Sfîntul Mucenic Lupu

Adaugat la septembrie 5, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 5, 2025

Sfantul Mucenic Lupu a trait pe vremea imparatiei lui Aurelian (270-275), si era rob la un stapan, dar liber pentru Hristos, in Care credea. Plin de ravna dumnezeiasca, Sfantul defaima pe zeii cei fara de suflet ai paganilor. Pentru aceasta, paganii inchinatori la idoli, umplandu-se de manie, s-au pornit impotriva lui cu sabiile scoase, iar Sfantul, stand in mijlocul lor, le propovaduia cuvantul lui Dumnezeu, plin de credinta, de intelepciune si de darul lui Dumnezeu, ca, voind ei sa-l prinda, ii oprea puterea lui Hristos si nu-i lasa sa se apropie de dansul.

Stand apoi departe, si-au intins arcurile si au inceput a trage in el cu sagetile, ca Sfantul era in mijlocul lor, ca o tinta pentru sageti, dar nu-l nimereau, nici nu-l raneau. Deci, Mucenicul lui Hristos, fiind nebotezat, dorea Sfantul Botez, ca nu voia sa moara in mainile chinuitorilor lui, ca un pagan. Drept aceea, s-a rugat lui Dumnezeu, si, indata, s-a varsat din cer, ca o ploaie repede, apa peste dansul, luand astfel de sus, baia cea dumnezeiasca, incat se mirau paganii, vazand aceasta.

Deci, Sfantul Lupu s-a dat, dupa aceea, singur si de buna voie, in mainile paganilor, ca un miel la junghiere, iar aceia, luandu-l, l-au dus la dregatorul lor. Si incerca dregatorul sa-l amageasca, cu imbunari,pe credinciosul rob al lui Hristos, fagaduindu-i ca il va slobozi din robie, daca se va inchina idolilor. Dar, neputand sa-l amageasca, a poruncit sa fie batut cu bete, fara crutare. Facandu-i lui, apoi, si alte feluri de chinuri si de batai si neputand sa-l clinteasca din credinta pe ostasul lui Hristos, l-a osandit la taierea cu sabia. Deci, plecandu-si capul, si-a pus, astfel, sufletul pentru Hristos, Domnul nostru.

Sfîntul Sfinţit Mucenic Irineu, Episcopul Lugdunului

Adaugat la septembrie 5, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 5, 2025

Sfîntul Irineu era de neam din părţile Asiei, din cetatea Smirna. El din tinereţe a învăţat înţelepciunea elinească, facîndu-se filosof ales. Şi auzind el de duhovniceasca înţelepciune creştinească, pe care o propovăduia Sfîntul Policarp, episcopul Smirnei, a dorit-o mai mult decît toată înţelepciunea cea dinafară, făcîndu-se ucenic al Sfîntului Policarp, iar mai ales al lui Hristos, dîndu-se cu totul la slujba lui Dumnezeu. Iar Policarp, învăţătorul lui, era ucenicul Sfîntului Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu şi al celorlalţi Apostoli; şi tot ce a auzit el despre Hristos Mîntuitorul de la Sfinţii Apostoli, care au fost ei înşişi văzători şi slugi ale lui Hristos, toate acelea le-a auzit şi Irineu din gura lui Policarp şi le-a scris în inima sa mai mult decît pe hîrtie. Apoi fiind hirotonit preot de Sfîntul Policarp şi fiind trimis în Galia la propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu, a mers în Lugdun cetatea Galiei, şi acolo, după sfîrşitul Sfîntului Mucenic Potin, a luat scaunul episcopiei şi s-a făcut păstor al lugdunenilor, chiar în vremile acelea cumplite cînd erau mari prigoniri asupra Bisericii lui Dumnezeu de la păgînii împăraţi închinători de idoli, iar de la ereticii, care atunci se înmulţiseră, se făcea tulburare. Pentru aceea, Sfîntul Irineu suferea cu osîrdie pentru Hristos de la închinătorii de idoli, răbdînd toate răutăţile; iar asupra ereticilor se înarma cu cuvîntul şi cu scrisul. El a scris cărţi împotriva lor, vădindu-le rătăcirile lor ereti-ceşti şi pierzîndu-le, iar dreapta credinţă creşti-nească arătîndu-o luminos şi învăţîndu-i s-o păzească fără prihană.

Şi precum a răpit mulţi oameni de la închinarea de idoli, tot asemenea şi din eresuri, povăţuindu-i la calea mîntuirii şi întărindu-i la nevoinţa mucenicească. Apoi, la sfîrşit, a pătimit pentru Hristos pe vremea împărăţiei lui Sevir, tăindu-i-se capul, şi a luat slăvită cunună a muceniciei întru împărăţia lui Hristos.

Acest Sfînt Irineu se cinsteşte între învăţătorii bisericeşti pentru cărţile lui cele insuflate de Dumnezeu, învăţătoare şi folositoare de suflet şi foarte de trebuinţă dreptei credinţe. El a scris despre Sfînta Treime, despre Dumnezeirea lui Hristos, despre Sfînta Liturghie, despre Preacuratele lui Hristos Taine, despre Antihrist şi despre multe alte taine ale sfintei credinţe. In Prolog, în această zi sunt puşi doi sfinţi mucenici Irineu şi anume: Irineu, arhiepiscopul Sirmiei şi Irineu, episcopul Lugdunului (Lyon din Galia – sudul Franţei). De aceea, pentru Sfîntul Irineu al Sirmiei caută în 26 zile ale lunii martie, unde s-a pus pomenirea şi pătimirea lui.

Sfîntul Sfinţit Calinic, Patriarhul Constantinopolului

Adaugat la septembrie 5, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 5, 2025

Sfîntul Calinic a fost mai întîi preot şi păzitor de vase al bisericii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din Vlaherna. Apoi, ducîndu-se către Domnul patriarhul Pavel, Sfîntul Calinic a fost ridicat la scaunul patriarhiei pe vremea împărăţiei lui Iustinian al doilea, care era rău la nărav şi netemător de Dumnezeu şi pe mulţi îi chinuia cu nedreptate şi cu tiranie şi nu cinstea nici duhovniceasca rînduială, nici bisericile lui Dumnezeu. Acest împărat şi-a zidit nişte palate mari şi frumoase, numindu-le după numele său. Aproape de acea zidire era o biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care se numea „Mitropolească”. Şi de vreme ce zidurile palatului ce se zideau trebuiau să fie trase pe acolo, pe lîngă acea biserică, împăratul a vrut s-o strice, ca să nu fie împiedicare pentru zidire; pentru că acolo voia să fie treptele spre suire şi spre foişorul palatului. Deci a poruncit patriarhului să facă rugăciune de binecuvîntare pentru risipirea acelei biserici. Iar patriarhul s-a împotrivit împăratului, zicîndu-i: „Nici un fel de rugăciune n-am aflat spre dărîmarea bisericii, ci numai spre întemeiere şi zidire, că Dumnezeu a făcut lumea spre a fi, iar nu spre risipire”.

Tulburîndu-se trimişii împărăteşti asupra lui şi silindu-l să îndeplinească porunca împărătească, el a lăcrimat şi a zis: „Slavă Ţie, Hristoase, Cel ce rabzi toate!” Atunci îndată biserica s-a risipit. Dar, după puţin timp, şi pe împărat l-a ajuns risipirea, prin dreapta judecată a lui Dumnezeu, pentru că a fost izgonit de la împărăţie cu necinste, iar palatul cel zidit de dînsul a fost locuinţa altora. Aceasta s-a făcut în felul acesta:

Inştiinţîndu-se împăratul că poporul Constantinopolului nu se împacă cu dînsul, neiubindu-l pentru multele nedreptăţi care se făceau de el poporului şi pentru viaţa lui cea necurată, şi auzind că toţi vorbesc rău de el, s-a umplut de mînie şi de iuţime asupra a toată cetatea şi a poruncit lui Ştefan patriciul şi voievodul, care era de neam persan şi era om nemilostiv şi nesăţios de sînge omenesc, să pregătească în mod tăinuit oaste înarmată şi în noaptea următoare să năvălească fără de veste asupra caselor celor mai aleşi cetăţeni şi să-i ucidă pe toţi fără cruţare.

Atunci era în Constantinopol, Leontie, voievodul Răsăritului, care a arătat de multe ori mare vitejie în războaie şi a biruit multe oşti potrivnice, iar în loc de cinste şi laudă a luat de la împărat legătură în temniţă de trei ani. Acest Leontie era acum slobozit şi, înştiinţîndu-se de sfatul împărătesc cel rău şi nedrept şi de porunca lui cea fără de Dumnezeu, a spus despre aceea în taină unor prieteni credincioşi şi împreună ostaşi ai săi, iar aceia, asemenea, la alţi credincioşi şi prieteni ai lor; deci seara tîrziu s-au adunat la un loc şi s-a făcut mare număr dintr-înşii. De aceea, apucînd înainte de acea nedreaptă ucidere a cetăţenilor, care era să se înceapă pe la miezul nopţii, au mers înarmaţi în palatul împărătesc şi, găsind pe împărat dormind, l-au prins şi l-au legat. Atunci Leontie îndată a deschis toate temniţele şi a scos pe toţi cei închişi şi i-a înarmat, apoi i-a trimis prin toată cetatea şi strigau: „Adunaţi-vă toţi creştinii în biserica Sfintei Sofia, căci împăratul Iustinian este biruit şi legat”. Iar popoarele, auzind acestea, au alergat cu bucurie mare, strigînd: Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa. Şi lumi-nîndu-se de ziuă, Leontie a scos pe împărat legat la locul unde se făcea alergarea cailor şi, tot poporul strîngîndu-se acolo, a tăiat nasul împăratului şi l-a trimis în surghiunie la Herson. De atunci Iustinian act la s-a numit „nas-tăiat”.

Iar cetăţenii Constantinopolului îndată au numit pe Leontie împărat şi Preasfinţitul Patriarh Calinic l-a încoronat la împărăţie. Deci, petrecînd Leontie trei ani la împărăţie, a fost izgonit de Apsimar voievodul, pe care ostaşii l-au ales la împărăţie şi l-au numit Tiberie al treilea. Şi prinzînd Apsimar pe Leontie, l-a trimis în mănăstirea Dalmatului. Şi a împărăţit Apsimar şapte ani.

In acea vreme, Iustinian nas-tăiat fugind de la Herson din surghiunie s-a dus mai întîi la hazari, apoi la bulgari. Şi dobîndind de la bulgari multă putere de oaste, a mers la Constantinopol şi s-a oprit la porţile cele de aur, iar oastea lui s-a întins pînă la Vlaherna. Deci stînd aşa trei zile, zicea popoarelor din Constantinopol să-l primească iarăşi la împărăţie, dar popoarele îl ocărau. Iar Apsimar, temîndu-se de Iustinian, care venise cu mare putere asupra lui, a fugit la Apoloniad. Atunci Iustinian a trimis la Preasfinţitul Patriarh Calinic şi la tot sfatul, rugîndu-se să-l primească pe el şi făcînd jurăminte că nu va mai face nimănui nici un rău.

Iar patriarhul şi sfatul, sfătuindu-se, au pus înaintea lui Sfînta Cruce a Domnului, Sfînta Evanghelie şi Preacuratele Taine ale Trupului şi Sîngelui lui Hristos, ca să-şi întărească jurămîntul prin sărutarea acestora şi să nu se răzbune pe nici unul pentru izgonirea sa cea mai dinainte. Deci Iustinian şi-a întărit jurămîntul, iar ei, deschizîndu-i cetatea, l-au primit cu cinste.

Dar împăratul intrînd în cetate cu putere ostăşească şi luînd împărăţia, îndată şi-a călcat jurămîntul şi a început a ucide pe mulţi cetăţeni cinstiţi. Apoi, trimiţînd, a adus din mănăstirea Dalmatului pe Leontie, care l-a izgonit pe el. De asemenea, ostaşii trimişi de el au prins pe Apsimar în Apoloniad şi l-au adus la el. Iar el a poruncit să-i treacă cu batjocură pe amîndoi astfel legaţi prin mijlocul cetăţii. Apoi, aducîndu-i la el la alergarea cailor şi aruncîndu-i înaintea lui, i-a călcat cu picioarele, trecînd peste grumajii lor şi sfărîmîndu-le capetele, iar ostaşii lui strigau cu glas tare: Peste aspidă şi vasilisc vei păşi şi vei călca peste leu şi peste balaur. Astfel batjocorindu-i pe ei, le-a tăiat capetele. Nu numai atît, dar şi toată cetatea împărătească a umplut-o de sîngele celor ucişi, necruţînd nici poporul.

După aceea, prinzînd pe Preasfinţitul Patriarh Calinic, i-a scos ochii şi i-a tăiat nasul şi limba, apoi trimiţîndu-l în surghiunie la Roma; acolo a poruncit să-l astupe într-un zid de piatră. Iar Sfîntul Calinic fiind astupat în zid la Roma, după patruzeci de zile a căzut astupătura şi s-a găsit încă viu, abia suflînd; iar după patru zile s-a dus către Domnul.

Atunci lui Ioan al şaselea, papa Romei, i s-au arătat în vis Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, poruncindu-i să îngroape cu cinste trupul Sfîntului Patriarh Calinic, în biserica lor cea apostolească; şi papa a făcut după porunca Sfinţilor Apostoli. Iar călcătorul de judecată, schingiuitorul împărat Iustinian nas-tăiat, n-a scăpat de judecata răzbunătoare a lui Dumnezeu, căci popoarele şi mai-marii oştilor, văzînd tirania lui cea fără de omenie, s-au sfătuit asupra lui şi, căutînd vreme prielnică, l-au prins şi i-au tăiat capul, şi astfel cel rău a pierit rău. Iar arhiereul lui Hristos, Calinic, s-a învrednicit de cununa mucenicească în împărăţia Domnului nostru Iisus Hristos. Amin.

Cuvioşii Evtihie şi Florentie

Adaugat la septembrie 5, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 5, 2025

La hotarele ţinuturilor Nursiei, doi monahi vieţuiau împreună în pustietatea sihăstrească, unul cu numele Evtihie, iar altul, Florentie. Deci Evtihie, aprinzîndu-se cu căldură de rîvna duhovnicească, se îngrijea nu numai de mîntuirea sa, ci şi de a altora, şi pe multe suflete se sîrguia să le aducă la Dumnezeu prin cuvinte folositoare de suflet şi prin îndemnurile sale. Iar Florentie, luînd aminte singur de sine în simplitatea sa, îşi petrecea viaţa în rugăciuni.

Nu departe de locuinţa lor era o mănăstire în care, murind egumenul, monahii adunîndu-se, au venit la Evtihie şi l-au rugat să le fie avvă în mănăstirea lor. Iar Evtihie, ascultînd rugămintea acelora, a mers la dînşii şi a luat începătoria mănăstirii, iar pe fratele său în Hristos, Florentie, l-a lăsat să petreacă în acel loc sihăstresc, ca să nu se pustiască biserica cea mică pe care o aveau acolo. Deci Florentie, rămînînd singur, se ruga Atotputernicului Dumnezeu să-i dea ajutor, ca să poată trăi în singurătatea aceea fără supărare. Şi într-una din zile, după săvîrşirea obişnuitelor rugăciuni, ieşind din biserică, a văzut un urs stînd înaintea uşii cu capul plecat spre pămînt. Iar acel urs nu avea nimic din năravul de fiară, ci prin blîndeţea sa arăta că a venit fiind trimis de Dumnezeu spre ascultare şi spre slujbă. Deci robul lui Dumnezeu, Florentie, cunoscînd aceasta, a mulţumit lui Dumnezeu că i-a trimis lui un împreună-vieţuitor ca acela. Şi, de vreme ce avea rămase la chilia lui cinci oi şi nu avea cine să le pască şi să le păzească pe ele, a poruncit ursului, zicîndu-i: „Mergi de mînă oile acestea la păşune şi păzeşte-le pe ele, iar la ceasul al şaselea să te întorci împreună cu ele”.

Şi a început ursul să facă totdeauna aceasta, avînd grijă de păstoria cea hotărîtă lui pentru oi. Deci acela care se obişnuise a mînca carne, acum păştea oile flămînd, biruindu-şi năravul său de fiară. Iar cînd omul lui Dumnezeu voia să postească pînă la ceasul al nouălea, poruncea ursului ca atunci să se întoarcă cu oile, şi ursul asculta de acea poruncă. Iar cînd nu voia să postească pînă la al nouălea ceas, mînca în ceasul al şaselea şi tot atunci se întorcea şi ursul cu oile.

Deci la toată porunca omului lui Dumnezeu se supunea fiara aceea şi întru nimic nu greşea; pentru că niciodată n-a venit în al nouălea ceas cînd i-a poruncit să vină în al şaselea, nici în al şaselea, cînd i-a poruncit să vină în al nouălea. Iar aceasta s-a făcut fiindcă Dumnezeu a înţelepţit fiara aceea care a supus-o plăcutului Său, ca să priceapă porunca stareţului şi să facă voia lui. Şi slujind fiara aceea multă vreme stareţului, a început pretutindeni prin părţile acelea a străbate vestea despre Florentie, omul lui Dumnezeu, încît toţi se mirau de minunea aceea, adică, cum ursul paşte oile şi slujeşte stareţului.

Iar diavolul, vechiul vrăjmaş, a ridicat pe oarecare spre zavistie; pentru că el, cînd vede pe cei buni luminaţi cu slavă, atunci pe cei ce sunt cu obiceiul şi cu viaţa răzvrătiţi, îi vînează spre zavistie şi îi trage întru pierzare. Deci, cu îndemnarea aceluia, patru monahi din ucenicii fericitului Evtihie au zavistuit foarte asupra lui Florentie, că învăţătorul lor nu făcea semne, iar el, rămînînd singur de învăţător în chilia cea sihăstrească, se arăta slăvit pentru atîtea minuni. Deci, ascunzîndu-se într-un loc pe unde mîna ursul oile la păşune, l-au ucis. Apoi, neîntorcîndu-se ursul la stareţ în ceasul în care îi era porunca să se întoarcă, stareţul era în mare îndoială. De aceea, aşteptînd pînă seara şi nevăzînd întoarcerea ursului cu oile, a început a se mîhni; căci ursul, pe care el se obişnuise din simplitate a-l numi „frate”, nu s-a întors. Iar a doua zi s-a dus la cîmp să caute fiara împreună cu oile şi, găsind pe urs ucis, s-a mîhnit foarte tare. Apoi cercetînd cu de-amănuntul, a aflat cine a ucis ursul, şi a început a plînge şi a se tîngui, nu atît pentru moartea ursului, cît pentru răutatea cea pierzătoare de suflet a celor patru fraţi.

Şi cînd s-a înştiinţat avva Evtihie de mîhnirea şi necazul lui Florentie, a chemat pe sihastru la dînsul şi-l mîngîia. Iar omul lui Dumnezeu, stînd înaintea feţei avvei şi fiind cuprins de mare durere, a zis: „Nădăjduiesc spre Atotputernicul Dumnezeu ca acum, în viaţa aceasta de aici şi înaintea ochilor tuturor, îşi vor lua răsplătire de la Domnul pentru răutatea aceasta acei care au ucis ursul meu, care nici un rău nu le-a făcut lor”. Deci acestea zicîndu-le plăcutul lui Dumnezeu, Florentie, îndată cu vorba i-a urmat împlinirea ei: pentru că deodată acei patru monahi au fost cuprinşi de lepră mare, putrezin-du-le toate mădularele, şi au murit de acea rană. Aceasta făcîndu-se, Florentie – omul lui Dumnezeu -, s-a înspăimîntat foarte, pentru că a blestemat pe acei fraţi; şi n-a încetat a se tîngui toată viaţa sa pentru fraţii aceia, iar pe dînsul se numea ucigaş sălbatic al lor. Insă aceasta a făcut-o Dumnezeu, ca bărbatul acela simplu şi îmbunătăţit să nu mai îndrăznească, în orice fel de necaz ar fi, să arunce asupra cuiva săgeata cuvîntului de blestem.

Deci acest bărbat plăcut lui Dumnezeu a făcut şi alt lucru de minune. Cînd se purta vorba despre dînsul pretutindeni, a venit la el un diacon oarecare de departe, ca să se învrednicească de rugăciunile şi binecuvîntarea lui. Dar văzînd împrejurul chiliei lui o mulţime de şerpi şi că tot locul acolo era plin de jivini, s-a spăimîntat foarte şi a strigat: „Robule al lui Dumnezeu, roagă-te”. Iar atunci văzduhul era luminos, strălucind de razele soarelui, şi Florentie, ieşind din chilie şi stînd, şi-a înălţat ochii şi mîinile spre cer şi a început a se ruga, ca Domnul să ia de acolo acele jivine, precum El singur ştie. Atunci îndată a tunat cerul şi s-au făcut fulgere. Şi au ucis tunetul acela cu fulgerele toţi şerpii care erau acolo. Şi văzîndu-i ucişi, omul lui Dumnezeu Florentie, căutînd iarăşi spre cer, a zis: „Iată, Doamne, ai ucis şerpii, acum cine îi va lua pe dînşii de aici?” Atunci îndată, la glasul lui, au zburat o mulţime de păsări şi pe toţi şerpii ucişi i-au luat acele păsări şi, ducîndu-se departe, i-au lepădat şi au curăţit de toţi şerpii locul acela, unde petrecea cuviosul. Deci, vieţuind întru toate zilele vieţii sale întru mare plăcere de Dumnezeu, a trecut la viaţa cea nesfîrşită.

Asemenea şi Cuviosul părinte Evtihie, păscînd turma cea încredinţată lui ani îndestulaţi, şi povăţuind şi îndreptînd pe mulţi la calea cereştii împărăţii, s-a dus către Domnul. Şi deşi în viaţa sa el nu a făcut minuni, însă după moarte s-a arătat făcător de minuni, Domnul preamărind pe robul Său, pentru că din hainele lui, care rămăseseră după dînsul, se dădeau tămăduiri la felurite neputinţe.

Iar cînd nu ploua multă vreme şi se făcea uscăciune mare peste tot pămîntul, atunci adunîndu-se tot poporul din ţara aceea, luau haina Cuviosului Evtihie şi, ducînd-o la biserică înaintea Domnului cu rugăciune, umblau cu dînsa prin sate, prin ţarini şi prin grădini, şi îndată se dădea de la Dumnezeu ploaie îndestulată, adăpînd pămîntul. Din acest lucru se arăta ce fel de putere de bunătăţi plăcute lui Dumnezeu avea înăuntrul sufletului său în viaţa aceasta acest cuvios, a cărui îmbrăcăminte din afară, aducîndu-se înaintea Domnului, potolea mînia Ziditorului. Aşa Se proslăvea atunci Dumnezeu întru minunile acelor plăcuţi ai Săi, şi acum pentru aceleaşi minuni este şi va fi proslăvit de noi, robii Săi, în vecii vecilor. Amin.

Sfîntul Sfinţit Mucenic Evtihie, ucenicul Sfinţilor Apostoli Ioan şi Pavel

Adaugat la septembrie 6, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 6, 2025

Sfîntul Evtihie avea ca patrie Sevastopolul. El, auzind de buna vestire a lui Hristos, şi-a lăsat părinţii şi rudele şi s-a apropiat de iubitul ucenic al lui Hristos, de Apostolul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu. Deci, urmînd obiceiurilor lui şi fiind următor vieţii aceluia, învăţase de la dînsul cereasca înţelepciune, şi scosese darul lui Dumnezeu ca dintr-un izvor.

Umplîndu-se el de rîvna apostolească, a dezrădăcinat din temelie înşelăciunea idolească. Asemenea şi pe Sfîntul Apostol Pavel aflîndu-l, ca steaua pe soare, i-a urmat lui, ostenindu-se împreună cu dînsul în propovăduirea cuvîntului şi răbdînd bărbăteşte toate primejdiile. Pentru aceea este numit ucenic al amîndurora, al Sfîntului Evanghelist Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu, şi al Sfîntului Apostol Pavel. Numindu-se el apostol – între cei mai mici apostoli -, deşi nu se află în numărul celor şaptezeci de apostoli, însă s-a cinstit cu numire apostolească, ca unul ce s-a ostenit cu cei mai mari apostoli întru buna vestire a lui Hristos şi ca unul ce a fost sfinţit de dînşii episcop la slujirea cuvîntului şi la jertfe. Evtihie a străbătut multe ţări, propovăduind pe Hristos, nu numai cu dînşii, ci şi singur. El nu umbla singur, ci avea călător împreună pe îngerul lui Dumnezeu, care îl întărea şi îi spunea mai înainte cele ce avea să i se întîmple. El suferea pretutindeni legături şi bătăi, şi pătimea cu bărbăţie pentru Domnul său.

Odată, fiind chinuit de foame în temniţă, i s-a adus pîine de o mînă nevăzută, cu care se întărise atît, încît socotea muncile întru nimic. Iar cînd l-a dezbrăcat ca să-l chinuiască, şi cînd i-a strujit trupul cu unghii de fier, a curs din cinstitul lui trup, mir de bună mireasmă şi a umplut văzduhul de bună mirosire. După aceea, fiind aruncat în văpaia focului, s-a auzit tunet din cer şi s-a pogorît o ploaie mare, încît a stins focul; iar sfîntul a rămas viu şi nevătămat, slăvind pe Dumnezeu. Altădată a fost dat spre mîncare fiarelor; dar şi acelea s-au îmblînzit înaintea feţei lui, şi s-au făcut ca nişte miei.

Ceea ce este mai de mirare, este faptul că unui leu, dîndu-i drumul asupra lui, acela a grăit cu glas omenesc, propovăduind măririle Mîntuitorului Hristos. Atunci s-au mirat şi s-au spăimîntat toţi, care se uitau la acea privelişte. Dar ce minune este pentru că Cel ce a putut de demult să deschidă gura măgarului lui Valaam, să vorbească ca oamenii, oare nu putea să rînduiască gura leului ca să grăiască omeneşte, spre mustrarea şi ruşinarea păgînilor, şi spre mărirea atotputerniciei Sale? Deci şi aici tot Domnul este, cum a fost şi acolo, făcînd minuni. Însă cum Sfîntul Apostol Evtihie şi-a săvîrşit nevoinţa alergării sale, despre aceasta se povesteşte în Prolog că s-a sfîrşit fiind adus legat de la Efes în patria sa, Sevastopol. Slujba din Minei pomeneşte în ce chip s-a sfîrşit, zicînd că i s-a tăiat capul cu sabia, fiind încununat de Iisus cu coroana biruinţei.

Notă – Unii povestesc despre Sfîntul Evtihie că ar fi fost tot acela care se pomeneşte în Faptele Sfinţilor Apostoli la cap.3. Era un tînăr oarecare, anume Evtihie, care, şezînd la fereastră, ameţit de somn, a căzut jos din acea casă, de la rîndul al treilea şi, murind, l-a înviat Sfîntul Apostol Pavel. Dar de această înştiinţare vrednică de credinţă n-am aflat încă, şi nu se pare să fi fost tot acel Evtihie care a căzut, căci era din Troada, precum se arată tot în cap. 3 al Faptelor Apostolilor, care zice: Am venit în Troada… Patria acestui apostol Evtihie care se cinsteşte acum era Sevastopolul.

Deci, cetatea Troada este în Frigia, iar Sevastopolul în Palestina. Deşi zic cei ce socotesc că Evtihie este unul şi acelaşi cu tînărul din Troada, care a căzut din casă de la rîndul al treilea, fiind ucenic al Sfîntului Ioan cuvîntătorul de Dumnezeu, însă nu se potriveşte cu sfîrşitul. Aceia spun de Evtihie, care este în Faptele Apostolilor, că a propovăduit în Spania, şi acolo s-a dus la Domnul. Iar acest Evtihie care se cinsteşte acum, aducîndu-se de la Efes în Sevastopol, patria sa, s-a sfîrşit prin tăiere cu sabia.

Sfînta Muceniţă Sira, fecioara din Persia

Adaugat la septembrie 6, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 6, 2025

În zilele lui Hosroe cel bătrîn, împăratul Persiei, în al 28-lea an al împărăţiei lui, Sfînta fecioară Sira s-a arătat în Persia, ca un mărgăritar curat şi mare, strălucind cu frumuseţea credinţei creştineşti şi slăvindu-se prin nevoinţă pentru Hristos cu cele mai mari pătimiri. Ea s-a născut în cetatea Hirhaselevcos, din neam păgînesc, din care se năşteau totdeauna multe roduri ale diavolului. Tată avea un slujitor idolesc şi vrăjitor vestit, care fusese multă vreme judecător în adunarea vrăjitorilor şi a popilor persieneşti. El era împreună şezător la înalta stăpînire între dînşii, şi se numea Mavit. El ştia bine învăţăturile lui Zoroastru, mai-marele vrăjitor şi întîiul învăţător în citirea stelelor, din Persia.

Vrăjitorul acela care a născut pe această fecioară Sira, ura foarte mult pe creştini şi se sîrguia să-şi păzească pe fiica sa, ca să nu vină la cunoştinţa şi prietenia fecioarelor creştineşti, fiindcă în Persia erau atunci mulţi creştini, precum sînt acum în toată Asia, deşi vieţuiesc în strîmtorare şi în defăimare. De aceea, fiind ea încă copil mic, a dat-o după moartea maicii sale în altă cetate, care se numea Fars, în care se afla toată învăţătura vrăjitorească. El a dat-o la o femeie vrăjitoare, rudă a lui, ca să o crească în deprin-derea vrăjitoriei păgîneşti. Cînd fecioara a început a veni în înţelegere, îndată a învăţat vrăjitoria. După aceea a dat-o la slujirea cea necurată a jertfelor, pentru a săvîrşi oarecare jertfe diavoleşti, care se numeau de ei Iast, şi acelea le aveau ca pe nişte jertfe mai curate. Însă aceasta se vorbeşte despre dînsa, ca să se ştie în ce fel de întunecare şi înşelătorie diavolească a fost, şi din ce fel de întuneric a ieşit şi din cursele diavolului a scăpat la lumina cunoş-tinţei adevărului.

Deci, ajungînd ea în vîrsta desăvîrşită şi ştiind bine toată învăţătura vrăjitorească, slujea cu căldură în rînduiala jertfelor necuraţilor zei ai Persiei. Ei i s-a rînduit calea mîntuirii astfel: după purtarea de grijă şi după rînduiala lui Dumnezeu, a făcut cunoştinţă cu nişte femei creştine sărace şi a auzit de la dînsele despre Domnul nostru Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu; deci, a început cu dinadinsul a întreba de credinţa creştinească, despre dogmele ei şi despre toată rînduiala şi viaţa creştinească, şi cele ce le auzea de la dînsele, pe acelea le judeca cu mintea, alegînd între credinţa creştinească şi cea persană. Deci, a văzut între ele mare deosebire în toate, căci toate cele ce erau ale credinţei persane, pe acelea le vedea mincinoase şi necurate; iar cele ale credinţei creştineşti le vedea drepte şi curate. Atunci şi-a pus ca scop să lase păgînătatea persană şi să se facă creştină.

Voind ea să ştie mai bine despre dreapta credinţă creş-tinească, a început a merge în taină la biserica creştină, a asculta citirile şi cîntările bisericeşti şi învăţăturile cuvintelor lui Dumnezeu; a lua aminte la buna rînduială şi la buna săvîrşire a slujbelor bisericeşti. Ei i-a plăcut foarte mult credinţa creştinească şi toată rînduiala ei; deci, a început a urma vieţii creştineşti prin postire şi prin omorîrea trupului său. Ea se păzea foarte mult de a se mărita şi a-şi risipi mintea prin grijile vieţii; căci acum avea vîrsta de optsprezece ani. De aceea nu se arăta ochilor oamenilor mireni, nici nu se aduna cu fecioarele şi cu femeile persiene cele slăvite şi bogate, ci se ferea de ele, fugind de vorbire şi de prietenia lor.

Dar ea adeseori se întîlnea cu fecioarele şi cu femeile creştine şi vorbea despre naşterea lui Hristos din Preacurata Fecioară şi despre toate minunile Lui, despre patima şi moartea cea de bunăvoie, despre Înviere şi Înălţare la ceruri; despre înfricoşata judecată ce va să vină, despre răsplătirea drepţilor şi despre chinul credincioşilor. Toate cele ce le auzea de la fecioarele creştine le credea fără şovăire, le scria în inima sa şi se umilea. Astfel ardea de dragostea către Hristos. Se închidea în camera sa şi citea cărţi creştineşti, se deprindea la rugăciuni şi la cîntarea psalmilor şi se ruga către adevăratul Dumnezeu al creştinilor, presărîndu-şi capul cu ţărînă.

Astfel a petrecut multă vreme, păzindu-şi în taină credinţa creştinească, căci se temea de tatăl său şi de ceilalţi vrăjitori; deci, aceasta socotea că este destul spre mîntuire, ca să creadă în Hristos, căci încă nu înţelesese cuvîntul apostolului: Cu inima se crede întru dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mîntuire. După o vreme oarecare, a căzut într-o boală trupească şi n-a căutat doctorii în vrăji, precum era obiceiul păgînilor, ci şi-a întors mintea către Dumnezeu şi, bolind cu trupul, a mers la biserica creştinească şi a rugat pe preot să-i dea ei din biserică puţină ţărînă, avînd credinţa că va cîştiga tămăduire din acea ţărînă. Dar preotul s-a lepădat de dînsa ca de o necurată, zicîndu-i: „Ce împărtăşire îţi este ţie cu credincioşii, tu care eşti necredincioasă şi slujitoare de idoli, care vii la biserica creştinească?”

Ea nu s-a mîniat de aceea, ştiindu-şi singură nevrednicia sa, dar, tăcînd puţin, s-a atins cu credinţă de haina preotului, ca altădată femeia cananeiancă de haina lui Hristos, şi îndată a cîştigat tămăduire de neputinţa sa şi s-a întors acasă sănătoasă. Deci, se mira de schimbarea sa din boală în sănătatea cea atît de grabnică şi zicea în sine: „Dacă slujitorii lui Hristos au o putere ca aceasta, cu atît mai vîrtos trebuie să fie Atotputernic Hristos”. Ea dorea să vină în desăvîrşita credinţă creştinească şi gîndea cum ar putea să cîştige Sfîntul Botez.

Dar diavolul, care urăşte pe cei buni, văzînd într-însa începuturi bune ale sfintei credinţe, s-a sîrguit să facă împiedicare scopurilor ei. Deci, i s-a arătat ei noaptea cu mînie, ocărînd-o că, lăsînd obiceiurile părinteşti, a căutat ajutor la creştini în boală, atingîndu-se de haina preotului creştinesc. Dar fericita fecioară, cunoscînd că aceea este amăgire diavolească, s-a îngrădit pe sine cu semnul Sfintei Cruci, precum se deprinsese de la creştini, şi, plecîndu-şi genunchii la pămînt, a început a citi psalmul 90 al lui David: Cel ce locuieşte întru ajutorul Celui Preaînalt, se va sălăşlui în acoperămîntul Dumnezeului cerului. Diavolul, stingîndu-se puţină vreme, s-a arătat iarăşi, zicîndu-i cu mînie aceleaşi cuvinte. Atunci fecioara, plecîndu-şi iarăşi genunchii către Dumnezeul cerului, a început a citi acelaşi psalm. Diavolul, fugind puţin şi iarăşi întorcîndu-se, a îndrăznit a-i zice: „Eu sînt Dumnezeu, Care locuieşte în cele de sus, sub a Cărui apărare petrec toţi, şi ţi se cade ţie să alergi la mine, iar nu la creştinii care te amăgesc pe tine”.

Atunci ea, plecîndu-se a treia oară la rugăciune, s-a rugat cu osîrdie lui Hristos Dumnezeu ca să-i descopere ei adevărul şi să gonească de la dînsa înşelăciunea. Şi îndată cu puterea lui Dumnezeu a fost gonit de la dînsa ispititorul, însă în mintea ei a rămas ca o urmă de înşelare diavolească oarecare îndoire. Cunoscînd că aceea este din lucrare diavolească, cu inimă mai călduroasă s-a întors către Dumnezeu, căindu-se cu lacrimi şi mărturisind neputinţa sa. În noaptea următoare a fost mîngîiată de Dumnezeu prin vis şi i-a însemnat ei dinainte mucenicia, care i s-a făcut astfel: se vedea că stă pe o treaptă mai înaltă mai sus de preoţi şi ţinea în mîinile sale sfîntul potir, plin de sîngele lui Hristos. Pe acela îl arăta poporului, iar doi diaconi, stînd de amîndouă părţile, cădeau. Această vedenie însemna că avea să primească pentru Hristos paharul pătimirii, înaintea ochilor poporului cel din privelişte. Iar treapta cea mai înaltă pe care stătea, însemna cinstea muceni-cească, care covîrşeşte toate rînduielile sfinţilor. Cădirea era semn că pătimirea ei avea să fie bineprimită lui Dumnezeu, ca jertfa şi tămîia, şi prin aceasta toată Biserica lui Hristos va mirosi bine.

După vedenia aceea a început viaţa cea cu nevoinţă întru Dumnezeu. Deci ea s-a cunoscut de fraţi şi de rudenii că s-a aplecat la credinţa creştinească, fiind văzută schimbată la trup, galbenă la faţă de înfrînare şi de post şi vorbind puţin. Închizîndu-se în camera sa, petrecea în tăcere, iar de la aducerea jertfelor la zei şi la obişnuitele lor slujbe a încetat cu desăvîrşire. Toţi s-au mîhnit pentru ea şi au rugat-o pe mama lor vitregă să o îndemne să înceteze cu viaţa aceea şi să nu se depărteze de la slujba zeilor părinteşti, ca să nu aducă necinste neamului lor şi să nu pornească mînia împărătească asupra casei lor. Iar mama ei vitregă, învăţîndu-se în taină de la cel ce de demult a amăgit în Rai prin asemănarea şarpelui pe Eva, s-a apropiat de această fericită fecioară cu faţa veselă şi, zîmbind, a început a-i spune despre sine că este de aceeaşi credinţă creştinească, şi se prefăcea ca şi cum o păzea şi slujea lui Hristos în taină.

Deci o sfătuia în taină să nu se depărteze de la Hristos, iar la arătare să facă după obiceiul jertfei slujba idolilor, ca, văzînd-o toţi că slujeşte zeilor, să se lepede de părerea cea pentru creştinătatea ei. „Făcînd tu aceasta – zicea învăţătoarea către fecioară -, nu vei mînia pe Hristos, pentru că El se mulţumeşte dacă cineva Îi slujeşte în taină, şi nici nu vei întărîta pe tatăl şi pe fraţii tăi. Vei scăpa de chinurile cele cumplite care au să fie asupra ta, dacă vei asculta de sfatul meu. Să te gîndeşti însă că eşti fecioară tînără şi neputincioasă cu trupul, şi nu vei putea să rabzi bătăile, rănile, ruperile trupului, arderile şi celelalte chinuri, şi mi-e frică ca nu cumva, slăbind în chinuri, fără voie să te lepezi la arătare de Hristos, că atunci păcatul îţi va fi mai mare. Deci, îţi este mai bine să slujeşti Lui în taină, iar la arătare să arăţi ca şi cum ai sluji zeilor. Cred că aceasta nu ţi se va socoti ca păcat”.

Acestea şi altele de felul acesta grăindu-le mama cea vitregă Sirei, în toate zilele, i-a plecat inima la sfatul său, pentru că Scriptura zice: Vorbele cele rele strică obiceiurile cele bune. Însă Domnul n-a lăsat pe roaba Sa în acea amăgire ca mult să se afunde în adînc, ci iarăşi a întărit-o prin noi descoperiri. Trecînd patru luni şi sosind cele 40 de zile ale Marelui Post, fecioara a voit să-l petreacă în postire, nevoinţe şi în tăinuiri pustniceşti. Cînd a început a posti, a văzut în vis pe fraţii săi aruncaţi în gunoi şi în noroi, şi pe tatăl său zăcînd într-un pat pîngărit, iar în altă parte a văzut un pat înalt şi frumos, strălucind cu o lumină minunată, şi o mulţime de feţe luminate o chemau în acea cămară. Deci, după această vedenie, deşteptîndu-se din somn, a alergat foarte de dimineaţă la biserica creştinească şi, mergînd la episcopul Ioan, i-a spus cu de-amănuntul toate cele cîte i se întîmplase, adică, cum s-a tămăduit de boală prin atingere de haina preoţească, şi de vedenia ce i s-a făcut în vis. Deci, ruga pe episcop să-i dea Sfîntul Botez.

Auzind episcopul toate cele ce i-a spus ea, s-a bucurat cu duhul că este chemată de Dumnezeu spre mîntuire. Socotind el vremea ce era atunci, nu a învrednicit-o de Sfîntul Botez, pentru că a ştiut-o că este de neam mare şi tatăl ei putea multe. Deci, era ură mare de la toţi vrăjitorii asupra credincioşilor în vederea ochilor şi se temea a-i întărîta, ca să nu se pornească cu mînie pentru botezul ei. Căci vor îndemna pe împărat să ridice prigonire şi chinuire asupra Bisericii lui Hristos şi vor risipi oile cuvîntătoare ale Domnului cu neîmblînzita lor mînie de lupi răpitori. Episcopul se îndoia pentru fecioară, ca nu cumva, temîndu-se de îngrozirea şi chinurile tatălui său, să se lepede de Hristos, şi atunci harul Sfîntului Botez va fi batjocorit. De aceea a sfătuit-o ca mai întîi să mărturisească tatălui ei pe Hristos, asemenea şi fraţilor, rudelor şi tuturor casnicilor ei, şi dacă va putea răbda pătimirile ce i se vor face de la ei, şi de va rămîne pînă la sfîrşit întru mărturisirea numelui lui Iisus Hristos, atunci se va învrednici de Sfîntul Botez. Astfel sfătuind-o episcopul, a trimis-o acasă cu pace.

Plecînd necăjită fecioara de la episcop că nu şi-a cîştigat dorinţa, se tulbura cu mintea pentru că era între dragoste şi între frică; arzînd cu dragoste spre Hristos şi temîndu-se de chinuri. Deci de frică a tăcut. După aceea i s-a făcut iarăşi o vedenie în vis: Vedea pe îngerul lui Dumnezeu ţinînd un toiag de fier, cu care a lovit-o, zicînd: „Unde este făgăduinţa ta, cu care te-ai făgăduit că vei sluji lui Hristos, adevăratul Dumnezeu şi cu tărie vei sta împotriva păgînilor pentru numele Lui?” Deşteptîndu-se ea din somn, s-a înspăimîntat de vedenia aceea. Începînd a se lumina de ziuă, a chemat-o mama sa cea vitregă şi îi poruncea să jertfească zeilor vrăjitoreasca jertfă cea de dimineaţă, după obiceiul său.

Iar ea, arzînd acum cu rîvnă după Hristos, voia să mărtu-risească la arătare numele Lui şi să se lepede înaintea tuturor de vrăjitorii şi de slujirile idolilor. Ea s-a arătat în ceasul acela ca şi cum ar asculta pe maica sa, şi, luînd uneltele vrăjitoreşti de jertfă, după diavoleştile predanii ale lui Zoroastru, s-a dus la jertfelnic şi, văzîndu-se strălucită cu oarecare lumină dumnezeiască şi întărindu-se în inima sa, s-a lepădat de frică şi a sfărîmat înaintea tuturor uneltele vrăjitoreşti şi a scuipat asupra focului, pe care perşii îl au în loc de zeu. L-a aruncat jos, altarul l-a răsturnat şi a strigat cu glas mare: „Sînt creştină şi mă lepăd de idoli şi de toate lucrurile lor cele vrăjitoreşti şi diavoleşti. Scuip pe mincinoşii idoli şi spre altarele cele necurate, şi cred în adevăratul Dumnezeu al creştinilor; deci, iată, mă duc la biserica creştină”. Fraţii ei împreună cu mama cea vitregă şi cu toţi cei din casă auzind aceasta, au prins-o şi au încuiat-o în cămară, punîndu-i păzitori ca să nu iasă. Atunci se întîmplase că tatăl ei nu era acasă, iar fericita zicea către ei să trimită să cheme pe tatăl său, ca să mărturisească numele lui Hristos şi înaintea lui, măcar de s-ar da de el la chinuri. Ea nu mai voia acum să-şi păzească în taină credinţa sa pentru Hristos; ci avea dorinţa să o arate, netemîndu-se de nici un fel de chinuri.

În acea vreme, adunîndu-se la dînsa rudele şi vecinii, o îndemnau cu lacrimi să înceteze de la o faptă ca aceea, să nu mîhnească pe tatăl şi pe fraţii săi, să nu-şi necinstească neamul şi să nu se dea de voie la chinurile cele cumplite. Dar ea nu voia să asculte cuvintele lor cele viclene. Venind tatăl şi văzînd focul lor cel vrăjitoresc pe care îl avea în loc de zeu, risipit de fiica lui, jertfelnicul răsturnat, uneltele vrăjitoreşti sfărîmate, şi pe fiica sa, Sira, preamărind numele lui Hristos cu glas mare, s-a umplut de negrăită mînie, şi, apucînd-o, a bătut-o fără milă, pînă ce a ostenit. Apoi a început să plîngă, s-o îndemne şi s-o momească, zicîndu-i cuvinte de dragoste şi de rugăminte; dar nimic n-a sporit, deşi îi făcea multe rele, ţinînd-o legată, închisă în loc întunecos, chinuind-o cu foamea şi cu setea, şi dîndu-i multe bătăi. Uneori el singur, alteori prin rudenii voia s-o amăgească, să se întoarcă la zei şi la acea slujbă vrăjitorească. Dar roaba lui Hristos petrecea ca un diamant tare şi ca un turn, neclintită în mărturisirea preasfîntului nume al lui Iisus Hristos.

Tatăl său, văzînd voinţa ei neschimbată spre credinţa creş-tinească şi că nu poate cu nici un chip s-o întoarcă de la dînsa, s-a dus şi a spus lui Mavit, mai-marele vrăjitorilor. Mavit, adunînd pe ceilalţi popi şi vrăjitori din cetăţile de primprejur, a şezut cu dînşii lîngă capiştea focului zeului lor şi a pus pe fecioara lui Hristos înaintea judecăţii sale; deci, s-a adunat acolo popor mult ca la o privelişte mare. Printre oameni erau şi mulţi creştini, care se adunaseră să vadă nevoinţa fecioarei Sira, pentru că toţi aflaseră de întoarcerea ei spre Hristos şi de pătimirea ce a suferit de la tatăl său. Mavit a întrebat-o: „Pentru ce te-ai lepădat de învăţăturile şi de zeii părinteşti şi ai luat altă credinţă?” Ea a răspuns: „Orice om care are înţelegerea sănătoasă, nu se aseamănă dobitoacelor necuvîntătoare, care se duc în urma celor ce le-au născut, fără să ştie unde; deci, merge pe calea pe care o vede mai bună, nici urmează părinţilor şi strămoşilor săi cei rătăciţi în pierzare; deci, şi eu, văzînd că credinţa creştinească este mai bună decît păgînătatea părintească, am ales pe cea mai bună şi m-am lepădat de cea rea”.

Mavit, mîniindu-se, a zis: „Fecioară, multe chinuri te aşteaptă dacă nu vei asculta!” Ea, punîndu-şi mîna pe grumaji, i-a zis cu mare îndrăzneală: „Pe aceştia să-i tai, că ai putere, ţi-am spus o dată aceasta”. După aceea Mavit a mai grăit mult către dînsa, dar ea nimic nu i-a mai răspuns, ci zicea în sine psalmii lui David, pe care ei nu-i înţelegea. Atunci Mavit a zis către ceilalţi: „Ce grăieşte aceasta?” Dar nimeni nu ştia cele ce grăia dînsa; iar unul dintr-înşii a zis: „Grăieşte oarecare învăţătură creştinească”. Mavit a trimis îndată ca să cheme pe episcopul creştinesc, şi să afle de la dînsul dacă fecioara grăieşte cuvinte creştineşti. Episcopul a venit cu frică, temîndu-se de stăpînirea vrăjitorilor. Muceniţa uitîndu-se spre el şi văzînd că se temea, a strigat către dînsul, zicînd: „Părinte, nu te teme, ci adu-ţi aminte de Scriptura care zice: Am grăit întru mărturiile tale înaintea împăraţilor şi nu m-am ruşinat. Şi iar: Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, că sufletul nu pot să-l ucid.

Episcopul, fiind întrebat despre cuvintele ce le-a grăit fecioara, a spus că sînt creştineşti. Mult mîniindu-se asupra fecioarei, a poruncit să o bată peste gură. După aceea a început a o momi cu cuvinte amăgitoare, apoi a o îngrozi cu chinurile, dar cu nimic n-a sporit; astfel că se ruşina de creştinii care erau la acea privelişte. Apoi, Mavit a poruncit ca pînă la o vreme s-o păzească în casa tatălui său, nevoind să spună împăratului aşa repede, ca să nu se necinstească între dînşii acel cinstit neam. Apoi a sfătuit pe tatăl ei să se sîrguiască a întoarce pe fiica sa mai mult cu momiri, decît cu îngroziri. Muceniţa, întorcîndu-se acasă, se bucura şi slăvea pe Dumnezeu, că s-a învrednicit a fi cercetată pentru numele lui Hristos, înaintea boierilor şi a judecătorilor şi înaintea a tot poporului.

Muceniţa stînd în casa părinţilor, Domnul mîngîia şi întărea pe roaba sa cu noi descoperiri, pentru că adeseori i se făceau arătări îngereşti, din care se învăţa cum să răspundă înaintea păgînilor judecători. Uneori i se arătau Moisi, Ilie, Apostolul Petru şi alţi sfinţi, precum de aceasta se scrie mai pe larg în istorie. Tatăl său se îngrijea în tot chipul de întoarcerea ei de la Hristos şi, neputînd să o schimbe din hotărîrea ei cea tare, a spus de dînsa lui Mavit şi la tot divanul. Atunci se întîmplase de venise în cetatea aceea un oarecare bărbat cu numele Daru şi cu dregătorie din cel mai înalt sfat împărătesc. Aceştia, amîndoi puternici, Daru şi Mavit, erau împreună şi ascultau cuvintele tatălui, care se plîngea de fiica sa şi striga împotriva creştinilor că s-ar fi adunat asupra lui şi ar fi vrut să-l ucidă cu pietre. Daru a trimis la fecioară pe nişte bărbaţi vestiţi, ca s-o întrebe pentru ce a lăsat înţelepciunea vrăjitorească şi s-a abătut la credinţa creştinească. El a poruncit trimişilor s-o îndemne cu cuvinte bune, făgăduindu-i daruri împărăteşti; iar de nu-i va asculta, atunci să-i spună că o aşteaptă chinuri cumplite.

Aceia, ducîndu-se la dînsa şi întrebînd-o, grăindu-i multe cuvinte momitoare şi îngrozitoare, fericita le-a spus: „Eu singură voiam să merg la cel ce v-a trimis şi să-i grăiesc despre credinţa mea în Hristos; dar de vreme ce aţi venit voi la mine, ascultaţi cuvintele mele: eu am luat credinţa creştinească pentru că am cunoscut-o că este dreaptă şi adevărată. Credinţa creştină are un Dumnezeu, pe Ziditorul a toate. El este Atotputernic şi fără de moarte; iar vrăjitoria şi slujirea voastră de idoli am urît-o, deoarece aveţi mulţi zei care sînt fără suflet şi nu pot nimic. Deci, spuneţi celui ce v-a trimis să nu mintă în făgăduinţa sa, prin care îmi făgăduieşte chinuri cumplite, ci să le împlinească cu fapta, că sînt gata să pătimesc şi să mor pentru Hristos, Dumnezeul meu”. Acel dregător cu numele Daru, auzind un răspuns ca acesta al fecioarei, s-a umplut de mînie şi a poruncit s-o ia din casa părintească şi să o ducă în temniţa poporului. Acolo, să-i lege mîinile şi picioarele cu fiare, s-o încuie într-o închisoare strîmtă şi întunecoasă şi să nu-i dea nici pîine, nici apă.

Deci, sfînta a petrecut în acea închisoare trei zile şi trei nopţi, neputînd a se mişca, pe de o parte de greutatea marilor lanţuri de fier, iar pe de alta, de strîmtoarea locului. După trei zile, scoţînd-o pe ea de acolo, o întreba, oare s-a învăţat acum şi oare voieşte să se întoarcă la legile şi la zeii părinteşti? Dar ea petrecea neschimbat în credinţa lui Hristos. Deci, a condamnat-o s-o arunce într-o groapă adîncă, întunecoasă şi puturoasă, punînd pe dînsa o greutate de fier mare. Cînd puneau pe dînsa fiarele şi voiau să o ferece cu lanţurile cele cu piroane, acele piroane nu puteau să intre în găurile cele pregătite lor, deşi au chemat mulţi fierari care se osteneau în zadar. Atunci muceniţa a făcut semnul Sfintei Cruci spre piroane şi spre lanţuri, şi îndată piroanele s-au prins bine la locul lor. Însă vrăjmaşii lui Hristos, fiind orbiţi cu răutatea, n-au înţeles puterea cea minunată a Sfintei Cruci şi au ferecat strîns pe sfînta, plecîndu-i capul spre picioare, şi astfel au aruncat-o în groapa aceea.

Dar, Domnul nostru Iisus Hristos, Care nu părăseşte pe cei ce-L iubesc, îndată a trimis uşurare roabei Sale în groapa aceea; căci o lumină cerească i-a strălucit ei acolo şi legăturile de fier s-au desfăcut, au căzut de pe dînsa şi putoarea s-a prefăcut în bună mireasmă, astfel că muceniţa era ca într-o cămară, bucurîndu-se şi slăvind pe Dumnezeu. Creştinii care erau în acea cetate, adunîn-du-se în biserică cu episcopul lor, se rugau cu lacrimi lui Dumnezeu pentru muceniţa Sira, ca să o întărească pe ea şi să-şi săvîrşească nevoinţa sa cu bine. Muceniţa a petrecut în groapa aceea cinci-sprezece zile, şi nimeni nu se aştepta ca ea să fie acolo vie, din pricina mirosului greu, al foamei celei mari şi de strîmtoarea fiarelor celor grele ce erau puse pe dînsa.

În acea vreme era secetă, din lipsă de ploaie, şi din popor se zicea, că pentru fecioara Sira cea chinuită cu nedreptate, îngrozeşte mînia lui Dumnezeu cu uscăciune şi cu foamete. Deci, era cîrtire împotrivas popilor şi vrăjitorilor. După cele cincisprezece zile, păgînii judecători s-au înştiinţat că fecioara Sira este vie în groapă şi că s-a dezlegat de legături, şi se mirau foarte mult. Atunci ei au poruncit să o scoată de acolo şi să o ducă iarăşi în temniţa cea de obşte a poporului.

Cînd au scos pe muceniţa din groapă, îndată s-a vărsat din cer o ploaie foarte mare şi a adăpat pămîntul din destul; iar poporul a zis că Dumnezeu a trimis ploaie pămîntului pentru cea scoasă din groapă. Deci, Domnul a dat roabei Sale darul facerii de minuni ca să tămăduiască bolile şi să izgonească diavolii. Mulţi veneau la dînsa pentru tămăduire, cînd şedea în temniţă, şi cîţi se atingeau de hainele sau de legăturile ei, cîştigau tămăduiri de neputinţele lor; iar diavolii nu sufereau apropierea ei, căci în oarecare vreme, sosind praznicul sfinţilor mucenici, care au pătimit mai înainte în Persia şi care se săvîrşea o dată pe an în biserica ce era în afara cetăţii, muceniţa a dorit să fie acolo la cîntarea cea de toată noaptea.

Atunci unul din creştini, iubitor de Dumnezeu, a dat păzitori-lor aur şi s-a făcut singur chezaş, ca să o elibereze pe muceniţă din temniţă în acea noapte, făgăduindu-se s-o aducă iarăşi la dînşii în zorile dimineţii. Sfînta, fiind lăsată în voie, şi-a schimbat hainele ca să nu fie cunoscută; şi, venind la biserică, a stat în unghiul pridvorului şi asculta cîntarea bisericească. Acolo, în adunarea cea de praznic, era o femeie îndrăcită şi aceea, cum s-a apropiat de Sfînta fecioară Sira, îndată a strigat diavolul dintr-însa, făcînd arătare, că muceniţa Sira a venit în biserică şi-l izgoneşte pe el. Cînd poporul o căuta pe dînsa, ea îndată a fugit de acolo şi s-a dus la temniţă. Aşa se temeau diavolii de dînsa, încît nici nu puteau să se apropie de ea. În altă noapte, iarăşi prin chezaş şi cu plată fiind eliberată noaptea din temniţă de păzitori, a mers la episcop şi a luat de la dînsul Sfîntul Botez, în biserica care era în cetate.

După aceasta, Mavit şi ceilalţi judecători şi slujitorii vrăjito-reşti s-au sfătuit să trimită pe muceniţa Sira la împărat, de vreme ce cu nici un chip n-au putut să o întoarcă de la credinţa creştinească. Ei au trimis-o, punînd pecete pe grumazul ei, după obiceiul lor, ca să nu fie dată acolo o alta în locul ei, iar pecetea aceea era astfel că nu era cu putinţă să se şteargă din grumaz, decît numai împreună cu capul.

Ostaşii, luînd-o, au dus-o în cetatea care se numea Acvac; căci acolo era atunci împăratul şi au dat-o pe ea eparhului cetăţii, cu înştiinţarea pricinii ei, din ce neam este şi ce a răbdat. Eparhul mai întîi o îndemna cu cuvinte amăgitoare, apoi o îngrozea cu chinurile, ca să se întoarcă la credinţa cea dintîi; dar, văzînd-o pe ea nesupusă, a dezbrăcat-o de hainele ei şi, îmbrăcînd-o într-o zdreanţă murdară, a dat-o în paza unor evrei, ştiind că ei sînt vrăjmaşii cei mai mari ai creştinilor. Acei evrei, luînd-o pe ea şi înfăşurînd-o cu legături de fier, au închis-o într-o casă întunecoasă, iar ca hrană îi dădeau ei o bucată foarte mică de pîine de orz, cît numai să nu moară de foame. În toate zilele o certau, ocărînd-o cu cuvinte defăimătoare şi, hulind pe Hristos, îi ziceau: „Unde este cuvîntul cel grăit de tine, că legăturile vor cădea singure de pe grumaz, de la mîini şi de la picioarele tale? Să vedem noi acum cum vor cădea?”

Într-una din zile, evreii defăimînd aşa pe sfîntă, ea şi-a ridicat ochii în sus, a suspinat şi în taina inimii sale s-a rugat Domnului. Atunci îndată înaintea ochilor lor au căzut obezile de la grumaji, de la mîini şi de la picioarele ei, iar evreii s-au mirat foarte mult. Sfînta a petrecut acolo unsprezece zile. Apoi eparhul a poruncit să o aducă iarăşi la sine şi, aflînd-o neînduplecată către credinţa lor, a trimis-o la mai-marele vrăjitorilor, care era lîngă împărat, înştiinţîndu-l despre toate cele despre dînsa, precum se înştiinţase şi el. Mai-marele vrăjitorilor, punînd-o înaintea sa, a zis către dînsa: „De ce te-ai lepădat de credinţa noastră, pe care o ţin cu cinste împăraţii şi boierii, care s-a răspîndit pretutindeni, stăpî-neşte pe toţi şi îmbogăţeşte pe cei ce o păzesc pe ea, iar tu te-ai lipit de creştini, de oamenii cei necinstiţi, proşti, lepădaţi şi urîţi de toţi?”

Sfînta a răspuns cu îndrăzneală, zicînd: „Unde sînt acum coroanele împăraţilor voştri? Unde este slava boierilor voştri? Iată, toate acelea au trecut, împăraţii şi boierii, înflorind ca iarba, în puţină vreme s-au vestejit şi s-au dat morţii celei veşnice, căci n-au cunoscut pe adevăratul Dumnezeu, pe Ziditorul tuturor, şi nu s-au închinat Stăpînului vieţii şi al morţii, ci au cinstit zidirea ca pe un Dumnezeu, închinîndu-se focului, apei, soarelui, lunii şi stelelor. Iar creştinii, pentru pătimirile ce le rabdă în viaţa cea de aici de la voi, vor cîştiga viaţa cea veşnică şi pentru necinstirea cea vremelnică, vor moşteni slava cea cerească”. Mîniindu-se, marele vrăjitor, a început a cerceta cu de-amănuntul unde fusese pînă atunci. Înştiinţîndu-se de felul chinurilor şi legăturilor ce a suferit şi că a fost păzită de evreii, a poruncit să o ducă iarăşi în închisoarea lor, să o păzească bine şi să nu lase la ea pe nimeni din creştini. Luînd-o iudeii, fără omenie îi făceau răutate roabei lui Hristos, chinuind-o astfel trei zile cu fel de fel de chinuri.

Rînduindu-se de către împărat un dregător peste toate temniţele şi închisorile şi acela înştiinţîndu-se de muceniţă, a luat-o din închisoarea jidovească şi a adus-o în închisoarea sa. Aceasta a făcut-o însă pentru cîştig, deoarece era obicei la creştini a-şi răscumpăra de la păzitori, cu aur şi argint, intrarea în temniţă la cei legaţi, care pătimeau pentru Hristos. Cînd au intrat în închisoarea muceniţei oarecare creştini, care cumpăraseră cu argint intrarea, au mers la ea spre cercetare. Dar, văzînd-o legată cu fiare şi goală zăcînd pe pămînt, i-au adus un aşternut, ca măcar atît să-i facă uşurare în acele chinuri. Venind unul din păzitorii temniţei, a aruncat pe muceniţă de pe aşternut, şi cu aceasta i-a pricinuit mare durere din pricina greutăţii fiarelor ce erau pe dînsa. Dar, îndată legăturile de fier s-au dezlegat şi au căzut de pe dînsa şi mare mirare le-a fost acelora care s-au întîmplat acolo.

În timpul acela, împăratul a voit să iasă din cetatea aceea la o alta ce se numea Resancusadon, şi toţi puternicii Persiei au mers cu dînsul, precum şi mai-marele vrăjitorilor. Ei au adus în urma lor acolo şi pe cei legaţi, între care şi pe Sfînta Muceniţă Sira. Rugîndu-se Domnului în toată calea aceea, cînta psalmii lui David. Iar ostaşii cei ce o duceau, de multe ori o îngrozeau ca să tacă, pentru care au legat-o cu lanţuri mai grele; dar ea nu înceta a cînta şi a mulţumi lui Dumnezeu.

Pe cînd erau la locul ce se numeşte Carsa, mai-marele vrăjitorilor şi cu ceilalţi judecători au pus-o pe ea mai întîi la întrebare, şi au zis către dînsa: „Destulă vreme ai avut de la noi să te gîndeşti; deci, acum spune ce ţi-ai ales? Te vei întoarce la slujba cea dintîi a zeilor, ca să fii vie, sau mori, rămînînd în credinţa creştină?” Răspuns-a sfînta: „Ce să-mi aleg mai mult, decît ce am ales o dată. De multe ori ţi-am spus: sînt creştină, roaba lui Hristos, şi pe Acela l-am iubit, Aceluia îi slujesc şi pentru El doresc a muri”. Zis-a mai-marele vrăjitorilor: „Grăieşte-ne nouă cuvinte de ale înţelepciunii noastre şi pe care le-ai învăţat de la început”.

Iar ea a început a zice cu mare glas psalmii lui David şi rugăciuni către Dumnezeu. Mîniindu-se, mai-marele vrăjitor a poruncit să-i rupă hainele de pe dînsa; şi, lăsînd-o goală, i-a zis: „Nu-ţi este ruşine acum?” Răspuns-a sfînta: „Pentru ce să mă ruşinez? Nu sînt nici răpitoare, nici desfrînată şi nici alt rău n-am făcut; iar dacă m-aţi dezbrăcat de hainele cele din afară, eu am în cer îmbrăcăminte luminoasă, nestricăcioasă şi veşnică. Acea îmbrăcă-minte mi-a gătit-o Domnul meu, pentru Care acum cu necinste sînt dezgolită”.

Astfel grăind ea, stăpînitorul ţării Huzainului, şezînd cu mai-marele vrăjitor, a zis: „Ce se îndrăceşte aceasta?” Iar sfînta a răspuns: „Nu sînt eu îndrăcită, ci tu eşti îndrăcit, pentru că slujeşti diavolilor! Şi de vei voi, voi pune semnul Crucii pe fruntea ta, şi diavolul v-a ieşi din tine. Atunci ochii ţi se vor lumina şi vei cunoaşte adevărul”. Deci, toţi cei ce erau acolo, au strigat: „Vino-vată este morţii, căci huleşte pe zei, defaimă pe împărat şi batjocoreşte pe boieri!” Pentru aceea, au judecat-o la moarte şi au însemnat-o cu pecetea pe grumaji, ca nu cumva prin vreo meşteşugire să se omoare altă fecioară în locul ei. În ziua aceea, cînd au voit s-o scoată spre ucidere, s-au sfătuit oarecare din sfetnici, ca să-i mute moartea pentru altă dată. Să nu o omoare în acel loc, unde erau mulţi creştini, ca să nu se ridice între ei gîlceavă şi tulburare. Pentru aceea a mutat uciderea ei, şi a dat-o mai-marelui păzitor al închisorii.

Luînd el pe muceniţă, o avea iarăşi închisă cu ceilalţi legaţi. După aceea împăratul s-a dus în cetatea Vetarmais, şi a voit să zăbovească acolo. Aducîndu-se acolo şi sfînta muceniţă, a pus-o în temniţă, unde, îmbolnăvindu-se, aştepta să moară. Ea se ruga cu lacrimi Domnului ca să nu moară astfel, şi să se lipsească de cununa mucenicească, ci să se învrednicească a se sfîrşi prin pătimire. Ascultînd Dumnezeu rugăciunea roabei sale, i-a dat sănătate.

După aceasta, unul din păzitorii temniţei, aprinzîndu-se de diavol spre păcatul trupesc, a rugat pe mai-marele păzitor al închisorii ca să poruncească să batjocorească pe cea legată, pe Sfînta fecioară Sira. Luînd el poruncă de la mai-marele păzitor, s-a apropiat de mireasa lui Hristos, plin de poftă necurată. Dar Domnul, păzind pe roaba Sa, a lovit pe acel poftitor cu orbirea ochilor, la urechi şi la limbă, astfel că a rămas orb, surd şi mut; şi, căzînd cu faţa la pămînt, striga cu glas urît. Văzînd aceea mai-marele păzitor al închisorii, în loc să se înspăimînte şi să cunoască puterea lui Dumnezeu, părîndu-i rău de îndrăzneala acelui nelegiuit, singur s-a aprins de acea poftă fără-de-lege asupra sfintei fecioare, şi s-a gîndit să se pornească spre sfîntă. Iar sfînta a zis către el: „Eu sînt logodită cu Împăratul ceresc, şi Acela nu te va lăsa să necinsteşti fecioria miresei Sale!” Mai-marele acela neascultînd cuvintele ei, cînd a vrut să se ducă la ea, îndată îngerul lui Dumnezeu l-a lovit şi a căzut la pămînt ca mort. Mergînd slugile lui, l-au scos din acel loc, şi abia mai tîrziu şi-a venit în simţire.

După o pedeapsă ca aceea a lui Dumnezeu, robul satanei, rămînînd neîndreptat, s-a umplut de mînie, şi s-a sîrguit ca îndată să piardă pe muceniţă, pentru că i se poruncise s-o omoare cu orice chin va voi. Însă n-a voit s-o omoare cu sabia, ci s-a gîndit s-o sugrume cu funii, pentru aceea a chemat fierarul, să scoată fiarele de pe dînsa. Sfînta a zis către mai-marele acela: „Nu este trebuinţă de fierar”. Zicînd aceasta a aruncat obezile de pe grumaji, din mîini şi de la picioare, şi cei ce au văzut aceasta s-au mirat, însă n-au cunoscut puterea lui Dumnezeu. Atunci mai-marele păzitor a poruncit să-i lege mîinile iarăşi, ca să nu se împotrivească cu ele, cînd o va sugruma. Muceniţa iarăşi a zis către dînsul: „Lasă-ţi sfaturile tale cele deşarte, că de bună voie mă voi da la moarte pentru Dumnezeul meu, astfel că nu voi mişca mîinile”. Deci au pus pe grumajii ei o funie, şi au început a o sugruma.

Acum fiind aproape de moarte, slăbindu-i funia, a zis către dînsa: „Dacă voieşti să te lepezi de credinţa creştină, te vom lăsa să trăieşti”. Însă muceniţa le-a răspuns lor: „Săvîrşiţi-vă o dată porunca voastră”. Atunci ei au început a o sugruma din nou, şi iarăşi cînd slăbea, o întrebau pe dînsa dacă voieşte să se lepede de Hristos şi să fie vie; dar ea, dorind moartea cea pentru Hristos, le poruncea ca să-şi săvîrşească porunca. Deci au tras funia de amîndouă părţile, pînă ce au omorît-o.

Astfel s-a sfîrşit muceniceşte Sfînta Muceniţă, fecioara Sira, pentru Hristos, Domnul său. Cinstitul ei trup, chinuitorii n-au vrut să-l dea îngropării, ci spre mîncarea cîinilor; luîndu-l din temniţă l-au dus acasă, unde, adunînd o mulţime de cîini şi închizînd porţile curţii, a aruncat trupul muceniţei spre mîncare, dar cîinii nici nu s-au atins de dînsul. Atunci noaptea l-au aruncat afară; iar creştinii care erau în cetatea aceea, înştiinţîndu-se de sfîrşitul mucenicesc al sfintei muceniţe, au pîndit unde vor arunca chinuitorii trupul ei. Deci, cînd au văzut unde l-au aruncat, creştinii l-au luat şi l-au îngropat cu cinste, slăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe un Dumnezeu în Treime, Căruia şi de la noi să-I fie cinste şi slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Notă – După sfîrşitul Sfintei Muceniţe Sira, nemaitrecînd mulţi ani, a început a pătimi pentru Hristos, de la Hosroe, bătrînul împărat al perşilor, şi rudenia ei, Sfînta Maria, care pe greceşte se numea Golinduhia. Viaţa şi pătimirea ei s-au prelungit pînă la celălalt Hosroe, care era nepot celui dintîi; iar istoria despre dînsa caut-o în 12 zile ale lunii lui iulie.

Tot în aceasta zi, Mutarea Moaştelor Sfantului Ierarh Petru, Mitropolitul Moscovei.

Sfîntul Apostol Tit, unul din cei 70

Adaugat la septembrie 7, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 7, 2025

Sfîntul Apostol Tit era de fel din Creta şi din părinţi de bun neam, pentru că se trăgea din seminţia lui Miroi, antipatul Cretei; dar erau necredincioşi, deoarece se ţineau de păgînătatea închinării de idoli, şi chiar el singur tot aceleaşi păgînătăţi a slujit de la început. El din tinereţea lui a arătat multă sîrguinţă către înţelepciunea păgînească, îndeletnicindu-se la citirea cărţilor vechi de filosofie şi făcătoare de stihuri, precum ale lui Homer şi ale celorlalţi scriitori. El petrecea cu fapte bune, în nerăutate şi în întreaga înţelepciune, măcar că era în necunoştinţă de Dumnezeu. El şi-a păzit fără de prihană fecioreasca curăţenie a trupului său, precum mai pe urmă a mărturisit despre dînsul Sfîntul Ignatie purtătorul de Dumnezeu, în scrisoarea sa către Filadelfi, numindu-l pe dînsul feciorelnic. Deci, pe Dumnezeu, pe Care Tit nu-L ştia prin credin-ţă, pe Acela îl cinstea prin fapte bune şi Lui I se arăta plăcut.

Cînd era de douăzeci de ani, a auzit un glas din cer venind către dînsul şi zicîndu-i: „Tite, ţie ţi se cade să te duci de aici şi să-ţi mîntuieşti sufletul tău, pentru că nu-ţi ajunge spre mîntuire numai învăţătura păgînească”. Acest glas auzindu-l Tit, dorea ca şi a doua oară să-l mai audă pe el, pentru că ştia glasurile şi cuvintele care se făceau uneori de la idoli, dar nu voia să le creadă pe ele, pentru că începuse a cunoaşte înţelepciunea lor cea drăcească. El a mai petrecut acolo un an, cînd i s-a dat în vis o dumnezeiască poruncă, ca să citească cărţi evreieşti; şi după acea vedenie, el a început a le cerceta.

Căzîndu-i în mînă cartea Sfîntului prooroc Isaia, a deschis-o şi a găsit la capitolul 41 acestea: Înnoiţi-vă către Mine ostroave…, pe care citind-o, a găsit într-însa oarecare cuvinte, ca şi cum ar fi fost grăite spre inima lui de Dumnezeu. Acele cuvinte sînt acestea: Robul Meu eşti şi Eu te-am ales pe tine. Nu te teme că te-am lăsat, Eu sînt cu tine. Nu te amăgi cu zeii cei mulţi păgîneşti, pentru că eu sînt Dumnezeul tău. Şi iarăşi: Eu sînt Dumnezeul tău, care ţin dreapta ta şi-ţi grăiesc ţie. La sfîrşitul capitolului a citit despre idoleasca înşelăciune, astfel: „Dintre idolii lor nu este unul care să grăiască; că dacă vei întreba pe ei de unde sînt, nu-ţi vor răspun-de; căci aceia care îi fac pe ei sînt printre voi, şi vă înşeală pe voi”. Aceste cuvinte din cartea proorocească, şi multe altele, i-au fost lui ca o cheie, căci, deschizîndu-i uşa minţii spre cunoştinţa adevăratului Dumnezeu şi spre înţelegerea înşelăciunii idoleşti şi a rătăcirii păgîneşti, ardea cu inima spre Dumnezeu, pe care evreii Îl cinsteau.

În acea vreme s-a auzit în insula Creta, unde trăia Tit, că Hristos Dumnezeu S-a arătat în trup printre oamenii din Ierusalim. El face multe minuni şi fapte negrăite; căci slava despre Dînsul străbătuse prin toate marginile pămîntului. Deci, antipatul Cretei, care era unchi după mamă lui Tit, sfătuindu-se cu cei mai de frunte bărbaţi, a trimis la Ierusalim pe nepotul său, pe acest bine înţele-gător şi iubitor de înţelepciune, Tit, ca pe unul care era destul a auzi şi a înţelege cele grăite de gura lui Iisus Hristos şi a vorbi cu dînsul şi tot ceea ce va afla de la Hristos, va putea cu de-amănuntul să le spună lor.

Tit, mergînd la Ierusalim şi văzînd pe Stăpînul Hristos, I s-a închinat Lui, apoi I-a urmat Lui şi ucenicilor Lui amestecîndu-se cu ceilalţi din popor, ce umblau după Hristos. El singur a fost martor al minunilor pe care Hristos le făcea. A văzut şi mîntuitoarele Patimi şi s-a încredinţat despre Învierea Lui. Iar după Înălţarea Domnului, Sfîntul Duh pogorîndu-se peste Apostoli în limbi de foc şi grăind lor în limbi străine, Tit, robul Lui, i-a auzit vorbind în limba lui şi se mira, precum despre aceasta se scrie în Faptele Apostolilor: Nemernicii cretani – între care era şi Tit -, mirîndu-se, unul către altul ziceau: „Îi auzeam pe Sfinţii Apostoli grăind măririle lui Dumnezeu în limbile noastre”. De toate acestea Tit a fost vestitor şi propovăduitor în patria sa, Creta.

Fericitul Tit a fost rînduit în slujba apostolească, cînd li s-a deschis neamurilor uşa credinţei. Mai întîi a fost botezat Cornelie sutaşul; apoi după dînsul şi ceilalţi elini. Atunci şi Tit, fiind din neamul celor netăiaţi împrejur, a luat botezul de la Sfîntul Apostol Pavel, care mai înainte s-a numit Saul. Pentru că pînă atunci, deşi Tit crezuse în Hristos de la început, însă nu se botezase; pe de o parte că pe atunci apostolii încă nu primeau în biserică pe cei netăiaţi împrejur, iar pe de alta, că greu îşi socoteau lor în Legea veche tăierea împrejur, despre care ziceau evreii, care crezuseră în Hristos, că este trebuinţă mai întîi limbilor care primeau credinţa, ziceau că nu este cu putinţă cuiva să se mîntuiască fără tăierea împrejur, precum se scrie despre aceasta în Faptele Apostolilor: Oarecare pogorîndu-se în Iudeia, învăţa pe fraţi, zicînd: De nu vă veţi tăia împrejur după obiceiul lui Moisi, nu puteţi să vă mîntuiţi. Unii ca aceştia cîrteau asupra Sfîntului şi Marelui Apostol Petru, despre botezul lui Corneliu sutaşul, zicînd: „Ai intrat şi ai mîncat cu dînşii la bărbatul acela, care nu are tăiere împrejur”.

Deci, pe cînd Sfinţii Apostoli vorbeau soborniceşte despre aceasta, au lăsat neamurile cele din nou creştinate fără tăierea împrejur. Atunci şi fericitul Tit, venind la Botez, n-a mai fost silit de nimeni la tăierea împrejur, despre care lucru Apostolul Pavel pomeneşte către Galateni, zicînd: Nici Tit, care este cu mine, n-a fost silit să se taie împrejur; însă după Botez, fiind sfinţit de ceilalţi apostoli mai mari la slujba apostolească, a fost numărat în rîndul celor şaptezeci de apostoli. El a fost trimis între neamuri cu Sfîntul Pavel la propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu, fiind următor lui nu numai ca un ucenic dascălului, ci ca şi fiul cel iubit al dascălului, pentru că Pavel îl numea fiul său. Acest lucru se poate vedea din scrisoarea lui Pavel către dînsul, care zice: Lui Tit, adevăratul fiu, dar şi milă. Zice încă şi aceasta: Este de trebuinţă să rugăm pe Tit, ca precum a început, aşa să şi sfîrşească… Şi a zis iar: Mulţumită lui Dumnezeu, Cel ce a dat pentru voi aceiaşi sîrguinţă în inima lui Tit…

De aici se poate vedea duhovniceasca dragoste în Hristos, care o avea Pavel către Tit. Uneori îl numeşte fiul său, iar alteori frate. Altădată, zăbovind Tit unde a fost trimis, Pavel se întristează şi zice în sine: Ducîndu-se în Troada la propovăduirea lui Hristos, şi fiindu-mi uşa deschisă întru Domnul, duhul meu n-a avut odihnă, neaflînd pe Tit, fratele meu... Deci, cînd Tit nu era de faţă, marele Apostol Pavel se întrista cu duhul: Tot aşa şi cînd era el de faţă avea duhovnicească mîngîiere, pentru că zice: Dumnezeu ne-a mîngîiat prin venirea lui Tit… Şi iarăşi zice: Ne-am bucurat de bucuria lui Tit.

Pavel, străbătînd multe ţări cu bună vestirea cuvîntului lui Dumnezeu, a ajuns şi în Creta, patria lui Tit. Pe atunci era antipat în Creta, Rustil, bărbatul surorii lui Tit. Acela, auzind propovădui-rea apostolească pentru Hristos Dumnezeu, întîi rîdea; apoi, murind fiul lui şi fiind înviat de Sfîntul Apostol Pavel, a crezut în Hristos şi a primit Sfîntul Botez cu toată casa sa. Apoi mulţi necredincioşi din insula aceea au primit sfînta credinţă şi Botezul. Sfîntul Pavel a pus pe fericitul Tit episcop în insula Cretei şi în celelalte insule dimprejur. Şi, încredinţîndu-i popoarele cele din nou luminate, l-a lăsat acolo; iar el s-a dus în alte ţări, ca să propovăduiască pe Hristos altor popoare.

Ducîndu-se în Nicopoli, a scris Sfîntului Tit o scrisoare învăţătoare, cum trebuie să cîrmuiască eparhia sa. El îi zicea: Pentru acesta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cele nesfîrşite, şi să aşezi preoţi prin toate cetăţile, precum ţi-am poruncit. Sfîntul Ioan Gură de Aur, socotind aceste cuvinte apostoleşti, zice: „Din cei ce erau cu Pavel, Sfîntul Tit era iscusit pentru că de n-ar fi fost iscusit, nu i-ar fi încredinţat lui insula, nu i-ar fi poruncit să împli-nească cele nesfîrşite, şi nu l-ar fi făcut judecător la atîţia episcopi, dacă n-ar fi nădăjduit foarte mult în acest bărbat”.

Sfîntul Pavel, voind să zăbovească mai mult în Nicopoli, a chemat pe Sfîntul Tit iar la el, zicînd către dînsul în scrisoarea sa: Cînd voi trimite la tine pe Artema sau pe Tihic, sîrguieşte-te să vii la mine în Nicopoli, pentru că am socotit să iernez acolo. Sfîntul Tit, ducîndu-se în Nicopoli şi zăbovind puţin cu dînsul, l-a trimis înapoi la Creta. După aceasta, Sfîntul Pavel a fost prins în Ierusalim, legat cu lanţuri, şi de acolo a fost dus la Roma. Sfîntul Tit, auzind de aceea, s-a dus la Roma să vadă nevoinţa pătimirii dascălului său. El a petrecut în Roma pînă la sfîrşitul Sfîntului Pavel, şi, îngropînd cinstitul lui trup, după tăierea poruncită de Nero, s-a întors în Creta la păstoria sa.

Tit avea scaunul arhieriei sale în una din cinstitele cetăţi ale Cretei, care se numea Gortina, şi se ostenea neîncetat, întorcînd pe păgîni la Hristos, învăţîndu-i cu cuvintele şi încredinţîndu-i cu minunile. În insula aceea era un idol slăvit al Artemidei, zeiţa păgînilor, la care se ducea mulţime de popor păgînesc şi i se închina cu aducere de jertfe. Sfîntul Apostol Tit, ducîndu-se acolo în vremea adunării şi prăznuirii păgînilor, grăia către dînşii cuvîntul lui Dumnezeu şi îi îndemna să se întoarcă la adevăratul Dumnezeu şi să-şi cunoască înşelăciunea idolească.

Poporul neluînd aminte la cuvintele lui, el s-a rugat Domnului şi îndată acel idol a căzut, sfărîmîndu-se în bucăţi. Poporul s-a spăimîntat, şi de atunci au crezut în Hristos ca la cinci sute de suflete. Asemenea, cînd din porunca împăratului Romei se zidea în Creta o capişte mare idolească, în cinstea spurcatului zeu Jupiter, şi era tocmai pe sfîrşite, Tit, apostolul lui Hristos, trecînd pe acolo, s-a rugat adevăratului Dumnezeu şi deodată a căzut capiştea, risipindu-se pînă în temelie. Prin această minune, mulţime de păgîni s-au întors la Hristos şi au zidit o biserică foarte frumoasă în numele lui Iisus Hristos adevăratul Dumnezeu.

Astfel Sfîntul Apostol Tit, luminînd cu lumina sfintei credinţe insula Creta şi cele dimprejur, şi ajungînd la adînci bătrîneţi, s-a mutat către Domnul, avînd 94 de ani de la naşterea sa. La sfîrşitul său a văzut pe sfinţii îngeri venind să-i ia sufletul. Lui i se luminase faţa ca soarele, căci întreaga sa viaţă fusese lumina lumii; şi tot al aceluia era şi sfîrşitul, cinstit prin strălucire de lumină de Domnul nostru Iisus Hristos, Mîntuitorul lumii.

Aducerea cinstitelor moaşte ale Sfîntului Apostol Vartolomeu

Adaugat la septembrie 7, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 7, 2025

După sfîrşitul mucenicesc al Sfîntului Apostol Vartolomeu, care a suferit de la păgîni pentru Hristos în Alvana, cetatea Armeniei celei mari, credincioşii, luînd cinstitul lui trup, l-au pus într-o raclă de plumb şi l-au dus într-aceeaşi cetate. De la moaştele apostolului se făceau multe minuni, dîndu-se tămăduire bolnavilor. Pentru aceea, mulţi din cei necredincioşi se întorceau la Hristos. Iar slujitorii diavoleşti, popii cei necuraţi şi chinuitorii, auzind şi văzînd cu ochii minunile acelea, nu numai puterile lui Dumnezeu nu le cunoşteau, dar se şi mîniau asupra cinstitelor moaşte ale apostolului, necăjindu-se în inimile lor.

Deci, adunîndu-se cu vrăjmăşie şi cu mînie, au luat racla de plumb în care erau puse moaştele şi au aruncat-o în mare, socotind să le scufunde în adîncul mării. Ei au aruncat încă şi alte patru racle cu moaştele altor sfinţi mucenici, ale lui Papian, Luchian, Grigorie şi Acachie. Dar, în loc ca raclele acelea să se afunde în adînc, ele au plutit ca nişte luntre, mergînd astfel pe deasupra apei şi purtînd comorile cele fără de preţ în ele; mai ales racla apostolului fiind de plumb, stătea neafundată în apă, mai presus de fire. Acea raclă se făcuse uşoară şi, ca o corabie purtîndu-se cu a lui Dumnezeu puternică îndreptare, înota pe mare în mijlocul raclelor muceniceşti, pentru că, spre cinstea Apostolului Vartolomeu, două erau de-a dreapta şi două de-a stînga.

Deci, raclele acelea mergînd cu minunată înotare, s-au în-dreptat spre Bosforul Traciei, la Propontis, şi au trecut strîmtoarea Helespontului; apoi, trecînd marea Egee şi Ionică, au ajuns în Sicilia, şi, lăsînd Siracusa în stînga, au plecat spre apus şi au ajuns la insulele Lipar. Acolo a stat racla apostolului, iar raclele celorlalţi sfinţi mucenici, petrecînd pe apostol la Lipar, l-au lăsat şi s-au despărţit, unde i-a poruncit voinţa dumnezeiască fiecăreia să meargă sau să stea. Racla lui Papian a plecat în Sicilia; a lui Luchian, în Mesina; a lui Grigorie, în Calabria; iar a lui Acachie, în Ascalon, cetate care se numeşte astfel. Despre toate acestea s-a făcut descoperire de la Dumnezeu lui Agaton, episcopul insulei Liparului; iar el cu clerul şi poporul, mergînd la malul mării şi aflînd acolo racla cu moaştele apostolului, s-au umplut cu toţii de bucurie şi au grăit: „O, Lipare, de unde ţi-a venit ţie o bogăţie ca aceasta? Cu adevărat că te-ai mărit şi te-ai proslăvit acum; deci, dănţuieşte acum şi saltă, primind în mîinile tale pe acest mare folositor al tău, care te cercetează pe tine, şi pe mijlocitorul cel către Dumnezeu!” Apoi a strigat către dînsul: „Bine ai venit la noi, apostole al lui Hristos!”

Deci, toţi se minunau şi preamăreau puterea lui Dumnezeu, cum racla aceea de plumb cu moaştele sfîntului nu s-au afundat în apă, ci mai uşoară decît luntrea a venit la dînşii o cale atît de lungă, înotînd pe mare, nu cu mînă omenească, ci ocîrmuindu-se de dumnezeiasca putere. Apoi, luînd racla aceea cu moaştele, au dus-o în biserică cu cîntare de psalmi şi cu dănţuire, şi a curs mir din sfintele moaşte ale apostolului, prin care se tămăduiau bolile cele nevindecate. Aceste cinstite moaşte au petrecut în insula aceea mulţi ani, pînă la împărăţia lui Teofil, luptătorul împotriva icoanelor. Iar în zilele lui, cu voia lui Dumnezeu şi pentru păcatele oamenilor, agarenii au prădat insula Liparului. Iar un boier din cetatea Vinenda, anume Sicard, care de demult auzise de minunile apostolului, din credinţa cea fierbinte către sfîntul, a chemat din cetatea Amanfiei nişte oameni corăbieri şi, făgăduindu-le că le va da lor averi îndestulate, i-a rugat să meargă cu corabia la insula Liparului, ca de acolo să aducă la dînsul comoara aceea sfîntă cu moaştele Sfîntului Apostol Vartolomeu.

Plecînd ei cu corabia şi ajungînd la insula aceea, au luat acea dorită bogăţie duhovnicească şi s-au întors la locul lor. Iar cînd boierul Sicard a fost înştiinţat despre moaştele sfîntului, că se apropiau de dînşii, a ieşit întru întîmpinare cu episcopul şi cu mulţime de popor cu corăbiile pe mare şi, primind cu bucurie pe apostolul lui Hristos, l-au dus cu cinste în cetatea Venenda, şi, punîndu-l în biserica cea mare, i-a aşezat praznic luminos. Din acea vreme se prăznuieşte aducerea cinstitelor moaşte ale acestui sfînt apostol, în ziua a douăzeci şi cincea a lunii august; zi în care cinstitele lui moaşte au fost aduse în Venenda. De la ele se dau multe tămăduiri de toate neputinţele, cu rugăciunile apostolului şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos.

Sfinţii mărturisitori care au pătimit în Edesa de la arieni

Adaugat la septembrie 7, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 7, 2025

Biserica lui Hristos, cîştigîndu-şi libertate pe vremea marelui împărat Constantin, şi aceasta după multe prigoniri care fuseseră asupra creştinilor de la păgînii împăraţi şi chinuitorii închinători de idoli, acum începuse a înflori în pace şi linişte. Dar prin lucrarea diavolească, se ridicase iar prigoană asupra ei, nu de la închinătorii de idoli, ci de la creştinii cei răucredincioşi, care se abătuseră de la adevărata credinţă.

După sfîrşitul lui Constantin, se întărise eresul hulitor de Hristos al lui Arie, mai întîi în împărăţia lui Constantie, fiul lui Constantin, apoi în împărăţia lui Valens; iar aceasta, fiindcă amîndoi acei împăraţi erau amăgiţi de reaua credinţă a lui Arie. Deci, stăpînind în vremile lor, au prigonit preamult Biserica lui Hristos. Sub stăpînirea lui Valens şi în păgîneasca îndrăcire a aceluia, dreptcredincioşii arhierei erau izgoniţi din scaunele lor, iar în locurile lor erau puşi eretici. În cetatea Edesa era un episcop dreptcredincios şi sfînt, anume Varsis, avînd darul de a tămădui toate bolile oamenilor şi acela se împotrivea eresului lui Arie.

Pe acesta, nesuferindu-l, răucredinciosul împărat Valens l-a izgonit de pe scaun şi l-a trimis în surghiun, mai întîi în insula Arad. Apoi, auzind că acolo se adună mult popor la acest sfînt episcop şi ascultă învăţătura lui despre credinţa cea dreaptă, l-a trimis de acolo la Oxirinh, cetatea Egiptului. Dar şi de acolo, înştiinţîndu-se de minunile şi de învăţătura sfîntului, l-a trimis într-o altă cetate mai depărtată, care se numea Fenon, fiind aproape de barbari. Acolo arhiereul şi mărturisitorul lui Hristos s-a şi sfîrşit în chip fericit. Iar în insula Aradului, patul ce rămăsese după dînsul, dădea tămăduiri de neputinţe, încît, cîţi pătimeau de ori ce fel de boli, punîndu-se pe patul acela, îndată se făceau sănătoşi şi se eliberau de duhuri necurate.

Răul împărat Valens, izgonind de pe scaunul episcopal al Edesei pe un arhiereu sfînt ca acesta, a ridicat în locul lui pe unul cu numele şi cu obiceiul de lup, pentru că Lup era numele acelui mincinos arhiereu, fiind chiar lup. Puteai să vezi deci, intrînd în turma lui Hristos, în loc de arhiereu, un lup răpitor îmbrăcat în haina cea de oaie a arhieriei. Deci, poporul cel dreptcredincios al Edesei, fiind cu acel mincinos păstor eretic, care ajunsese în acel loc sfînt ca o urîciune a pustiirii, n-a voit a se împărtăşi, ci ieşind afară din cetate la cîmp şi adunîndu-se într-un loc pustiu, săvîrşea slujbele lui Dumnezeu ca şi în biserică, căci nici o biserică din cetate nu se dăduse dreptcredincioşilor, ci toate le erau închise lor, iar bisericile cele mai mari le stăpîneau arienii din porunca împăratului.

Apoi şi împăratul, venind din Antiohia, a mers în Edesa şi, înştiinţîndu-se că toţi creştinii dreptcredincioşi se îngreţoşează de reaua credinţă cea arienească şi nu vor să aibă împărtăşire cu episcopul Lup, ci fug de el şi se adună afară din cetate la rugăciunile lor, s-a mîniat asupra eparhului Edesei, cu numele Modest, pentru că lasă pe popor să facă aceea. Deci, a lovit cu palma peste obraz pe eparh şi i-a poruncit să pregătească oaste înarmată, şi cînd poporul cel credincios, după obiceiul lui, se va aduna dimineaţa la rugăciune afară din cetate, atunci să scoată împotriva lor ostaşii, omorînd şi risipind acea adunare creştinească.

Eparhul, deşi luase necinste de la împărat, însă cruţînd poporul nevinovat, a spus în taină celor credincioşi să nu mai iasă afară din cetate, nici să se adune la slujba şi rugăciunea cea obişnuită, de vreme ce mînia împărătească i-a poruncit să scoată asupra lor ostaşi înarmaţi şi să-i ucidă. Dreptcredincioşii, auzind de aceasta, în loc să se teamă, s-au umplut de mai mare rîvnă şi, sculîndu-se foarte de dimineaţă, au ieşit afară din cetate la locul adunării lor cu femeile şi cu copii lor, dorind ca acolo toţi să-şi pună sufletele lor pentru Iisus Hristos. Eparhul, împlinind porunca împărătească, a ieşit ca la război cu ostaşii cei înarmaţi.

Dar, pe cînd erau la porţile cetăţii, au văzut pe o femeie ieşind din casa ei, neînchizînd nici uşile după ea, nici îmbrăcîndu-se cumsecade, şi nu avea cu dînsa, decît un prunc mic; deci, sîrguindu-se, trecea de la ceata lui şi alerga afară din cetate. Atunci eparhul a poruncit să o prindă şi să o aducă la sine. Oprind-o în cale, a întrebat-o pe ea, zicînd: „Femeie săracă, unde te sîrguieşti atît de dimineaţă să alergi degrabă?” Femeia a răspuns: „Mă duc la cîmp unde se adună creştinii!”

Eparhul a zis: „Au n-ai auzit că eparhul o să meargă acolo cu oaste, şi pe toţi cîţi va găsi acolo o să-i ucidă?” Femeia a răspuns: „Am auzit şi pentru aceasta mă grăbesc, ca să mor împreună cu dînşii pentru Hristos!” Eparhul a întrebat: „Dar pe pruncul acesta pentru ce îl duci cu tine?” Femeia a răspuns: „Voiesc ca şi pruncul meu să se învrednicească de chinuire împreună cu mine”. Eparhul, auzind aceasta, s-a mirat de o dorinţă de moarte ca aceea a celor dreptcredincioşi, pentru dreapta credinţă. Atunci, întorcînd oastea înapoi, a mers la împărat şi i-a zis: „De-mi porunceşti mie să mor, sînt gata; dar lucrul cel poruncit de tine, nu-l pot săvîrşi!”

Apoi a spus împăratului de acea femeie cu pruncul, cu cîtă sîrguinţă se grăbea afară din cetate, la cîmp, dorind muceniceasca moarte a ei şi a pruncului său. Asemenea i-a spus şi despre dorinţa spre moartea cea cu osîrdie a poporului; adică s-au pregătit să moară cu femeile şi cu copiii lor pentru mărturisirea credinţei lor celei în Hristos. Şi i-a mai zis: „Nu se poate sili poporul Edesei spre împărtăşirea credinţei cu episcopul, decît numai să-i taie pe toţi pînă la unul! Dar ce folos va fi atunci? Căci ei, pentru vitejeasca pătimire a lor, vor avea slavă între cei de pe urmă creştini, iar nouă ne va rămîne ruşinea şi ocara veşnică!”

Astfel eparhul a schimbat gîndul împăratului de la uciderea poporului, căci n-a mai poruncit să facă nici un rău poporului, ci numai pe preoţi, pe diaconi şi pe ceilalţi clerici, care nu se împărtăşeau cu episcopul arienesc, să-i prindă şi să-i pună la încercare.

Deci, eparhul chemînd la sine toată rînduiala duhovnicească din Edesa, care petrecea în buna credinţă, mai întîi îi îndemna pe ei cu cuvinte blînde, ca, supunîndu-se poruncii împăratului, să primească împărtăşire cu episcopul Lup, şi le zicea: „Cea mai de pe urmă nebunie a voastră este aceasta, că, fiind oameni puţini, nu ascultaţi pe împăratul vostru, care stăpîneşte atîtea ţări şi mai vîrtos vă împotriviţi lui”. Eparhul zicîndu-le aceasta, toţi tăceau. Apoi eparhul a zis către mai-marele preoţilor, anume Evloghie, bătrîn de ani: „De ce nu-mi răspunzi?” Evloghie a zis: „De vreme ce vorbeşti către toţi de obşte, de aceea eu singur nu îndrăznesc a apuca cu răspunsul meu înaintea celorlalţi; iar de mă vei întreba de ceva pe mine singur, îţi voi răspunde”. Eparhul a zis: „De ce nu te împărtăşeşti cu împăratul?” Iar fericitul Evloghie, rîzînd de acea întrebare ereticească, i-a zis: „Au doar împăratul a luat şi rînduiala de preot, ca să mă împărtăşesc cu dînsul?”

Atunci eparhul, umplîndu-se de mînie, a ocărît pe sfîntul bătrîn şi a zis: „O, nebunule, pentru ce te înstrăinezi de credinţa împăratului şi nu te împărtăşeşti cu aceia care au împărtăşire cu împăratul?” Atunci toţi împreună cu bătrînul Evloghie, mărturisind dreapta lor credinţă cea întru Hristos Dumnezeu, se arătau gata să-şi pună sufletele lor pentru dînsa. Deci, eparhul cu porunca împărătească, prinzînd 80 de bărbaţi din rînduiala duhovnicească şi legîndu-i cu lanţuri, i-a trimis în surghiun în Tracia. Cînd acei mărturisitori ai lui Hristos erau duşi în surghiunie, pretutindeni poporul credincioşilor din cetăţi şi din sate ieşea în întîmpinarea lor, le făcea mare cinste şi îi îndestula cu cele de trebuinţă.

Ereticii, văzînd aceasta, au trimis degrabă înştiinţare împă-ratului, zicînd: „În loc de necinste, mai multă cinste li se dă celor ce se duc în surghiun!” Atunci împăratul a poruncit să-i despartă cîte doi şi să-i trimită pe unii în Tracia, pe alţii în Arabia, iar pe alţii în Egipt şi în alte ţări. Fericitul Evloghie şi cu dînsul şi un alt cinstit preot, anume Protoghen, au fost duşi în Antinoe, cetatea Tebidei, unde nu erau mulţi credincioşi, ci numai elini care se închinau idolilor. Sfinţii, petrecînd acolo puţină vreme, au tămăduit toate bolile ce erau în popor, cu chemarea numelui lui Iisus Hristos, şi pe mulţi i-au adus la credinţa creştinească prin Sfîntul Botez.

Pierind răucredinciosul Valens, şi luînd sceptrul împărăţiei Răsăritului Teodosie, cel binecredincios, s-a ruşinat arieneasca rătăcire şi a tăcut. Slăbind puterea şi chinuitoarea stăpînire a ereticilor, care prigoneau Sfînta Biserică, mărturisitorii lui Hristos, cei ce erau izgoniţi şi cîţi nu se duseseră către Domnul şi erau printre cei vii, li s-a dăruit libertate, întorcîndu-se fiecare în patria sa, iar dreptcredincioşii arhierei şi-au luat iar scaunele.

Atunci şi acei doi sfinţi preoţi, Evloghie şi Protoghen, s-au întors din surghiun în Edesa. Creştinii cei dreptcredincioşi şi-au reluat bisericile de la arieni, iar Evloghie a fost pus episcop al Edesei, pentru că Sfîntul Varsis s-a dus către Domnul pe cînd era în surghiun, Protoghen a fost episcop în cetatea Carea din Mesopo-tamia şi amîndoi au împodobit Biserica lui Hristos cu cuvîntul şi cu fapta pînă la sfîrşitul lor; iar noi pentru toate acestea slăvim pe Hristos, Mîntuitorul nostru cel slăvit în veci, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh. Amin.

Sfîntul Sfinţit Mina, Patriarhul Constantinopolului

Adaugat la septembrie 7, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 7, 2025

Cel între sfinţi Mina, Patriarhul Constantinopolului, a vieţuit pe vremea împăratului Iustinian. El a fost mai întîi preot şi hrănitor întru primirea străinilor la azilul Sfîntului Samson din capitala Bizanţului. Patriarhul Antim fiind gonit din scaun, pentru socoteala lui cea ereticească, Sfîntul Mina, ca un dreptcredincios şi vrednic de rînduiala cea înaltă, a fost ridicat la patriarhie de Prea-sfinţitul Agapit, episcopul Romei, care venise pe vremea aceea în Constantinopol.

În zilele patriarhiei Sfîntului Mina, a fost în cetatea Constantinopolului o minune ca aceasta: un copil oarecare evreu a intrat în biserică în timpul împărtăşirii Preacuratelor Taine ale Trupului şi Sîngelui lui Hristos, cu alţi copii creştini, şi, apropiindu-se cu ei, s-a împărtăşit. Mergînd el acasă, l-a întrebat tatăl său unde a fost şi de ce a zăbovit, iar el, ca un copil, i-a spus adevărul că a fost în biserica creştină şi a luat împărtăşanie.

Auzind tatăl lui acestea, s-a mîniat foarte mult şi, apucîndu-l, l-a aruncat într-un cuptor aprins în care făcea sticle, pentru că era meşter de sticlărie, şi n-a spus femeii sale de aceasta. Mama copilaşului, căutîndu-l, plîngînd şi chemîndu-l pretutindeni, nu l-a găsit. A treia zi, mergînd pe la cuptorul cel înfocat, copilul a răspuns din mijlocul lui.

Atunci ea îndată s-a sîrguit şi l-a scos de acolo, întrebîndu-l cum a petrecut viu şi nears pînă acum în acel foc. Copilul i-a spus: „Adeseori venea la mine o femeie luminoasă şi răcorea focul, dîndu-mi apă; de asemenea îmi aducea şi hrană cînd flămîn-zeam”. Îndată a străbătut vestea de această minune prin toată cetatea şi s-a înştiinţat împăratul Iustinian şi Sfîntul Patriarh Mina. Deci, pe copilul acela şi pe maica lui i-a botezat, iar pe tatăl cel împietrit, pentru că n-a voit să se boteze, împăratul l-a judecat ca pe un ucigaş şi a poruncit ca să-l înfigă în ţeapă.

Sfîntul Mina păstorind bine Biserica lui Hristos timp de 16 ani, s-a mutat cu pace către Domnul.