a face viu nu poţi”. Iar judecătorul a zis: „Jertfeşte şi leapădă-te de Hristos, ca să fii liberă”. Iar sfînta îndată s-a arătat gata a muri pentru Hristos.
Deci a poruncit judecătorul să o ducă în casa ei şi acolo să o omoare, într-un cuptor aprins. Şi a fost chinuită cu fum şi cu foc trei zile şi trei nopţi, dar cu darul lui Dumnezeu a fost răcorită şi ţinută vie. Înştiinţîndu-se despre aceasta Almah, că de atîta vreme se află încă vie muceniţa în cuptorul acela, a poruncit să o taie acolo cu sabia. Venind chinuitorul, a lovit-o peste grumaz cu sabia de trei ori şi nu i-a tăiat capul; şi aşa lăsînd-o, s-a dus. Iar credincioşii au adunat sîngele ei cu burete şi cu pînză. Sfînta Cecilia a mai trăit trei zile, grăind cu bună pricepere şi întărind pe credincioşi în credinţă. Apoi, rugîndu-se, şi-a dat duhul în mîinile lui Dumnezeu şi a fost îngropată cu cinste. Amin.
Tot în această zi, pomenirea chinuirii Sfîntului Mucenic Procopie, cel din Palestina.
Sfîntul Ierarh Amfilohie, Episcopul Iconiei
Adaugat la decembrie 6, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| decembrie 6, 2025 |
Sfîntul Amfilohie, din copilărie iubind pe Dumnezeu, s-a făcut călugăr şi îşi petrecea viaţa pustniceşte. El, fugind de gîlcevile şi tulburările lumeşti, petrecea în singurătate într-un loc pustiu, slujind lui Dumnezeu cu osîrdie şi nevoindu-se într-o peşteră patruzeci de ani. Murind păstorul Bisericii Iconiei, îngerul Domnului s-a arătat noaptea lui Amfilohie şi i-a zis: „Amfilohie, să mergi în cetate şi să paşti oile cele dumnezeieşti!” Dar el n-a vrut.
A doua noapte i s-a arătat iarăşi îngerul Domnului şi i-a zis: „Amfilohie, mergi în cetate şi paşte oile pe care ţi le încredinţează Dumnezeu!” Iar el nici atunci n-a ascultat pe înger, căci i se părea a fi înşelăciune ceea ce i se arăta şi zicea în sine: „Ştie şi satana a se închipui cîteodată în îngerul luminii!” Iar a treia noapte, venind îngerul către dînsul, l-a strigat: „Amfilohie, scoală din patul tău!” Iar el, degrabă sculîndu-se, s-a înfricoşat şi a zis: „Dacă eşti îngerul lui Dumnezeu să stăm amîndoi la rugăciune!” Şi plecîndu-şi Amfilohie capul, a început a cînta: Sfînt, Sfînt, Sfînt, Domnul Savaot! Plin e cerul şi pămîntul de slava Lui! Şi cînta şi îngerul Domnului cu dînsul.
Apoi l-a luat îngerul de mîna dreaptă şi l-a dus într-o biserică care era acolo aproape şi ale cărei uşi s-au deschis singure. Intrînd Amfilohie înăuntru, a văzut lumină mare şi mulţime de bărbaţi îmbrăcaţi în veşminte albe, care luîndu-l pe dînsul l-au dus către altar şi i-au dat în mînă Sfînta Evanghelie, zicînd: „Domnul este cu tine!” Iar unul dintre dînşii, care era mai cinstit şi mai luminat a zis cu mare glas: „Să ne rugăm toţi!” Apoi a început a zice: „Darul Sfîntului Duh pune pe fratele nostru Amfilohie episcop al cetăţii Iconiei; să ne rugăm cu toţii pentru dînsul ca să vie asupra lui Darul lui Dumnezeu!”
După rugăciune, dîndu-i lui pace, s-au făcut nevăzuţi. Iar Amfilohie stătea minunîndu-se de acea preaslăvită vedenie şi de hirotonisirea sa ca episcop. Apoi s-a rugat lui Dumnezeu încredinţîndu-se voii Lui celei sfinte şi, începînd a se lumina de ziuă, a ieşit din biserică, mergînd către peştera sa. Atunci l-au întîmpinat pe cale şapte episcopi care se adunaseră de prin cetăţile dimprejurul Iconiei, ca să facă alegerea episcopului cetăţii. Acelora le era poruncit de la Dumnezeu să caute pe monahul Amfilohie.
Deci ieşind, căutau pe acest fericit părinte, şi întîmpinîndu-l pe cale, îl întrebară: „Tu eşti Amfilohie? Spune nouă adevărat, pentru că toată minciuna este de la cel viclean!” Iar el a răspuns cu smerenie: „Eu sînt Amfilohie păcătosul!” Iar ei, luîndu-l cu cinste, l-au dus la biserică, vrînd ca să-l hirotonească. El a început a zice către dînşii: „De vreme ce astfel a binevoit Dumnezeu ca eu nevrednicul şi păcătosul să fiu arătat vouă spre orînduiala episcopiei, apoi nu se cuvine mai mult a tăinui lucrurile cele minunate ale Lui, ci desăvîrşit sîntem datori a le propovădui şi a preamări pe Dumnezeu pentru toate”.
Astfel, a început sfîntul a le spune cum în acea noapte a fost hirotonisit de îngeri. Iar episcopii, auzind aceasta, s-au mirat foarte şi proslăveau pe Dumnezeu pentru o astfel de hirotonisire minunată şi n-au îndrăznit să mai hirotonească a doua oară pe Sfîntul Amfilohie. Ci cu frică plecîndu-se lui şi cu dragoste sărutîndu-l, l-au pus pe el în scaun, în vremea împărăţiei lui Valentinian şi Valens.
Deci, Sfîntul Amfilohie a păscut turma lui Hristos ani îndelungaţi, căci a trăit pînă în vremea împăratului Teodosie cel Mare şi a fiilor lui. Şi fiind învăţător drept credincioşilor, se împotrivea eresului lui Arie. Pentru aceasta multe prigoniri şi necazuri a răbdat de la cei necredincioşi, fiind împreună nevoitor cu fericiţii părinţi împotriva eresului lui Evnomie, iar la al doilea Sinod iarăşi mult s-a nevoit asupra lui Macedonie, luptătorul contra Sfîntului Duh şi asupra celor ce ţineau de eresul lui Arie.
Pentru o rîvnă ca aceasta după buna credinţă şi pentru viaţa lui plină de fapte bune, pretutindeni era vestit şi iubit de Sfinţii Părinţi. Dar mai ales era iubit de Sfîntul Vasile cel Mare şi de Sfîntul Grigorie cuvîntătorul de Dumnezeu, care totdeauna l-au avut prieten şi-i trimiteau scrisori.
Împărăţind atunci binecredinciosul Teodosie, a venit la dînsul Sfîntul Amfilohie, rugîndu-l să poruncească şi să izgonească pe arieni de prin toate cetăţile. Iar împăratul n-a vrut să facă aceasta ca să nu răzvrătească poporul şi a trecut cu vederea cererea sfîntului, iar el a plecat atunci trist. După cîteva zile iarăşi a venit la palat la împărat şi ca un preaînţelept a făcut un lucru vrednic de pomenit. S-a plecat împăratului care şedea pe scaun, dîndu-i cinstea cea cuviincioasă, şi i-a făcut urări pline de cuvinte frumoase.
Iar pe fiul său, Arcadie, care era de curînd la împărăţie şi şedea aproape de tatăl său, l-a trecut cu vederea şi nu i-a dat cinstea ce i se cuvenea. De acest lucru s-a mîniat foarte împăratul. Şi, neputînd să rabde necinstea fiului său, a poruncit să-l scoată din palat cu ocară pe fericitul Amfilohie. Iar sfîntul a zis către împăratul: „Vezi, împărate, cum nu rabzi tu ocara fiului tău şi te mînii asupra mea? Aşa şi Dumnezeu, Părintele, nu rabdă ocara Fiului Său, ci se întoarce şi urăşte pe cei ce-L hulesc pe El, şi se mînie asupra celor ce se unesc cu blestematul lor eres!”
Atunci, cunoscînd împăratul pentru ce Sfîntul Amfilohie n-a dat cinste fiului său, ca prin pilda aceea să arate cum că Fiului lui Dumnezeu I se cuvine cinste deopotrivă cu Tatăl, s-a minunat de lucrul lui plin de înţelepciune şi de cuvintele lui cele cu pricepere. Apoi, sculîndu-se de pe scaun, s-a plecat lui şi îşi cerea iertare. Şi îndată a trimis scrisoare prin toată împăraţia ca să fie izgoniţi cu sila arienii de prin toate cetăţile.
Astfel a curăţit Sfîntul Amfilohie Biserica lui Hristos de eretici. Şi multe cuvinte alcătuind pentru dreapta credinţă şi scriind cărţi, a ajuns la adînci bătrîneţi şi s-a odihnit în Domnul cu pace.
Sfîntul Grigorie, Episcopul Acragandiei
Adaugat la decembrie 6, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| decembrie 6, 2025 |
În părţile Siciliei este un sat ce se cheamă Pretorie, aproape de cetatea Acragandiei. În acel sat s-a născut Sfîntul Grigorie din părinţi dreptcredincioşi şi îmbunătăţiţi. Pe tatăl său îl chema Hariton, iar pe mama sa o chema Teodotia şi erau foarte milostivi către săraci, avînd bogăţie multă din care nu puţină milostenie făceau tuturor.
Fiind botezat pruncul Grigorie, l-a primit din Sfîntul Botez fericitul Patamion, episcopul Bisericii Acragandiei, iar în al optulea an al vîrstei sale, copilul a fost dat la învăţătura cărţii la un oarecare dascăl iscusit cu numele Damian şi a învăţat în doi ani a citi bine toate cărţile şi a scrie şi a cînta cîntările bisericeşti. Iar în al doisprezecelea an a fost dus la biserică de fericitul Patamion episcopul, care l-a încredinţat lui Donat arhidiaconul, ca să-l povăţuiască spre nevoinţe duhovniceşti şi spre viaţa cu fapte bune.
Îndeletnicind-se băiatul cu rugăciunea şi cu neîncetată citire, ziua şi noaptea şedea lîngă cărţi, citind dumnezeieştile Scripturi şi vieţile sfinţilor părinţi, aprinzîndu-se cu inima ca să urmeze lor. La vîrsta de douăzeci şi doi de ani a vrut să meargă la Ierusalim ca să se închine Sfîntului Mormînt şi se ruga cu stăruinţă către Dumnezeu ca să-i îndrepte calea spre bine. Iar odată dormind el noaptea în casa arhidiaconului aproape de patul lui, l-a strigat oarecine, zicînd: „Grigorie!” Iar el a zis: „Iată-mă!” Şi, sculîndu-se, a stat înaintea arhidiaconului, zicînd: „De ce m-ai chemat, stăpîne?” Iar el a zis: „Nu te-am chemat, fiule!”
Mergînd Grigorie s-a culcat iarăşi şi a adormit şi iarăşi l-a chemat a doua oară un glas, zicînd: „Grigorie!” Iar el iarăşi a alergat şi a stat înaintea arhidiaconului şi a zis către dînsul: „Iată-mă, stăpîne! De ce m-ai chemat?” Iar el a zis: „Nu te-am chemat, fiule!” Şi s-a spăimîntat arhidiaconul, cunoscînd că lui Grigorie i se face o chemare dumnezeiască şi a zis către dînsul: „De te va mai chema iarăşi, fiule, acelaşi glas, să-i răspunzi: „Ce este, Doamne, şi ce porunceşti robului Tău?”
Grigorie, culcîndu-se din nou pe aşternutul său, a auzit a treia oară glas, zicînd: „Grigorie!” Căci îngerul lui Dumnezeu era cel care-l chema. Iar Grigorie a răspuns precum a fost învăţat şi îngerul a zis: „S-a auzit rugăciunea ta! Deci să mergi la malul mării şi vei afla pe cei ce te cheamă pe tine la Sfintele Locuri. Iar Grigorie, îndată sculîndu-se şi nespunînd la nimeni despre aceasta a mers foarte de dimineaţă la mare. Venind la mal, a aflat o corabie şi întrebînd pe corăbier unde vor să meargă i s-a răspuns că în Cartagina. El rugîndu-se să-l ia şi pe dînsul în corabie l-au luat. Şi plutind cu spor, în trei zile au ajuns în Cartagina, unde, petrecînd Grigorie cîteva zile, mergea adeseori la biserica Sfîntului Mucenic Iulian.
Iar odată, mergînd el în biserică şi întîrziind cu citirea, au intrat trei călugări cinstiţi care s-au rugat cu dumnezeiască cuviinţă şi, sfîrşind rugăciunea, unul dintr-înşii a şezut jos, iar doi au stat drepţi. Grigorie, văzîndu-i, s-a plecat înaintea lor. Călugărul care şedea, căutînd la Grigorie, a zis: „Ce faci aici, robul lui Dumnezeu Grigorie, cel ce ţi-ai ales partea cea bună, care, după cuvîntul Domnului, nu se va lua de la tine? Iar el, auzindu-se chemat pe nume, s-a înspăimîntat şi, plecîndu-se bătrînului pînă la pămînt, a zis: „Iartă-mă, părinte, şi te roagă pentru mine păcătosul!”
Bătrînul a grăit către dînsul: „O! de-aş avea eu păcatele tale, fiule! Apoi a zis: Să ştii, fiule, că milostivul Dumnezeu ne-a descoperit toate cele pentru tine. Deci, bucură-te că ne-a trimis ca să te luăm şi să te ducem la Sfintele Locuri precum doreşti, căci şi noi acolo mergem”. Iar Grigorie a zis cu umilinţă: ” Bine este cuvîntat Dumnezeu, Care rînduieşte toate spre folosul nostru”.
Apoi sculîndu-se a mers în tăcere. Iar odată, pe cale ispitindu-l bătrînul, l-a întrebat, zicînd: „Fiule Grigorie, oare nu te mîhneşti pentru părinţii tăi?” Iar el a răspuns: „Domnul nostru a zis: Cel ce iubeşte pe tatăl său sau pe mama sa mai mult decît pe Mine, nu este Mie vrednic. Însă roagă-te lui Dumnezeu, părinte, ca şi părinţilor mei să le dea mîngîiere şi pe mine păcătosul să mă păzească de cursele vrăjmaşului”.
Deci, mergînd mai multe zile, s-au apropiat de Sfînta Cetate şi au intrat într-o mînăstire oarecare ce se întîmplase în cale şi fiindcă sosise postul sfintelor patruzeci de zile, de aceea n-au mers mai departe, ci au petrecut în acea mînăstire pînă la mîntuitoarele patimi.
Acolo a văzut fericitul Grigorie post şi priveghere la călugări, căci mulţi dintr-înşii nu gustau hrană toată săptămîna şi nu dormeau deloc. Acolo a văzut oameni vieţuind asemenea îngerilor şi ca în cer, neîncetat binecuvîntînd pe Dumnezeu. A văzut pe unii vărsînd lacrimi din ochii lor ziua şi noaptea, stînd la rugăciune şi alte multe osteneli şi nespuse nevoinţe, încît s-a înspăimîntat şi îşi bătea pieptul, zicînd: „Vai mie! Ce sînt eu pe lîngă aceia? Ce voi face eu lenevosul şi cum mă voi arăta feţei lui Dumnezeu? Cum mă voi uni în ziua judecăţii cu bărbaţii cei sfinţi?” Şi iarăşi, întru adîncul deznădăjduirii grăia: „De este Domnul aproape de cei zdrobiţi cu inima – precum zice David -, şi pe cei smeriţi cu duhul îi mîntuieşte, poate şi pe mine să mă mîntuiască, ca şi pe cei care au venit întru al unsprezecelea ceas, deşi nimic vrednic n-au lucrat”.
Deci, văzîndu-l călugării mîhnit, îl mîngîiau părîndu-li-se că plînge după ţara lui şi după părinţi şi îi ziceau: „Nu-ţi fie jale, fiule, că ai venit cu noi aici; căci nădăjduim spre Dumnezeu cum că iar te vei înapoia în ţara ta şi vei vedea pe părinţii tăi vii”. Iar el a răspuns: „Nu este de la Dumnezeu ţară străină, ci toate sînt ale Lui, şi pretutindeni ne priveşte cu ochiul Său cel atoatevăzător. Iar eu nu de aceasta mă mîhnesc că am venit aici, nici nu doresc pe părinţii mei; ci mai vîrtos mă bucur de aceasta, pentru că, lăsînd pe tatăl meu şi pe maica mea, am aflat pe Dumnezeu, Care îngrijeşte de mine. Dar alta este supărarea mea, deci vă rog pe voi sfinţilor părinţi să vă rugaţi pentru mine la Dumnezeu pentru smerenia mea. Iar monahii, auzind un răspuns ca acesta, au tăcut.
Sosind praznicul Învierii Domnului Iisus Hristos, au ieşit din acea mînăstire şi au mers la Sfînta Cetate a Ierusalimului şi, închinîndu-se Sfintelor Locuri, au intrat la Sfîntul Macarie patriarhul, ca să fie binecuvîntaţi de dînsul. Iar patriarhul, văzîndu-i pe dînşii, a zis: „Bucură-te în Domnul ava (părinte) Marcu! De unde ne-ai adus nouă pe acest tînăr plăcut lui Dumnezeu, anume Grigorie?” Iar bătrînul a răspuns: „Nu l-am adus noi, stăpîne, ci Domnul, Care voieşte să se mîntuiască toţi, şi rugăciunile tale cele sfinte”. Şi s-a mirat Grigorie că şi pe bătrînul, ca şi pe dînsul, l-a chemat patriarhul pe nume. Apoi s-a bucurat că a aflat numele bătrînului, căci atîta vreme umblînd cu dînsul încă nu ştia numele lui, nici ale celorlalţi doi părinţi; şi nici nu a îndrăznit să întrebe pe vreunul dintr-înşii de unde sînt şi cum îi cheamă, căci fericitul a tăcut.
Apoi, privind patriarhul la ceilalţi doi călugări a zis: „Bine aţi venit, Serapioane şi tu, părinte Leontie! Mulţumesc lui Dumnezeu că v-a dat putere să veniţi pînă aici şi să aduceţi pe tînărul acesta, care arde cu duhul, slujind Domnului, bucurîndu-se întru nădejde şi totdeauna petrecînd în rugăciune, precum ne-a descoperit nouă Domnul!” Apoi a mers patriarhul în biserică să săvîrşească dumnezeiasca Liturghie şi s-au împărtăşit toţi cu preacuratele Taine.
A doua zi, ava Marcu cu cei doi fraţi, luînd binecuvîntare de la patriarhul lor, s-au dus să cerceteze pe fraţii care vieţuiau împrejurul Sfîntului Sion. Şi neştiind Grigorie de plecarea lor se supăra foarte, căci rămăsese fără dînşii. Iar patriarhul, mîngîindu-l, a zis: „Nu se vor duce părinţii aceştia în ţara lor pînă nu se vor întoarce mai întîi la noi”. Atunci Grigorie, plecîndu-se patriarhului, a îndrăznit să-l întrebe: „De unde sînt aceşti mari bărbaţi?”
Patriarhul a răspuns: „Din cetatea Romei sînt”. Şi întorcîndu-se cuvioşii părinţi de la Sion, ava Marcu a luat pe Grigorie de mînă şi l-a plecat la picioarele sfîntului patriarh, zicînd: „Părinte sfinte, şi acesta este din turma lui Hristos şi are a primi cîrma Bisericii. El cu vîsla cuvîntului o va îndrepta pe ea bine, iar tu, părinte, îngrijeşte de dînsul ca să-şi păzească podoaba sufletului său luminată şi curată de gîndurile tinereţilor”.
Patriarhul a zis: „Dumnezeu, Care l-a ales din pîntecele maicii lui şi cu frica Sa l-a îngrădit, Acela pînă la sfîrşit o să-l păzească!” Apoi, ridicînd pe tînăr, l-a văzut plîngînd şi i-a zis: „Fiule, dacă îţi este plăcut, rămîi cu noi şi Domnul nostru Iisus Hristos va rîndui ţie toate spre folos; iar de voieşti a te duce împreună cu fraţii, apoi să mergi cu pace”. Iar Grigorie a răspuns: „Nu, preasfinte părinte, nu voiesc a mă mai duce de aici; însă mă rog ca să mă învrednicească Dumnezeu să mă văd iar în viaţa aceasta cu aceşti sfinţi părinţi”. Iar monahii aceia, cerînd de la patriarh binecuvîntare şi rugăciune pentru cale, au ieşit din Sfînta Cetate, însă fericitul Grigorie a rămas în Ierusalim, lîngă patriarhul Macarie.
Ava Marcu, cu Serapion şi cu Leontie, mergînd la Roma, au trecut pe lîngă cetatea Acragandiei şi, intrînd într-însa au venit la episcopul Romei, Patamion, odihnindu-se în episcopia lui, căci sosise praznicul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Iar ei, după praznic, vrînd să plece şi cerînd de la episcop binecuvîntarea de cale, iată au venit din sat părinţii lui Grigorie, Hariton şi Teodotia vrînd să facă pomenire fiului lor, Grigorie, în ziua întîia a lunii iulie, căci în acea zi ieşise Grigorie de acolo şi plîngea Teodotia cu amar pentru fiul său, încît nu putea nimeni să o mîngîie. Şi a întrebat ava Marcu pe episcop, zicînd: „Pentru ce plîng aceşti oameni, părinte?”
Episcopul, oftînd din adîncul inimii, a plîns şi a zis: „Aceşti oameni au avut un fiu pe care eu l-am primit din Sfîntul Botez şi fiind de opt ani au adus la mine copilul. Iar eu am poruncit să-l înveţe carte şi atît, dar i-a dat Dumnezeu, încît a învăţat în doi ani a citi desăvîrşit, a cînta şi a scrie. Iar în al doisprezecelea an l-au dat părinţii săi lui Dumnezeu în mîinile mele cele păcătoase şi l-am sfinţit pe el cleric şi l-am încredinţat arhidiaconului meu, ca să-l povăţuiască pe calea poruncilor Domnului.
Şi atît de iscusit s-a arătat copilul în Sfînta Scriptură încît nu se mai poate astăzi afla unul ca dînsul în toată Sicilia, dar nu ştim ce s-a făcut şi unde s-a depărtat căci, deodată, s-a făcut nevăzut şi mult l-am căutat prin toată insula aceasta, prin cetăţi şi prin oraşe, prin munţi şi prin peşteri şi prin pustii şi nu l-am putut afla; ori l-a omorît cineva şi l-a ascuns în pămînt sau că l-a furat şi l-a dus în ţară străină, nimic nu ştim. Şi acum ne este jale de dînsul pînă la moarte şi părinţii lui au început a face pomenire pentru dînsul în ziua în care a pierit”.
Ava Marcu, căutînd la faţa lui Hariton, a cunoscut că este tatăl lui Grigorie căci semăna foarte mult cu Grigorie, întru toate. Deci a zis ava Marcu către părinţii lui Grigorie: „Pentru ce plîngeţi aşa de mult pentru fiul vostru, de care mai vîrtos se cuvine a vă bucura şi a mulţumi lui Dumnezeu, Care rînduieşte toate spre folos?” După aceasta a zis către episcop: „Porunceşte să vină aici arhidiaconul tău”. Şi îndată a poruncit episcopul să-l cheme. Venind arhidiaconul, a zis către dînsul părintele Marcu: „Spune tu, omule, unde s-a dus copilul şi pentru ce nu descoperi stăpînului tău episcopul măririle lui Dumnezeu cele despre copil?”
Arhidiaconul, spăimîntîndu-se de aceste cuvinte, s-a plecat înaintea bătrînului, cerînd iertare, apoi a început a spune: „Eu, dormind noaptea pe patul meu şi copilul odihnindu-se în aceeaşi casă aproape, l-a strigat pe el un glas străin, zicînd: „Grigorie!” Iar el, sculîndu-se, a venit aproape de mine. „De ce m-ai chemat, stăpîne?” Iar eu i-am răspuns: „Nu te-am chemat eu, fiule!” Şi iarăşi s-a auzit acel glas a doua oară, zicînd: „Grigorie!” El iarăşi stînd înaintea mea, a zis: „Iată-mă! De ce m-ai chemat?” Dar eu am cunoscut că acea chemare nu era omenească, ci a lui Dumnezeu şi i-am zis: „Fiule, de te va mai chema iarăşi glasul acela, să-i răspunzi: „Iată-mă, Doamne! Ce porunceşti robului Tău?”
Şi mergînd el la patul său, a auzit un glas, zicînd: „Grigorie, auzită este rugăciunea ta! Deci să mergi la malul mării şi vei afla pe cei ce te vor lua pe tine!” Acest glas şi eu l-am auzit, dar n-am înţeles ceea ce zicea şi iarăşi am adormit. Iar a doua zi, sculîndu-mă n-am mai aflat pe Grigorie. Şi de atunci pînă acum nu ştiu unde se află. Eu n-am îndrăznit să spun nimănui glasul cel auzit, că m-am temut ca nu cumva să zică cineva că spun minciuni şi, necrezînd cuvintele mele, vor începe să zică că eu l-am omorît sau l-am vîndut în ţară străină”.
Acestea auzindu-le episcopul şi părinţii lui Grigorie, s-au mîngîiat şi au preamărit pe Dumnezeu. Iar fericitul Marcu a zis: „Iată că, precum citim în cartea Împăraţilor despre Samuel, aşa şi în zilele noastre s-a făcut cu Grigorie. Căci precum pe copilul Samuel, dormind în biserică, l-a strigat îngerul Domnului, zicînd: Samuele! Samuele! – şi aceasta s-a făcut de trei ori -, tot de aceeaşi chemare s-a învrednicit şi fericitul copil Grigorie şi, cu adevărat, asemenea va fi cu proorocul Samuel. Acum ascultaţi şi de la mine, ce voi spune despre fiul vostru.
Fiind noi în Roma am mers împreună cu aceşti fraţi la rugăciune în biserica Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel şi, sosind noaptea, am rămas la un monah. În acea noapte mi s-au arătat în vedenie doi bărbaţi preastrăluciţi, asemenea Sfinţilor Apostoli şi mi-au zis: „Scoală degrabă cu amîndoi monahii şi şezînd în corabie, mergeţi în cetatea Cartagina şi acolo veţi afla un copil străin cu numele de Grigorie din Sicilia care a venit acolo de la biserica Acragandiei. Deci, luaţi-l şi duceţi-l în Sfînta Cetate a Ierusalimului, la patriarhul Macarie, căruia i-am spus despre copilul acesta şi i-am poruncit să-l primească, căci odihneşte Duhul nostru peste dînsul, precum al lui Ilie peste Elisei”.
Acestea zicînd cei ce se arătaseră, s-au făcut nevăzuţi. Apoi eu, deşteptîndu-mă, am mers cu aceşti fraţi ai mei către liman şi, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, aflînd o corabie, am intrat într-însa şi, plutind, am ajuns degrabă în cetatea Cartagina. Acolo, ieşind din corabie, am intrat în biserica Sfîntului Mucenic Iulian şi am aflat pe Grigorie în biserică citind pe cărţi. Şi, luîndu-l, ne-am dus în Ierusalim şi l-am dat patriarhului”.
Acestea auzindu-le toţi, se minunau tare şi lăudau pe Dumnezeu. Iar Hariton şi Teodotia au căzut la pămînt ca nişte morţi şi, ridicîndu-i fericitul Marcu, a zis: „Daţi slavă lui Dumnezeu, Celui ce a descoperit vouă pe fiul vostru că este între cei vii şi vieţuieşte în fapte bune”. Deci Hariton, lepădînd împreună cu soţia sa mîhnirea şi fericitul episcop împreună cu toţi ai săi, dădeau slavă lui Dumnezeu şi mulţumeau lui ava Marcu pentru vestea adusă despre Grigorie. După aceea au fost fără supărare. Iar fericitul Grigorie vieţuia în Ierusalim lîngă prea sfinţitul patriarh Macarie, care l-a hirotonisit diacon.
Petrecînd acolo cîtăva vreme, a rugat pe patriarh să-l lase să se ducă în muntele Eleonului să cerceteze pe părinţii care petreceau acolo. Şi lăsîndu-l patriarhul, a zăbovit acolo Grigorie un an, cercetînd pe nevoitorii cei buni şi primind de la dînşii mult folos. Apoi a vrut să meargă în pustie şi şi-a mărturisit sfinţilor părinţi gîndul, cerînd de la dînşii binecuvîntarea. Iar ei, făcînd rugăciune pentru dînsul, l-au slobozit, zicînd: „Să mergi, fiule, cu pace; credinţa şi dragostea pe care o ai pentru Hristos te va mîntui pe tine”.
El, pogorîndu-se din muntele Eleonului, s-a sălăşluit înăuntrul pustiei şi după trei zile prin purtarea lui Dumnezeu de grijă, a aflat un monah rugîndu-se în al şaselea ceas din zi. Acela cunoscînd cu duhul că tînărul Grigorie caută să se mîntuiască, l-a chemat la sine şi a zis către dînsul: „Unde mergi, fiule?” Iar el a răspuns: „Unde mă va duce Hristos în această pustie”. Iar monahul a zis: „Să mergi împreună cu mine, fiule!” Deci, mergînd ei douăzeci de zile, au venit la un loc unde monahul acela a arătat lui Grigorie o chilie departe şi doi smochini lîngă dînsa. Apoi a zis: „În acea chilie petrece un părinte mare. Deci, de voieşti, fiule, să te mîntuieşti, mergi la dînsul, iar eu voi merge în altă parte”.
Plecîndu-se unul altuia, s-au despărţit. Grigorie, apropiindu-se de chilia marelui stareţ, a auzit cîntînd ca o mulţime de popor; şi mergînd mai aproape a auzit numai trei voci cîntînd. Iar cînd s-a apropiat de uşă a auzit numai pe unul singur, stareţul, cîntînd şi săvîrşind al nouălea ceas şi n-a îndrăznit să bată la uşă, fiind înspăimîntat. Iar acel sfînt părinte, după sfîrşitul pravilei sale, privind spre uşă, a văzut pe tînăr stînd şi îndată l-a cunoscut cu duhul cine este. Deci a strigat, zicînd: „Fiule, Grigorie, intră aici!” Iar Grigorie şi mai tare s-a spăimîntat, auzind că îl strigă pe nume.
Intrînd în chilie, a văzut pe bătrînul singur, iar mai mult n-a văzut pe nimeni şi se mira că în chilie numai bătrînul singur era, iar graiul de popor pe care l-a auzit cîntînd, a cunoscut că erau sfînţii îngeri, care cîntau împreună cu dînsul. Apoi a căzut la picioarele bătrînului cu lacrimi, zicînd: „Miluieşte-mă, părinte, şi te roagă pentru mine păcătosul, ca să-mi mîntuiască Dumnezeu sufletul!” Iar bătrînul a zis: „Dumnezeu te va milui pe tine, fiule, şi îţi va da răsplătire pentru osteneala ta!”
Grigorie a petrecut la sfîntul bătrîn patru ani şi a învăţat de la dînsul multă înţelepciune duhovnicească. El a cunoscut de la dînsul taine şi descoperiri ale dumnezeieştii Scripturi şi s-a făcut filosof iscusit şi ritor binegrăitor. Apoi, văzîndu-l bătrînul desăvîrşit în înţelegere şi în fapte bune şi mai înainte cunoscînd că are să fie mare luminător al lumii, n-a vrut să-l ţină mai mult în pustie, ci i-a poruncit să iasă de acolo pentru ajutorul Bisericii care avea război. După aceea i-a proorocit că are să vină asupra lui o mare năpastă de la nişte oameni zavistnici şi l-a învăţat să fie răbdător şi fără de răutate. Apoi, făcînd pentru dînsul rugăciune şi dîndu-i binecuvîntare, l-a slobozit cu pace.
Fericitul Grigorie, ieşind de la bătrînul acela, s-a întors iarăşi la Ierusalim şi l-a primit patriarhul Macarie cu bucurie. Apoi, mai petrecînd în Ierusalim un an, s-a dus în Antiohia de aici în Constantinopol, unde petrecea în mînăstirea Sfinţilor Mucenici Serghie şi Vach. Acolo, văzînd egumenul nevoinţa lui că toată săptămîna nu gusta hrană şi neîncetat se sîrguia cu citirea şi scrierea cărţilor, a vestit despre dînsul pe patriarhul Eutihie, zicînd: „A venit în mînăstirea mea un diacon străin frumos cu chipul şi cu viaţa şi ales întru toate nevoinţele călugăreşti, fără de lenevie şi foarte iscusit în dumnezeiasca Scriptură, încît mi se pare că în vremea de acum nu se mai află altul ca dînsul în toată cetatea aceasta”.
Patriarhul, auzind aceasta, s-a bucurat şi, chemîndu-l la sine, cu cinste a vorbit împreună cu dînsul. Şi văzînd înţelepciunea lui cea mare a mulţumit lui Dumnezeu că le-a trimis un om ca acela în vremea viforului şi a învăluirii celei mari care era în Biserică din partea ereticilor. Iar după aceasta, peste puţină vreme s-a făcut în Constantinopol Sinodul al cincilea, la care a venit toată lumea, în vremea împărăţiei binecredinciosului împărat Iustinian.
La acest Sinod s-a arătat Sfîntul Grigorie mare apărător şi sprijinitor al bunei credinţe şi a astupat gurile ereticilor, încît nu le era cu putinţă a răspunde împotriva cuvintelor pe care le grăia Grigorie din sfintele cărţi. De aceea toţi Sfinţii Părinţi se mirau de înţelepciunea lui şi de darul Sfîntului Duh, care era în Grigorie. Şi mulţi din cei ce-l ascultau, întrebau: „De unde este omul acesta care răspunde ca un înger şi întocmai ca unul din Sfinţii Părinţi cei de demult?” Apoi s-a bucurat pentru dînsul şi binecredinciosul împărat Iustinian şi toţi boierii; şi l-au sărutat toţi Sfinţii Părinţi care se adunaseră la al cincilea Sinod şi cu multe laude l-au fericit.
Din acea vreme îl cinstea împăratul foarte mult şi pretutindeni se dusese vestea despre dînsul. Iar Grigorie, văzîndu-se pe sine cinstit de toţi şi lăudat, nu a vrut să mai petreacă în Constantinopol. Ci, fugind de slava omenească, s-a dus la Roma şi, închinîndu-se mormîntului Sfinţilor Apostoli şi altor sfinte locuri, s-a sălăşluit în mînăstirea Sfîntului Sava şi petrecea acolo în linişte.
În acea vreme s-a mutat către Domnul Teodor, episcopul Acragandiei, care fusese după fericitul Patamion, şi era mare neunire şi zarvă în poporul cetăţii. Pentru că unii voiau să aleagă la episcopie pe Savin, preotul; alţii pe Crescent, iar alţii pe Evplu, care era atunci arhidiacon; iar alţii lăsaseră lucrul în voia Domnului, zicînd: „Pe care îl va voi Dumnezeu, acela să ne fie episcop”. Pentru această pricină toţi cei mai bătrîni ai bisericii, boierii şi cetăţenii cetăţii, adunîndu-se, au venit la Roma la patriarh. Acolo era între dînşii şi Hariton, tătăl lui Grigorie. Şi au stat înaintea patriarhului cele trei partide: unii ţineau cu Savin, alţii cu Crescent, iar alţii cu Evplu şi cu Hariton.
Deci unii cereau patriarhului pe unul, iar alţii pe altul. Dar arhidiaconul Evplu cu Hariton şi cu ceilalţi ai lor ziceau către patriarh: „Pe care îl va descoperi Dumnezeu sfinţiei tale, pe acela să-l pui nouă episcop”. Iar patriarhul Romei, văzînd între ei neînţelegere, le-a poruncit să iasă afară de la faţa sa. Şi, avînd grijă de aceasta, i s-au arătat lui noaptea în vedenie doi bărbaţi cinstiţi, în chipul apostolilor şi au zis:
„Pentru ce te mîhneşti de neunirea poporului Acragandiei, căci cei aduşi de dînşii nu sînt vrednici de dragostea episcopiei. Dar este în cetatea aceasta un om străin cu numele Grigorie, care mai înainte locuia în mînăstirea Sfîntului Sava, iar acum, auzind de venirea cetăţenilor Acragandiei, a fugit din mînăstirea aceea şi s-a ascuns la mînăstirea Sfîntului Mercurie. Deci pe acela cheamă-l şi-l pune episcop Acragandiei pentru că se odihneşte peste omul acela Duhul lui Dumnezeu”. Şi aceasta zicîndu-i, s-au făcut nevăzuţi.
Deşteptîndu-se patriarhul din vedenie, a chemat la sine pe cei mai mari ai Bisericii şi pe ava Marcu, care din întîmplare venise atunci din mînăstirea sa în cetate şi le-a spus lor vedenia sa. Apoi îndată a trimis doi episcopi şi cu alţi clerici ca să caute pe Grigorie şi să-l aducă cu cinste. Iar ei mergînd în mînăstirea Sfîntului Sava întrebau: „Unde este străinul acela, care a găzduit aici?” Iar călugării i-au răspuns, zicînd: „Mai înainte cu două zile s-a dus de aici în mînăstirea Sfîntului Mercurie”. Atunci ei s-au dus şi acolo. Iar Sfîntul Grigorie, vrînd să iasă din acea mînăstire, a văzut de departe pe acei episcopi venind şi i-a cunoscut pe dînşii, căci şi mai înainte îi văzuse la sinod, la Constantinopol. Deci, cunoscînd cu duhul că după dînsul vin, a fugit şi s-a ascuns în livadă în mijlocul pomilor.
Episcopii, intrînd în mînăstire, întrebau de Grigorie, iar călugării ziceau: „Era aici un străin, dar nu ştim unde s-a dus”. Iar episcopii l-au ameninţat pe egumen, zicînd: „De nu vei pune îndată înaintea noastră pe străinul acela, apoi de mare pedeapsă te faci vinovat!” Egumenul îi ruga pe dînşii să-l aştepte puţin ca să-l caute. Şi, căutîndu-l cu sîrguinţă, l-a aflat pe Grigorie în livadă ascuns în buruieni. Apoi l-a apucat pe el cu mînie şi-l mustra, zicînd: „De unde ai venit aici, omule, şi care sînt păcatele tale şi ce-ai făcut de te caută pe tine atîţia bărbaţi cinstiţi? Ai adus mare nevoie asupra mînăstirii noastre! Mergi dar de răspunde pentru greşalele tale!”
Iar fericitul Grigorie n-a răspuns lui nici un cuvînt ci, fiind dus, mergea tăcînd. Stînd înaintea episcopilor, îndată l-au cunoscut pe dînsul, pentru că-l văzuseră la sinod, cum a fost lăudat de toţi părinţii şi cinstit de împărat.
Deci, sculîndu-se, s-au aplecat înaintea lui şi cu dragoste l-au îmbrăţişat. Iar el a căzut la picioarele lor, zicînd: „Iertaţi-mă, sfinţilor părinţi, că sînt păcătos! Pentru ce mă căutaţi pe mine smeritul?” Iar ei, ridicîndu-l de la pămînt, l-au sărutat şi i-au zis: „Prea sfinţitul părinte patriarh te cheamă la sine”. Egumenul s-a mirat şi s-a spăimîntat, văzînd pe Grigorie aşa cinstit de episcopi, el care îl însoţea şi îl socotea ca pe un făcător de rele. Deci luînd episcopii pe Grigorie, l-au dus la patriarh cu cinste.
Intrînd Grigorie la patriarh şi, plecîndu-se pînă la pămînt, acesta a zis: „Bine ai venit la noi, fiule Grigorie! Bine este cuvîntat Dumnezeu, Care te-a arătat pe tine nouă!” Apoi, sculîndu-se, l-a sărutat cu sărutare sfîntă şi a zis: „Fiule Grigorie, Domnul nostru Iisus Hristos te cheamă pe tine la episcopia Bisericii Sale, care este în Acragandia, ca prin tine să se mîntuiască poporul acela!” Iar el a răspuns: „Iartă-mă, stăpîne, că nu sînt vrednic de o treaptă ca aceasta!” Atunci patriarhul a zis: „Nu fii neascultător, fiule, ci teme-te de Dumnezeu şi-ţi adu aminte că mulţi prin neascultare au mîniat pe Cel Preaînalt”. Iar Grigorie a răspuns: „Dă puţină vreme robului tău, prea sfinţite părinte, ca să mă socotesc şi apoi voi răspunde despre aceasta prea sfinţiei tale”. Iar patriarhul l-a încredinţat pînă la o vreme lui ava Marcu.
Văzînd părintele Grigorie pe părintele Marcu, s-a bucurat şi a căzut la picioarele lui cu lacrimi, zicînd: „Mulţumesc lui Dumnezeu că m-a învrednicit a te mai vedea într-această viaţă, pe tine părintele meu cel iubit”. Apoi a mers la gazdă ava Marcu împreună cu dînsul şi toată noaptea aceea au petrecut-o fără somn, zăbovind în vorbe duhovniceşti. Iar Grigorie voia să fugă în Spania, mai ales că s-a înştiinţat că tatăl său Hariton a venit acolo în Roma. Dar l-a oprit ava Marcu, zicînd: „Fiule, nu mînia pe Dumnezeu şi, în loc de binecuvîntarea Lui, să-ţi aduci blestem!” Iar el de atunci a tăcut.
După aceasta, chemînd patriarhul pe acragandieni, i-a întrebat: „Aţi ales în unire pe cineva din voi la episcopia cetăţii voastre?” Iar ei tăceau. Atunci arhidiaconul Evplu, împreună cu Hariton au zis: „Noi, stăpîne, nu avem ce răspunde la aceasta, pentru că nădejdea noastră am pus-o în Domnul şi în sfintele tale rugăciuni; şi pe care ţi-l va descoperi Dumnezeu, pe acela să-l dai nouă episcop şi noi îl vom primi cu dragoste”.
Luînd seama patriarhul la Hariton, l-a cunoscut după asemănarea feţei cum că este tatăl lui Grigorie. Apoi a zis: „Să mergem în biserică şi să ne rugăm lui Dumnezeu, ca să ne arate pe cine ştie El că este vrednic a fi episcop”. Deci, cînd săvîrşea patriarhul rugăciunile împreună cu episcopii şi cu tot clerul în biserica Sfinţilor şi marilor Apostoli Petru şi Pavel, era acolo împreună cu dînşii şi fericitul Grigorie. Atunci s-a arătat în altar un porumbel zburînd deasupra Sfintei Mese şi a şezut pe capul Sfîntului Grigorie, încît toţi s-au spăimîntat de acea minune preaslăvită. Iar patriarhul a zis: „Iată ne-a arătat Dumnezeu pe care l-a ales vrednic de treapta episcopiei!”
Deci, l-a sfinţit pe el episcop al bisericii Acragandiei şi toţi cetăţenii s-au bucurat de dînsul şi l-au iubit ca pe un ales de Dumnezeu. Atunci a cunoscut Hariton că Grigorie este fiul său şi înălţa mulţumire lui Dumnezeu că l-a învrednicit a vedea pe fiul său viu şi într-o dregătorie aşa de înaltă. Apoi, nu după multe zile, oamenii trimişi din Acragandia, luînd binecuvîntarea de la patriarh, s-au întors împreună cu episcopul lor cel nou. Mergînd pe lîngă cetatea Panormiei, i-a întîmpinat episcopul cetăţii aceleia cu clerul şi cu tot poporul, primindu-i pe ei cu dragoste; căci auziseră de viaţa cea îmbunătăţită a lui Grigorie, pe care l-a rugat să intre în biserică şi să dea binecuvîntarea poporului.
Intrînd Sfîntul Grigorie în biserica Domnului, a alergat către dînsul un monah lepros şi striga, zicînd: „Miluieşte-mă pe mine, robule al lui Hristos, şi te roagă lui Dumnezeu ca să mă uşureze de această boală de lepră!” Iar sfîntul a zis către dînsul: „În numele Domnului, fii sănătos de boala ta!” Şi îndată s-a tămăduit monahul şi s-a curăţit de lepră, făcîndu-se trupul lui ca de copil curat şi toţi lăudau pe Dumnezeu, zicînd: „Bine este cuvîntat Dumnezeu, Cel ce face minuni prin plăcutul Său!”
Ieşind din Panormia, s-a apropiat de Acragandia şi l-a întîmpinat egumenul mînăstirii Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, care era înaintea cetăţii. Iar cînd a intrat Sfîntul Grigorie în mînăstirea aceea, a căzut înaintea picioarelui lui un monah surd şi mut; dar egumenul îl dădea în lături de la picioarele Sfîntului Grigorie. Însă Sfîntul a zis către egumen: „Lasă-l, frate, să ne spună de ce are nevoie!” Iar egumenul a zis: „Este nebun, stăpîne, şi nici nu grăieşte şi nici nu aude”.
Sfîntul, oftînd şi ridicîndu-şi mîinile spre cer, s-a rugat. Apoi, ridicînd pe monah de la pămînt, a zis: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce a poruncit duhului celui surd şi mut să iasă din zidirea Sa, grăieşte, frate, şi auzi şi laudă pe Dumnezeu, Cel ce te-a făcut pe tine!” Iar monahul îndată a grăit şi a auzit şi a început a striga: „Mari sînt lucrurile Tale, Doamne, Care le-ai făcut prin dreptul acesta!” Şi a întrebat fericitul pe monah: „Cîţi ani sînt de cînd n-ai auzit şi grăit?”
Iar călugărul cel tămăduit a răspuns: „Nu-mi aduc aminte, stăpîne, să fi grăit cîndva sau să fi auzit”. Egumenul a zis: „Douăzeci de ani sînt, stăpîne, de cînd l-am călugărit; pe atunci fiind de opt ani, şi pînă astăzi a fost mut şi surd, iar acum s-a vindecat cu rugăciunile tale”. Şi i-a cuprins frica pe toţi de ceea ce se făcuse şi mulţumeau lui Dumnezeu că le-a dat episcop ca acesta, făcător de minuni. Apoi Sfîntul Grigorie s-a odihnit pînă a doua zi în acea mînăstire.
A doua zi a purces către cetate. Şi auzind poporul că vine episcop nou, se întrebau unul pe altul: „Cine este episcop? Savin, Crescent sau Evplu?” Înştiinţîndu-se că nici unul dintre aceia nu s-a învrednicit de episcopie, ci un bărbat străin cu numele Grigorie, s-au mirat. Apoi, auzind că este făcător de minuni şi că a vindecat pe un călugăr surd şi mut, s-au înfricoşat. Deci, a ieşit toată mulţimea poporului întru întîmpinarea lui şi el îi binecuvînta, punîndu-şi peste toţi mîinile sale.
Atunci a ieşit în întîmpinare şi Teodotia, maica lui, împreună cu bărbatul, neştiind că episcopul este fiul ei. Văzîndu-l pe el, l-a cunoscut şi a zis: „Iată cu adevărat fiul meu este acesta care era pierdut şi s-a aflat”. Iar Sfîntul Grigorie, văzînd pe maica sa, a zis: „Bucură-te, doamnă Teodotia, maica mea!” Iar ea, umplîndu-se de nespusă bucurie, a zis: „Bine este cuvîntat Dumnezeul Cel ce te-a ales pe tine, ca să paşti pe poporul Său şi pe mine m-a învrednicit a te vedea, dulcele meu fiu!” După aceasta a intrat în biserică cu cîntări, împreună cu tot poporul. Şi cînd săvîrşea Sfîntul Grigorie dumnezeiasca Liturghie, au văzut oarecare din cei vrednici darul Sfîntului Duh, coborîndu-se peste dînsul în chip de porumbel şi umbrindu-l pe dînsul, precum s-a făcut şi cînd l-a hirotonisit arhiereu. Atunci au fost aduşi în biserică mulţime de bolnavi, peste care punîndu-şi mîinile Sfîntul Grigorie le-a dat sănătate, încît se minunau toţi şi ziceau: „Cu adevărat acesta este asemenea Sfîntului Grigorie, făcătorul de minuni al Neocezareii” Deci s-a făcut mare bucurie în cetate.
Sfîntul Grigorie, începînd a paşte Biserica lui Dumnezeu, avea mare purtare de grijă pentru săraci, iar pe cei bolnavi îi tămăduia şi izgonea duhurile cele viclene. Iar tatăl său Hariton, nu se îndepărta de la biserică ziua şi noaptea, slujind lui Dumnezeu în post şi în rugăciune. Asemenea şi maica sa Teodotia, lepădînd toată grija vieţii, lua aminte la mîntuirea sa şi slujea bolnavilor; iar pe cei ce sufereau în sărăcie, pe aceia cu mîinile sale îi hrănea şi-i învăţa. Astfel, Sfîntul Grigorie împreună cu părinţii săi înfrumuseţau Biserica lui Hristos, făcîndu-se pildă tuturor prin viaţa cea plină de fapte bune.
După cîteva zile a ieşit fericitul să vadă cetatea şi să cerceteze pe cei bolnavi şi pe cei săraci. Şi cîţi din cetăţeni aveau bolnavii lor, îi puneau pe cale, pe unde avea să treacă bunul doctor, Sfîntul Grigorie, şi tot felul de boli luau vindecare numai prin atingerea mîinilor lui. Atunci preotul Savin avea o fiică slăbănoagă, care zăcea pe pat, neavînd deloc tărie trupească, încît nici nu putea să se mişte, ci alţii o întorceau.
Auzind maica ei că episcopul are să treacă pe la casa lor, a scos pe fiica sa afară din ogradă şi a adus-o pe cale. Apropiindu-se Sfîntul Grigorie, femeia a căzut la picioarele fericitului, plîngînd şi zicînd: „Miluieşte-mă, robule al lui Dumnezeu, şi te milostiveşte spre fiica mea că este slăbănoagă!” Sfîntul a întrebat-o: „A cui soţie eşti?” Şi ieşind preotul Savin şi închinîndu-se, a zis: „Roaba ta este, stăpînul meu, şi soţia mea”. Iar sfîntul l-a întrebat, zicînd: „De cînd boleşte fiica voastră?”
Ei au răspuns: „Sînt nouă ani, stăpîne, de cînd este slăbănoagă”. Iar Sfîntul, făcînd rugăciune, a însemnat pe copilă cu semnul Sfintei Cruci şi a zis: „În numele lui Iisus Hristos, scoală, fecioară şi stai pe picioarele tale!” Îndată fecioara s-a sculat şi a dat mulţumire doctorului său. Iar poporul care era în urma lui s-a înspăimîntat de acele minuni preaslăvite ce se făceau de dînsul.
După cîţiva ani, diavolul, care urăşte binele, a ridicat război asupra Sfîntului, vrînd să-l izgonească de pe scaun prin acel preot, Savin, pe a cărui fiică o tămăduise, şi prin Crescent, pentru că amîndoi erau preoţi în acea cetate şi fiecare ar fi dorit să fie episcop. Aceştia aveau mînie între ei; dar în zilele acelea s-au întovărăşit şi s-au răsculat cu vrajbă împotriva Sfîntului Grigorie, întărîtaţi fiind de zavistia diavolului.
Apoi ziceau între dînşii: „Pînă cînd ne vom supune acestui vrăjitor, care cu vrăjile sale făcînd minuni, face pe oamenii cei proşti a se minuna? Au doar nu ştim că, fugind de aici, a petrecut la un vrăjitor oarecare şi a învăţat de la dînsul acel meşteşug al vrăjitoriei? Şi acum, venind, amăgeşte poporul, crezîndu-se a fi omul lui Dumnezeu, pe cînd el este al diavolului; căci nici nu mănîncă nici nu bea, precum face şi diavolul”.
Nişte hule şi minciuni ca acestea grăiau din zavistie asupra dreptului. Şi ademenind către sfatul lor cel rău şi un număr oarecare de clerici şi de cetăţeni, s-au jurat unul către altul ca să nu se odihnească pînă cînd nu vor izgoni din cetate pe Sfîntul Grigorie; iar în locul lui să pună pe un oarecare Eleusie ereticul care era căzut din treapta de preot şi blestemat de Sinodul cel din Laodiceea. Acest eretic venise pe ascuns în Acragandia şi locuia la un cetăţean anume Teodor, neştiind despre dînsul Sfîntul Grigorie. Pe acest Eleusie îl întîlnise mai înainte Sfîntul Grigorie în răsărit şi disputase împreună cu dînsul despre întruparea lui Hristos şi-l biruise.
Acesta, după o ascundere de trei luni în cetatea Acragandiei, a ridicat spre zavistie şi spre mînie pe aceşti preoţi, precum şi un număr oarecare de oameni înrăutăţiţi, împotriva Sfîntului Grigorie. Şi sfătuindu-se vrăjmaşii, au îndemnat o femeie tînără şi frumoasă la faţă cu obiceiuri ruşinoase, anume Evdochia, ca să zică în faţa episcopului şi înaintea poporului cum că a păcătuit cu dînsa. Ea la început nu voia să facă aceasta, zicînd: „Nu mă vor crede cetăţenii, pentru că toţi îl au ca pe îngerul lui Dumnezeu şi mă tem a grăi unele ca acestea asupra lui, ca să nu mă ucidă poporul cu pietre”.
Iar ei au făgăduit că o vor păzi fără de vătămare şi cu mulţime de aur au silit-o să se unească la sfatul lor cel viclean. Deci căutau vreme cu prilej cînd să aducă asupra lui năpasta şi ura. Iar într-o noapte, fiind Sfîntul Grigorie în biserică la cîntarea cea de la miezul nopţii, Savin şi cu Crescent, luînd pe Evdochia cea desfrînată, au adus-o în taină la casa episcopului, unde au găsit străjerul păzind uşile şi, dîndu-i mult aur, l-au sfătuit să tacă. Iar pe femeie au dus-o în camera Sfîntului, închizînd-o acolo, şi au ieşit.
Episcopul nu ştia nimic şi, întîrziind în biserică pînă la sfîrşitul Utreniei, s-a făcut ziuă. Cînd a ieşit din biserică, îl urma poporul care fusese acolo, pentru că aşa aveau obiceiul de petreceau în toate zilele pe episcopul lor de la biserică pînă la casa lui. Ajungînd la uşa casei sale, se întorcea şi îi învăţa pe ei; apoi, dîndu-le binecuvîntare, se duceau pe la casele lor. Acolo se afla Savin împreună cu Crescent şi cu ceilalţi care erau de un cuget cu dînşii.
Aceştia, alergînd în camera lui, au scos pe femeie înaintea episcopului şi înaintea a tot poporul ce venise şi au strigat: „Vedeţi, oamenilor, ce face episcopul nostru? Oare aşa se cade lui a face? Noi îl avem ca pe un sfînt, şi acum iată-l desfrînat! Deci nu mai este vrednic de scaunul episcopal”. Aceasta văzînd poporul s-a înspăimîntat şi au rămas toţi ca nişte pietre fără glas, neştiind ce să răspundă. Apoi s-a mirat şi Sfîntul Grigorie de această năpastă neaşteptată, dar tăcea. Iar poporul a întrebat pe femeie, zicînd: „A păcătuit cu tine episcopul?”
Iar ea a răspuns înaintea tuturor, zicînd: „Adevărat, a păcătuit cu mine în această noapte!” Iar arhidiaconul şi alţii din cei de casă o întrebau: „În ce ceas de noapte a fost cu tine?” Iar ea a răspuns că după pavecerniţă (slujba de seară) a fost cu dînsa; pentru că aşa era învăţată să zică de începătorii răutăţii. Atunci cei ai casei au strigat: „Viu este Dumnezeu că nedrept grăieşte această femeie mincinoasă”. Iar viclenii ziceau: „Voi sînteţi ai lui şi nu sînteţi vrednici de crezut pentru că acoperiţi faptele cele rele ale stăpînului vostru”. Iar un diacon cu numele Filadelf a zis: Mute să fie buzele cele viclene, care grăiesc fărădelege asupra dreptului cu mîndrie şi defăimare!
Crescent, auzind aceste vorbe, a alergat şi a lovit peste obraz pe Filadelf. Şi mulţi s-au înspăimîntat şi au crezut minciuna, văzînd pe femeia scoasă din camera lui şi zicîndu-i în faţă cum că a păcătuit cu dînsa. Iar alţii nu credeau. Însă a biruit partea celor vicleni şi, apucîndu-l pe episcop, l-au scos afară din casa lui şi l-au dus în temniţa în care odinioară pentru Hristos, a stat sfinţitul Mucenic Grigorie, episcopul Liviei.
Acolo au închis şi pe Sfîntul Grigorie, punîndu-i picioarele în butuci (legături) şi punînd oaste de strajă. Apoi îndată au trimis scrisoare către exarhul patriarhului, care era în părţile acelea, vestindu-i cele ce s-au întîmplat şi rugîndu-l să vină în cetatea lor ca să judece pe Grigorie. Şi a străbătut vestea nu numai în cetatea Acragandiei, ci şi în toate cetăţile şi satele dimprejur şi în toată latura Siciliei, cum că Grigorie episcopul a fost prins cu o femeie.
Atunci s-au adunat la temniţă mulţime de credincioşi care aveau dragoste către Sfîntul şi care nu credeau clevetirea cea mincinoasă şi şedeau lîngă temniţă, plîngînd. Iar Sfîntul mulţumea lui Dumnezeu, Celui ce l-a învrednicit a pătimi, fiind nevinovat. La miezul nopţii, pe cînd se ruga, a strălucit o lumină mare în temniţă, căci îngerul Domnului, venind, a desfăcut din butuci picioarele lui şi, întărindu-l cu cuvinte de răbdare, s-a făcut nevăzut. Apoi s-au deschis singure uşile temniţei. Iar poporul, văzînd minunea ce se făcuse, a intrat înăuntru şi s-a închinat Sfîntului, zicînd: „Acum cunoaştem că Dumnezeu este cu tine şi că mincinoasă este clevetirea cea urzită asupra ta”. Şi voiau să meargă să ucidă pe Savin şi pe Crescent; dar i-a oprit Sfîntul şi i-a certat, ca să nu îndrăznească să ridice război şi să verse sînge, ci să aştepte judecata care se va face asupra lui.
Venind exarhul în cetate, a adunat tot soborul cetăţii şi, şezînd la judecată, a pus înainte pe Sfîntul Grigorie. Dar au stat şi potrivnicii împreună cu desfrînata, pe care a întrebat-o exarhul: „Oare, adevărate sînt cele grăite? A păcătuit episcopul cu tine?” Iar ea a zis: „Aşa, stăpîne, adevărat este că a păcătuit cu mine”. Zicînd acestea, îndată a căzut dracul asupra ei şi, aruncînd-o la pămînt, a început a o bate, încît se tăvălea ticăloasa şi striga înfricoşat, chinuită fiind de necuratul. Atunci i-a cuprins frica pe toţi şi ziceau: „Nevinovat este Grigorie de acel lucru rău; căci iată a căzut mînia lui Dumnezeu asupra celei ce a minţit asupra lui”. Iar clevetitorii nu se ruşinau a grăi: „Dar n-am zis noi că este vrăjitor şi fermecător, căci iată cu vrăjile sale a făcut pe femeie de se îndrăceşte?”
Auzind despre aceasta soţia lui Savin împreună cu fiica sa pe care o tămăduise Sfîntul Grigorie de slăbănogire, a alergat degrabă în sobor şi a început a striga cu mînie asupra bărbatului său, zicînd: „Ticălosule, şi cu totul înrăutăţitule! dar ai uitat facerea de bine a acestui sfînt bărbat care a vindecat pe fiica noastră şi acum aduci clevetire asupra acestui om nevinovat? Du-te din casa mea că de-acum nu mai vreau să trăiesc împreună cu tine”. Şi, căzînd la picioa-rele Sfîntului, a zis, plîngînd: „Miluieşte-ne pe noi, robule al lui Dumnezeu, şi nu pomeni răutatea pe care ţi-au făcut-o aceşti necuraţi!”
Atunci s-a făcut gîlceavă în popor. Unii strigau că este nevinovat, iar alţii credeau minciuna, zicînd că, cu vrăjitorii a adus pe drac asupra celei ce a păcătuit cu dînsul. Iar exarhul, avînd mîinile pline de bani, ajuta lui Savin şi lui Crescent. Însă, văzînd poporul tulburat, s-a temut şi, sculîndu-se la judecată, a ieşit, zicînd: „Se cuvine mai cu luare aminte a cerceta pricina aceasta”. Iar fericitul Grigorie s-a dus singur în temniţă şi, şezînd acolo ca un osîndit, aştepta să vadă ce sfîrşit va avea lucrul.
Exarhul, văzînd că nu poate să facă nimic Sfîntului Grigorie, a socotit ca să-l trimită la patriarhul de la Roma. Deci a poruncit să pregătească o corabie şi a făcut o scrisoare în care arăta vina lui Grigorie; apoi aştepta noaptea pentru ca în taină să-l trimită pe Grigorie. După aceea au scris şi clevetitorii către patriarh precum le-a plăcut. Deci, venind noaptea şi poporul împrăştiindu-se exarhul cu Savin şi cu Crescent, luînd pe Sfîntul Grigorie l-au trimis la corabie. Şi mergînd în urmă-i părinţii lui şi cei de casă ai lui plîngînd şi tînguindu-se pentru dînsul, el îi mîngîia şi-i sfătuia să nu mai plîngă, încredinţîndu-i că iarăşi îl vor vedea sănătos pe scaunul său.
Deci, punîndu-l potrivnicii în corabie, l-au încredinţat unui corăbier cu numele Procopie, căruia i-au dat şi scrisorile către patriah. Iar Evplu, arhidiaconul, împreună cu alţi diaconi, apropiindu-se de exarh l-au rugat ca să le dea voie să meargă şi ei împreună cu părintele şi învăţătorul lor. Dar el nici n-a vrut să-i asculte, ci numai pe un diacon dintre dînşii cu numele Platonic l-a lăsat a merge cu dînsul. Fiind pornită corabia, a început să plutească, iar cei de casă ai Sfîntului împreună cu părinţii lui, plîngînd mult pe mal, s-au întors la casele lor.
A doua zi s-a adunat în temniţă mulţime de popor împreună cu cei mai mari ai lor şi neaflînd pe Sfîntul Grigorie păstorul lor s-au tulburat şi au început a plînge şi a striga asupra judecăţii nedrepte. Apoi învinuind pe exarh îl întrebau: „Ce aţi făcut, prea sfinte părinte, cu părintele şi păstorul nostru cel bun? Au doar l-aţi omorît?” Iar el zicea: „Nu, fraţilor, nu i-am făcut nici un rău, ci cu pace l-am trimis la patriarh precum singur a dorit”. Iar ei, chemînd pe arhidiaconul Evplu şi pe alţi diaconi, îi întrebau, zicînd: „Voi ştiţi unde este sfîntul vostru episcop, că voi aseară aţi fost cu dînsul în temniţă. Deci spuneţi nouă adevărul, unde este acum?” Iar ei au răspuns că exarhul l-a trimis noaptea la patriarhul din Roma.
Exarhul, văzînd că se face turburare în popor s-a temut foarte şi a fugit din cetate. Iar poporul luînd foc au aprins casele prea răufăcătorilor preoţi Savin şi Crescent şi-i căutau şi pe dînşii ca să-i omoare; dar ei au fugit în biserică şi poporul a alergat în urma lor. Iar tatăl sfîntului, Hariton, stînd în uşile bisericii, ruga poporul întărîtat să nu facă vărsare de sînge pentru fiul său; căci dacă vor fi adevărate, zicea el, cele grăite de dînşii apoi veţi fi voi vinovaţi şi judecaţi. Iar ei, ascultînd pe Hariton s-au întors înapoi. Apoi, trimiţînd în cetatea Siracusei, la domnul Siciliei şi către episcopul acelei cetăţi le-a vestit acelora toate cele ce s-au întîmplat lui Grigorie episcopul lor. Iar aceia, auzind, s-au minunat şi foarte rău le-a părut pentru dînsul; căci ştiau viaţa lui plină de fapte bune. Şi trimiţînd dregători de la ei au încredinţat dregătoria bisericii lui Evplu arhidiaconul, pînă la o vreme, pînă cînd se va îndrepta Sfîntul Grigorie înaintea patriarhului şi se va întoarce la scaunul său.
După cîtăva vreme iarăşi s-au adunat potrivnicii şi căutau să ucidă pe Evplu. Însă el, văzînd răutatea lor cea neîmblînzită, a fugit din cetate şi s-a ascuns pînă la venirea lui Grigorie. Iar Savin şi Crescent cu clevetitorii lor, luînd pe cel mai sus pomenit Eleusie, l-au aşezat în episcopie. Boierii cei mai mari ai cetăţii fiind rugaţi de Hariton au încetat cu tulburarea lor iar mai vîrtos au tăcut atunci cînd li s-a vestit de dînsul, că vrînd Dumnezeu iarăşi se va întoarce Sfîntul Grigorie la scaunul său. Deci, păşteau în acea vreme fiarele cele sălbatice cum voiau. Pentru că Elevsie ereticul luînd moaştele sfinţilor care erau în altar a vrut să le ardă cu foc, dar nu s-a atins deloc focul de dînsele şi a poruncit ca să le arunce noaptea în mare, neştiind nimeni.
Ajungînd fericitul Grigorie în cetatea Romei, coborînd, a dat patriarhului cărţile trimise de la exarh şi de la clevetitori, pe care citindu-le s-a umplut de mare iuţime şi mînie asupra lui Grigorie; şi nevoind a vedea măcar faţa sa nici a-l întreba, a poruncit să-i ferece mîinile şi picioarele. Asemenea şi pe Platonic, diaconul lui să-l închidă într-o temniţă deosebită. Deci, şezînd sfîntul în temniţă şi rugîndu-se, a strălucit peste el, noaptea, o lumină şi s-au deschis uşile temniţei şi au intrat la dînsul doi bărbaţi prea străluciţi în chipul apostolilor, zicînd către dînsul: „Bucură-te, robule al lui Hristos şi iubitul nostru Grigorie! Domnul ne-a trimis ca să te dezlegăm şi să te ajutăm în nevoile tale, pentru care, văzînd bărbăţia şi răbdarea ta, ne bucurăm, că voieşte Dumnezeu ca şi în această cetate să facă prin tine minuni”.
Zicînd acestea, s-au atins de legăturile lui şi îndată au căzut lanţurile, iar Sfîntul a stat în picioare dezlegat, închinîndu-se lor pînă la pămînt. Atunci ei s-au sărutat şi s-au făcut nevăzuţi. Apoi s-au arătat şi diaconului Platonic, pe care, scoţîndu-l din închisoare, l-au dus la Grigorie. Şi erau amîndoi Grigorie şi Platonic, lăudînd împreună şi binecuvîntînd pe Dumnezeu. Iar străjerul avea un singur fiu în vîrstă de douăzeci de ani, pe care de şase ani îl chinuia un diavol cumplit, izgonindu-l pe drumuri şi prin pustietăţi. De multe ori, prinzîndu-l tatăl său, îl lega cu lanţuri de fier şi-l închidea în casă, însă el, rupînd legăturile şi sfărîmînd uşile, fugea.
S-a întîmplat în una din acele zile de l-a prins tatăl său, legîndu-i puternic mîinile, picioarele şi grumajii de un stîlp. Iar el, sfărîmînd fiarele, la miezul nopţii a fugit şi aflînd uşile temniţei deschise a intrat acolo, apoi şezînd la picioarele Sfîntului Grigorie, se tăvălea. Atunci Sfîntul, ridicîndu-şi mîinile către cer, s-a rugat la Dumnezeu, apoi a zis diavolului: „Domnul nostru Iisus Hristos îţi porunceşte duh necurat să ieşi din zidirea Sa”. Şi îndată a ieşit diavolul din copil. Iar tatăl său, sculîndu-se, îl căuta cu sîrguinţă şi, văzînd temniţa deschisă, s-a spăimîntat foarte crezînd că au fugit legaţi.
Intrînd înăuntru, a văzut pe Sfîntul împreună cu Platonic stînd şi cîntînd şi pe fiul său împreună cu dînşii deplin sănătos. Atunci străjerul a căzut îndată la picioarele Sfîntului, zicînd: „Cu adevărat omul lui Dumnezeu eşti tu, iartă-mă că am greşit spunînd şi punînd mîinile mele asupra ta”. Din acel ceas străjerul temniţei slujea ziua şi noaptea Sfîntului cu frică, cinstindu-l pe dînsul ca pe un înger al lui Dumnezeu.
În acea vreme o femeie avea o fiică gîrbovă şi, auzind că pe fiul străjerului l-a tămăduit fericitul Grigorie, a alergat împreună cu fiica sa la dînsul în temniţă. Şi, îngenunchind înaintea lui, l-a rugat ca să-i tămăduiască pe fiica ei, însă el i-a răspuns: „Nu este lucrul meu acesta, ci al lui Dumnezeu, Aceluia, Care pe toate cu cuvîntul poate să le facă”. Iar ea nu se depărta supărînd pe Sfîntul şi rugîndu-l. Atunci el, făcînd rugăciune, şi-a pus mîna sa pe cea gîrbovă şi îndată s-a îndreptat.
Apoi mulţumind maica şi fiica lui Dumnezeu şi, închinîndu-se Sfîntului, s-au întors la casa lor, bucurîndu-se. Iar vecinii o întrebau: „Cine a tămăduit pe fiica ta?” Iar dînsa a răspuns: „Un episcop străin din Sicilia care zice că este osîndit pentru o vină şi şade în temniţă. Acela a vindecat pe fiica mea şi tot acela a vindecat mai înainte pe fiul străjerului.
Astfel, au ajuns în auzul multora minunile lui Grigorie, cum că a tămăduit numai cu cuvîntul pe un copil îndrăcit şi pe o copilă gîrbovă. De atunci aduceau la dînsul pe mulţi neputincioşi, iar el îi tămăduia.
După ce a trecut un an, patriarhul şi-a adus aminte de Grigorie, care zăcea în temniţă şi a trimis de a chemat pe ava Marcu, despre care de multe ori s-a pomenit mai sus. Venind Marcu de la mînăstirea sa, a zis către dînsul: „Nu ştii, frate, că Grigorie, episcopul bisericii Acragandiei a fost adus aici legat şi şade închis în temniţă, căci a făcut desfrînare?” Iar părintele Marcu, oftînd, a răspuns: „O, de-aş avea şi eu parte împreună cu dînsul în ziua înfricoşatei judecăţi!” Iar patriarhul auzind acest cuvînt s-a schimbat la faţă şi a zis: „Vezi scrisoarea cea trimisă mie pentru dînsul de la exarhul meu pe care-l am în părţile acelea”. Iar ava Marcu, citind scrisoarea, a zîmbit, zicînd cu voce tare: „Viu este Domnul că este minciună clevetirea aceasta adusă asupra bărbatului nevinovat, care cu viaţa şi cu facerea de minuni este deopotrivă cu părinţii cei mari de demult, precum şi tu singur, stăpîne, ştii”. Atunci patriarhul a zis: „Ştiu că înainte de greşeală era într-însul darul lui Dumnezeu; iar după ce a greşit, s-a luat darul de la dînsul”. Iar Marcu a răspuns: „Domnul ştie pe cei ce sînt ai Săi”.
Atunci patriarhul a zis: „Dar ce vom face cu dînsul şi cum mă sfătuieşti?” Iar ava Marcu a zis: „Ascultă-mă pe mine, stăpîne, şi primeşte sfatul robului tău. Adună sinod, cheamă episcopi nu numai din apus, ci trimite şi la răsărit, ca să nu fie judecata lui Grigorie fără ştirea împăratului şi a patriarhului de acolo. Ci şi binecredinciosul împărat, ca şi patriarhul Constantinopolului să trimită oamenii săi. Apoi trimite şi în Sicilia să aducă pe clevetitori şi pe femeie; după aceea ce ne va povăţui Dumnezeu aceea vom face”. Iar patriarhul a zis: „Bun este sfatul tău, părinte”. Apoi a scris o epistolă către binecunoscutul şi credinciosul împărat Iustinian şi către prea sfinţitul patriarh al Constantinopolului, vestindu-i şi rugîndu-i să trimită la sinod bărbaţi cinstiţi. Totodată a scris şi exarhului său, care era în Sicilia, precum şi la boierii şi cetăţenii Acragandiei, poruncindu-le ca îndată să trimită la dînsul în Roma pe toţi clevetitorii lui Grigorie pînă la unul şi pe femeia care zice că a păcătuit cu Grigorie.
Citind împăratul şi patriarhul cărţile de la patriarhul Romei, s-au mirat de clevetirea adusă asupra lui Grigorie şi, necrezînd-o, le-a părut rău pentru că de atîta vreme şade Grigorie în temniţă, fiind nevinovat. Deci au trimis degrabă bărbaţi cinstiţi; împăratul a trimis un boier al său, cu numele Marchian, iar patriarhul a trimis trei episcopi: al Ancirei, al Cizicului şi al Corintului, precum şi pe Constantin Hartofilaxul. Toţi aceştia din Constantinopol şi Sicilia s-au adunat la Roma, după al doilea an al şederii lui Grigorie în temniţă.
Marchian, apropiindu-se de Roma ca la optsprezece stadii, a căzut într-o boală cumplită, încît toţi deznădăjduiseră de viaţa lui. Şi erau în mare supărare pentru dînsul episcopii care veniseră împreună cu dînsul şi abia cu mare nevoie au venit la Roma. Deci erau toţi îngrijoraţi pentru Marchian, căci nici un doctor nu putea să-i ajute la boala lui. Iar într-o seară s-a întîmplat a trece pe lîngă curtea în care avea gazdă Marchian femeia aceea a cărei fiică era tămăduită de Sfîntul Grigorie şi a auzit plîngerea slugilor, apoi a întrebat pe unul dintre dînşii pentru ce plîng, iar el a zis: „Stăpînul nostru moare şi de aceea plîngem”. Iar ea a zis: „Dacă voiţi ca stăpînul vostru să fie viu şi sănătos apoi duceţi-l şi eu vă voi arăta un doctor, care numai cu cuvîntul îl va tămădui; pentru că şi pe fiica mea şi pe mulţi a tămăduit în cetatea aceasta şi nu este nici un neputincios care să fi ieşit de la dînsul fără vindecare”. Ei, crezînd-o, au luat pe stăpînul lor cu patul şi l-au dus după femeie. Iar Marchian nu ştia ce-i fac slugile sale pentru că îl cuprinsese foarte mare fierbinţeală şi nu simţea nimic.
Ducîndu-i pe dînşii femeia la temniţă, unde era Sfîntul Grigorie, a zis: „Aici şade doctorul acela care cu cuvîntul tămăduieşte bolile”. Apoi ducînd slugile pe stăpînul lor în temniţă, l-au pus înaintea Sfîntului Grigorie şi l-au rugat plîngînd să dea vindecare stăpînului lor. Sfîntul a strigat pe Marchian de două ori, iar el nu putea să-i răspundă. Deci, lăcrimînd fericitul, şi-a pus mîna peste bolnav şi îndată a adormit bolnavul pentru că nu dormise de 25 de zile. Iar la miezul nopţii s-au apropiat de dînsul slugile lui şi pipăindu-l n-au mai aflat fiebinţeală într-însul; atunci au lăudat pe Dumnezeu. Deci, sfîrşindu-se noaptea şi Sfîntul cîntîndu-şi cîntarea înaintea dimineţii s-a deşteptat Marchian şi s-a sculat sănătos, încît se mira unde se află. Apoi văzîndu-l pe Sfîntul Grigorie l-a cunoscut şi a căzut la picioarele lui, căci a priceput că, cu rugăciunile lui s-a vindecat de boală.
Făcîndu-se ziuă, au venit episcopii să cerceteze pe Marchian şi nu l-au aflat. Apoi, înştiinţîndu-se că l-au dus la Grigorie în temniţă, au mers acolo. Şi văzînd pe Marchian sănătos, şezînd şi vorbind împreună cu Grigorie, s-au mirat şi au zis către Sfîntul: „Binecuvîntat eşti, Părinte Grigorie, că te-ai învrednicit de darul lui Dumnezeu a tămădui bolile omeneşti”. Apoi sărutîndu-l cu dragoste l-au întrebat de cîtă vreme este în temniţă. Iar el a zis: „De doi ani şi patru luni”. Atunci ei s-au mîniat foarte asupra patriarhului că de atîta vreme ţine în temniţă pe nevinovatul bărbat, necercetînd pricina lui cu dinadinsul. Ei voiau să-l scoată din temniţă, însă el nu voia, zicînd: „Nu-mi este cu trebuinţă şi cu putinţă a ieşi din locul acesta fără judecată şi fără poruncă”. Iar ei, mergînd au vestit patriarhului toate ce se făcuseră şi el s-a mirat şi a fost cuprins de mare spaimă.
Deci, a poruncit patriarhul Romei să se adune sinodul în biserica Sfîntului Ipolit, care era aproape de temniţă şi s-au adunat 150 de episcopi, precum şi călugări de prin mînăstiri, încît nu mai era cu putinţă a încăpea toţi în biserică. Apoi au fost aduşi clevetitorii în număr de 110, cu Savin şi cu Crescent. După aceea au trimis şi la Sfîntul Grigorie trei episcopi şi cinci preoţi. Iar episcopul Răsăritului şi hartofilaxul, văzînd pe Sfîntul Grigorie stînd la judecată cu mare smerenie, ca un osîndit, au lăcrimat.
Deci, a început patriarhul a întreba pe clevetitori, zicînd: „Care este vina pe care o aduceţi episcopului vostru?” „Stăpîne, l-am aflat cu o femeie păcătuind”. Zis-a lor patriarhul: „Dar cu ochii voştri l-aţi văzut pe el păcătuind? Sau femeia v-a spus vouă?” Ei au zis: „Noi, stăpîne, am intrat să ne închinăm după obicei şi am aflat pe femeie dormind în patul lui. Şi am întrebat-o pe dînsa, iar ea a mărturisit înaintea exarhului şi a tot poporul fărădelegea ce a făcut”. Apoi au zis episcopii să se aducă femeia ca să declare înaintea sinodului. Iar ei au zis: „Cum poate să-l declare pe el, de vreme ce este îndrăcită, căci de cînd a greşit cu dînsa a ajuns-o pedeapsa lui Dumnezeu şi acum o chinuie dracul”.
Trimiţînd, au adus femeia cea îndrăcită înaintea sinodului, fiind ţinută de doi oameni şi neştiind unde stă, căci era ieşită din minţi. Apoi a zis patriarhul către clevetitori: „Nu se întreabă la judecată cei îndrăciţi şi cei fără de minte, ci voi, ticăloşilor, spuneţi adevărul!” Iar ei au zis: „Noi acum am spus: Întrebaţi-l şi pe cel care a făcut răul, ca să spună singur despre sine”.
Iar Sfîntul Grigorie a oftat din adîncul inimii şi a spus: Sculatu-s-au asupra mea mărturii nedrepte; de cele ce nu ştiam m-au întrebat, răsplătitu-mi-s-au mie rele pentru bune. Acestea zicînd el, a căzut femeia la pămînt, chinuindu-se de drac şi se tăvălea înaintea picioarelor lui, spumînd şi stînd înţepenită, încît s-au înspăimîntat toţi cei ce o vedeau. Iar Sfîntul, rugîndu-se în sine, a zis: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos şi pentru Sfinţii Părinţi care sînt adunaţi aici, ieşi duhule necurat din făptura lui Dumnezeu ca venindu-şi femeia în minte să spună adevărul despre mine!” Şi îndată a scuturat-o duhul şi a ieşit dintr-însa. Iar femeia zăcea ca o moartă. Şi, luînd-o Sfîntul de mînă, a ridicat-o.
Stînd ea înaintea tuturor, a întrebat-o: „Cum te cheamă?” Iar ea a zis: „Evdochia mă cheamă”. Zis-a ei hartofilaxul: „Dar cunoşti pe episcopul tău?” Iar ea a zis: „Adevărat îl cunosc foarte bine că de multe ori l-am văzut umblînd prin cetate, cercetînd pe cei săraci, pe cei bolnavi şi pe cei sărmani şi dîndu-le multă milostenie, precum şi eu ticăloasa de multe ori m-am învrednicit a lua milostenie din mîinile slugilor lui”. Şi iarăşi a întrebat-o pe ea: „Dar făcut-a episcopul vreodată păcat cu tine?” Iar ea, oftînd din adîncul inimii, a lăcrimat şi, ridicîndu-şi glasul său, a zis: „Viu este Domnul Puterilor că nu m-a cunoscut pe mine niciodată; ci aceşti oameni vicleni care stau înaintea voastră, Savin şi Crescent, m-au silit pe mine ca să clevetesc pe bărbatul cel drept, făgăduindu-mi multă avere. Dumnezeu să le răsplătească lor pentru păcatul sufletului meu, căci m-au adus la o nevoie ca aceasta. Că de cînd m-au înşelat viclenii şi am ascultat de sfatul lor, de atunci a intrat dracul în mine şi m-a chinuit pînă acum”.
Acestea zicînd, s-a aruncat la picioarele Sfîntului Grigorie, plîngînd şi zicînd: „Miluieşte-mă, robule al lui Dumnezeu şi mă iartă pe mine ticăloasa, care am greşit ţie, că viu este Domnul Dumnezeu, că nu mă voi scula de la picioarele tale, pînă cînd nu-mi vei făgădui iertare”. Iar el a zis către dînsa: „Nu este al nostru a ierta păcatele, ci numai al Preamilostivului Dumnezeu, iar nouă se cuvine a ne ruga pentru iertarea păcatelor. Drept aceea şi eu mă voi ruga bunătăţii Lui pentru tine, ca să-ţi ierte păcatele tale”. Deci, a ridicat-o pe ea de la pămînt şi i-a cuprins frica pe toţi cei ce erau de faţă la sinod, încît, mirîndu-se, ziceau: „Binecuvîntat este Domnul Dumnezeu, Care a arătat nevinovat pe robul Său, iar clevetirea a arătat-o a fi mincinoasă!”
Atunci patriarhul şi toţi episcopii s-au mîniat foarte asupra clevetitorilor şi au început a-i certa cu cuvinte aspre a-i şi defăima. Apoi a poruncit să-i despartă în două: pe clerici împreună cu Savin şi cu Crescent de o parte, iar pe mireni de altă parte. Iar pe femeia care minţise asupra dreptului a lăsat-o liberă de pedeapsă, cu porunca lui Dumnezeu, doi ani şi jumătate fiind chinuită de dracul. Iar pe începătorii răutăţii i-a judecat să-i surghiunească: pe Savin în Tracia, iar pe Crescent în Spania; apoi pe ceilalţi clerici i-a judecat să-i trimită cu necinste în Ravena, ca acolo în legături şi în mari nevoi să-şi petreacă viaţa lor. Iar pe mireni i-a încredinţat să-i judece Marchian boierul, trimisul împăratului. Acesta a poruncit să-i închidă pe toţi în temniţă, vrînd să-i pedepsească mai pe urmă cu diferite chinuri.
Începînd ostaşii a-i duce pe ei la temniţă se tînguiau cu toţii şi au strigat către Sfîntul cu mare glas, zicînd: „Milueşte-ne, Părinte, robul lui Hristos, pe noi care am greşit ţie, şi nu ne da la chinuri cumplite!” Iar Sfîntul Grigorie, fiind cu adevărat fără răutate, a căzut înaintea patriarhului şi a tot sinodul, rugîndu-i cu lacrimi pentru vrăjmaşii săi, ca să-i miluiască şi să nu-i chinuiască pentru dînsul. Şi pînă într-atît a stăruit la dînşii cu rugăciunea cea cu osîrdie şi cu multe lacrimi, căzînd la picioarele lor, încît, plîngînd toţi, au zis: „Dacă tu singur îi ierţi, apoi nici noi nu avem să-i chinuim”. Deci au poruncit ostaşilor să-i lase.
Apoi, stînd toţi clevetitorii înaintea sinodului, s-a făcut un vifor mare şi s-a cutremurat pămîntul, întunecîndu-se pămîntul şi văzduhul, acoperindu-i pe toţi cu o negură; şi erau în mare frică, căci socoteau că, desfăcîndu-se pămîntul, îi va înghiţi pe toţi. Şi tot sinodul, ridicîndu-şi mîinile, striga: „Doamne miluieşte-ne!” Apoi, încetînd viforul şi văzduhul iarăşi luminîndu-se s-a arătat pedeapsa lui Dumnezeu peste clevetitori. Pentru că s-au înnegrit feţele lor ca funinginea, iar lui Savin şi lui Crescent, nu numai că li s-au înnegrit feţele, ci şi gura li s-a încleştat, încît nu le era cu putinţă a vorbi. Şi astfel i-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu! Tot sinodul, văzînd o minune ca aceea, zicea: „Acum am cunoscut că a mîntuit Domnul pe unsul Său, l-a auzit pe el din cerul cel sfînt al Său, întru putere este mîntuirea dreptei lui”.
După aceasta, patriarhul a zis către clevetitori: „Auziţi, ticăloşilor! Iată că v-aţi făcut cu înnegrirea feţei voastre, asemenea tatălui vostru diavolul, cel demult înnegrit, pentru că aţi adus clevetire mincinoasă asupra acestui bărbat drept şi sfînt. Deci şi noi poruncim vouă ca din ziua de astăzi să fiţi robi episcopului Acragandiei precum şi episcopilor care vor fi după dînsul, voi şi fiii voştri şi neamul vostru pînă în veac. Şi din neamul vostru să nu fie niciodată preot ori cleric. Apoi episcopul care va îndrăzni să facă din neamul vostru preot ori diacon sau orice fel de cleric, ştiind fărădelegea lucrului vostru, de acum acela să fie blestemat”.
Deci a plăcut la tot sinodul judecata aceea. Iar femeia care clevetise pe Sfîntul, şezînd şi căzînd cu faţa la pămînt, striga cu plîngere către episcop, zicînd: „Miluiţi-mă, Sfinţilor Părinţi, şi lăsaţi-mă într-o mînăstire de fecioare; căci de acum nu mă voi mai întoarce în cetatea mea”. Deci a fost dată la mînăstirea Sfintei Muceniţe Cecilia şi au îmbrăcat-o în chip călugăresc în care a petrecut nevoindu-se douăzeci şi doi de ani, răposînd întru adevărată pocăinţă. Apoi s-a făcut mare bucurie în tot sinodul pentru îndreptarea Sfîntului Grigorie.
Cînd a sosit ceasul al nouălea din zi, patriarhul a poruncit Sfîntului Grigorie să săvîrşească dumnezeiasca Liturghie. Iar cînd slujea, mulţi din episcopii cei vrednici au văzut darul Sfîntului Duh pogorîndu-se asupra lui Grigorie. Iar după Sfînta Liturghie, patriarhul a dat o masă tuturor şi s-au ospătat, dînd slavă lui Dumnezeu.
În acea vreme s-a întîmplat la Roma un lucru. Nişte copaci foarte frumoşi şi mari, în număr de zece, ce erau spre podoaba bisericii Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, au venit pe rîu şi au stat în mijlocul apei, ca şi cum ar fi fost înfipţi sau întăriţi acolo. Pentru această pricină le era greu corăbierilor a trece, căci opreau rîul prin lungimea lor şi de multe ori, adunîndu-se cetăţenii, încercau să-i tragă afară, dar nu puteau pentru că erau ţinuţi cu oarecare putere nevăzută. Deci a rugat patriarhul pe Sfîntul Grigorie ca să mişte el cu rugăciunea acei copaci din locul acela. Şi a mers acolo Sfîntul Grigorie, urmînd după dînsul mulţime de popor.
Venind pînă la rîu, a văzut un cuptor aprins, şi abătîndu-se din cale, a luat cărbuni aprinşi în poalele mantiei sale şi s-a dus. Sosind la acei copaci, a pus tămîie peste cărbuni şi, făcînd rugăciune, a cădit cu poalele mantiei ca o cădelniţă, fiind pline de cărbuni aprinşi, încît se mirau toţi, văzînd că mantia sfîntului nu se ardea de foc, precum odinioară rugul care ardea fără mistuire. Iar după sfîrşitul rugăciunii a poruncit oamenilor ca să tragă copacii la mal, care îndată s-au mişcat şi s-au făcut uşori, mai presus de fire, încît fără osteneală i-au tras. Apoi au aflat pe ei o scrisoare scrisă astfel: „Cinci copaci sînt ai Sfîntului Apostol Petru, iar cinci copaci sînt ai Sfîntului Apostol Pavel”.
După aceea, iarăşi a adunat patriarhul Romei pe episcopi de au judecat pe Eleusie, ereticul mai sus pomenit, ca să-l trimită în surghiun în Spania, iar pe Sfîntul Grigorie l-a slobozit cu cinste la scaunul său; însă el a mers mai întîi la Constantinopol, unde a fost primit cu cinste de împăratul şi de patriarhul, apoi s-a întors în Sicilia.
Cetăţenii Acragandiei, înştiinţîndu-se de venirea păstorului lor, i-au ieşit în întîmpinare cu psalmi şi cu cîntări, bucurîndu-se de întoarcerea lui şi l-au primit cu mare cinste. Iar Sfîntul n-a intrat în biserica profanată de eretici, nici în episcopie. Ci a zidit degrabă altă biserică preafrumoasă în numele Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel şi alte case şi-a făcut pentru locuinţa lui. Apoi a vieţuit ani îndelungaţi, păscînd bine turma lui Hristos.
El a scris multe cuvinte de învăţătură şi a făcut minuni fără număr. Apoi, ajungînd la adînci bătrîneţe, a lăsat această viaţă pămîntească şi a început pe cea cerească şi veşnică, împreună cu Hristos Domnul, a Căruia este slava în veci. Amin.
Tot în această zi, se face pomenirea Sfîntului Mare Cneaz Alexandru Nevski.
Tot în această zi, se face pomenirea Sfîntului Ierarh Mitrofan, episcopul Voronejului.
Sfînta Mare Muceniţă Ecaterina
Adaugat la decembrie 7, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| decembrie 7, 2025 |
Pe vremea păgînului împărat Maximin se afla în cetatea Alexandriei o fecioară cu numele Ecaterina, fiica lui Consta, care fusese mai înainte împărat. Ea, fiind de optsprezece ani, era foarte frumoasă, de statură înaltă şi foarte înţeleaptă. Căci învăţase tot meşteşugul cărţii elineşti şi se deprinsese cu înţelepciunea tuturor făcătorilor de cărţi, celor de demult, a lui Homer, a lui Virgiliu, Aristotel, Platon şi ale celorlalţi. Dar nu numai ale filosofilor, ci şi cărţile doctorilor le-a deprins bine, ale lui Asclipie, ale lui Hipocrat, Galin şi, în scurt, tot meşteşugul ritoricesc şi silogistic a învăţat, încît toţi se mirau de înţelepciunea ei. De aceea mulţi din domnii cei bogaţi căutau să o ia de soţie de la maica sa, care era creştină în ascuns de teama prigoanei celei mari, care o ridicase în acea vreme asupra creştinilor păgînul Maximin.
Deci, rudeniile şi maica sa adesea o sfătuiau să se mărite, ca să nu se înstrăineze împărăţia tatălui său vreunui alt străin şi astfel să se lipsească de dînsa. Iar fecioara Ecaterina, ca o înţeleaptă ce era, foarte mult iubea fecioria şi nicidecum nu voia să se mărite. Dar, văzînd că o supără mult, a zis către dînşii: „De voiţi să mă mărit, apoi aflaţi-mi un tînăr care să fie asemenea mie, cu patru daruri, cum sînt eu, precum singuri mărturisiţi că întrec pe toate celelalte fecioare şi atunci îl voi lua de bărbat; pentru că mai nevrednic şi mai prost decît mine nu voiesc a lua. Cercetaţi dar pretutindeni şi de se va afla vreunul asemenea mie, bun cu neamul, cu bogăţia, cu frumuseţea şi cu înţelepciunea, atunci mă mărit. Iar dacă îi va lipsi vreunul din aceste daruri, apoi nu-i vrednic de mine”.
Ei, văzînd că nu este cu putinţă a se afla vreun tînăr aşa, îi spuneau că feciorii de împăraţi şi alţii de domni mari pot să fie de bun neam şi mai bogaţi decît dînsa, dar în frumuseţe şi în înţelepciune nu se va asemăna nimeni cu dînsa. Iar Ecaterina zicea: „Eu bărbat necărturar nu voiesc a avea!”
Maică-sa cunoscînd un părinte duhovnicesc, om sfînt şi plăcut lui Dumnezeu, care vieţuia într-un loc ascuns afară de cetate, a luat pe Ecaterina şi a mers cu dînsa la acel bărbat ce petrecea cu plăcere de Dumnezeu, ca să primească un sfat bun de la dînsul. Iar el, văzînd pe fecioara cu chip frumos şi cu bună rînduială şi auzind măsuratele ei cuvinte cele cu bună înţelegere, şi-a pus în minte s-o vîneze pentru slujba lui Hristos, Împăratul ceresc.
Astfel, a zis către dînsa: „Eu ştiu un tînăr minunat, care fără asemănare te întrece pe tine în toate darurile care ai zis că le ai; pentru că frumuseţea Lui întrece strălucirea soarelui, iar înţelepciunea Lui îndreptează toate făpturile şi pe cele simţite şi pe cele gîndite. Apoi vistieria bogăţiei Lui se împarte în toată lumea şi niciodată nu se împuţinează, ci cu cît este împărţită, tot mai mult se înmulţeşte; iar neamul Lui cel bun este negrăit, neajuns şi neştiut”.
Acestea auzindu-le fericita Ecaterina, socotea că spune de vreun domn pămîntesc şi s-a tulburat cu inima şi s-a schimbat la faţă şi a întrebat pe bătrînul dacă sînt adevărate cele grăite. Iar el o încredinţa că sînt adevărate şi încă mai multe daruri are tînărul acela pe care nu-i este cu putinţă a le spune. Atunci a întrebat fecioara: „Al cui fecior este Acela pe care tu Îl lauzi atîta?” Iar el a răspuns: „Acest tînăr nu are tată pe pămînt, ci S-a născut negrăit mai presus de fire dintr-o fecioară de bun neam, preacurată şi preasfîntă, care, pentru curăţenia şi sfinţenia ei, s-a învrednicit a naşte un fiu ca acesta. Ea este înălţată mai presus de ceruri şi ei i se închină toţi îngerii, ca unei împărătese a toată făptura”.
Ecaterina a zis către dînsul: „Oare este cu putinţă ca să-L văd pe tînărul Acela, de care vorbeşti nişte lucruri atît de minunate?” Iar bătrînul a zis către dînsa: „Dacă vei face precum te voi învăţa eu, apoi te vei învrednici a vedea preastrălucita Lui faţă”. Iar ea a zis către dînsul: „Te văd pe tine om priceput, bătrîn cinstit şi cred că nu minţi. Deci gata sînt a face toate cele ce-mi vei porunci, numai să văd pe Cel lăudat de tine”.
Atunci bătrînul i-a dat icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care avea pe dumnezeiescul Prunc în braţe şi a zis către dînsa: „Aceasta este închipuirea Fecioarei şi a Maicii tînărului Aceluia, de Care ţi-am spus nişte asemenea minunate vrednicii. Deci, ia-o în casa ta, şi închizînd uşile cămării tale, fă rugăciune către dînsa cu bună cucernicie, toată noaptea; iar numele ei este Maria. Apoi roag-o pe dînsa, ca să-ţi arate pe Fiul său; şi am nădejde că de o vei ruga cu credinţă, te va asculta pe tine şi te va învrednici a vedea pe Acela de Care doreşte sufletul tău”.
Atunci, luînd fecioara sfînta icoană s-a dus la casa sa. Şi după ce a înnoptat s-a închis singură în camera sa şi s-a rugat precum o învăţase bătrînul. Deci rugîndu-se, a adormit de osteneală şi a văzut în vedenie pe Împărăteasa îngerilor, precum era închipuită pe icoană, cu Preasfîntul Prunc în braţe, care dădea raze mai strălucite decît soarele. Dar îşi întorcea faţa către Maica Sa, încît nu putea Ecaterina să-L vadă în faţă; deci a mers în acea parte, iar Hristos şi-a întors faţa Sa şi de acolo.
Aceasta făcîndu-se de trei ori, a auzit pe Preasfînta Fecioară zicînd către Fiul său: „Vezi, Fiule, pe roaba Ta Ecaterina, cît este de frumoasă şi cu chip cuvios”. Iar El a răspuns: „Foarte întunecată este şi grozavă, încît nu pot privi la dînsa!” Apoi iarăşi a zis Preasfînta Născătoare de Dumnezeu: „Dar oare nu este mult mai înţeleaptă decît toţi ritorii, mai bogată şi mai de bun neam decît fecioarele tuturor cetăţenilor?” Iar Hristos a răspuns: „Adevăr zic ţie, Maica Mea, că fecioara aceasta este fără de minte, săracă şi de neam prost; căci se află în păgînătate şi de aceea nu voi căuta spre dînsa, nici nu voiesc ca să Mă vadă la faţă”.
Iar Preabinecuvîntata Maică a zis către Dînsul: „Rogu-te, Fiul meu preadulce, nu trece cu vederea zidirea Ta, ci o învaţă pe ea şi-i spune ce să facă, ca să se îndulcească de slava Ta şi să vadă prealuminata şi preadorita Ta faţă pe care doresc îngerii să o vadă”. Iar Hristos a răspuns: „Să meargă la bătrînul care i-a dat ei icoana şi precum o va învăţa acela, aşa să facă; şi atunci Mă va vedea şi va afla de la Mine dar”.
Acestea văzînd şi auzind Ecaterina, s-a deşteptat şi se mira de acea vedenie. Făcîndu-se ziuă, a mers cu cîteva roabe ale sale la chilia sfîntului bătrîn şi, căzînd cu lacrimi la picioarele lui, i-a spus vedenia şi-l ruga să o povăţuiască pe dînsa ce trebuie să facă pentru ca să se îndulcească de dragostea Celui dorit. Iar cuviosul i-a spus ei cu de-amănuntul toate tainele adevăratei credinţe creştineşti, începînd de la facerea lumii, de la crearea lui Adam, pînă la venirea cea mai de pe urmă a Stăpînului Hristos; despre slava cea negrăită a raiului şi despre munca cea cu durere şi fără de sfîrşit a iadului. Iar ea, ca ceea ce era foarte învăţată şi înţeleaptă, degrabă le-a priceput toate şi a crezut din toată inima în Hristos; apoi a primit de la dînsul Sfîntul Botez. Deci i-a poruncit ei bătrînul să se roage iarăşi cu multă rîvnă către Preasfînta Născătoare de Dumnezeu, ca să i se arate ei ca şi mai înainte.
Dezbrăcîndu-se Ecaterina de omul cel vechi şi îmbrăcîndu-se în haina înnoirii Duhului, s-a dus la casa sa şi toată noaptea s-a rugat cu lacrimi pînă cînd a adormit. Şi atunci, iarăşi a văzut pe Împărăteasa cerului cu dumnezeiescul Prunc în braţe, Care căuta asupra Ecaterinei cu multă milostivire şi blîndeţe. Şi a întrebat Maica lui Dumnezeu pe Fiul Său, zicînd: „Îţi place Ţie Fiul meu, fecioara aceasta?” Iar El a răspuns: „Foarte plăcută îmi este, pentru că acum este prealuminată şi slăvită, pe cînd mai înainte era ruşinată şi ocărîtă. Acum este bogată şi înţeleaptă, pe cînd mai înainte era săracă şi nepricepută; acum o iubesc pe dînsa, pe cînd mai înainte o compătimeam; şi atît de mult o iubesc, încît voiesc să Mi-o logodesc mireasă”.
Atunci Ecaterina a căzut la pămînt, zicînd: „Nu sînt vrednică, Preaslăvite Stăpîne, a vedea împărăţia Ta; ci mă învredniceşte ca să fiu împreună cu robii Tăi”. Iar Preasfînta Născătoare de Dumnezeu a luat pe Ecaterina de mîna cea dreaptă şi a zis către Fiul său: „Dă-i Fiul meu, inel de logodnă şi o fă pe dînsa mireasa Ta, ca să o învredniceşti împărăţiei Tale”. Atunci Stăpînul Hristos i-a dat ei un inel preafrumos, zicînd acestea: „Iată, astăzi te primesc pe tine mireasa Mea veşnică; deci să păzeşti arvuna aceasta cu dinadinsul şi să nu mai primeşti nicidecum arvună de la alt mire pămîntesc”.
Acestea zicînd Hristos Domnul, s-a sfîrşit vedenia. Şi deşteptîndu-se fecioara, a văzut cu adevărat în dreapta sa un inel preafrumos şi a primit în inima ei atîta veselie şi bucurie, încît din acel ceas s-a robit cu inima ei de dumnezeiasca dragoste. Şi atît s-a schimbat de minunat, încît nu mai gîndea nicidecum la lucrurile pămînteşti, ci numai la preaiubitul său Mire cugeta ziua şi noaptea. Pe Acela Îl dorea şi de la Acela se povăţuia întotdeauna.
În acea vreme a venit în Alexandria împăratul cel fără de lege care avea rîvnă fără măsură pentru nesimţitorii zei, fiind el însuşi nesimţitor. Şi voind să le facă praznic mare, a trimis prin toate cetăţile şi laturile de primprejur, poruncind popoarelor ca să se adune la dînsul cu jertfe pentru ca să cinstească pe zei. Deci, s-a adunat mulţime de popor fără de număr, aducînd fiecare după puterea sa la jertfă unii boi, alţii oi, iar cei săraci păsări şi altele asemenea. Iar cînd a sosit ziua urîtei prăznuiri, a jertfit mai întîi nebunul împărat o sută şi treizeci de junci iar ceilalţi domni şi boieri au jertfit mai puţin şi fiecare om aducea jertfa după puterea sa. Deci, s-a umplut toată cetatea de răcnet, de glasul dobitoacelor ce mugeau şi de mirosul din fumul jertfelor, încît pretutindeni era strîmtorare şi tulburare şi tot văzduhul era necurat.
Săvîrşindu-se acestea şi văzînd binecredincioasa şi preafrumoasa Ecaterina atîta înşelăciune şi pierzare de suflete omeneşti, s-a rănit cumplit la inimă, fiindu-i jale de pieirea lor. Deci, pornindu-se din dumnezeiască rîvnă, a luat cu sine puţine slugi şi a mers la capiştea unde se săvîrşeau jertfele. Iar cînd a stat în uşile capiştei, a atras privirile tuturor prin frumuseţea ei, ceea ce era mărturie a frumuseţii ei celei dinlăuntru. Apoi a vestit pe împăratul că are să-i spună un cuvînt foarte de folos. Iar el a poruncit să intre.
Venind Ecaterina înaintea împăratului, mai întîi i s-a plecat, dîndu-i cinstea cuviincioasă, apoi i-a zis: „Cunoaşte, o, împărate, înşelăciunea cu care v-aţi înşelat de diavoli, de slujiţi ca unui Dumnezeu idolilor stricăcioşi şi nesimţitori. Cu adevărat mare ruşine este a fi cineva atît de orb şi de nesimţitor, ca să se închine unor urîciuni ca acestea. Măcar crede pe înţeleptul tău Diodor care grăieşte că zeii voştri au fost odinioară oameni şi şi-au sfîrşit viaţa lor ticăloşeşte; şi pentru nişte lucruri vestite ce au făcut ei, le-au zidit oamenii statui. Iar neamurile cele de pe urmă, neştiind gîndul strămoşilor lor, numai pentru pomenire le- au pus lor statui şi părîndu-li-se că este un lucru de mare cinste şi de bună cuviinţă, au început a se închina lor ca unor zei; de care şi Plutarh Hironeanul se îngreţoşase şi-i trecea cu vederea.
Drept aceea, crede măcar învăţătorilor noştri, o! împărate, şi nu fii pricină pierzării atîtor suflete pentru care ai să moşteneşti munca cea veşnică. Ci cunoaşte pe Unul adevăratul Dumnezeu, Cel pururea fiitor, fără de început şi fără de moarte, Care, în anii cei mai de pe urmă, S-a făcut om pentru mîntuirea noastră. Prin El împăraţii împărăţesc, ţările se îndreptează şi toată lumea împreună se bucură şi cu singur cuvîntul Lui toate s-au zidit. Acestui Dumnezeu preaputernic şi preabun nu-i trebuiesc jertfe ca acestea, nici nu se veseleşte de junghierea nevinovatelor dobitoace; ci numai porunceşte ca să păzim poruncile Lui neclintite”.
Acestea auzindu-le împăratul, s-a mîniat foarte şi a rămas fără de răspuns mult timp. Apoi, neputînd a se împotrivi cuvintelor ei a zis: „Lasă-ne acum să ne săvîrşim jertfa şi după aceasta vom asculta cuvintele tale”.
Deci, săvîrşind necredinciosul împărat praznicul său cel păgînesc, a poruncit să aducă pe sfînta fecioară la palatul împărăţiei sale şi a zis către dînsa: „Spune-ne nouă, fecioară, cine eşti tu şi ce sînt cuvintele pe care le-ai grăit către noi?” Eu sînt fiica împăratului celui ce a fost mai înainte de tine şi mă cheamă Ecaterina. Am învăţat tot meşteşugul cărţilor ritoriceşti, filosofice şi a măsurării pămîntului şi alte înţelepciuni, dar pe toate acestea le-am trecut cu vederea căci sînt deşarte şi nefolositoare şi am voit a mă face mireasa Stăpînului Hristos, care grăieşte prin proorocul Său acestea:
Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa ştiutorilor o voi lepăda. Iar împăratul s-a mirat de înţelepciunea ei şi, văzînd la dînsa atîta bună cuviinţă şi frumuseţe, i se părea că nu este născută din părinţi muritori, ci o zeiţă din zeii pe care-i cinstea el; încît abia a vrut să creadă că a ieşit din pămînteni aşa frumuseţe negrăită, de a cărei frumuseţe rănindu-se, a început a-i grăi cuvinte de desfrînare.
Iar Sfînta, cunoscînd gîndul lui cel fărădelege, a zis către dînsul: „Diavolii pe care îi cinstiţi ca pe nişte zei, aceia vă înşeală şi vă atrag la pofte dobitoceşti; iar eu mă socotesc a fi pămînt sau tină, zidită de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa. Şi m-a cinstit cu această frumuseţe, ca din aceasta mai vîrtos să se minuneze oamenii de înţelepciunea Ziditorului, cum într-o faţă atît de proastă şi făcută din tină, a putut să dea o bună înţelegere şi frumuseţe ca aceasta”.
Atunci s-a supărat împăratul de aceste cuvinte ale ei şi a zis: „Nu grăi de rău zeii care au slavă nemuritoare”. Iar sfînta a răspuns împotrivă: „Dacă vei vrea să scuturi puţin de pe minte negura şi întunericul înşelăciunii, vei pricepe prostimea zeilor tăi şi vei cunoaşte pe adevăratul Dumnezeu al Cărui nume, numai dacă se grăieşte de cineva sau dacă se însemnează Crucea Lui în văzduh, izgoneşte pe zeii tăi şi-i sfărîmă. Şi de vei porunci, îţi voi arăta adevărul aievea”.
Împăratul, auzind vorba ei cea slobodă, n-a vrut să mai vorbească cu dînsa, temîndu-se să nu-l biruiască prin cuvintele sale înţelepte şi să-l ruşineze, ci a zis acestea: „Nu este cu cuviinţă împăratului a vorbi cu femeile, ci voi aduna filosofii cei înţelepţi ca să vorbească cu tine; şi atunci vei cunoaşte neputinţa ghiciturilor tale şi vei crede în dogmele noastre”.
Zicînd acestea a poruncit să păzească pe sfînta fecioară cu dinadinsul. Şi îndată a trimis cărţi prin toate cetăţile stăpînirii sale, în acest fel: „Împăratul Maximin, înţelepţilor filosofi şi ritori care vă aflaţi sub stăpînirea noastră, bucuraţi-vă! Toţi care slujiţi preaînţeleptului zeu Ermi şi chemaţi pe muze, pricinuitoarele înţelepciunii, veniţi la mine să astupaţi gura unei femei preaînţelepte, care s-a arătat zilele acestea şi batjocoreşte pe marii zei, numind faptele lor basme şi bîrfeli. Deci, arătaţi-vă înţelepciunea voastră părintească, pentru ca să vă preamăriţi între oameni iar de la mine să primiţi răsplată şi daruri pentru osteneala voastră.
Deci, s-au adunat ritorii cei mai aleşi şi mai înţelepţi, cincizeci la număr, isteţi cu mintea în înţelepciune şi puternici în grai, cărora împăratul le-a zis astfel: „Gătiţi-vă cu sîrguinţă şi fără de lenevire spre o nevoinţă cu bărbăţie împotriva unei fecioare, pentru ca să o puteţi birui în cuvinte; şi nu fiţi cu nebăgare de seamă şi să socotiţi că aveţi să vorbiţi cu o femeie, ci ca şi cum aţi avea a sta împotrivă unui nevoitor cu bărbăţie şi preaînţelept, aşa să puneţi toată sîrguinţa şi să vă arătaţi înţelepciunea voastră, de vreme ce eu o cunosc preabine, căci covîrşeşte în înţelepciune chiar şi pe minunatul Platon. Deci vă rog, ca şi cum aţi avea a vă lupta cu un filosof, să puneţi multă sîrguinţă, şi dacă o veţi birui, apoi mari daruri vă voi da; iar de veţi fi biruiţi, apoi vă veţi umplea de negrăită ruşine şi în loc de daruri veţi primi moarte cumplită”.
Zicînd acestea împăratul, un ritor care era mai vestit şi mai înţelept, a răspuns zicînd: „Nu te teme, împărate, că deşi este isteaţă la minte acea femeie, însă ea nu poate fi desăvîrşită în înţelepciune şi în meşteşugul iscusitei retorici; porunceşte numai să stea înaintea noastră şi vei vedea că îndată ce va vedea atîţia ritori şi filosofi, se va ruşina”. Iar împăratul, auzind pe filosoful care se lăuda, s-a umplut de bucurie şi de veselie, nădăjduind că limba cea îndrăzneaţă va birui pe fecioara cea plină de blîndeţe şi de dumnezeiască înţelepciune.
Deci a poruncit să aducă îndată pe Sfînta Ecaterina înaintea lor – fiind adunată la privelişte mulţime de popor -, vrînd să vadă şi să audă acea dispută de cuvinte. Dar mai înainte, pînă a nu ajunge trimişii la sfînta, a venit la dînsa din cer Arhanghelul Mihail şi a zis: „Nu te teme, prunca Domnului, căci Domnul tău îţi va da mai multă înţelepciune, ca să biruieşti cu pricepere pe cei cincizeci de ritori şi nu numai aceia ci şi mulţi alţii vor crede prin tine în Hristos şi toţi vor primi cununa muceniciei”.
Acestea zicîndu-i îngerul, s-a dus. Şi venind trimişii au luat-o şi au dus-o înaintea împăratului, a filosofilor şi a toată priveliştea. Îndată acel viteaz filosof care se lăuda, a zis cu mîndrie către Sfînta Ecaterina: „Tu eşti aceea care fără de ruşine şi fără de minte ocărăşti pe zeii noştri?” Iar sfînta i-a răspuns cu blîndeţe: „Eu sînt, însă nu fără de ruşine, nici fără de minte, precum zici tu; ci cu măsură şi iubire de adevăr grăiesc acestea, că zeii voştri sînt nimicuri”. Dar ritorii au zis:
„De vreme ce marii făcători de stihuri, poeţii, îi lăudau pe zeii cei înalţi, deci cum grăieşte limba ta cu atîta îndrăzneală asupra lor, de la care ai luat atîta înţelepciune şi te-ai împărtăşit de dulceaţa darurilor lor?” Însă ea a răspuns: „Eu nu de la zeii voştri ci de la Unul adevăratul Dumnezeul meu, Care singur este Înţelepciune şi viaţă, am darul înţelepciunii. Şi dacă cineva se teme de Dînsul şi păzeşte dumnezeieştile Lui porunci, acela este cu adevărat filosof, iar lucrurile zeilor voştri şi poveştile voastre sînt vrednice de rîs şi de ocară şi pline de înşelăciune. Însă spune-mi, care sînt marii făcători de stihuri ai tăi şi cum i-au numit pe ei zeii?”
Ritorul a zis: „Mai întîi preaînţeleptul Homer, rugîndu-se către Die, grăieşte: „Prea slăvite Zeus, prea mare zeule şi alţi zei fără de moarte”. Asemenea şi preaslăvitul Orfeu, mulţumind lui Apolon, grăieşte acestea: „O, fiul lui Laton, departe săgetătorule, puternice Fivie, care spre toţi priveşti şi împărăţeşti peste cei muritori şi peste cei fără de moarte; soare care te ridici cu aripi de aur!” În acest fel cinsteau pe zei cei dintîi, şi marii şi slăviţii făcători de stihuri, şi aievea i-au numit pe ei fără de moarte. Deci tu nu te înşela, nici nu te închina Celui răstignit ca unui Dumnezeu, căci nimeni din înţelepţii cei de demult nu L-au numit Dumnezeu şi nici nu L-a cunoscut cineva a fi Dumnezeu”.
Sfînta Ecaterina a răspuns: „Acelaşi Homer al vostru grăieşte în alt loc despre marele zeu Die că este mincinos, înşelător şi viclean şi că au vrut să-l lege alţi zei, adică Hera, Poseidon şi Atena, de n-ar fi fugit să se ascundă. Asemenea şi multe alte lucruri de ocară asupra zeilor voştri arată cărţile voastre. Iar de vreme ce ai zis că pe Cel răstignit nici unul din dascălii cei vechi nu-L mărturisesc a fi Dumnezeu, apoi deşi nu se cade a cerceta mult despre Dînsul, pentru că este Dumnezeu adevărat, Făcătorul cerului şi al pămîntului, al mării, al soarelui, al lunii şi a tot neamul omenesc, neajuns, neurmat şi negrăit; dar pentru o mai învederată încredinţare, voi arăta dovezi din cărţile voastre.
Ascultă ce grăieşte despre dînsul prea înţeleapta voastră Silvia, mărturisind despre dumnezeiasca Lui întrupare şi despre mîntuitoarea răstignire: „Va veni mai tîrziu cineva pe acest pămînt şi va fi trup fără de păcat, cu hotarele dumnezeirii celei fără de osteneală va dezlega patimile cele nevindecate, şi Acestuia I se va face zavistie de către poporul cel necredincios şi va fi spînzurat la înălţime, ca şi cum ar fi fost vrednic morţii”. Ascultă şi pe nemincinosul tău Apolon, cum fără voia lui a mărturisit pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, fiind silit de puterea Lui: „Unul Cel ceresc mă sileşte pe mine, Cel Care este Lumina în trei străluciri; şi Cel ce a pătimit este Dumnezeu, dar nu cu dumnezeirea a pătimit, căci amîndouă sînt, şi muritor cu trupul şi străin de stricăciune, acelaşi Dumnezeu este bărbat, răbdînd toate de la cei muritori, adică cruce, ocară şi îngropare”.
Acestea le-a zis Apolon despre adevăratul Dumnezeu, Care este fără de început, asemenea cu Cel ce L-a născut pe El şi pururea deofiinţă, început, rădăcină şi izvor al tuturor bunătăţilor zidite; a zidit lumea din nefiinţă în fiinţă şi o chiverniseşte pe dînsa şi, fiind de o fiinţă cu Tatăl, S-a făcut om pentru noi şi a umblat pe pămînt, arătînd, învăţînd şi bine făcînd oamenilor. Apoi a primit moarte pentru noi cei nemulţumitori, ca să deslege osîndirea cea dintîi şi să primim îndulcirea şi fericirea cea de demult.
Şi astfel, iarăşi ne-a deschis uşile raiului ce au fost încuiate şi, înviind a treia zi, S-a înălţat la cer, de unde a trimis Duhul Sfînt ucenicilor Săi. Iar ei, mergînd în toată lumea, au propovăduit dumnezeirea Lui, în care şi ţie, filosofule, ţi se cade a crede, ca să cunoşti pe adevăratul Dumnezeu şi să fii rob al Aceluia, Care este milostiv şi mult îndurat şi pe cei ce au greşit îi cheamă, zicînd: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni.
Deci, crede măcar pe învăţătorii şi pe zeii tăi, pe Platon, pe Orfeu şi pe Apolon, care au mărturisit curat şi luminat pe Hristos Dumnezeu.
Acestea şi multe altele ca acestea grăind preaînţeleapta Ecaterina, s-a spăimîntat filosoful, rămînînd fără răspuns şi neputînd să mai grăiască ceva împotrivă. Iar împăratul, văzîndu-l biruit, minunîndu-se, a poruncit celorlalţi să vorbească cu sfînta fecioară. Dar ei s-au lepădat, zicînd: „Nu putem sta împotriva adevărului, căci dacă începătorul nostru a tăcut, fiind biruit, apoi noi ce vom zice?” Atunci împăratul mîniindu-se, a poruncit să aprindă un foc mare în mijlocul cetăţii pentru ca să ardă pe toţi filosofii şi ritorii. Însă ei, auzind judecata şi răspunsul împăratului asupra lor, au căzut la picioarele sfintei, cerînd să se roage pentru dînşii către Unul adevăratul Dumnezeu, ca să le ierte toate cîte au greşit din neştiinţă şi să-i învrednicească de Sfîntul Botez şi de darul Preasfîntului Duh.
Sfînta, umplîndu-se de bucurie, a zis către dînşii: „Cu adevărat sînteţi fericiţi, căci lăsînd întunericul, aţi cunoscut lumina cea adevărată şi, trecînd cu vederea pe acest împărat stricăcios de pe pămînt, v-aţi apropiat de Cel ceresc. Deci, să nădăjduiţi fără îndoială spre mila Lui şi să credeţi că focul cu care vă înfricoşează păgînii vă va fi vouă botez şi scară care vă înalţă la cer. În acest foc curăţindu-vă de toată necurăţia trupului şi a duhului, vă veţi afla ca nişte stele luminate şi curate înaintea slavei Împăratului şi veţi fi iubiţii Lui prieteni”.
Zicînd acestea Sfînta, i-a bucurat cu această nădejde şi a însemnat pe fiecare pe frunte cu pecetea lui Hristos, adică cu Sfînta Cruce. Apoi au mers cu bucurie spre chinuire şi, luîndu-i ostaşii, i-au aruncat în foc, în a şaptesprezecea zi a lunii noiembrie. Făcîndu-se seară, au mers nişte oameni binecredincioşi şi iubitori de Dumnezeu ca să adune moaştele lor şi i-au aflat pe toţi întregi, căci nici părul capului lor n-a fost ars; pentru care mulţi s-au întors la adevărata cunoştinţă, iar moaştele lor le-au îngropat cu cinste la un loc cuviincios.
Dar împăratul avea purtare mare de grijă pentru Sfînta Ecaterina în ce chip ar putea s-o întoarcă la a sa păgînătate. Şi nesporind nimic cu silogismele filosofice, a început cu îmbunări şi vicleşuguri a o amăgi, zicînd: „Ascultă, fiică bună, te sfătuiesc ca un părinte iubitor de fii, închină-te marilor zei şi mai vîrtos muzicescului Ermi, care te-a împodobit cu atîtea daruri filosofice, şi eu voi împărţi cu tine împărăţia mea, martori îmi sînt zeii, şi îţi voi da jumătate din stăpînirea mea şi vei vieţui împreună cu mine, veselindu-te neîncetat”.
Iar Sfînta, ca o înţeleaptă ce era, pricepînd gîndul, vicleşugul şi înşelăciunea lui, a zis către dînsul: „Leapădă, o, împărate, vicleşugul şi nu te asemăna vulpii; pentru că eu ţi-am spus o dată că sînt creştină şi m-am logodit cu Hristos; pe Dînsul Îl am Mire şi Sfetnic şi frumuseţea fecioriei mele. Deci, mai mult poftesc hainele muceniceşti decît porfira împărătească”. Împăratul iarăşi a zis: „Mă sileşti, deşi nu voiesc, să-ţi necinstesc vrednicia ta şi trupul tău să-l înfăşor cu multe răni”.
Dar Sfînta a răspuns: „Fă ce voieşti, pentru că, cu această ocară vremelnică, îmi vei mijloci mie slava cea veşnică şi mulţime de popor, precum nădăjduiesc, va crede prin mine în Hristosul meu. Şi din palatul tău mulţi vor merge împreună cu mine în sfinţitele cămări cereşti”. Acestea a proorocit Sfînta, iar Dumnezeu, Care priveşte din înălţime, a adus la îndeplinire proorocia ei.
Atunci împăratul, mîniindu-se foarte, a poruncit să dezbrace de pe dînsa porfira şi aşa s-o bată fără milă cu vine de bou. Deci au bătut-o slugile pe Sfînta Muceniţă Ecaterina două ceasuri peste spate şi peste pîntece, pînă ce s-a umplut de răni tot trupul ei cel fecioresc şi s-a făcut fără chip în bătăi, ea, care mai înainte era atît de frumoasă. Iar sîngele ei curgea şiroaie şi s-a înroşit pămîntul de dînsul. Dar Sfînta stătea cu bărbăţie şi vitejie, încît toţi cei ce o vedeau se mirau foarte tare. Mai pe urmă a poruncit fiara cea cumplită ca s-o ducă în temniţă şi să nu-i dea mîncare pînă cînd se va mai gîndi cu ce fel de munci s-o piardă pe dînsa.
Augusta, soţia împăratului, avea însă mare dorinţă să vadă faţa Sfintei Ecaterina, căci o iubea mult, auzind de faptele ei cele bune, de înţelepciunea şi de bărbăţia ei; iar mai vîrtos, că avusese o vedenie în somn, din care pricină s-a rănit cu inima spre dragostea ei, încît nu mai putea nici să doarmă. Ieşind împăratul din cetate pentru o pricină şi zăbovind acolo cîteva zile, împărăteasa a avut prilejul să dobîndească ceea ce dorea. Căci era acolo un boier mare, credincios prieten al împăratului, cu dregătoria voievod, anume Porfirie, om foarte înţelept. Acestuia i-a mărturisit Augusta gîndul său, în taină, zicîndu-i acestea:
„Într-una din nopţile trecute am văzut în vedenie pe Ecaterina, şezînd în mijlocul multor tineri şi fecioare frumoase, îmbrăcată în haine albe; şi atîta strălucire ieşea din faţa ei, încît nu puteam privi la dînsa. Iar ea m-a aşezat aproape de dînsa şi mi-a pus pe cap o cunună de aur, zicîndu-mi: „Stăpînul Hristos îţi trimite ţie această cunună”. De atunci am atîta dorinţă ca să o văd, încît nu aflu odihnă inimii mele. Rogu-te dar, fă în vreun chip ca să o văd în taină”. Iar Porfirie i-a răspuns: „Eu voi împlini dorinţa ta împărătească”. Deci, făcîndu-se noapte, voievodul a luat cu sine două sute de ostaşi şi a mers la temniţă împreună cu împărăteasa şi dînd străjerilor bani, au intrat la Sfînta.
Cînd a văzut-o împărăteasa, s-a mirat de strălucirea feţei ei, care înflorea cu dumnezeiescul dar. Căzînd degrabă la picioarele ei, cu lacrimi în ochi a început a zice acestea: „Acum sînt împărăteasă fericită, că m-am învrednicit a te vedea, lucru foarte mult dorit sufletului meu; şi însetam ca cerbul să aud limba ta cea izvorîtoare de miere. Şi acum, fiindcă m-am învrednicit a dobîndi ceea ce am dorit, nu mă voi mai mîhni, chiar dacă m-aş lipsi şi de împărăţie şi de viaţă. Căci mă bucur cu inima şi cu sufletul, privind la atîta strălucire ce răsare din preafrumoasa ta faţă. Fericită eşti tu şi vrednică de laudă că te-ai lipit de un Stăpîn ca Acesta, de la Care primeşti atîtea daruri”.
Iar Sfînta i-a răspuns, zicînd: „Fericită eşti şi tu, o! împărăteasă pentru că văd cununa capului tău, ridicată la înălţime de cetele îngereşti, pe care după trei zile o vei primi pentru puţina pătimire ce vei răbda, ca să mergi la adevăratul Împărat şi să împărăţeşti cu El veşnic”. Iar ea a zis către dînsa: „Mă tem de munci şi mai vîrtos de bărbatul meu, căci este foarte aspru şi fără de omenie”. Zis-a ei Sfînta: „Îndrăzneşte, că vei avea pe Hristos în inima ta, Care îţi va ajuta ca să nu se atingă nici o muncă de sufletul tău. Căci numai puţin va boli trupul tău, cîtăva vreme şi apoi se va odihni acolo veşnic”.
Acestea zicînd Sfînta, a întrebat-o pe ea Porfirie, zicînd: „Ce dăruieşte Hristos celor care cred într-Însul? Pentru că voiesc şi eu să cred într-Însul şi să fiu ostaşul Lui”. Zis-a lui Sfînta Muceniţă: „Dar n-ai citit sau n-ai auzit Scriptura creştinească?” Iar Porfirie a răspuns: „Eu din copilăria mea tot cu războiul m-am îndeletnicit şi de alte lucruri n-am avut purtare de grijă”. Zis-a lui Sfînta: „Nu poate limba să mărturisească bunătăţile pe care le-a gătit Preabunul şi Iubitorul de oameni Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El şi păzesc poruncile Lui”.
Atunci Porfirie s-a umplut de bucurie negrăită şi a crezut în Hristos, împreună cu cei două sute de ostaşi şi cu împărăteasa. Şi sărutînd toţi cu bună cucernicie pe muceniţă, s-au dus. Iar milostivul şi iubitorul de oameni Hristos, n-a lăsat pe sfînta Sa mireasă nebăgată în seamă atîtea zile ci, ca un părinte iubitor de fii, avea purtare de grijă de dînsa şi-i trimitea în toate zilele hrană, printr-o porumbiţă. Apoi, chiar Hristos a venit de a cercetat-o cu mare slavă şi cu multe cete cereşti. Şi mai mult a întărit bărbăţia ei şi a umplut-o de îndrăzneală, zicînd: „Nu te teme, iubita Mea mireasă, pentru că Eu sînt cu tine şi prin răbdarea ta pe mulţi vei întoarce către Mine, şi de multe cununi te vei învrednici”. Cu astfel de cuvinte mîngîind-o pe ea Domnul, S-a dus.
A doua zi, şezînd împăratul la judecată, a poruncit să o aducă pe muceniţă, care a intrat în curţile împărăteşti cu lumina cea strălucitoare şi cu atîtea daruri duhovniceşti, încît cei ce stăteau înainte se minunau de strălucirea frumuseţii ei. Şi s-a minunat împăratul foarte tare, văzînd că n-a slăbit cu trupul, nici nu s-a schimbat frumuseţea feţii sale în atîtea zile, socotind că i-a dat cineva hrană în temniţă şi de aceea voia să pedepsească pe străjeri. Dar Sfînta Ecaterina, ca să nu fie alţii munciţi fără vină pentru dînsa, a mărturisit adevărul, zicînd: „Să ştii, împărate, că mie nu mi-a dat hrană vreo mînă omenească, ci Stăpînul meu Hristos, Care îngrijeşte de robii Săi. Acela m-a hrănit pe mine”.
Deci, mirîndu-se împăratul de o frumuseţe ca aceea, a vrut să o ispitească pe dînsa iarăşi cu îmbunări şi cu vicleşug, zicîndu-i acestea: „Ţie ţi se cade să împărăţeşti, fiica mea, căci eşti doamnă în chipul soarelui, care şi pe Artemida o covîrşeşti cu frumuseţea. Vino dar de jertfeşte zeilor, ca să împărăţeşti cu noi şi să ai viaţă plină de bucurie. Rogu-te, nu voiesc a-ţi pierde cu muncile o aşa podoabă şi frumuseţe”. Sfînta a zis: „Eu sînt pămînt şi cenuşă şi toată frumuseţea ca o floare se veştejeşte şi ca visul piere prin boală sau de bătrîneţe; iar după moarte cu totul putrezeşte. Deci nu te îngriji de buna cuviinţă şi de frumuseţea mea”.
Acestea vorbindu-le Sfînta Ecaterina cu împăratul, un eparh cu numele Hursaden, aspru cu obiceiul, tiran şi chinuitor nemilostiv, vrînd să arate către împăratul dragoste şi bună voire, a zis: „Eu, împărate, am aflat o muncă prin care vei birui pe această fecioară. Porunceşte să se facă patru roţi de lemn într-o osie şi să bată împrejur suliţe ascuţite şi alte fiare ascuţite; două roţi să se întoarcă în stînga şi două în dreapta, iar în mijlocul lor să fie fecioara legată. Şi aşa, întorcîndu-se roţile, să-i zdrobească trupul ei. Însă mai întîi să se întoarcă roţile singure înaintea fecioarei, pentru ca, văzîndu-le, să se teamă de munca cea cumplită şi să se plece la voia ta; iar de nu, apoi să primească amară moarte”.
Plăcînd împăratului sfatul eparhului, a poruncit să facă acel fel de roţi. Şi fiind adusă sfînta la acea cumplită muncă, a întors roţile cu multă nevoie înaintea ochilor ei, ca să o înfricoşeze. Apoi a zis tiranul către dînsa: „Oare vezi ce muncă ţi s-a pregătit, în care vei lua moarte amară, de nu te vei închina zeilor?” Iar ea a răspuns: „De multe ori ţi-am spus gîndul meu; de aceea nu mai pierde vremea, ci fă ceea ce voieşti”.
Văzînd el că nu poate să o înfricoşeze cu nimic şi să o întoarcă de la Hristos, a poruncit să o lege între roţi şi să le întoarcă repede, pentru ca, cu acele fiare ascuţite, să fie zdrobită în bucăţi şi să moară cu cumplită moarte. Deci începîndu-se acea muncă, îndată s-a pogorît îngerul Domnului din cer şi a dezlegat pe Sfînta din legături, iar roţile le-a sfărîmat în bucăţi, iar acelea, sărind din locul lor, pe mulţi păgîni rănindu-i, i-au omorît. Iar poporul ce era de faţă, văzînd acea minune preamărită, striga: „Mare este Dumnezeul creştinilor!” Dar împăratul se întunecase de mînie şi iarăşi se gîndea ca să afle asupra muceniţei vreo muncă mai nouă.
Împărăteasa, auzind acea minune, a ieşit din camera ei şi a început a mustra pe împăratul, zicînd: „Cu adevărat eşti nebun şi fără de minte, dacă îndrăzneşti a te lupta cu Dumnezeul Cel viu, şi a munci pe roaba Lui cu nedreptate!” Acestea fără nădejde, auzindu-le împăratul, s-a sălbăticit de mînie şi s-a făcut fără de omenie, mai mult decît toate fiarele. Şi, lăsînd pe Sfînta Ecaterina, şi-a întors mînia asupra soţiei sale, uitîndu-şi dragostea cea firească faţă de dînsa.
Deci a poruncit ca să aducă o ladă mare şi să o umple cu plumb, ca să fie nemişcată. Acolo a pus sînii femeii sale, între capac şi ladă şi a bătut cuie prin capac şi prin ladă, străpungîndu-i, încît i s-a pricinuit o durere nespusă şi i s-au rupt cu mare nevoie. Iar fericita Augusta, răbdînd acea durere negrăită, se bucura, pătimind pentru adevăratul Dumnezeu, către Care se şi ruga ca să-i trimită ajutor din înălţime.
Deci, rupîndu-se sînii ei, curgea sîngele ca un izvor şi toţi care erau de faţă s-au umplut de jale şi-i durea inima pentru aceea care pătimea munca cea mai amară şi mai nesuferită. Iar tiranul cel nemilostiv n-a miluit pe soţia sa, ci a poruncit să-i taie capul cu sabia. Dar ea primind cu bucurie osînda aceasta a zis către Sfînta Ecaterina: „Roaba adevăratului Dumnezeu, fă rugăciune pentru mine!” Iar aceea a zis: „Mergi cu pace, ca să împărăţeşti cu Hristos în veci!” Şi astfel a fost tăiată fericita împărăteasă afară din cetate în ziua de douăzeci şi trei a lunii noiembrie. Iar voievodul Porfirie, luînd noaptea trupul ei, l-a îngropat cu cinste. Iar a doua zi a stat înaintea împăratului, împreună cu ostaşii cei ce crezuseră în Hristos, şi a zis: „Şi noi sîntem ostaşi ai marelui Dumnezeu”.
Aceasta nerăbdînd împăratul să audă, a oftat din adîncul inimii, zicînd: „Vai, am pierit, că m-am păgubit de minunatul Porfirie!” Apoi, întorcîndu-se către ceilalţi ostaşi, a zis: „Şi voi, ostaşii mei preaiubiţi, v-aţi înşelat şi v-aţi îndepărtat de zeii părinteşti? Dar cu ce v-au greşit vouă zeii de i-aţi părăsit pe dînşii?” Iar ei nu i-au răspuns lui cuvînt, ci numai Porfirie a zis: „Pentru ce laşi capul şi întrebi picioarele? Vorbeşte cu mine”. Iar el a zis: „Cap rău, tu eşti pricina pierzării lor”. Şi neputînd mai mult a grăi de mînie, a poruncit să le taie capetele tuturor; şi aşa s-au sfîrşit. Deci, s-a împlinit proorocia Sfintei Ecaterina, care a zis împăratului: „Că mulţi din palatele tale vor crede în Hristos Dumnezeu”.
După acestea, aducînd muncitorul pe Ecaterina la divan, a zis către dînsa: „Multă supărare şi pagubă mi-ai făcut! Tu ai înşelat pe femeia mea şi pe viteazul meu voievod l-ai pierdut, el care era puterea oştilor mele şi alte multe răutăţi mi s-au întîmplat mie prin tine şi se cădea îndată fără de milă să te omor; dar te iert pentru că îmi este milă a te pierde pe tine, o fecioară atît de frumoasă şi înţeleaptă. Deci, fă-mi voia, iubita mea! Jertfeşte zeilor ca să te fac împărăteasă şi niciodată nu te voi mai supăra, nici voi face vreun lucru fără de sfatul tău. Şi vei vieţui împreună cu mine într-atîta veselie şi fericire, în care nici una din împărătese n-a fost vreodată”.
Acestea şi multe altele grăia vicleanul, căutînd să înşele pe mireasa lui Hristos cea aleasă. Dar n-a putut cu cuvintele sale cele înşelătoare să o despartă de Hristos, cu Care ea se legase tare, cu legătura dragostei celei adevărate. Apoi, văzînd că nici cu momeli, nici cu făgăduinţe, nici cu îngroziri, nici cu munci nu poate să o înduplece pe cea mai tare decît diamantul, a dat asupra ei hotărîrea să-i fie tăiat capul afară din cetate.
Deci, luînd-o ostaşii, au dus-o la locul de chin. Şi mergea în urma ei popor mult, bărbaţi şi femei, plîngînd pentru dînsa, căci avea a se pierde, precum ziceau ei, o tînără preafrumoasă şi prea înţeleaptă. Iar cele mai alese dintre femei şi de neam bun ziceau către dînsa, tînguindu-se: „O, preafrumoasă şi prealuminată fecioară, pentru ce eşti aşa de aspră cu inima şi cinsteşti mai mult moartea decît viaţa aceasta preadulce? Şi pentru ce-ţi pierzi în deşert şi fără de vreme floarea tinereţelor tale? Oare nu este mai bine să asculţi pe împăratul şi să te îndulceşti de atîtea bunătăţi în viaţa aceasta, decît să mori ticăloşeşte?”
Iar ea a răspuns: „Lăsaţi plînsul cel fără de folos şi mai vîrtos vă bucuraţi, că eu văd acum pe iubitul meu Mire, Iisus Hristos, Făcătorul şi Mîntuitorul meu, Care este frumuseţea mucenicilor, cununa şi slava mea. Şi mă cheamă către frumuseţea raiului cea negrăită, ca să împărăţesc împreună cu Dînsul şi să mă veselesc în veacul cel fără de sfîrşit. Deci nu plîngeţi pentru mine, ci plîngeţi pentru voi, căci pentru necredinţa voastră aveţi să mergeţi în focul cel fără de sfîrşit, ca să vă munciţi în veci”.
Apoi, ajungînd la locul de tăiere, a făcut rugăciunea aceasta: „Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, mulţumescu-Ţi că ai pus pe piatra răbdării picioarele mele şi ai îndreptat paşii mei. Tinde-Ţi acum prea cinstitele Tale palme pe care le-ai întins pe Cruce şi primeşte sufletul meu, pe care l-am adus Ţie ca jertfă, pentru dragostea Ta. Adu-Ţi aminte, Doamne, căci trup şi sînge sînt, şi nu lăsa greşelile mele cele făcute din neştiinţă, ca să fie arătate de cumpliţii ispititori la înfricoşata Ta judecată, ci spală-le cu sîngele pe care-l vărs pentru Tine şi rînduieşte ca trupul acesta, care, rănindu-se, se taie cu sabia, să fie nevăzut de vrăjmaşii tăi cei ce mă prigonesc.
Caută dintru înălţimea Ta, Doamne, şi asupra poporului acestuia ce stă înainte şi-l povăţuieşte la lumina cunoştinţei Tale. Şi acelora care vor chema prin mine numele Tău Cel preasfînt, dă-le toate cererile cele spre folos, pentru ca de toţi să se laude măririle Tale în veci”.
Astfel rugîndu-se, a zis chinuitorului: „Săvîrşeşte-ţi porunca!” Iar el, întinzînd sabia, i-a tăiat cinstitul ei cap; şi a curs din rană lapte în loc de sînge. Iar cinstitele ei moaşte le-au luat în acel ceas sfinţii îngeri, precum s-a văzut de credincioşii cei vrednici şi le-au dus cu cinste în Muntele Sinai, în slava lui Hristos Dumnezeu, Care, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfînt, într-o dumnezeire împărăţeşte în veci. Amin.
Sfîntul Mare Mucenic Mercurie
Adaugat la decembrie 7, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| decembrie 7, 2025 |
Decie şi Valerian, păgînii împăraţi ai Romei, chemînd pe toţi domnii şi boierii lor, s-au sfătuit pentru întinderea şi înmulţirea cinstirii zeilor lor şi pentru pierzarea şi risipirea sfintei credinţe creştineşti. Şi toţi, cu un gînd, s-au învoit la acel sfat fărădelege şi au dat o poruncă în capitala Romei, care era scrisă astfel:
„Împăraţii Romei, biruitorii cei nebiruiţi, pururea cinstiţi, marii credincioşi Decie şi Valerian, împreună cu toţi boierii, dau în ştire că de vreme ce facerile de bine şi darurile zeilor noştri le-am cunoscut şi ne-am îndulcit şi de biruinţele ce ne sînt date nouă de la dînşii asupra vrăjmaşilor noştri; apoi, că tot felul de roade primim de la dînşii cu îndestulare, prin buna prefacere a văzduhurilor şi i-am cunoscut pe ei a fi nouă mari făcători de bine şi de obşte rînduitori pentru cele de folosul nostru.
Drept aceea cu un sfat împreună glăsuit cu boierii, poruncim ca toată rînduiala poporului, liberi şi robi, ostaşii şi neostaşii, să aducă jertfă zeilor, căzînd la dînşii şi cu rugăciune plecîndu-se. Iar dacă va îndrăzni cineva a călca dumnezeiasca noastră poruncă ce este întărită de noi cu sfat de obşte, pe unul ca acela poruncim ca să-l arunce legat în temniţă, apoi să se omoare prin felurite munci. Şi de se va pocăi, plecîndu-şi genunchii, de mare cinste se va învrednici de la noi.
Iar de se va împotrivi, apoi după multe munci, să ia pedeapsă de sabie sau să fie aruncat în mare sau să se dea spre mîncare păsărilor şi cîinilor; mai vîrtos dacă se va afla cineva de credinţa creştinească, acela astfel să fie muncit. Iar cei ce se vor supune poruncii noastre, mare cinste şi daruri vor moşteni. Fiţi sănătoşi cu bună norocire”.
Astfel de poruncă împărătească fiind dată, s-a tulburat toată cetatea Romei, căci se propovăduia acea poruncă fără de Dumnezeu prin toată cetatea şi se trimitea prin toate cetăţile şi împrejurimile lor. În acea vreme s-au sculat barbarii asupra împărăţiei Romei şi pregăteau împăraţii oştile lor ca să iasă la război împotriva barbarilor. Deci au poruncit trupelor de prin toate cetăţile să se adune la Roma. Atunci a venit şi trupa în care era ostaş Mercurie şi se chema trupa aceea Martenses din Armenia cea Mare, sub stăpînirea voievodului Saturnin.
Deci, ieşind împăratul Decie la război, a rămas în Roma Valerian şi, făcîndu-se multă vreme război şi măcel mare între barbari şi romani, s-a arătat lui Mercurie îngerul Domnului în chip de om mare, îmbrăcat în haine albe, ţinînd în mîna sa o sabie, şi a zis către dînsul: „Nu te teme, Mercurie, nici te înfricoşa, căci sînt trimis spre ajutor ţie, ca să te fac biruitor. Deci, primeşte această sabie şi porneşte asupra barbarilor şi, după ce-i vei birui, să nu uiţi pe Domnul Dumnezeul tău!”
Iar el fiind înspăimîntat, i se părea că cel ce i s-a arătat este unul din boierii Romei. Şi luînd sabia pe care i-o dăduse, a pornit cu mare iuţeală asupra potrivnicilor, pe care-i tăia ca pe nişte iarbă. Şi trecînd prin trupele barbarilor, pînă la împăratul lor, l-a ucis cu sabia şi împreună cu el mulţime mare de ostaşi viteji, încît i se lipise mîna cu sînge de mînerul sabiei. Şi aşa au fost biruiţi şi izgoniţi barbarii de către romani.
Atunci Decie, văzînd vitejia cea mare a lui Mercurie, l-a chemat la sine şi, cinstindu-l cu mari daruri, l-a pus voievod peste toate oştile. Apoi, părîndu-i-se lui Decie căci cu ajutorul zeilor au biruit pe vrăjmaşi, se veselea foarte şi împărţind oştilor aur mult, a slobozit pe fiecare într-ale lor. Iar ei împreună cu Mercurie mergînd la Roma, făceau ospeţe mari prin cetăţi.
Într-o noapte, dormind voievodul Mercurie, a venit la dînsul îngerul, în acelaşi chip precum i se arătase şi mai înainte şi, lovindu-l în coastă, l-a deşteptat. Iar el văzînd cele ce i se arătaseră, s-a înfricoşat şi a rămas mut. Apoi îngerul a zis către dînsul: „Mercurie, nu-ţi mai aduci aminte de ceea ce ţi-am zis în război? Vezi, ca să nu uiţi pe Domnul Dumnezeul tău, căci ţi se cade a pătimi pentru El şi a lua cunună de biruinţă împreună cu toţi sfinţii”.
Îngerul zicînd acestea, s-a făcut nevăzut. Iar el, venindu-şi în sine, a început a mulţumi lui Dumnezeu şi şi-a adus aminte de credinţa creştinească de care auzise de la moşul şi de la tatăl său. Căci tatăl său, anume Gordian, care a fost ostaş în aceeaşi trupă în care şi el mai pe urmă a fost ostaş, adeseori grăia: „Fericit este cel ce ostăşeşte Împăratului ceresc, că va primi de la El răsplată în împărăţia cea cerească! Căci Acel Împărat a făcut toate numai cu cuvîntul şi are să judece viii şi morţii şi să răsplătească fiecăruia după faptele lui”.
De aceste cuvinte ale tatălui său aducîndu-şi aminte Mercurie şi socotind cu mintea arătarea îngerului, s-a umplut de bucurie şi a început a plînge şi a se tîngui, zicînd: „Vai mie, păcătosul, căci fiind ramură de copac verde, m-am uscat, neavînd acum rădăcina cunoştinţei de Dumnezeu!”
Astfel zicînd în sine şi tînguindu-se, au venit slugile împărăteşti să-l cheme la împărat la un sfat. Iar Mercurie a spus că este bolnav şi a amînat împăratul sfatul pe altă zi; căci nu voia să se sfătuiască la nimic fără de Mercurie. Aşa de mult îl iubea şi îl cinstea. Iar a doua zi, chemînd pe Mercurie cu cinste, s-a sfătuit împreună cu dînsul ceea ce era de folos împărăţiei Romei. Iar după sfat, a zis împăratul către Mercurie: „Să mergem împreună în capiştea Artemidei ca să-i aducem jertfă”. Iar sfîntul s-a despărţit în taină de împărat şi s-a dus la gazda sa.
Însă unul din boieri l-a clevetit la împăratul, zicînd: „Mare împărate, biruitorule nebiruit, alesule de zei a stăpîni împărăţia, binevoieşte cu blîndeţe a mă asculta pe mine. Acesta care este cinstit de dreapta împărăţiei voastre şi pe care stăpînia voastră l-a preamărit, nu vine împreună cu noi în capiştea marei zeiţe ca să aducă jertfă pentru stăpînia voastră”. Iar împăratul l-a întrebat, zicînd: „Şi cine este acela care nu vrea să fie la un gînd cu noi, să aducă jertfă cinstitei Artemida?”
Răspuns-a boierul: „Sfetnicul Mercurie, pe care l-a mărit bunătatea împărăţiei voastre. Acela se leapădă şi nu vrea să se închine zeilor noştri”. Iar împăratul a zis: „Oare nu bîrfiţi asupra lui din oarecare zavistie? Deci nu vă voi asculta pe voi de nu-l voi ispiti singur şi voi cunoaşte adevărul cu dinadinsul. De nu va fi aşa precum ziceţi voi, apoi tare veţi fi pedepsiţi pentru clevetirea voastră. Iar de se va afla adevărul, veţi fi vrednici de cinste de la noi, ca nişte credincioşi zeilor şi împărăţiei noastre”.
Acestea zicînd împăratul, îndată a trimis să cheme cu cinste pe Mercurie şi, venind el, a zis către dînsul Decie: „Oare nu te-am cinstit eu pe tine, punîndu-te voievod peste toţi domnii mei? Căci cu ajutorul zeilor ai biruit pe potrivnici! Dar tu pentru ce te arăţi nemulţumitor pentru o facere de bine ca aceasta, pe care ţi-am făcut-o ţie? De ce treci cu vederea stăpînirea şi porunca mea, nedînd zeilor noştri cinstea ce se cuvine, precum am auzit de la oarecare credincioşi de-ai noştri?”
Iar ostaşul cel viteaz al lui Hristos, după cuvîntul Apostolului, dezbrăcîndu-se de omul cel vechi şi, prin Sfîntul Botez, îmbrăcîndu-se în cel nou, zidit după chipul lui Dumnezeu, a răspuns cu îndrăzneală, zicînd: „Cinstea ta să fie cu tine, căci eu n-am biruit pe vrăjmaşi cu ajutorul neputincioşilor voştri zei, ci cu puterea lui Hristos, Dumnezeul meu. Ia de la mine ceea ce mi-ai dat, căci eu gol am ieşit din pîntecele maicii mele, şi gol mă voi duce”.
Acestea zicînd, a descins brîul cel ostăşesc, a dezbrăcat haina cea de boierie şi le-a aruncat înaintea picioarelor împăratului, zicînd cu glas mare: „Auziţi toţi că sînt creştin!”
Atunci Decie a rămas uimit şi căuta la sfîntul tăcînd şi se mira de cuvîntul lui cel cu îndrăzneală şi încă se minuna de frumuseţea trupului lui. Căci sfîntul era înalt cu statul şi rumen la faţă, arătînd cu chipul bărbăţia ce era într-însul. Apoi a poruncit împăratul să-l pună în temniţă, zicînd: „Acest om n-a priceput cinstea sa. Deci, cînd va cunoaşte ocara şi defăimarea, atunci mi se pare că se va întoarce la gîndul cel bun”. Iar sfîntul, fiind dus în temniţă, mulţumea şi lăuda pe Dumnezeu. Dar noaptea iarăşi i s-a arătat îngerul Domnului, zicînd: „Îndrăzneşte, Mecurie şi nu te teme! Crede în Domnul pe Care L-ai mărturisit şi Acela te va izbăvi de tot necazul!” Prin acea arătare a îngerului, iarăşi s-a întărit Mercurie.
A doua zi a şezut împăratul Decie în divan şi, punînd înaintea sa pe Sfîntul Mercurie, a zis către dînsul: „Acest fel de cinste ţi se cuvine pentru nebunia ta, ca să stai ca un osîndit la judecată”. Sfîntul a răspuns: „Cu adevărat, acest fel de cinste mi se cuvine pentru Domnul meu! Tu ai luat de la mine cele ce degrabă pier, iar eu voi primi de la El pe cele ce rămîn în veci”. Împăratul a zis: „Spune nouă neamul tău şi patria”. Sfîntul a răspuns: „Dacă vrei să ştii neamul meu şi patria, îţi voi spune; pe tatăl meu l-a chemat Gordian, de neam scit şi a ostăşit în oastea martionilor; iar patria mea, către care merg cu sîrguinţă, este Ierusalimul cel de sus, care este cetatea Împăratului Celui ceresc”.
Împăratul a zis: „Dar pentru ce nu faci voia noastră şi nu împlineşti porunca ce este dată de noi tuturor oamenilor? Pentru ce nu te închini zeilor, ca să primeşti dregătoria ta cea dintîi? Ori voieşti a muri în munci? Răspunde-mi degrab, căci pentru aceasta eşti chemat”. Sfîntul Mercurie a răspuns: „Eu pentru aceasta am venit ca să te biruiesc pe tine şi pe tatăl tău diavolul, aflător al tuturor răutăţilor şi să primesc cunună de biruinţă de la puitorul de nevoinţe Iisus Hristos, Domnul meu. Deci împlineşte asupra mea ceea ce gîndeşti, pentru că am platoşă şi pavăză prin care voi birui toate muncile ce le vei pune asupra mea”.
Atunci împăratul, umplîndu-se de mînie, a zis: „De vreme ce zici că ai pavăza şi platoşa credinţei, poruncesc ca să te spînzure gol între patru furci”. Şi aceasta făcîndu-se, a zis muncitorul: „Unde sînt acum armele războiului tău?” Iar Sfîntul, căutînd spre cer, a zis: „Doamne, Iisuse Hristoase, ajută robului Tău!” Apoi împăratul a poruncit să aducă săbii şi cuţite ascuţite şi să taie trupul sfîntului, iar pe pămînt sub dînsul să aştearnă foc, pentru ca, deasupra fiind tăiat cu cuţitele şi dedesubt ars cu focul, să pătimească cumplit. Şi acestea făcîndu-se, curgea sîngele din trupul lui ca izvorul încît şi focul se stingea de sîngele lui; iar sfîntul toate acestea le răbda cu vitejie.
După acestea tiranul a poruncit să-l dezlege ca să nu moară degrabă şi să-l închidă într-o casă. Luîndu-l slujitorii l-au dus, căci el nu putea singur să meargă, abia fiind viu, şi l-au aruncat în acea casă, crezînd că îndată va muri. Deci sfîntul zăcea ca un mort, abia suflînd din cauza rănilor celor cumplite. Dar făcîndu-se noapte, a venit îngerul Domnului către dînsul şi a zis: „Pace ţie, bunule pătimitor!” şi l-a tămăduit pe el de răni. Iar sfîntul simţind în sine putere, s-a sculat sănătos şi a mulţumit lui Dumnezeu, Celui ce l-a cercetat prin îngerul Său.
A doua zi, împăratul a poruncit să aducă pe sfîntul înaintea sa. Şi mergînd ostaşii la dînsul, l-au aflat sănătos şi l-au dus la împărat. Văzîndu-l împăratul că este sănătos, a zis: „Pe cel care l-a dus ieri de la noi ca pe un mort, acum umblă singur de sine ca şi cum n-ar fi avut nici o rană!” Deci a poruncit ostaşilor să-i caute rănile. Iar ei, căutînd trupul mucenicului, au zis către împăratul: „Aşa să fie întregimea stăpînirii tale, precum are Mercurie trupul său, cu totul întreg şi fără prihană, ca şi cum nu s-ar fi atins de dînsul nici o muncă”.
Împăratul a zis: „Acum el va zice că Hristos l-a vindecat. Oare n-aţi adus voi vreun doctor la dînsul în strajă?” Iar ei au răspuns: „Ne jurăm pe stăpînirea voastră care îndreptează toată lumea, că nimeni nu l-a căutat; apoi nouă ni s-a părut că îndată va muri, iar cum s-a vindecat şi acum stă sănătos, nu ştim”. Iar împăratul a zis: „Socotiţi căci cu farmecele creştineşti cel ce se părea ieri a fi mort, este astăzi sănătos?” Şi a zis cu mînie către sfîntul: „Cine te-a tămăduit? Spune-ne nouă adevărul, căci mi se pare că nu fără vrăjitorie te-ai tămăduit”.
Sfîntul a răspuns: „Chiar fără voia ta ai spus adevărul, căci Domnul nostru Iisus Hristos, doctorul Cel adevărat al sufletelor şi al trupurilor, Acela m-a tămăduit pe mine, Care pe toţi vrăjitorii şi fermecătorii împreună cu cei ce se închină idolilor, legîndu-i cu legături nedezlegate, îi va da focului gheenei, pentru că n-au cunoscut pe adevăratul Dumnezeu, Ziditorul lor”. Împăratul a zis: „Iarăşi voi umplea trupul tău cu răni şi voi vedea de te va vindeca Hristos pe Care Îl mărturiseşti”.
Sfîntul a răspuns: „Cred Domnului meu Iisus Hristos că nu mă vei birui cu toate muncile tale, oricîte vei aduce asupra mea. Căci nu mă tem de dînsele deloc, fiind întărit cu cuvintele Stăpînului meu, Care a zis: Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu pot să-l ucidă. Că după ucidere iarăşi mă va învia în ziua cea înfricoşată a dreptei Sale judecăţi”. Atunci a poruncit împăratul să-l muncească iarăşi cu foc şi cu bătăi.
Sfîntul fiind bătut şi ars cu foc, ieşea bună mireasmă din trupul lui cel ars. Iar mucenicul răbda cu atîta vitejie, încît n-a strigat, n-a suspinat, nici n-a oftat, aşa că se mirau toţi de răbdarea lui. Apoi împăratul a zis către dînsul în batjocură: „Unde este acum doctorul tău, ca să vină aici să te tămăduiască? Căci ai zis că şi după moarte poate să te ridice”. Sfîntul Mercurie a răspuns: „Fă ce voieşti, stăpînire ai peste trupul meu, iar peste suflet are Dumnezeu; căci chiar dacă-mi vei pierde trupul meu, însă sufletul va rămîne nestricat în veci”.
Deci împăratul a poruncit să-l spînzure cu capul în jos şi să-i lege o piatră mare de grumaji, ca fiind sugrumat de greutatea pietrei, să moară. Iar mucenicul fiind întărit cu darul lui Dumnezeu, a rămas multă vreme viu în acea muncă. Apoi, dezlegînd piatra, a poruncit să-l bată cu bice, care aveau capetele ferecate cu aramă. Şi îndată a fost bătut fără cruţare, încît şi pămîntul s-a înroşit de sîngele lui. Însă el, ca un diamant tare, răbda cu bărbăţie, zicînd: „Îţi mulţumesc, Doamne, că m-ai învrednicit a pătimi pentru numele Tău!”
Văzînd împăratul pe mucenic că nu se pleacă nicidecum spre voia lui, şi acum nemaiavînd vreme să-l muncească mai mult, pentru că se sîrguia degrab a merge la Roma, a dat asupra lui porunca cea din urmă, astfel: „Mercurie, care a socotit drept nimic zeii noştri şi a defăimat cinstita poruncă a blîndeţei noastre, porunceşte stăpînirea noastră să-l ducă în ţara Capadochiei şi acolo să-i taie capul spre învăţătura multora. Căci cel ce se împotriveşte împăratului, după multe munci, se pedepseşte cu sabie”.
Deci ostaşii, luînd pe sfîntul, l-au pus pe un dobitoc şi l-au legat, căci era trupul lui foarte slăbit de multe munci şi l-au dus în Capadochia. Ajungînd el în Cezareea, Domnul S-a arătat sfîntului şi i-a zis: „Mercurie, vino la Mine şi te odihneşte! Alergarea ai săvîrşit şi credinţa ai păzit, deci primeşte cununa nevoinţei tale, căci aici se cade a te sfîrşi”. Iar Mucenicul, întărindu-se prin acea vedenie a Mîntuitorului şi dorind ca mai degrabă să se dezlege de trup şi să vieţuiască în Hristos, a zis către ostaşii care erau împreună cu dînsul: „Faceţi ceea ce vi s-a poruncit şi nu amînaţi porunca mai mult; iar Domnul, Care cheamă pe toţi spre pocăinţă, să vă dea darul Său; căci fiind bogat în milă, dă darurile Sale cu îndestulare celor ce vin la Dînsul!”
Zicînd acestea, ostaşii i-au tăiat capul în buna mărturisire a Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, în a douăzeci şi cincea zi a lunii noiembrie. Iar a doua zi după tăierea sfîntului, s-a aflat trupul lui alb ca zăpada şi ieşea dintr-însul bună mireasmă de mir de mult preţ şi tămîie. Pentru o minune ca aceea, mulţi au crezut în Hristos. Apoi sfîntul trup a fost pus cu cinste la loc însemnat care dădea multe tămăduiri celor bolnavi.
Pe acest sfînt ostaş şi Mare Mucenic Mercurie, care acum se bucură cu sufletul în cer, l-a orînduit Doamna, Preasfînta Născătoarea de Dumnezeu, la o minunată slujbă ostăşească precum aceasta: Cînd se ruga Sfîntul Vasile cel Mare înaintea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu – lîngă care era icoana Sfîntului Marelui Mucenic Mercurie, cu suliţa ca un ostaş -, ca răucredinciosul împărat Iulian Paravatul, mare prigonitor şi pierzător al dreptcredincioşilor creştini, să nu se mai întoarcă de la războiul cu perşii, spre pierderea credinţei creştineşti. Atunci a văzut că s-a făcut nevăzută, după puţin timp, icoana Sfîntului Mercurie, care era lîngă cea a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu; apoi, după aceea, s-a arătat cu suliţa sîngerată.
Chiar în acelaşi timp, în depărtatul război, Iulian a fost însuliţat de un ostaş necunoscut, care, îndată ce l-a însuliţat, s-a făcut nevăzut. Iar ticălosul Iulian, luînd sînge din rana sa a aruncat în sus către cer şi, grăind hule asupra lui Hristos, a zis: „Ai biruit Galileene!”
Această minune s-a adeverit atunci, că însăşi Preasfînta Născătoare de Dumnezeu, pentru rugăciunea Sfîntului Vasile cel Mare, a trimis pe acest plăcut al lui Dumnezeu şi al ei, pe Sfîntul purtătorul de biruinţă Marele Mucenic Mercurie, din biserica cea care prăznuieşte către biserica cea care avea război, spre pedeapsa împotrivitorului lui Dumnezeu, Iulian Paravatul şi spre apărarea sfintei credinţe şi a dreptcredincioşilor creştini.
Cu a cărui sfîntă folosire şi apărare să ne fie şi nouă spre ajutor, ca să fim păziţi de vrăjmaşii cei potrivnici lui Dumnezeu şi să fie biruiţi cu ajutorul lui, ca împreună cu dînsul să slăvim pe Dumnezeu şi pe Maica Sa în vecii vecilor. Amin.
Tot în această zi, facem pomenirea Sfintei Muceniţe Augusta.
Sfîntul Mucenic Clement, Papă al Romei
Adaugat la decembrie 8, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| decembrie 8, 2025 |
În slăvita şi marea cetate Roma cea veche era un om slăvit şi de neam mare, cu numele Faust, care îşi trăgea neamul său din împăraţii Romei, cei de demult, avînd femeie cu numele Matilda care, de asemenea, era de neam împărătesc, fiind rudenia lui August şi a lui Tiberiu, cezarii Romei, pe care însuşi cezarul a dat-o lui Faust de soţie. Şi erau amîndoi necredincioşi, îndeletnicindu-se cu închinarea idolilor. Aceştia au născut mai întîi doi fii gemeni şi au numit pe unul Faust iar pe celălalt Faustinian. După aceea au născut şi pe al treilea fiu şi i-au pus numele Clement.
Faust, avea un frate cu obiceiul rău şi fără de ruşine, care, văzînd pe femeia fratelui său că era foarte frumoasă, s-a rănit cu frumuseţea ei şi voia să o amăgească spre desfrînare. Dar ea, fiind plină de înţelepciune, nu voia să-şi necinstească casa sa cea de bun neam, şi-l îndepărta în tot chipul de la sine pe acel desfrînat. Şi nevrînd a-l vădi pe el, nu spunea la nimeni despre aceasta, nici chiar bărbatului său, temîndu-se ca să nu iasă pentru dînşii veste rea în popor, şi să-şi facă de rîs casa.
Matilda, văzînd însă că nu poate în alt fel să scape de dînsul, de nu se va depărta de ochii şi vecinătatea lui, s-a gîndit la un lucru ca acesta, şi a zis odată către bărbatul ei: „Un vis minunat am avut în această noapte domnul meu. Am văzut un bărbat cinstit şi bătrîn ca unul dintre zei, zicînd către mine: Tu şi cei doi fii gemeni ai tăi de nu veţi ieşi din Roma vreo zece ani, cu moarte neaşteptată şi pierzătoare veţi muri împreună cu dînşii”.
Acestea auzind Faust, bărbatul ei, s-a înspăimîntat şi mult gîndindu-se la aceasta, a socotit să o trimită pe ea din Roma, undeva, împreună cu cei doi copii, vreo zece ani, căci zicea întru sine: „Mai bine este să trăiască iubita mea soţie împreună cu fiii mei, chiar şi în altă ţară străină, decît să moară aici de moarte grabnică şi neaşteptată”.
Deci, pregătind o corabie cu toate cele de trebuinţă, a trimis-o pe ea în ţara elinească, în cetatea Atena, împreună cu cei doi fii gemeni, Faust şi Faustinian, cu robi şi cu roabe şi cu multă avere; şi i-a poruncit ca, după ce va ajunge la Atena, să dea pe amîndoi copiii la învăţătura înţelepciunii elineşti. Aşa s-au despărţit unul de altul, cu nespusă jale şi cu multe lacrimi. Matilda împreună cu cei doi copii, intrînd în corabie, au pornit pe mare; iar Faust împreună cu fiul său cel mai tînăr, Clement, au rămas în Roma.
Mergînd Matilda cîteva zile pe mare, s-a ridicat o furtună cu valuri mari, iar corabia fiind dusă de vînt şi de valuri într-o ţară neştiută, s-a sfărîmat acolo la miezul nopţii, şi s-au înecat cu toţii. Iar Matilda, purtată de valuri, a fost aruncată pe o piatră într-un ostrov, în dreptul cetăţii ce se numea Antandros, care era în părţile Asiei, şi se tînguia nemîngîiată pentru fiii ei înecaţi, şi de supărarea aceasta mare voia să se arunce şi dînsa în mare. Dar văzînd-o goală, plîngînd foarte şi suspinînd cumplit, oamenilor de pe acolo li s-a făcut milă de dînsa şi ducînd-o în cetatea lor, au îmbrăcat-o. Şi venind la dînsa nişte femei iubitoare de străini, o mîngîiau şi îşi spuneau fiecare întîmplările cele rele, făcîndu-i oarecum mîngîiere în mîhnirea ei.
Iar una dintr-însele i-a povestit, zicînd: „Bărbatul meu era corăbier foarte tînăr şi s-a înecat în mare, iar eu am rămas văduvă tînără, şi mulţi voiau să mă ia în a doua căsătorie. Dar eu iubind pe bărbatul meu şi după moartea lui, am vrut a petrece întru văduvie. Deci, de voieşti să petreci împreună cu mine în casa mea, vom lucra amîndouă cu mîinile noastre şi ne vom hrăni. Matilda s-a învoit cu sfatul femeii şi, petrecînd în casa ei, se ostenea lucrînd cu mîinile şi cu aceasta cîştigîndu-şi hrana sa.
Deci a petrecut astfel douăzeci şi patru de ani. Iar fiii ei, Faust şi Faustinian, de asemenea după ce s-a sfărîmat corabia, din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-au aflat vii; căci văzîndu-i nişte tîlhari de mare, ce se întîmplaseră atunci pe acolo, i-au luat pe dînşii în vasele lor, şi ducîndu-i în Cezareia lui Stratonic, i-au vîndut unei femei cu numele Iusta, care i-a crescut pe dînşii ca pe fiii ei şi i-a dat la învăţătura cărţii. Învăţînd ei toată înţelepciunea cea elinească, au auzit mărturisirea Evangheliei lui Hristos şi primind Sfîntul Botez, urmau Sfîntului Apostol Petru.
Iar Faust, tatăl lor, vieţuind în Roma cu Clement, nu ştia nimic de nevoia ce se întîmplase femeii sale şi copiilor lui. Şi trecînd un an, a trimis nişte slugi ale sale la Atena, ca să vadă cum petrece femeia sa şi copiii săi, trimiţîndu-le şi multe din cele de trebuinţă. Iar ei mergînd, nu s-au mai întors. În al treilea an s-a îngrijorat, pentru că nu avea nici o veste de la soţia sa şi de la copii, şi a trimis la Atena alte slugi cu cele de trebuinţă. Iar ei, mergînd acolo şi neaflînd pe nici unul dintre dînşii, s-au întors în al patrulea an şi au spus că nu au aflat nicidecum pe stăpîna lor în Atena, nici n-a auzit cineva de dînşii acolo, şi nici de urma lor nu s-a aflat.
Auzind acestea, Faust, a căzut în mare întristare, tînguindu-se cu amar. Şi, înconjurînd toate porturile Romei, întreba pe corăbieri dacă n-au văzut sau să fi auzit cineva de soţia sa şi de copiii săi. Sau dacă n-a aflat cineva măcar trupul femeii sale cu cei doi copii ai săi, la marginea mării. Dar nimic n-a putut afla de la cineva. Deci, pregătind o corabie şi luînd cîteva slugi şi avere, a pornit el însuşi în căutarea soţiei şi a iubiţilor săi fii. Iar pe Clement, fiul său cel mai tînăr, l-a lăsat cu celelalte slugi credincioase ca să înveţe carte. Şi a umblat mult prin toată lumea, pe mare şi pe uscat, căutînd mulţi ani pe soţia şi pe copiii săi, dar nu i-a găsit.
Deznădăjduindu-se de dînşii foarte, îi era mare jale de aceasta. Apoi, din pricina acestei supărări, nu a mai vrut să se întoarcă acasă, părîndu-i-se lucru cu nedreptate a se îndulci singur de bunătăţile acestei lumi, fără iubita sa soţie, de care avea mare dragoste pentru marea şi plina ei înţelegere şi înţelepciune.
Deci, lepădîndu-se de toată cinstea şi slava lumească, umbla prin ţări străine ca un sărac şi nu spunea nimănui cine este. Iar copilul Clement, venind în vîrsta desăvîrşită şi învăţînd bine învăţătura filosofiei şi, văzîndu-se lipsit de tatăl său şi de maica sa, era totdeauna mîhnit. Căci acum erau douăzeci şi patru de ani de cînd se dusese maica sa, iar de cînd plecase tatăl său de acasă erau douăzeci, şi, deznădăjduindu-se de viaţa lor, plîngea pentru dînşii ca pentru cei morţi. Încă îşi aducea aminte şi de sfîrşitul său, că o să moară şi nu ştie unde se va afla după moarte, socotind dacă mai este oare altă viaţă, după această puţină vreme, sau nu.
Aceasta gîndind, totdeauna îi erau ochii plini de lacrimi, şi nu voia să se mîngîie cu nici un fel de veselie lumească, ci totdeauna se arăta tulburat şi cu faţa posomorîtă, suspinînd greu. Apoi, auzind de venirea lui Hristos în lume, căuta să ştie despre aceasta mai cu adevărat.
După aceea i s-a întîmplat a vorbi cu un om cu bună credinţă, care a zis către dînsul că Fiul lui Dumnezeu a venit în Iudeea şi a propovăduit tuturor viaţa veşnică, de vor vieţui după voia Părintelui ceresc, ce L-a trimis pe El. Şi tuturor celor ce-L vor asculta, le-a făgăduit să le dea bunătăţile cele negrăite în veacul ce va să fie; iar cei ce se leapădă de Dînsul şi nu primesc învăţătura Lui vor fi munciţi în veci în focul gheenei.
Auzind Clement acestea, s-a aprins cu rîvnă nespusă ca să ştie mai cu adeverire despre Hristos şi despre învăţăturile lui. De aceea s-a gîndit să meargă în Iudeea unde se răspîndise buna vestire a lui Hristos. Deci, lăsînd casa sa cu mulţimile de averi, a plecat cu vreo cîteva slugi credincioase şi, luînd aur din destul, a intrat într-o corabie şi a pornit în părţile Iudeii. Dar făcîndu-se furtună pe mare, a fost dus în Alexandria, şi aflînd acolo pe Sfîntul Varnava, a ascultat cu plăcere învăţătura lui despre Hristos. Apoi a plutit în Cezareea lui Stratonic, unde a aflat pe Apostolul Petru şi, fiind botezat de dînsul, îi urma lui împreună cu ceilalţi ucenici, între care erau şi cei doi fraţi ai lui gemeni, Faust şi Faustinian. Însă nu-i cunoştea pe dînşii că-i sînt fraţi, nici ei nu-l puteau cunoaşte pe dînsul, de vreme ce foarte de mici se despărţiseră unii de alţii şi nu mai ţineau minte feţele unul altuia.
Mergînd Petru în Siria, a trimis înaintea sa pe Faust şi pe Faustinian, iar pe Clement l-a oprit lîngă sine şi, intrînd într-o corabie, a plutit pe mare şi înnoptînd apostolul îl întreba pe Clement despre neamul lui. Iar el i-a spus lui toate cu de-amănuntul, de ce neam bun este şi cum a plecat maica sa din Roma împreună cu doi copii, în urma unei vedenii pe care a avut-o în vis, şi cum, după patru ani, a plecat şi tatăl său spre căutarea ei şi nu s-a mai întors. Iar acum sînt douăzeci de ani de cînd nu aude de dînşii nimic şi i se pare că părinţii şi fraţii lui sînt morţi. Iar Petru s-a uimit auzind povestirea lui. Şi în acea vreme, din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a stat corabia în insula aceea în care era Matilda, maica lui Clement.
Deci au ieşit oarecare din corabie şi au mers în cetate să cumpere cele de trebuinţă şi a ieşit şi Sfîntul Petru; iar Clement a rămas în corabie. Mergînd Petru către cetate, a văzut pe bătrîna Matilda, şezînd lîngă poarta cetăţii cerînd milostenie, căci acum nu mai putea să se hrănească din osteneala ei, că-i slăbiseră mîinile. De aceea cerea milostenie şi cu aceasta se hrănea pe sine şi pe cealaltă bătrînă, care o primise pe ea în casa sa, şi care de asemeni slăbise şi zăcea acasă bolnavă.
Văzînd Sfîntul Apostol pe Matilda, a cunoscut-o cu duhul că este străină şi a întrebat-o despre patria sa. Iar ea, oftînd greu, a lăcrimat şi a zis: „O, amar mie străina, că nu este altă femeie în lumea aceasta mai nevoiaşă şi mai ticăloasă decît mine”. Iar Sfîntul Petru, văzînd-o pe ea lăcrimînd şi zicînd acestea, a început a o întreba mai cu dinadinsul, cine este şi de unde este. Şi a cunoscut-o pe dînsa şi a mîngîiat-o cu cuvintele, zicînd: „Eu ştiu pe fiul tău cel mai tînăr, Clement, şi se află acum chiar în părţile acestea”. Iar ea auzind despre fiul său, s-a făcut ca o moartă de spaimă şi de bucurie. Iar Petru luînd-o de mînă a ridicat-o de la pămînt şi i-a spus să meargă după el la corabie, zicîndu-i: „Nu te tulbura, bătrîno, că îndată vei şti cu adevărat despre fiul tău”.
Mergînd către corabie, le-a ieşit Clement întru întîmpinare, care, văzînd pe femeie urmînd lui Petru, se mira. Iar ea, uitîndu-se asupra lui Clement, a început a-l cunoaşte pe el după asemănarea feţei cu tatăl său şi a întrebat pe Petru: „Oare nu este acesta Clement, fiul meu?” Iar Petru a zis: „Acesta este”. Iar Matilda a căzut pe grumazii lui Clement, plîngînd. Clement, neştiind cine este acea femeie şi pentru ce plînge, o depărta pe ea de la sine. Iar Petru a zis către dînsul: „Nu depărta, fiule, pe aceea ce te-a născut pe tine”. Iar Clement, auzind aceasta, a lăcrimat şi a căzut la picioarele ei, sărutîndu-le şi plîngînd. Deci, li s-a făcut lor mare bucurie pentru aflarea şi cunoştinţa lor. Şi s-a rugat Sfîntul Petru pentru dînsa către Domnul şi i-a tămăduit mîinile, iar ea a rugat pe Sfîntul Apostol pentru tămăduirea bătrînei sale. Sfîntul Petru, mergînd în casa ei, a ridicat-o din patul durerii, apoi i-a dat Clement o mie de drahme, pentru hrana maicii sale.
După aceea, luînd pe maica sa împreună cu bătrîna cea vindecată, le-au dus în corabie şi au pornit pe apă. Atunci Matilda l-a întrebat fiul despre bărbatul ei Faust, şi auzind că a plecat spre căutarea ei şi de douăzeci de ani nu se aude nimic de dînsul, se tînguia cu amar ca după un mort, căci nu mai nădăjduia a fi el între cei vii. Apoi, ajungînd în Antandros, au lăsat corabia şi au început a călători pe uscat împreună cu Matilda şi cu bătrîna ei.
Sosind în Laodiceea, i-au întîmpinat pe ei Faust şi cu Faustinian, care merseseră acolo mai înainte de dînşii. Aceia au întrebat pe Clement: „Cine este femeia străină şi cu cealaltă bătrînă, care vin împreună cu voi?” Iar Clement a răspuns: „Este maica mea pe care am aflat-o în această ţară străină”. Deci, a început a le spune lor toate pe rînd, de cîtă vreme nu s-a văzut cu maica sa şi cum a plecat din casă împreună cu doi feciori gemeni. Iar ei, auzind acestea, au cunoscut că Clement este fratele lor, şi că aceea este maica lor, şi începînd a plînge de mare bucurie, au strigat: „Cu adevărat aceasta este maica noastră Matilda, şi acesta este fratele nostru Clement, că noi sîntem fraţii cei gemeni, Faust şi Faustinian, care am plecat din Roma împreună cu maica noastră”. Şi căzînd unul pe grumazul celuilalt au plîns mult, sărutîndu-se cu dragoste.
Atunci puteai vedea veselindu-se maica şi fiii săi, pentru că i-a văzut pe dînşii sănătoşi şi povesteau unul altuia, că, cu judecăţile lui Dumnezeu, s-au izbăvit de înec. Apoi preamăreau pe Dumnezeu, bucurîndu-se, şi numai de aceasta le era lor supărare, că nu ştiau nimic despre tatăl lor. După aceea au rugat pe Apostolul Petru să boteze pe maica lor. Deci a ieşit a doua zi la mare, foarte de dimineaţă, şi a botezat la un loc ascuns şi pe Matilda şi pe cealaltă bătrînă, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh şi a trimis-o înaintea sa, ca să meargă cu fiii săi la gazdă.
Sfîntul Petru a mers apoi pe altă cale şi iată că era în cale un bătrîn cinstit, cărunt la barbă, dar cu haine proaste îmbrăcat, care aştepta pe Petru, căruia, făcîndu-i urare de dragoste, a zis: „Te văd pe tine om străin şi nu prost, chiar faţa ta te arată a fi un om cu bună pricepere, deci voiesc a vorbi puţin cu tine”. Iar Petru a zis: „Grăieşte, domnule, ce voieşti”. Şi a început a grăi omul acela astfel: „Te-am văzut acum făcînd rugăciune la un loc ascuns lîngă ţărm, şi luînd seamă în taină, m-am dus şi te-am aşteptat puţin aici, vrînd ca să-ţi spun că în deşert vă osteniţi, rugîndu-vă lui Dumnezeu; pentru că El nu este nici în cer nici în pămînt şi nu are nici un fel de purtare de grijă pentru noi, ci toate se fac după întîmplare. Deci, nu vă înşelaţi făcînd rugăciuni lui Dumnezeu, Care nu există”.
Sfîntul Petru, auzind aceste cuvinte ale lui, a zis: „Prin ce cunoşti acestea, că toate se fac nu după rînduiala lui Dumnezeu şi nici după purtarea de grijă a Lui, ci după întîmplare? Şi cu ce fel de dovadă adevereşti că nu există Dumnezeu? Şi dacă nu există Dumnezeu, apoi cine a făcut cerul şi l-a împodobit cu stele? Cine a întemeiat pămîntul şi l-a înfrumuseţat cu flori?”
Iar omul acela, oftînd din adîncul inimii a zis: „Eu, stăpîne, ştiu citirea stelelor şi am slujit zeilor cu atîta osîrdie ca nimeni altul şi am cunoscut că toate sînt înşelăciune, pentru că nu este nici un fel de Dumnezeu. Pentru că, de ar fi fost Dumnezeu în cer, ar fi auzit suspinul celor ce plîng şi ar fi luat aminte spre rugăciunea celor ce se roagă şi ar fi căutat spre amărăciunea inimii celor ce slăbesc de supărare. Ci de vreme ce nu este Cel ce ascultă, nici Cel ce mîngîie în supărări, de aici dar mă încredinţez că nu există Dumnezeu. Pentru că, de ar fi fost, m-ar fi auzit şi pe mine care m-am tînguit întru amărăciunea inimii.
Căci iată, precum mă vezi, stăpîne, de douăzeci de ani şi mai bine mă aflu în mare supărare, şi o, vai mie, cît de multe rugăciuni am făcut către toţi zeii! O, cît de multe lacrimi am vărsat şi nici un zeu nu m-a auzit şi a fost deşartă toată osteneala mea”. Iar Sfîntul Petru a zis: „Pentru aceasta n-ai fost auzit de atîta vreme, pentru că te-ai rugat la mulţi zei deşerţi şi mincinoşi; iar nu către Unul adevăratul Dumnezeu, în Care credem noi şi ne rugăm Lui”.
Sfîntul Petru, vorbind multă vreme cu omul acela şi întrebînd despre Dumnezeu, l-a cunoscut din povestirea lui, că el este Faust, tatăl lui Clement şi al fraţilor lui, şi bărbatul Matildei. Apoi a zis către dînsul că, de va crede întru Unul adevăratul Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pămîntul, apoi îndată va vedea pe femeia şi pe fiii săi, întregi şi sănătoşi. Iar el a zis: „Au doar vor învia din morţi femeia mea şi copiii mei? Căci eu singur am cunoscut din citirea stelelor şi de la prea înţeleptul Anuvion, cititorul de stele, m-am încredinţat că femeia mea şi cei doi copii s-au înecat în mare”.
Sfîntul Petru l-a luat în gazdă la sine şi cînd a intrat Faust şi a văzut pe Matilda, s-a înspăimîntat; şi uitîndu-se la dînsa cu dinadinsul şi cu mirare, tăcea. Apoi a zis: „Ce minune este aceasta? Pe cine văd eu acum? Şi apropiindu-se mai mult, a strigat: „Cu adevărat aceasta este iubita mea soţie!” Şi îndată de bucurie amîndoi au plîns, încît nu puteau nici a grăi unul către celălalt, căci a cunoscut şi Matilda pe bărbatul său. Şi abia venindu-şi în fire, Matilda a putut zice: „O, preaiubitul meu Faust, dar cum te-ai aflat viu pînă acum? Pentru că eu am auzit că eşti mort”.
Atunci s-a făcut tuturor negrăită bucurie, căci s-au recunoscut soţii, asemenea şi fiii cu părinţii lor şi, îmbrăţişîndu-se plîngeau şi se bucurau, mulţumind lui Dumnezeu. Toţi cei care se întîmplaseră acolo, văzînd acestea, au plîns şi au mulţumit lui Dumnezeu. Atunci Faust, rugînd pe Apostolul, cerea Botezul, căci credea fără îndoială întru Unul adevăratul Dumnezeu. Şi, fiind botezat, înălţa lui Dumnezeu rugăciuni de mulţumire, cu lacrimi. Apoi s-au dus de acolo toţi în Antiohia.
Acolo, învăţînd credinţa lui Hristos, s-a înştiinţat ighemonul Antiohiei despre Faust, că este de neam împărătesc, şi despre femeia şi fiii lui, cum şi de întîmplarea lor. Şi îndată a trimis vestitori la Roma şi a spus cezarului toate cele despre dînşii. Iar cezarul a scris înapoi ighemonului ca degrabă, cu mare cinste să-i aducă la Roma. Făcîndu-se aceasta, cezarul s-a bucurat de întoarcerea lor şi, auzind toate cele ce li s-au întîmplat, a plîns mult.
Apoi au făcut ospăţ mare în acea zi şi i-a cinstit foarte, iar a doua zi le-a dat bogăţie multă, robi şi roabe, şi i-au adus în slavă mare şi au fost cinstiţi de toţi.
De atunci vieţuiau în foarte bună credinţă, dînd milostenie multă la săraci, şi au petrecut în acea bună stare vreme îndelungată şi în bătrîneţi bune. Apoi împărţind toate, celor ce le trebuia ajutor, s-au dus către Domnul. Iar fiii lor au rămas îndeletnicindu-se în apostoleştile învăţături, căci acum venise şi Sfîntul Petru în Roma. Iar mai vîrtos fericitul Clement era ucenic nedespărţit al Sfîntului Petru şi părtaş al tuturor căilor, ostenelilor şi răbdărilor lui pentru Hristos şi propovăduitor al bunei Lui vestiri. Apoi l-a aşezat Sfîntul Petru ca episcop al Romei, mai înainte de răstignirea sa de către Nero.
După aceea, Sfîntul Petru sfîrşindu-se, după episcopul Lin şi după episcopul Clit a urmat Clement, care îndrepta bine corabia lui Hristos prin mijlocul viforului şi al învăluirii, fiind tulburată pe acea vreme de chinuitori. Deci, Clement păştea turma lui Hristos cu multă osteneală şi răbdare, fiind înconjurat pretutindeni de cumpliţi chinuitori, ca de nişte lei ce răcnesc şi ca de nişte lupi ce răpesc, care căutau să înghită şi să piardă credinţa creştinească. Şi, fiind în atîtea nevoi şi prigoniri, nu înceta a se îngriji cu multă sîrguinţă de mîntuirea sufletelor omeneşti.
Astfel, a întors la Hristos mulţime de popor necredincios, nu numai din poporul cel de jos, ci şi din palatele împărăteşti, pe mulţi din cei de neam mare şi slăviţi, între care era şi un oarecare Sisinie şi mulţi din rudeniile împăratului Nerva. Deci, atît se ostenea întru bunăvestirea lui Hristos, încît odată, în ziua Paştilor, a botezat în mărturisirea Treimii patru sute douăzeci şi patru de oameni, care erau toţi de neam mare. Pe Domnila, nepoata sa, care era logodnica lui Avrilian, fiul antipatului celui dintîi al Romei, a sfinţit-o spre păzirea fecioriei sale şi a împărţit Roma la şapte grabnici scriitori, ca să scrie faptele sfinţilor mucenici, care erau omorîţi atunci pentru Hristos.
Dar cînd cu învăţătura sa, cu ostenelile, cu facerea minunilor şi cu felul vieţii sale plină de fapte bune, înmulţea Biserica lui Hristos, atunci a ridicat diavolul vrăjmaşi, pe Torcutian comitele, care, văzînd mulţimea cea nenumărată a celor ce crezuseră în Hristos prin învăţătura lui Clement, a învăţat pe unii din popor să se scoale cu vrajbă asupra lui Clement şi asupra credincioşilor creştini.
În acea vreme stăpînea în cetatea Romei, Mamertin, eparhul şi s-a făcut tulburare în poporul Romei pentru Clement. Şi, mergînd cei ce ridicară tulburarea la eparh, începînd a cleveti împotriva lui Clement, ziceau: „Pînă cînd va defăima acesta pe zeii noştri?” Iar alţii grăiau împotrivă, apărînd pe Clement şi zicînd: „Dar ce rău a făcut omul acesta? Sau ce bine n-a făcut? Căci pe fiecare bolnav care-l cerceta l-a făcut sănătos şi oricine are supărări şi aleargă la dînsul dobîndeşte mîngîiere, nefăcînd supărare nimănui, ci multe faceri de bine a arătat tuturor”.
Alţii, fiind aprinşi cu duhul vrăjmaşului, strigau: „Toate acestea făcîndu-le cu farmece, dezrădăcinează slujbele zeilor noştri. Pe Jupiter nu-l mărturiseşte a fi dumnezeu, iar pe Heracle păzitorul nostru îl numeşte duh necurat. Despre cinstita Afrodita spune că a fost desfrînată, iar Vesta cea mare zice că va fi arsă cu foc; asemenea şi pe cinstita Atena, pe Artemida, pe Hermes, pe Cronos şi toate numele zeilor noştri şi capiştele lor cu ocări le necinsteşte. Deci, sau să jertfească zeilor noştri, sau să fie omorît”.
Iar Mamertin, eparhul cetăţii, nerăbdînd gîlceava şi tulburarea poporului, a poruncit să aducă la sine pe Sfîntul Clement şi a început a grăi către dînsul: „Din rădăcină de neam bun ai ieşit, precum mărturiseşte despre tine toată mulţimea Romei, dar te-ai înşelat şi pentru aceasta nu poate mulţimea să te rabde şi să tacă. Căci nu ştie pe care dumnezeu cinsteşti, nici pe Acela ce se zice Hristos, Care este potrivnic zeilor noştri. Deci, se cade ţie să lepezi toată înşelăciunea şi rătăcirea de bună voie şi să te închini zeilor, cărora, după obicei, ne închinăm toţi”.
Sfîntul Clement a răspuns: „Rog mintea ta cea bună ca să iei seamă la răspunsul meu şi nu la graiurile rele ale poporului celui nepedepsit şi care gîlceveşte asupra mea în deşert. Căci deşi vorbesc mulţi asupra noastră, însă nu pot să ia de la noi ceea ce sîntem, fiindcă noi sîntem oameni cu minte şi înţelepţi, iar ei sînt fără de pricepere. Ei vorbesc fără de socoteală asupra lucrului cel bun, şi totdeauna tulburările şi gîlcevile dintre cei nepedepsiţi, s-au obişnuit a ieşi. Drept aceea, porunceşte-le mai întîi să tacă şi, făcîndu-se linişte, să grăiască omul cel priceput, cu socoteală, pentru mîntuirea sa şi să caute pe adevăratul Dumnezeu, Căruia are să se închine cu credinţă”.
Acestea şi mai multe grăind sfîntul, n-a aflat eparhul vină într-însul şi a trimis la împăratul Traian, vestindu-l despre Clement, că s-a sculat poporul asupra lui pentru zei, şi nu încetează a striga, însă nu se află asupra lui nici o mărturisire vrednică de crezut. Iar împăratul Traian a scris eparhului ca „Clement, ori să jertfească zeilor, sau să fie trimis la surghiun într-o cetate pustie în hotarele Hersonului”.
Un răspuns ca acesta al împăratului văzînd Mamertin, i-a părut rău de Clement şi-l ruga să nu-şi aleagă de bună voie acel surghiun, ci să aducă jertfă zeilor şi va fi scăpat de o osîndire ca aceea. Iar sfîntul îi spunea eparhului că el nu se teme de acea izgonire, ci mai vîrtos se bucură de dînsa. Şi atîta dar a dat Dumnezeu Sfîntului Clement, încît s-a umilit eparhul de cuvintele lui şi a plîns pentru dînsul, spunînd: „Dumnezeul căruia Îi slujeşti tu cu toată inima să-ţi ajute în această izgonire la care eşti osîndit”. Şi pregătind o corabie şi dîndu-i toate cele de trebuinţă, l-a trimis. Şi au mers mulţi din cei binecredincioşi la surghiun împreună cu Sfîntul Clement, voind mai bine să rabde izgonire împreună cu păstorul şi învăţătorul lor, decît a vieţui fără dînsul şi fără învăţătura lui cea sfîntă.
Ajungînd sfîntul la locul la care era osîndit în surghiun, a aflat acolo mai mult de două mii de creştini, care erau osîndiţi să taie piatră în munţii aceia. Deci şi el a fost rînduit împreună cu dînşii la lucrul acela. Iar creştinii, văzînd pe Sfîntul Clement, toţi cu un suflet, cu lacrimi şi cu suspine, apropiindu-se de dînsul, ziceau: „Roagă-te pentru noi, arhiereule, ca să ne arătăm vrednici făgăduinţei lui Hristos”. Iar Sfîntul a zis: „Nu sînt vrednic unui dar ca acesta al Stăpînului meu, ca să mă învrednicească a fi părtaş cununii voastre”. Apoi îi mîngîia şi-i întărea cu cuvintele sale folositoare.
Înştiinţîndu-se Sfîntul de la dînşii că au mare lipsă de apă, pentru că de la şase stadii îşi aduceau în spate apă, a zis către dînşii: „Să ne rugăm Domnului nostru Iisus Hristos să deschidă mărturisitorilor Lui izvor de apă vie, precum a deschis în pustie lui Israel, fiind însetat, cînd Moise a lovit piatra şi a curs apă, pentru ca, cu darul Lui fiind răcoriţi, să ne bucurăm”.
Şi au început toţi a se ruga. Apoi, săvîrşindu-se rugăciunea, Sfîntul Clement a văzut un miel stînd pe loc care ridica piciorul drept, ca şi cum ar fi arătat locul. Iar Sfîntul Clement, cunoscînd că este Domnul, Cel ce se arată, pe Care nimeni nu-L vedea decît numai el, s-a dus la locul acela şi a zis: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, săpaţi în locul acesta”. Şi stînd împrejur, au început a săpa cu casmale şi n-au aflat nimic, pentru că n-au nimerit locul acela în care stătuse mielul.
După aceasta Sfîntul Clement a luat o casma mică şi a început a săpa în locul acela în care stătuseră picioarele mielului şi îndată a izvorît apă foarte limpede şi dulce şi s-a făcut din acel izvor un rîu mare. Atunci s-au bucurat toţi, iar Sfîntul Clement a zis: „Pornirile rîurilor înveselesc cetatea lui Dumnezeu”. Şi a ieşit vestea de acea minune prin toată partea aceea, încît alergau acolo popoarele de prin toate cetăţile şi satele din jur, şi văzînd rîul care izvora cu minune, mai presus de nădejde prin rugăciunile sfîntului şi auzind învăţătura lui, credeau în Hristos şi se botezau de către Sfîntul Clement în acea apă.
Apoi atîta mulţime de popor necredincios alerga la Sfîntul şi se întorcea la credinţă, încît în toate zilele se botezau cîte cinci sute şi mai mult de suflete. Şi atît s-au înmulţit într-un an credincioşii, încît s-au zidit şaptezeci şi cinci de biserici şi au sfărîmat toţi idolii şi toate capiştele în toată partea aceea, pentru că toată ţara aceea a primit sfînta credinţă.
Înştiinţîndu-se despre aceasta Traian cezarul, că mulţime de popor fără număr a crezut în Hristos, îndată a trimis în acea parte pe un ighemon cu numele Afidian, care, venind, a omorît pe mulţi creştini, cu felurite chinuri. Apoi, văzînd că, cu bucurie alergau toţi la chinuri pentru Hristos, n-a vrut mai mult să piardă poporul, numai pe Sfîntul Clement a început a-l sili să aducă jertfă. Şi aflîndu-l pe el neplecat în credinţă şi stînd tare în Domnul, a poruncit să-l pună într-o luntre şi să-l ducă în mijlocul mării, apoi acolo legîndu-i de gît o ancoră de corabie, să-l arunce în adînc şi să-l înece, pentru ca să nu mai afle creştinii trupul lui.
Aceasta făcîndu-se, stăteau credincioşii pe mal, privind la înecarea Sfîntului, tînguindu-se pentru dînsul cu mare plîngere. După aceea doi din ucenicii lui, care erau mai credincioşi, anume Cornelie şi Fiv, au zis către toţi creştinii: „Să ne rugăm toţi cu un suflet, ca să ne arate nouă Domnul, cinstitul trup al mucenicului”. Rugîndu-se poporul, s-a depărtat marea de trei mile de loc, iar poporul mergînd pe uscat, precum odinioară Israelitenii prin Marea Roşie, au aflat o casă de marmură în chipul bisericii, făcută de Dumnezeu.
Acolo zăcea trupul Sfîntului şi ancora cu care fusese înecat era aproape de dînsul. Şi vrînd credincioşii să ia de acolo cinstitul şi sfîntul trup al mucenicului, s-a făcut descoperire ucenicilor lui, celor mai sus pomeniţi, să lase să fie acolo trupul Sfîntului; căci în tot anul la pomenirea lui, tot aşa se va depărta marea şapte zile, dînd cale celor ce vor vrea să vină la închinăciune. Deci s-a făcut acea minune mulţi ani de la împărăţia lui Traian, pînă la împărăţia lui Nichifor, împăratul grec. Şi multe şi nespuse minuni se săvîrşeau prin rugăciunile Sfîntului, pentru că proslăvea Dumnezeu pe plăcutul Său.
Odinioară, depărtîndu-se marea după obicei la pomenirea Sfîntului, şi venind mulţime de popor la moaştele lui, s-a întîmplat de a rămas acolo un copil mic, pentru că uitîndu-l părinţii lui în biserică au ieşit. Şi îndată a început marea a se întoarce şi a acoperi biserica, şi se sîrguia fiecare a ieşi mai degrabă ca să nu-i acopere apa. Atunci au ieşit degrabă şi părinţii copilului cel rămas în biserică, părîndu-li-se că şi copilul lor a ieşit împreună cu ceilalţi din popor. Deci, căutînd într-o parte şi în alta, nu l-au văzut pe el şi căutîndu-l prin poporul cel ce ieşise nu l-au aflat. Acum nu era cu putinţă a se mai întoarce înapoi, pentru că marea acoperise biserica. Deci, plîngeau părinţii nemîngîiaţi pentru dînsul şi s-au dus la casa lor, tînguindu-se.
Iar în anul următor, iarăşi depărtîndu-se marea, au venit părinţii copilului după obicei, la închinarea Sfîntului şi, intrînd în biserică, au aflat pe copil viu şi sănătos, şezînd lîngă racla Sfîntului, şi luîndu-l cu nespusă bucurie, îl întrebau cum s-a păzit viu. Iar copilul, arătînd cu degetul racla Sfîntului mucenic, zicea: „Acesta m-a păzit pe mine viu şi m-a hrănit, şi toată înfricoşarea mării a izgonit-o de la mine”. Atunci s-a făcut mare bucurie părinţilor lui, şi la tot poporul, care venise la praznic, de acea minune mare şi preamăreau toţi pe Dumnezeu şi pe Sfîntul mucenic. Apoi s-au întors părinţii cu bucurie întru ale lor, avînd pe fiul lor viu şi sănătos.
În vremea împărăţiei lui Nichifor, împăratul grec, care a fost după Irina, maica lui Constantin, sosind pomenirea Sfîntului Clement, nu s-a îndepărtat marea ca în toţi anii cei ce trecuseră, şi a fost aşa pînă la cincizeci de ani şi mai bine. Iar cînd a fost Fericitul Gheorghe episcop în Herson, foarte s-a mîhnit el de aceasta, căci nu se îndepărtează marea, şi moaştele unui sfînt ca acela şi plăcut al lui Dumnezeu sînt acoperite cu apă, ca sub un obroc. În zilele lui au venit din Constantinopol în Herson doi învăţători filosofi, Metodie şi Constantin, care s-a numit mai pe urmă Chiril, şi mergeau la Cazari, la propovăduire.
Aceştia, întrebînd de moaştele Sfîntului Clement şi înştiinţîndu-se că sînt în mare, au îndemnat pe episcopul Gheorghe spre căutarea lor, ca să se sîrguiască să afle acea comoară duhovnicească. Iar episcopul Gheorghe, fiind îndemnat la acestea de acei învăţători, a mers mai întîi la Constantinopol ca să vestească despre aceea pe împăratul Mihail al treilea, care era feciorul lui Teofil, şi împărăţea cu fericita sa maică Teodora; asemenea şi pe preasfinţitul patriarh Ignatie, care păstorea Biserica după Sfîntul Metodie. Iar împăratul şi cu patriarhul au trimis împreună cu dînsul bărbaţi cinstiţi şi pe tot clerul Sfintei Sofii.
Venind ei în Herson, s-a adunat împreună cu Metodie şi cu Constantin tot poporul cel credincios, şi au mers la marginea mării cu psalmi şi cu cîntări, vrînd să cîştige comoara cea dorită, dar nu s-a îndepărtat marea. Şi apunînd soarele, au şezut în corabie, iar la miezul nopţii a strălucit o lumină din mare şi s-a arătat mai întîi capul, apoi moaştele sfîntului au ieşit din apă. După aceea luîndu-le arhiereul, le-a dus în corabie şi ducîndu-le în cetate cu cinste, le-a aşezat în biserica Sfinţilor Apostoli. Şi, începînd Sfînta Liturghie, multe minuni s-au făcut. Orbii au văzut, şchiopii şi cei cu tot felul de boli s-au făcut sănătoşi, şi dracii s-au izgonit din oameni, prin rugăciunile Sfîntului Clement şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, a Cărui slavă este în veci. Amin.
Sfîntul Mucenic Petru, Arhiepiscopul Alexandriei
Adaugat la decembrie 8, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| decembrie 8, 2025 |
Cel dintre sfinţi, părintele nostru Petru, arhiepiscopul Alexandriei, din copilăria sa a fost crescut de Fericitul Toma, arhiepiscop al aceleeaşi cetăţi. Şi după dînsul a fost ridicat la scaunul arhiepiscopal, în vremurile acelea cînd erau prigoniri cumplite şi cu anevoie de răbdat, de la păgînii împăraţi Diocleţian şi Maximilian, cînd mucenicilor lui Hristos le erau strîmte temniţele şi legăturile, iar sîngele lor uda cetăţile, uliţele şi cîmpurile.
În nişte vremuri ca acelea, pline de groază, de nevoi grele şi de supărare, ocîrmuia acest Sfînt Petru Biserica lui Dumnezeu, întru mare răbdare şi întru nespuse osteneli. Iar cu învăţătura şi cu chipul bărbăţiei sale, cel nebiruit în credinţă, a întărit pe mulţi din cei ce erau slabi cu sufletul şi fricoşi, i-a scăpat de cădere şi mulţime mare a adus către cununa mucenicească. În cele din urmă a fost izgonit şi el pentru Hristos. Şi, umblînd prin Tir, prin Fenicia şi prin Palestina, îşi întărea oile cuvîntătoare prin scrisori şi le împuternicea cu darul Sfîntului Duh.
Temîndu-se ca nu cumva, înfricoşîndu-se cineva de chinuri, să se lepede de Hristos, ziua şi noaptea îşi ridica mîinile sale cu rugăciuni către Dumnezeu, pentru dînşii. Apoi, întorcîndu-se iarăşi în Alexandria, slujea celor ce erau închişi prin temniţe pentru sfînta credinţă, al căror număr era de şase sute şaizeci. Dintre aceştia era o mulţime de preoţi şi de clerici, care au fost omorîţi toţi cu diferite chinuri; de a căror pătimire – în care au răbdat pînă la sfîrşit -, Sfîntul Petru se bucura cu duhul.
Păscînd el bine turma lui Hristos, s-a ivit în Alexandria un lup răpitor îmbrăcat în piele de oaie, Arie ereticul, care a început a semăna neghinele blestematei lui învăţături, prin mijlocul grîului, hulind dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos şi vătămînd cu acea hulă Biserica lui Dumnezeu. Iar păstorul cel bun, adeseori astupa gura acelui lup viclean, disputînd cu dînsul, certîndu-l şi înfricoşîndu-l, ca să nu strice mărturisirea cea bună a Sfintei Treimi, care s-a dat Bisericii lui Hristos, fără prihană. Dar a rămas neîndreptat al doilea Iuda, sluga şi înşelătorul, şi din răutatea lui cea potrivnică lui Dumnezeu, n-a vrut să se plece la dreptate. Atunci Sfîntul Petru a blestemat pe acel hulitor şi, despărţindu-l de Biserică, l-a scos ca pe un netrebnic.
Fiind izgonit acel lup din turma lui Hristos, se ascundea ca întunericul înaintea luminii. Pentru că, precum zice Scriptura, cel ce face rele urăşte lumina şi nu vine către ea, ca să nu se vădească lucrurile lui că sînt rele, şi nu mai îndrăznea acel fărădelege a se apropia de un asemenea păstor, pe care, cu nici un fel de vicleşug sau cu cuvinte cu meşteşug împletite, n-a putut să-l înşele. Iar Sfînta Biserică creştea şi se înmulţea în Alexandria, deşi erau cumplite acele vremuri, căci nu mai putea tirania aceea a împiedica şi a opri calea cea către Hristos, a oamenilor ce doreau mîntuirea, care-şi puneau în primejdie nu numai avuţia, ci şi viaţa, alergînd la învăţătura Sfîntului Petru şi la Sfîntul Botez, lepădîndu-se de slujba idolească.
Înştiinţîndu-se despre aceasta păgînul împărat Maximin, care stăpînea atunci părţile de răsărit şi petrecea în Nicomidia, că mulţi prin învăţătura Sfîntului Petru se întorc de la idoli la Hristos, a trimis patru tribuni ai săi, cu ostaşi, ca să-l prindă pe Sfîntul şi să-l aducă legat la dînsul. Ajungînd trimişii în cetatea Alexandriei au aflat pe Sfîntul Petru în biserică, cu mulţime de popor credincios, săvîrşind pomenirea tuturor sfinţilor. Şi luîndu-l pe el, au pus asupra lui legături grele şi s-a făcut în popor mare tulburare şi gîlceavă, căci unii se tînguiau pentru dînsul, iar alţii strigau, zicînd: „Pentru ce ne răpiţi pe păstorul nostru?” Şi s-a adunat toată Alexandria, vrînd să-şi pună sufletul pentru păstorul lor şi striga poporul asupra împăratului şi asupra trimişilor lui.
Văzînd tribunii tulburarea şi gîlceava cea mare a poporului, au poruncit să-l păzească pe sfînt în temniţa ce era aproape de biserică şi au scris împăratului, vestindu-i toate cele ce se făcuseră. Iar împăratul, citind scrisoarea, s-a mîniat foarte şi a scris înapoi către dînşii, poruncindu-le ca îndată să taie capul lui Petru, învăţătorul creştinesc şi pe toţi cei ce se împotriveau să-i piardă cu moarte. Luînd tribunii scrisoarea împăratului, se sîrguiau a împlini porunca lui, adică să-l scoată pe Sfîntul Petru ca să-l taie. Dar poporul, care şedea la uşa temniţei ziua şi noaptea, nu-i lăsa să-l scoată la moarte pe părintele său, căci era mulţime fără număr adunată, bărbaţi şi femei, bătrîni şi tineri, călugări şi călugăriţe, care nu se depărtau de temniţă, fiind legaţi cu dragoste de arhiereul lui Dumnezeu.
Cînd au văzut ostaşi înarmaţi venind către temniţă ca să-l scoată pe Sfîntul Petru şi să-l taie, au strigat toţi cu un glas, zicînd: „Mai întîi ucideţi-ne pe noi toţi, dacă aveţi poruncă de la împăratul vostru, şi după aceea veţi lua pe părintele nostru. Nu ne vom depărta nicidecum de păstorul nostru, nici nu vom lăsa să pătimească ceva rău învăţătorul şi doctorul sufletelor noastre”.
Acestea auzind tribunii şi văzînd mulţime de popor, nu voiau să facă multă şi mare vărsare de sînge, ci se sîrguiau, ca în taină, să taie capul Sfîntului şi să împlinească voia împăratului.
Acestea astfel făcîndu-se, s-a înştiinţat Arie că arhiepiscopul care îl despărţise pe el de Biserica apostolică, şade în legături şi în temniţă şi are să fie omorît pentru Hristos; a venit cu vicleşug şi cu pocăinţă făţarnică, pentru că nădăjduia ca după dînsul să se suie el pe scaun şi să fie arhiepiscop al Alexandriei. Deci a venit ca şi cum şi-ar cere iertare, căindu-se de eresul său cel hulitor. Apoi a rugat pe nişte preoţi, mai cu seamă pe Ahila şi pe Alexandru, să roage pe Sfîntul Petru pentru dînsul, ca să-i ierte greşeala şi să-l primească în sînul Bisericii.
Dar Dumnezeu, Care ia aminte spre toate sfaturile inimii şi de departe citeşte gîndurile omeneşti, văzînd inima cea vicleană a lui Arie, i s-a arătat noaptea Fericitului Petru şi i-a descoperit tot vicleşugul acelui blestemat eretic, şi a poruncit ca să nu-l primească în Sfînta Biserică. A doua zi, mulţi din cetăţenii cei binecredincioşi şi cinstiţi, împreună cu preoţii Ahila şi Alexandru, intrînd în temniţă, l-au rugat pe sfîntul arhiepiscop, căzînd la picioarele lui, ca să-l ierte şi să-l dezlege de afurisenie pe Arie.
Fericitul Petru, plîngînd şi suspinînd, a răspuns lor: „Nu ştiţi, iubiţilor, pentru cine mă rugaţi pe mine! Mă rugaţi pentru acela care voieşte să dărîme Biserica lui Hristos! Ştiţi că eu iubesc toate oile mele, şi n-aş fi vrut să piară vreuna dintr-însele. Ci pentru toţi rog bunătatea lui Dumnezeu, ca tuturor să le dea iertare de păcate şi mîntuire. Însă pe Arie îl lepăd, de vreme ce este lepădat de Însuşi Dumnezeu şi de Sfînta Biserică.
Nu atîta după judecata mea, ci după a lui Dumnezeu, pentru că nu omului a greşit, ci lui Dumnezeu, hulind taina Sfintei Treimi, spre care nu îndrăznesc a căuta Heruvimii şi Serafimii, care cu neîncetate glasuri strigă: Sfînt, Sfînt, Sfînt, Domnul Savaot; iar puterile cereşti zic: Plin este cerul şi pămîntul de slava Ta! Dar ereticul cel fără de ruşine, cu hula sa, îndrăzneşte a face despărţire între Tatăl şi între Fiul şi între Duhul Sfînt. Deci, cum îl voi ierta pe acela asupra căruia se mînie toată făptura pentru Făcătorul său? Anatema va fi Arie şi în veacul acesta şi în cel ce va să fie, de nu se va pocăi!”
Zicînd acestea Fericitul Petru, au căzut la picioarele lui toţi cei ce îl rugau pentru Arie şi nu au îndrăznit mai mult a-l supăra. Iar el, luînd la o parte pe preoţi, pe Ahila şi pe Alexandru, a zis către dînşii: „Eu sînt om păcătos, însă ştiu că Domnul Dumnezeu meu m-a chemat să primesc cununa mucenicească mai înainte de a mă săvîrşi. Vă spun vouă, care sînteţi stîlpii Bisericii, taina lui Dumnezeu, pe care mi-a descoperit-o Domnul meu în această noapte.
Deci, tu, cinstite Ahila, te vei sui după mine pe scaunul arhiepiscopiei, iar după tine acest preot vrednic Alexandru. Iar cît pentru Arie, să nu mă socotiţi a fi nemilostiv şi aspru asupra celor ce greşesc, pentru că păcatul făcut din neputinţă omenească, de ar fi fost atît de mare, este însă mai mic faţă de răutatea lui Arie. Pe cei ce greşesc din neputinţă, mai lesne este a-i ierta; iar pe blestematul acela pentru care mă rugaţi, cum îl pot ierta? Căci cele dinlăuntru îi sînt pline de vicleşug şi de hulă, iar din inima lui curge un rîu tulbure de hulă asupra atotputernicului Fiu al lui Dumnezeu. Pentru că numeşte zidire pe Acela care este Ziditor al tuturor celor văzute şi nevăzute, pe Care L-au propovăduit proorocii, apostolii şi evangheliştii.
Cum îmi ziceţi să mă înduplec la rugăciunile voastre şi să iert pe Arie care nu a vrut să asculte învăţătura mea şi să-şi vie în simţire? Iar dacă l-am afurisit, aceasta n-am făcut-o singur de la mine, ci prin voia lui Hristos Dumnezeul meu, Care mi S-a arătat în această noapte. Căci, rugîndu-mă după obiceiul meu, fără de veste a strălucit în temniţă o lumină mare şi am văzut pe Domnul meu Iisus Hristos în chip de tînăr ca de doisprezece ani, iar faţa strălucea mai mult decît soarele, încît nu-mi era cu putinţă a căuta spre slava cea negrăită a feţei Lui. Şi era îmbrăcat cu o cămaşă albă de in, însă ruptă de sus pînă jos, pe care o strîngea la piept cu amîndouă mîinile, acoperindu-şi goliciunea Sa”.
Văzînd eu acestea, a căzut asupra mea frică şi spaimă şi cu multă temere rugîndu-mă Lui, am zis: „Mîntuitorule, cine Ţi-a rupt haina?” Iar Domnul a răspuns: „Arie cel fără de ruşine mi-a rupt-o, căci a despărţit de Mine pe poporul pe care l-am cîştigat cu sîngele Meu! Păzeşte-te ca să nu-l primeşti în sînul Bisericii, pentru că are viclene şi rele gînduri asupra Mea şi asupra poporului Meu. Şi iată că vor să te roage pentru el ca să-l ierţi. Dar tu să nu-l asculţi şi să nu primeşti în turmă un lup în loc de oaie. Porunceşte lui Ahila şi lui Alexandru, care vor fi episcopi după tine, să nu-l primească”.
Deci, iată că v-am spus vouă cele ce mi-a poruncit, iar dacă nu veţi asculta şi nu veţi face cele poruncite, eu de aceasta voi fi curat”.
Zicînd aceasta, şi-a plecat genunchii şi s-a rugat, şi toţi s-au rugat împreună cu dînsul. Săvîrşind rugăciunea, a zis: „Rugaţi-vă pentru mine, fraţilor”. Iar cei ce stăteau împrejur, rugîndu-se, au zis: „Amin”. Iar Ahila şi Alexandru, sărutînd mîinile lui, plîngeau, căci le spunea că nu-l vor mai vedea pe el mult. Şi acei preoţi au spus poporului toate cuvintele pe care le-a zis Fericitul Petru despre Arie, şi ceea ce le-a poruncit lor, ca să nu-l primească în Sfînta Biserică, fiind lup şi vrăjmaş al Fiului lui Dumnezeu.
După aceasta, Sfîntul Petru, văzînd că poporul creştinesc fiind aprins cu rîvnă, nu lăsa pe trimisul împărătesc ca să-l scoată din temniţă la moarte, şi temîndu-se să nu se ridice război între creştini şi ostaşii trimişi de împărat, şi să fie el pricina unui război sîngeros dorea a se dezlega de trup şi a merge către Domnul. Deci a voit pe ascuns a se da pe sine chinuitorilor, ca să păzească poporul fără vătămare şi să ajungă mai repede la doritul sfîrşit. El a trimis o slugă a sa credincioasă, care şedea lîngă dînsul, la unul din tribuni, pe ascuns de popor, să-i spună astfel: „De voieşti să faci ce este plăcut lui Maximin, vino în noaptea aceasta în taină la temniţă şi, săpînd peretele pe unde voi bate eu pe dinăuntru, ia-mă pe mine şi săvîrşeşte porunca împăratului tău”. Şi s-a făcut aşa.
Căci, sosind noaptea, a venit tribunul cu ostaşii şi au săpat în taină temniţa pe din dos, cît să încapă un om, pentru că nu era cu putinţă să meargă la uşile temniţei şi să le deschidă, căci mulţimea poporului creştinesc stătea de strajă. Şi era în noaptea aceea vînt şi frig şi nimeni din credincioşi n-a auzit zgomotul ce se făcea prin săparea peretelui. Iar Sfîntul Petru, făcîndu-şi semnul Crucii, a zis: „Mai bine îmi este mie a muri, decît să piară poporul”. Şi a ieşit din temniţă prin peretele săpat, neştiind nimeni din credincioşi. Iar tribunul s-a mirat împreună cu ostaşii de o voinţă ca aceea a sfîntului, de a veni la moarte. Şi, luîndu-l, l-au dus la locul acela.
Cînd au ajuns la locul osîndirii, ce se numea Vucolul, în care şi-a săvîrşit mai înainte mucenicia şi Marcu evanghelistul, a cerut voie de la ostaşi să-l lase să se coboare înăuntrul mormîntului apostolului, să-şi ia iertăciune. Iar ostaşii i-au zis: „Du-te, dar să te întorci devreme, mai înainte de a se face ziuă şi a cunoaşte creştinii pricina”.
Ducîndu-se acolo, îi săruta mormîntul şi, ca şi cum ar fi fost viu şi l-ar fi auzit, zicea către apostol, cu lacrimi şi cu umilinţă: „Părinte cinstite, evanghelist al Stăpînului Hristos, mărturisitorule al pătimirilor Lui, pe tine te-a trimis Hristos întîiul arhiereu şi păstor al acestei cetăţi în care ai propovăduit cuvîntul credinţei şi apostoleşte ţi-ai împlinit slujba şi ai luat cununa mărturisirii, plată pentru ostenelile tale, şi în scaunul tău a urmat Fericitul Anian, apoi Milios, Dimitrie şi Dionisie şi după dînşii Maxim, Iraclie şi Fericitul Teona, care m-a crescut pe mine. Şi atunci mi-a încredinţat şi mie Stăpînul Hristos Biserica aceasta şi m-a făcut urmaş al tău, deşi am fost nevrednic. Şi din ceasul acela însetez să mă fac părtaş al patimii Lui şi să-mi săvîrşesc muceniceşte drumul nemerniciei mele. Roagă-te pentru mine, bunule părinte, să-mi săvîrşesc şi eu această nevoinţă cu cuget neschimbat şi cu inima neîndoită, căci acum mă duc să beau paharul morţii lui Hristos şi încredinţez acoperămîntului tău această turmă, pe care mai înainte mi-ai dat-o şi mă rog ţie să o păzeşti nevătămată cu rugăciunile tale către Domnul”.
După ce a zis acestea, s-a sculat din mormînt şi întinzînd mîinile către cer a zis: „Doamne Iisuse Hristoase, unule născut, Fiule al Părintelui Celui fără de moarte şi fără de început, auzi-mă pe mine păcătosul şi netrebnicul robul Tău. Încetează şi potoleşte viforul care tulbură Biserica Ta, schimbă furtuna aceasta în aer curat şi dulce, facă-se sîngele meu pecete şi sfîrşit al prigoanei iubitei Tale turme, căci eşti binecuvîntat în veci. Amin”. În acelaşi timp se ruga şi o fecioară, care era acolo aproape de mormîntul Sfîntului Apostol Marcu, şi, cum şi-a sfîrşit rugăciunea de miezul nopţii, a auzit un glas ceresc, zicînd: „Petru, începutul apostolilor şi Petru, sfîrşitul mucenicilor”. Care s-a şi împlinit atunci, căci după puţină vreme a împărăţit marele Constantin şi a încetat prigoana contra Bisericii noastre.
După ce şi-a împlinit Sfîntul rugăciunea sa, a sărutat mormîntul apostolului şi cele ale arhiereilor care erau acolo în cimitir şi astfel s-a întors la tribuni cu faţa înflorită, veselă şi strălucită de o lumină negrăită, încît se minunau şi se înspăimîntau cei ce îl priveau. În acelaşi timp veneau la locul acela două femei, una fecioară şi alta bătrînă, aducînd două giulgiuri şi patru piei, pe care văzîndu-le fericitul şi cunoscînd că le-a trimis Dumnezeu, le-a poruncit să întindă pieile pe pămînt şi giulgiurile pe deasupra. Atunci a îngenunchiat deasupra pieilor şi se ruga mulţumind Domnului. Şi, făcîndu-şi cruce, şi-a scos omoforul; apoi dezgolindu-şi grumazul, şi-a plecat capul ca să i-l taie.
Dar ostaşii, cucernicindu-se de fapta lui cea bună, au rămas amorţiţi şi nemişcaţi şi nu avea nici unul curaj a-l omorî, ci porunceau unul altuia să-şi scoată paloşul dar nu puteau. Mai pe urmă fiindcă se făcea ziuă şi se temeau să nu se audă lucrul acesta în cetate şi să vină creştinii să-i împiedice, s-au învoit şi a pus fiecare ostaş cîte cinci galbeni de aur pe pămînt ca să-i ia acela care va îndrăzni să taie capul Sfîntului mucenic. Unul dintr-înşii, de dragostea aurului îndemnîndu-se, luînd galbenii, l-a tăiat.
Atunci au fugit degrabă toţi elinii, iar sfîntul trup al mucenicului a stat multă vreme acolo, pînă cînd s-a auzit vestea pretutindeni şi s-au înştiinţat creştinii care păzeau temniţa, şi au alergat la locul celor osîndiţi. Văzînd ei sfintele moaşte, au făcut mare plîngere ca nişte fii pentru părintele lor cel iubitor de fii, tînguindu-se pentru el.
Apoi s-au adunat nu numai cei din cetate, ci şi cei de prin toate laturile dimprejurul Egiptului şi au făcut multă plîngere, tînguindu-se de pierderea unui părinte ca acela. Toţi se adunau cu osîrdie să ia cîte un petic din hainele lui, pentru evlavie. De aceea au înfăşurat mai degrabă sfintele moaşte în pieile acelea şi în giulgiurile care au primit sîngele lui şi, legîndu-le strîns, le-au păzit, temîndu-se de pornirea mulţimii ca să nu le răpească şi să le împartă.
După aceasta s-a făcut neînţelegere între dînşii, fiindcă unii voiau să-l îngroape acolo în cimitirul apostolului, iar alţii ziceau să-l ducă în al lui Teona, care a arhierit înainte de dînsul, căci acolo a crescut Sfîntul. Cei mai sîrguitori au pregătit o barcă – căci era aproape de ţărmurile Nilului, la locul cel mai sus numit -, şi au pus pe Sfîntul într-însa şi l-au dus la locul ce se numea Lefcada, în partea dinspre apus a cetăţii. Acolo l-au îngropat cu evlavie, în a douăzeci şi patra zi a lunii noiembrie, în cimitirul pe care însuşi Sfîntul l-a zidit. Dar mai înainte de a-l îngropa l-au dus în mitropolie la sfîntul scaun şi, punîndu-i capul pe trup, l-au aşezat în scaunul arhieresc. Văzîndu-l tot poporul, a contenit din plîns şi s-a mîngîiat, căci, fiind viu, niciodată n-a vrut să şadă în scaunul acela, ci în locul de dedesubtul lui.
Pentru aceasta clericii de atunci, neştiind pricina, se sminteau şi cîrteau. Apoi, întrebîndu-l preoţii în taină pe Sfîntul Petru pentru ce defaimă în acest chip vrednicia cea mare a arhieriei şi şade jos cînd este îmbrăcat cu podoabe arhiereşti, a răspuns, zicînd:
„Să nu vă siliţi a sta în sfîntul scaun, că frică şi cutremur cuprinde sufletul meu cînd mă apropii de scaun, fiindcă văd o putere dumnezeiască şi luminată şezînd într-însul. De aceea de bucurie şi de frică mă minunez, neştiind ce să fac atunci, şi pentru aceea şed în locul cel de jos, şi atunci cu frică nemăsurată, ca să nu se smintească poporul şi să mă osîndească. Iată v-am spus pricina şi vă rog cînd mă veţi mai vedea făcînd aşa, să nu vă supăraţi, ci mai vîrtos sfătuiţi poporul să nu se smintească”.
Deci, pentru această pricină au suit sfintele lui moaşte în sfîntul scaun, să se bucure poporul, de vreme ce, ca un smerit cugetător, n-a şezut într-însul în viaţa lui.
Făcîndu-se acest lucru, au adus episcopii pe Ahila aproape de scaun, au pus asupra lui omoforul Sfîntului şi l-au hirotonisit pe el patriarh, după cum a poruncit marele Petru. Iar pe Sfîntul Petru l-au îngropat cu mare cuviinţă şi cu iubire de cinste, cu giulgiuri şi cu miruri de mult preţ precum se cădea, şi l-au pus în mormîntul pe care el şi l-a zidit, la care s-au făcut multe semne şi minuni şi unde pînă astăzi se fac, întru slava lui Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, Căruia se cuvine slavă, cinste şi închinăciune în vecii vecilor. Amin.
Cuviosul Părinte Alipie Stîlpnicul
Adaugat la decembrie 9, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| decembrie 9, 2025 |
Alipie, sluga lui Hristos, îşi avea patria în cetatea Adrianopole, ce este în părţile Paflagoniei. Domnul l-a ales chiar din pîntecele maicii sale, fiindcă maică-sa cînd era îngreuiată cu dînsul şi aproape de naştere, a văzut într-o noapte o vedenie ca aceasta. I se părea că ţine în mîinile sale un miel foarte frumos care avea în coarnele sale două făclii aprinse şi ardea luminat. Iar cînd avea să se nască pruncul, o mare lumină dumnezeiască a umplut casa. Acesta era semnul luminării faptelor lui celor bune, căci avea să fie lumina lumii.
După naştere, adormind maică-sa, iarăşi a văzut o vedenie în acest chip: I se părea că vede tot poporul acelei cetăţi adunîndu-se în casa ei şi cu psalmi şi cu cîntări a înconjurat pe pruncul care se născuse. Aceste vedenii le avea maica sa puse în inima sa şi zicea: „Ce are să fie copilul acesta?”
Nu după multă vreme murind bărbatul ei, petrecea în văduvie, în post şi rugăciuni, nevrînd să se mai mărite după al doilea bărbat. Ci vieţuia lui Hristos în curăţie, dîndu-se pe sine şi pe fiul său în a Lui purtare de grijă, căci El este părinte al orfanilor şi al văduvelor. Deci, înţărcînd pe copil, l-a adus în biserică şi l-a dat pe el Sfîntului Teodor, episcopul acelei cetăţi, care, cunoscînd cu duhul darul lui Dumnezeu ce era în copil, l-a iubit pe el foarte mult şi l-a învăţat dumnezeiasca Scriptură.
Venind în vîrstă şi sporind cu înţelepciunea mai mult decît alţii, s-a făcut iubit lui Dumnezeu şi oamenilor, pentru obiceiul său cel bun şi pentru faptele lui cele bune şi mari. Căci Alipie era plin de frica lui Dumnezeu, de smerenie şi de blîndeţe. În vîrsta tinereţelor sale arăta înţelepciunea cărunteţelor şi avea viaţa neprihănită. Drept aceea a fost pus econom al bisericii, apoi hirotonit diacon şi slujea lui Dumnezeu cu credinţă şi evlavie.
După cîtăva vreme i-a venit dorinţă ca să vieţuiască deosebit în singurătate, ca fiind în linişte, mai cu osîrdie să slujească lui Dumnezeu şi să se îndulcească de neîncetate gîndiri către El. Deci, a descoperit această dorinţă a inimii sale fericitei sale maici, care, asemănîndu-se proorociţei Ana, nu se depărta de la biserică slujind ziua şi noaptea cu post şi cu rugăciune. Apoi şi-a împărţit toată averea la săraci şi s-a făcut mireasa lui Hristos, fiind diaconiţă.
Acestei plăcute de Dumnezeu i-a spus gîndul său Sfîntul Alipie, zicînd: „Voiesc să mă duc în părţile Răsăritului, căci aud că mulţi sfinţi vieţuiesc acolo prin pustie, în linişte. Deci, mă voi sălăşlui împreună cu dînşii şi, uitîndu-mă la viaţa lor cea plăcută, voi urma cu ajutorul lui Dumnezeu faptelor lor celor bune. Iar tu maica mea, roagă-te pentru mine ca să-mi îndrepteze Domnul calea după voia Sa cea sfîntă şi ca să-I fie plăcută Lui viaţa mea”.
Iar ea, nesupărîndu-se de despărţirea fiului, şi-a ridicat mîinile în sus şi s-a rugat lui Dumnezeu cu sîrguinţă pentru dînsul. După aceea, binecuvîntîndu-l, l-a slobozit cu pace şi a ieşit fericitul din cetatea Adrianopoli, neştiind nimeni, fără numai maica sa. Şi alerga ca şi cerbul spre izvoarele apelor, avîndu-şi inima aprinsă cu dorinţă dumnezeiască. Apoi înştiinţîndu-se episcopul de plecarea lui, s-a supărat foarte şi toţi clericii şi mirenii se mîhniseră că s-au lipsit de un convieţuitor bun ca acela, care cu chipul faptelor bune şi cu viaţa se asemăna îngerilor. Căci împodobea Biserica lui Dumnezeu şi mult folos aducea credincioşilor, deşteptîndu-i pe ei către nevoinţă.
Deci îndată a trimis episcopul pretutindeni să caute pe fericitul Alipie, şi după multe zile aflîndu-l în Evhaita, în ziua praznicului Sfîntului Mucenic Teodor, abia l-a putut întoarce iarăşi în patria sa, pe de o parte cu rugăminte, iar pe de alta cu îngrozire, Dumnezeu mai înainte văzînd cele bune, ca să nu se lipsească ţara Paflagoniei de un luminător ca acela, prin care mulţi se povăţuiau să se întoarcă de la întunericul păcatelor, la lumina vieţii celei cu plăcere de Dumnezeu.
Întorcîndu-se fericitul întru ale sale, se mîhnea foarte tare căci i s-a împiedicat nevoinţa şi i s-a tăiat dorinţa lui. Ci Dumnezeul a toată mîngîierea, l-a mîngîiat prin oarecare arătare dumnezeiască. Căci a văzut fericitul în vedenie un bărbat prea minunat, iar mai bine zis, pe îngerul lui Dumnezeu, zicînd către dînsul: „Nu te supăra, Alipie, pentru că te-ai întors din calea cea dorită de tine; să ştii bine că acolo este loc sfînt, unde, iubind omul pe Dumnezeu îşi alege a vieţui cu bună credinţă şi cu plăcere de Dumnezeu”.
Cu acest fel de vedenie mîngîindu-se Alipie, a încetat de a se mai mîhni şi petrecea după aceea în viaţa călugărească, nevoindu-se cu dinadinsul şi slujind lui Dumnezeu. Dar avea dorinţă neschimbată de a vieţui deosebit la un loc. Drept aceea, de multe ori ieşind din chilia sa, înconjura munţii cei dimprejur, cîmpiile şi pădurile, căutînd un loc ca acela în care i-ar fi cu înlesnire a petrece în gîndire la Dumnezeu.
Deci, mergînd într-un munte ce era de cetate la partea de miazăzi şi, văzînd acolo un loc înalt şi frumos, liber de toată tulburarea, i-a plăcut şi, aducînd unelte de săpat, a făcut o fîntînă pentru apă şi nu atît cu sapa pe cît cu buzele rugîndu-se cu dinadinsul către Dumnezeu, a scos apă din pămînt sus în munte.
Apoi, mergînd la episcop, l-a rugat să-i dea voie să vieţuiască acolo şi să zidească o biserică. Iar episcopul, deşi nu l-a oprit de la dorirea lui, însă trimiţînd pe ascuns, a astupat izvorul cu pietre mari şi l-a umplut cu pămînt, căci nu voia să locuiască fericitul în acel munte, pentru că muntele era înalt şi cu greu de suit celor ce voiau să vină la dînsul şi foarte departe de cetate; ci voia să vieţuiască mai aproape, la un loc mai lesnicios. Iar fericitul Alipie, văzînd izvorul astupat, a lăsat muntele acela şi, umblînd împrejurul cetăţii, îşi căuta alt loc.
Era înaintea cetăţii aceleia o pustie în care se aflau de demult o mulţime de morminte elineşti în care vieţuiau şi duhuri necurate. Pentru aceasta era tuturor înfricoşat locul acela şi nimeni nu putea să treacă pe acolo pentru îngrozirile cele drăceşti. Iar fericitul Alipie, văzînd că toţi oamenii fug de pustia aceea, s-a sălăşluit acolo într-un mormînt elinesc şi era deasupra un stîlp de piatră, iar deasupra un idol.
Sfărîmînd cuviosul idolul ca pe un vas de lut, a pus în locul lui cinstita Cruce şi aşa, netemîndu-se de înfricoşările şi năpădirile diavolilor, a început a vieţui aolo, izgonind cu arma Crucii şi cu săgeţile rugăciunilor sale, cetele diavoleşti. Apoi dormind, a văzut în vedenie doi bărbaţi cinstiţi, cu veşminte preoţeşti îmbrăcaţi, care au zis către dînsul: „Pînă cînd ne-ai lăsat să te aşteptăm pe tine aici, o, omule al lui Dumnezeu? Apoi de eşti tu Alipie cel mai înainte rînduit de Dumnezeu ca să sfinţeşti locul acesta şi să înmulţeşti peste dînsul binecuvîntarea Lui, fără de zăbavă fă ceea ce se cade ţie a face”.
Deşteptîndu-se cuviosul din somn, se mira de cuvintele bărbaţilor care se arătaseră şi nu pricepea cine sînt bărbaţii aceia şi ce are de făcut în locul acela, ca să poată înmulţi peste dînsul binecuvîntarea lui Dumnezeu. După aceasta Teodor, episcopul lui, avea trebuinţă să meargă la împărat şi era de nevoie ca Sfîntul Alipie, ca un cleric bisericesc ce era, să călătorească împreună cu episcopul său. Deci, a pornit cu dînsul, făcînd voia arhiereului său şi l-a petrecut pînă la Calcedon.
Iar cînd era să intre episcopul în corabie, ca să meargă pe apă către Constantinopol, Alipie a intrat într-o biserică ce era acolo aproape de mare şi, rugîndu-se într-însa, a şezut jos şi a adormit puţin. Şi iată că i s-a arătat în vedenie o fecioară preafrumoasă, strălucind ca soarele şi zicîndu-i: „Scoală degrabă Alipie!”. Iar el, mirîndu-se de frumuseţea ei, a întrebat-o: „Cine eşti tu, doamna mea? Şi pentru ce-mi porunceşti a mă scula degrabă?” Dar ea a zis către dînsul: „Eu sînt muceniţa Eufimia, roaba lui Hristos. Deci, scoală-te şi dacă voieşti să mergi în patria ta, voi merge şi eu împreună cu tine şi, vrînd Dumnezeu, voi fi ţie împreună călătoare şi ajutătoare”.
Acestea zicînd sfînta, Alipie s-a deşteptat şi n-a văzut pe nimeni înaintea sa, decît numai a aflat inima sa plină de bucurie duhovnicească şi a cunoscut că voieşte Dumnezeu să se întoarcă la linişte. Deci, lăsînd pe episcop, s-a întors în patria sa, avînd împreună călători cu dînsul în chip nevăzut, ajutorul şi rugăciunile Sfintei Marei Muceniţe Eufimia, a cărei minunată vedere şi vorba cea dulce avîndu-le în mintea sa, se veselea cu duhul.
Venind către Adrianopol, la locul său de linişte, s-a gîndit să zidească o biserică în numele Sfintei Eufimia. Dar, neavînd avere pentru acest lucru – căci n-a cîştigat nici aur, nici argint, nici aramă, ci era sărac cu trupul şi cu duhul, urmînd Domnului Celui ce a sărăcit pentru noi -, a rugat pe nişte cetăţeni cunoscuţi ai săi şi vecini ca să-l ajute. Iar aceia, înţelegînd dorinţa lui, i-au dat cu bunăvoinţă toate cele de trebuinţă. Şi degrab, sfinţind locul în mijlocul mormintelor elineşti, a săpat temelie, ca să zidească biserica Sfintei Muceniţe Eufimia.
Fiind săpată temelia, i s-au arătat iarăşi acei doi bărbaţi, mai sus pomeniţi, în veşminte preoţeşti, dintre care unul ţinea în mînă o cădelniţă şi cădea temelia, însemnînd în ce chip va fi biserica; iar celălalt cînta „Osana” împrejurul locului aceluia. Dar cine erau bărbaţii aceia, nicidecum nu se ştie, ci după cîtăva vreme s-au aflat acolo nişte moaşte nestricate şi cu bună mireazmă, ale unor bărbaţi care erau în chipul cum i-a văzut în două rînduri Cuviosul Alipie în vedenie. Şi au fost puse acele sfinte moaşte în aceeaşi biserică, după porunca sfîntului.
Mai înainte de sfinţirea bisericii, văzînd cetele cele diavoleşti că prin sîrguinţa Sfîntului Alipie, în locul unde era locaşul lor se va face sălăşluire a sfinţilor, şi unde erau nălucirile şi înfricoşările lor, acolo va începe să fie darul lui Dumnezeu, s-au pornit asupra chiliei sfîntului şi asupra bisericii celei din nou zidită, cu mare strigare şi zgomot, vrînd ca să răstoarne biserica din temelie şi pe sfîntul bărbat înfricoşîndu-l să-l izgonească de acolo.
Deci strigau cu felurite glasuri şi se iuţeau ca nişte războinici mînioşi sau ca nişte fiare întărîtate. Dar ostaşul lui Hristos îndată a stat la rugăciune şi cu aceea într-armîndu-se, ca şi cu o armă nebiruită, a biruit puterea cea diavolească şi a fugit cu ruşine şi ca nişte praf spulberat de vînt.
Fiind sfinţită biserica, au început a veni oameni din cetate, spre lauda lui Dumnezeu, ca să audă învăţăturile sfîntului cele folositoare. După aceasta, într-armîndu-se cuviosul mai tare asupra vrăjmaşilor celor nevăzuţi, s-a suit pe un stîlp, asemănîndu-se Sfîntului Simeon stîlpnicul cel dintîi. Şi a stat pe dînsul ca de strajă, luînd seama de departe la cetele diavoleşti, care năvăleau asupră-i, luptîndu-se cu dînsele cu bărbăţie ziua şi noaptea. Iar aceia, deşi erau biruiţi de dînsul totdeauna, însă iarăşi se ispiteau fără de ruşine a năvăli asupra lui.
Într-o noapte au început duhurile cele înrăutăţite a năvăli cu pietre asupra sfîntului şi a-l răni tare. Iar sfîntul, răbdînd loviturile pietrelor, zicea către diavoli: „Ce aveţi cu mine, o, pierzătorilor şi urîtorilor de oameni diavoli? Pentru ce vă tulburaţi în deşert şi cu toată răutatea vă sculaţi asupra robului lui Dumnezeu? Vedeţi pietrele pe care le aruncaţi asupra mea, acestea vor mărturisi răutatea şi îndrăzneala voastră cea fără de ruşine înaintea Hristosului meu, în ziua venirii Lui celei de a doua. Şi să ştiţi că eu nu iau în seamă aruncarea voastră cu pietre asupra mea, ci o socotesc ca o jucărie copilărească. Iată, am să arunc jos aceste scînduri mici, care sînt acoperămînt deasupra capului meu, ca mai cu înlesnire să primesc de la voi lovirile cu pietre şi să rabd pentru Domnul meu acestea, cum a răbdat şi Sfîntul Ştefan, întîiul mucenic, pe care l-aţi ucis voi prin mîinile iudeilor; căci împreună cu acei jidovi veţi moşteni focul gheenei”.
Iar ei, auzind cuvintele acestea şi cunoscînd că este gata pătimitorul cel nebiruit, ca toate să le rabde pentru Dumnezeu, au fugit cu totul din locul acela.
Auzind acestea unii dintre oamenii care treceau pe acolo în noaptea aceea şi care au întîmpinat pe diavoli fugind din locul acela suspinînd şi strigînd cu tînguire: „Alipie ne-a izgonit din locaşul nostru! Deci, unde ne vom duce, neavînd loc nicăieri?” Iar Cuviosul Alipie, aruncînd acel acoperămînt de pe stîlp, ce era deasupra capului său, stătea acolo avînd acoperămînt cerul şi răbdînd cu vitejie toate schimbările vremii şi ale văzduhului: iarna, zăduful, ploile, grindina, zăpada, gerul şi gheaţa.
Astfel s-a făcut singur de voia sa mucenic, nu numai un an, ci cincizeci şi trei de ani a pătimit pe acel stîlp, stînd ca şi cum ar fi fost pironit pe Cruce. Şi se aduna la dînsul mulţime de popor, bărbaţi şi femei, bătrîni şi tineri, ca să asculte de la dînsul cuvinte folositoare şi să se tămăduiască de neputinţele cele sufleteşti şi trupeşti; iar alţii voiau să vieţuiască lîngă dînsul. Pentru aceea a poruncit sfîntul să zidească două mînăstiri lîngă stîlpul lui, una pentru bărbaţi şi alta pentru femei, de o parte şi de cealaltă a stîlpului. Iar el, în mijloc pe stîlp, stînd ca o făclie în sfeşnic, lumina amîndouă mînăstirile cu învăţătura sa şi cu chipul vieţii sale îngereşti.
Apoi cu rugăciunile sale le apăra şi le dădea legile şi rînduielile vieţii călugăreşti, ca să se păzească cu dinadinsul de meşteşugirile diavoleşti. Dar mai ales femeilor le poruncea să nu fie văzute niciodată de ochi bărbăteşti. Şi vieţuia în mînăstirea de fecioare şi maica fericitului Alipie împreună cu fiica sa Maria, sora lui, şi cu altele din femeile cele de bun neam ale acelei cetăţi, între care erau două, Eufimia şi Euvula, care, lăsîndu-şi averile lor, copii, rudenii, prieteni şi toată lumea aceasta deşartă şi plăcerile, s-au îmbrăcat în chipul îngeresc şi chiar îngerilor s-au asemănat cu viaţa lor.
Iar maica cuviosului, fiind cu rînduiala diaconiţă, deşi vieţuia călugăreşte în mijlocul călugăriţelor, însă nu voia să se îmbrace în chipul lor, zicînd că tot aceeaşi este a fi diaconiţă ori călugăriţă. Şi o ruga adeseori cuviosul să se îmbrace în chipul călugăresc, dar ea nu-l asculta pînă cînd, fiind certată printr-o vedenie, a rugat pe fiul său să o îmbrace în chipul acela. Căci a văzut odată în vedenie nişte palate foarte frumoase şi auzea într-însele un glas preadulce al celor ce cîntau şi slăveau pe Dumnezeu.
Apoi, voind să intre şi ea acolo, un bărbat cinstit şi purtător de lumină care străjuia intrarea acelor palate, a oprit-o, zicînd: „Nu vei intra, pentru că aici dănţuiesc roabele Domnului care I-au slujit în chip călugăresc, iar tu nu ai îmbrăcăminte asemenea lor. Deci nu poţi intra aici şi nici să te împărtăşeşti de veselia lor”. Aceste cuvinte auzindu-le maica sfîntului, s-a ruşinat foarte şi deşteptîndu-se din somn, l-a rugat cu dinadinsul ca s-o îmbrace în chipul călugăresc.
Fiind îmbrăcată în chipul călugăresc, a început îndoit a se nevoi, adăugînd osteneli peste osteneli, apoi nevoindu-se mulţi ani în viaţa călugărească, bine a plăcut lui Dumnezeu şi s-a mutat către El. Iar fiul ei, Cuviosul Părintele nostru Alipie, atît de plăcut s-a făcut lui Dumnezeu, încît chiar în viaţa sa era luminat cu lumina cerească. Căci de multe ori se arăta peste capul lui un stîlp prea luminat ca de foc şi tot locul acela îl lumina. Şi aceasta se făcea uneori ziua, iar alteori noaptea, cînd erau tunete şi fulgere. Atunci acea lumină cerească se arăta peste sfîntul, mai sus de stîlpul acela.
Aceasta mulţi s-au învrednicit a o vedea adesea, dintre cei bine credincioşi şi care vieţuiau cu sfinţenie. Iar unii, cărora li se întîmpla de vedeau de departe acea minune, li se părea că arde stîlpul sfîntului cu foc nematerialnic; iar cei vrednici priveau luminat la acea lumină de negrăită slavă cerească. Căci aşa preamărea Dumnezeu pe plăcutul Său.
Multe minuni a făcut sfîntul, cu darul lui Hristos. Pe cei bolnavi a tămăduit, pe diavoli din oameni a izgonit şi cele ce erau să fie a proorocit. Iar mai înainte de sfîrşitul lui, cu paisprezece ani, au fost lovite cu nişte răni cumplite picioarele lui, încît nu era cu putinţă a sta pe picioarele sale; ci aşa a zăcut pe o parte pînă la moartea sa. Şi cînd voiau ucenicii lui să-l întoarcă vreodată şi pe partea cealaltă, el nicidecum nu-i lăsa, ci răbda ca alt Iov, mulţumind lui Dumnezeu, către Care s-a şi mutat cu bucurie. Iar după mutarea lui, multe tămăduiri dădeau sfintele lui moaşte, spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel preamărit, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfînt în veci. Amin.
Cuviosul Părinte Stelian Paflagonul
Adaugat la decembrie 9, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
| decembrie 9, 2025 |
Acesta a fost sfinţit şi s-a făcut locaş al Duhului Sfînt încă din pîntecele maicii sale. Pentru aceasta împărţindu-şi bogăţia ce avea la săraci şi făcîndu-se monah, a întrecut pe toţi monahii de atunci prin aspra vieţuire şi ostenitoarea sihăstrie. Apoi s-a dus în pustie şi a intrat într-o peşteră în care primea hrană de la dumnezeiescul înger. Şi s-a făcut doctor de multe feluri de boli nevindecate. Căci cînd venea boala aducătoare de moarte şi mureau într-una pruncii iar părinţii rămîneau fără de copii, atunci cîte maici chemau cu credinţă numele acestui Sfînt Stelian şi zugrăveau sfînta lui icoană, iarăşi dobîndeau alţi prunci, iar pe pruncii bolnavi îi scăpa de boală.
Deci, astfel vieţuind pururea pomenitul şi multe vindecări şi minuni săvîrşind, s-a mutat către Domnul.
Tot în această zi, pomenirea Sfantului Inochentie, episcopul Irkutskului.
