Minunea Sfintei Muceniţe Eufimia, prin care s-a întărit dreapta credinţă
Adaugat la iulie 24, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
iulie 24, 2025 |
Sfînta Mare Muceniţă Eufimia s-a născut, a crescut şi s-a încununat prin mucenicie în Calcedon, cetatea Bitiniei de lîngă gura Mării Negre, în dreptul Constantinopolului, fiind între ele Bosforul Traciei. Ea a pătimit pe vremea împărăţiei lui Diocleţian, în 16 zile ale lunii septembrie, în care zi se prăznuieşte pomenirea ei. Iar acum se pomeneşte acea minune care s-a făcut de cinstitele ei moaşte în vremea Sinodului al IV-lea a toată lumea al Sfinţilor Părinţi, ce s-a ţinut în Calcedon la anul 451, prin care minune s-a dovedit şi s-a întărit mărturisirea dreptei credinţe. Această minune a fost hotar al Sfinţilor Părinţi, ca să nu treacă spre împărtăşirea celor rău credincioşi.
Şi s-a început această lucrare de aici: Dioscor, patriarhul Alexandriei şi Eutihie, arhimandritul Constantinopolului, pe cînd încă era viu dreptcredinciosul împărat Teodosie cel Tînăr, au ridicat un nou eres de hulă împotriva Domnului nostru Iisus Hristos, amestecînd cele două firi ale Lui, pe cea dumnezeiască şi pe cea omenească, într-una singură. Şi pe mulţi din rînduiala duhovnicească şi mirenească i-au amăgit cu această rea credinţă a lor; iar pe bărbaţii şi boierii care erau în palatul împărătesc i-au vătămat cu acel eres şi aveau mare ajutor de la ei. Iar cînd s-a ţinut în Efes sinodul cel de loc (După cel de al treilea Sinod a toată lumea, care a fost acolo cu muţi ani înainte), iar mai degrabă să zicem adunarea cea tîlhărească, la care preasfinţitul Flavian (Pomenirea lui la 18 februarie), patriarhul Constantinopolului şi mărturisitorul dreptei credinţe, a fost ucis de cei de un gînd cu Dioscor şi cu Eutihie, atunci s-a întărit mai mult acel eres şi era primit ca o credinţă dreaptă, iar credinţa ortodoxă era lepădată ca o rea credinţă oarecare. Deci era de trebuinţă să se adune al patrulea Sinod a toată lumea, al Sfinţilor Părinţi, pentru lepădarea acelui eres şi spre întărirea dreptei credinţe.
In vremea aceea, binecredinciosul împărat Teodosie a trecut din această viaţă către Domnul. Iar după el a luat împărăţia îmbunătăţitul şi plăcutul lui Dumnezeu Marcian cu Sfînta Pulheria. Aceşti rîvnitori ai dreptei credinţe, văzînd Biserica tulburată de eresuri şi feluritele certuri ce se făceau în ea, au poruncit să se adune în cetatea Calcedonului sfinţii părinţi din toată lumea creştină, ca să cerceteze şi să hotărască toate cele pentru dreapta credinţă. Deci s-au adunat Sfinţii Părinţi în număr de 630, cu preasfinţitul Anatolie, Patriarhul Constantinopolului şi cu preasfinţitul Iuvenalie, Patriarhul Ierusalimului şi cu trimişii preasfinţitului Leon, Papa Romei. Şi au fost de faţă şi răi credincioşii, între care începători erau Dioscor, patriarhul Alexandriei, Maxim al Antiohiei, rînduit la patriarhie de Dioscor în locul lui Domnos, şi ceilalţi arhierei de un gînd cu ei, şi Eutihie cu cei de o socoteală ai săi, încît mulţimea ereticilor era fără de număr. Şi toţi împreună cu Sfinţii Părinţi făceau Sinodul, adunîndu-se în biserica Sfintei Mare Muceniţe Eufimia, care este în cetăţuia dinspre Bosfor; pentru că acea biserică ţinea de scaunul mitropoliei Calcedonului şi era foarte mare, încît putea să încapă în ea mult popor. In ea se odihneau şi moaştele acestei mari muceniţe, de la care se făceau minunate şi preaslăvite minuni, care se cade măcar în parte să se pomenească.
In ziua sfintei ei pomeniri, în care a pătimit pentru Hristos, în toţi anii izvora sînge din cinstitele ei moaşte, ca şi cum ar fi curs dintr-o rană, şi se lua de acolo astfel: Mormîntul ei era de marmură şi acoperit de o lespede tot de marmură, avînd înăuntru moaştele sfintei, puse într-un sicriu de lemn. In acel mormînt de marmură, în partea stîngă, era o ferestruie mică, cît încăpea o mînă omenească. Ferestruia era încuiată cu tărie şi se deschidea numai la vremuri cuvioase. Prin acea ferestruie, numai episcopul singur, după cîntarea rugăciunilor de toată noaptea şi înaintea Sfintei Liturghii, scotea acel sînge cu un burete legat de o vărguţă lungă de fier. Băgînd acolo buretele uscat, îl scotea plin de sînge şi îl storcea într-un vas cinstit, pregătit pentru aceasta. Iar poporul văzînd sîngele acela, înălţa slavă atît lui Dumnezeu, cît şi Sfintei Muceniţe Eufimia şi se ungea cu el spre binecuvîntare şi tămăduirea neputinţelor lor.
Acel sînge era foarte bine mirositor, ca şi cum era amestecat cu un mir de mult preţ, însă nici un fel de mir din cele pămînteşti nu putea să fie asemănător cu acela. Pentru că sîngele acela covîrşea cu neasemănare toate aromatele şi tămăduia toate bolile. Iar sfînta mu-ceniţă izvora din cinstitele ei moaşte un sînge mirositor şi tămăduitor ca acela, nu numai în vremea prăznuirii sale de peste an, ci uneori şi în alte vremi, şi mai ales cînd arhiereul acelei biserici era bărbat plăcut lui Dumnezeu, cu viaţă îmbunătăţită. Se făceau încă şi arătări multe, pentru că sfînta se arăta de multe ori celor ce se rugau ei cu credinţă: uneori celor ce zăceau în boli, alteori celor ce alergau la biserică şi la mormîntul ei, iar alteori celor ce erau în felurite primejdii şi o chemau în ajutor. Şi alergau spre închinare cu credinţă la dînsa în Calcedon popoare din toate ţările şi cetăţile, dar mai ales din Constantinopol. Drept aceea, adunîndu-se Sinodul Sfinţilor Părinţi celor din toată lumea, împăraţii au poruncit ca acolo să se săvîrşească.
La acel sinod, făcîndu-se multă neînţelegere şi ceartă a dreptcredincioşilor creştini cu ereticii, pentru că rău credincioşii nu voiau nicidecum să se supună la dogmele cele drepte, atunci Preasfinţitul Anatolie, sfătuindu-se cu ceilalţi sfinţi părinţi, a zis către eretici: „Să scrieţi voi într-o carte mărturisirea credinţei voastre şi vom scrie şi noi mărturisirea noastră şi amîndouă scrisorile, pecetluindu-le, să le punem în mormînt la preacinstitele moaşte ale Sfintei Mare Muceniţe Eufimia, apoi să ne rugăm soborniceşte lui Dumnezeu cu post, ca, prin această sfîntă plăcută a sa, să ne descopere care este credinţa cea dreaptă”. Aceasta zicînd Sfîntul Anatolie, toţi au lăudat sfatul lui. Deci au scris două cărţi: dreptcre-dincioşii pe a lor, iar ereticii pe a lor. Apoi, pecetluindu-le cu peceţile lor şi descoperind mormîntul sfintei, au pus amîndouă scrisorile pe pieptul ei. Şi iarăşi acoperind mormîntul, l-au întărit cu pecete împărătească şi cu strajă şi s-au rugat trei zile cu postire.
Şi sosind ziua a patra, împăratul împreună cu tot sinodul s-au dus la cinstitul mormînt al Sfintei Eufimia şi, desfăcînd pecetea împărătească, cînd au deschis mormîntul, au văzut scrisoarea celor dreptcredincioşi şezînd în dreapta sfintei, iar scrisoarea celor răucredincioşi zăcînd la picioarele ei. Şi de mirare era şi aceasta, că ea şi-a întins mîna sa spre împărat şi spre patriarh ca o vie, dîndu-le lor scrisoarea mărturisirii celei drepte. Atunci toţi s-au umplut de bucurie negrăită şi au dat slavă lui Dumnezeu, cîntînd cîntări de laudă şi de mulţumire sfintei muceniţe şi închinîndu-se cu fierbinte dragoste moaştelor ei făcătoare de minuni.
Şi îndată toţi au propovăduit credinţa cea dreptmăritoare, ca una ce era întărită de Dumnezeu şi adeverită prin sfînta şi marea muceniţă, iar credinţa ereticilor au dat-o anatemei. Şi mulţi dintre eretici, văzînd acea minune, au trecut la dreptcredincioşi, iar pe cei care se mai împotriveau, pe aceia i-au scos din dregătoriile lor şi i-au trimis la închisoare. Din acel timp, zugravii au început a închipui în icoane pe Sfînta Mare Muceniţă Eufimia cu scrisoarea în mîna dreaptă, spre aducere aminte de acea preaslăvită minune, care s-a făcut în timpul sinodului. Şi precum atunci, aşa şi după aceea, sfînta muceniţă n-a încetat a face minuni şi a izvorî din cinstitele ei moaşte sînge mirositor ca mirul.
Iar după ce au trecut mulţi ani, împărăţia a luat-o Mavrichie. Acest împărat, fiind binecredincios, mai tîrziu a cam slăbit în credinţă, îndoindu-se de minunile sfintei şi de sîngele care curgea din rănile ei, socotindu-l că este prefăcut, iar nu adevărat. De aceea, vrînd să se încredinţeze şi să afle adevărul, a făcut astfel:
Mai înainte cu multă vreme de a se face pomenirea cea de peste an a sfintei şi marii muceniţe, a întărit atît mormîntul, cît şi fereastra mormîntului cu pecetea sa împărătească. Deci, sosind ziua praznicului, s-a dus singur de la Constantinopol la Calcedon şi, desfăcîndu-şi pecetea sa, a deschis ferestruia. Şi îndată a ieşit miros foarte plăcut, încît a umplut biserica, iar sîngele, mai bine-zis mirul cel asemenea cu sîngele, a curs din cinstitele moaşte ale sfintei, mai mult ca de obicei, pentru că nici într-un an n-a curs atît de mult sînge ca în acela, spre înfruntarea puţinei credinţe a împăratului şi spre întărirea credinţei fără îndoire în puterea lui Dumnezeu, Care poate să le facă pe toate mai presus de fire. Căci Domnul, Care a putut scoate lui Samson izvor de apă vie din osul cel uscat al fălcii de măgar, oare nu putea ca din moaştele cele nestricăcioase ale plăcutei Sale să izvorască sînge şi mir? Deci împăratul, cunoscînd greşeala sa, s-a căit şi a cîştigat mare credinţă şi evlavie către Sfînta Eufimia.
După aceasta, în timpul împărăţiei lui Eraclie, a fost, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, mare năvălire a perşilor asupra ţării Bitiniei şi asupra hotarelor Calcedonului. Şi cuprinzînd ei toată cetăţuia aceea, au pustiit-o, după obiceiul barbar. Apoi, intrînd în biserica sfintei marii muceniţe, au luat toate cele ce le-au găsit, dar voind să deschidă mormîntul sfintei, nicidecum n-au putut. Deci, ostenindu-se mult, nimic n-au sporit, pentru că nu numai lespedea de marmură de deasupra era nemişcată, dar nici ferestruia nu se putea deschide. Atunci perşii, adunînd mulţime de lemne şi de vreascuri, au împresurat mormîntul şi, făcînd pe dînsul ca un stog, au pus materii arzătoare şi le-au dat foc, aşteptînd să se risipească marmura din acea cumplită ardere.
Dar nici aşa n-au sporit ceva, pentru că arzînd toată materia aceea, s-a prefăcut în cenuşă, dar mormîntul sfintei a rămas nevătămat, Dumnezeu făcînd pe plăcuta Sa minunată. Iar după plecarea perşilor, împăratul cu patriarhul au ţinut sfat pentru moaştele Sfintei şi Marii Muceniţe Eufimia şi au socotit să le mute din Calcedon la Constantinopol, temîndu-se de năvălirea din nou a barbarilor împotriva Calcedonului.
Deci zidind în Constantinopol, aproape de hipodrom, o biserică mare şi frumoasă în numele sfintei, după asemănarea celei de la Calcedon, au adus într-însa cu cinste sfintele moaşte, împreună cu mormîntul cel de piatră, iar pe mitropolitul Calcedonului l-au rînduit să fie lîngă dînsele, spre mai mare cinste a sfintelor moaşte. Iar mormîntul l-au pus în altar în locul dumnezeieştii mese, şi pe el se săvîrşea jertfa cea fără de sînge, înăuntru fiind cinstitele moaşte ale Sfintei Marii Muceniţe Eufimia, de la care se săvîrşeau minuni, precum în Calcedon, şi sîngele cel mirositor şi dătător de tămăduire ca mirul, izvora la timpul obişnuit.
Deci, trecînd mulţi ani şi schimbîndu-se mulţi împăraţi, şi Sinoadele Sfinţilor Părinţi a toată lumea, al cincilea şi al şaselea săvîrşindu-se, a venit ca împărat al Constantinopolului Leon Isaurul, cel cu nume şi obicei de fiară. Acela mai întîi a început a tulbura Biserica lui Dumnezeu cu eresul luptării de icoane, numind sfintele icoane idoli; iar către cei de un gînd cu el zicea: „Iată, acestea sunt de care zice proorocul: Ochi au şi nu văd, urechi au şi nu aud, gură au şi nu vorbesc…”. Şi i se împotrivea lui Preasfinţitul Patriarh Gherman, însă el l-a izgonit cu necinste din scaun şi în locul lui a rînduit pe un eretic de un gînd cu dînsul. Asemenea i-a izgonit şi pe ceilalţi arhierei dreptcredincioşi, care nu se învoiau la ereticia lui, batjocorindu-i. Iar el hulea nu numai sfintele icoane, ci şi împotriva moaştelor sfinţilor lătra fără de ruşine, ca un cîine cu neînfrînată limbă, defăimîndu-le cu totul.
Deci, văzînd şi auzind de minunile ce se făceau de sfintele moaşte ale Sfintei şi Marii Muceniţe Eufimia, i se rupeau rărunchii de zavistie, dar nu îndrăznea să facă la arătare ceva rău moaştelor, temîndu-se de ridicarea şi de tulburarea poporului. Deci a aflat ticălosul un meşteşug ca acesta: s-a dus noaptea în ascuns cu cei de un gînd ai săi în biserica Sfintei Eufimia şi a descoperit mormîntul ei, pe care perşii nu l-au putut descoperi, pentru că Domnul Hristos a slobozit să se atingă mîinile celor răucredincioşi de cinstitele moaşte ale miresei Sale, pe care le-a păzit neatinse de mîinile necredincioşilor păgîni. Căci perşii greşeau în neştiinţa lor, iar creştinii cei răucredincioşi, ştiind, îndrăzneau. De aceea le-a îngăduit lor, spre mai mare osîndă, ca să necinstească pe acea sfîntă.
Deci împăratul Leon, descoperind mormîntul, a scos de acolo racla cea de lemn în care erau moaştele nestricate cele făcătoare de minuni ale Sfintei Eufimia, iar în locul acelora a băgat în mormîntul cel de piatră nişte oase putrede şi puturoase, pe care le pregătise înadins şi, acoperindu-le iarăşi cu lespedea, s-a dus, luînd cu sine tîlhăreşte acele sfinte moaşte, pe care le-a pus într-o cameră din palatul împărătesc. Iar surorile împăratului şi cu fiicele sale, tăinuin-du-se de el, mergeau la sfintele moaşte şi le cădeau cu miruri şi le aprindeau lumînări, cinstindu-le cu osîrdie şi închinîndu-se lor cu dragoste. Dar răucredinciosul împărat, înştiinţîndu-se degrabă despre aceasta, îndată a luat racla cu sfintele moaşte şi a aruncat-o noaptea în mare.
Iar a doua zi, strîngînd adunare din cei răucredincioşi, ocăra la arătare pe poporul cel dreptcredincios, hulind şi defăimînd moaştele sfintei marii muceniţe, zicînd: „O, oameni nebuni, mergeţi şi vedeţi înşelăciunea cu care vă înşelaţi, spunînd că sunt nestricăcioase şi făcătoare de minuni moaştele prealăudatei Eufimia; descoperiţi mormîntul şi vedeţi care este adevărul!” Deci îndată a trimis pe oamenii săi ca să descopere mormîntul şi tot poporul a văzut oasele cele putrede şi puturoase. Drept aceea ereticii au început a rîde şi a batjocori pe cei dreptcredincioşi, numindu-i închinători de oase puturoase, iar dreptcredincioşii, minunîndu-se de un lucru neaşteptat ca acela, nu ştiau ce se întîmplase şi s-au umplut de ruşine şi de jale.
Atunci mulţi au socotit că toate minunile sfintei sunt înşelăciuni, şi scuipînd oasele acelea puturoase, le-au aruncat afară. Asemenea şi mormîntul acela de marmură l-au scos afară şi biserica lui Dumnezeu au prefăcut-o într-o urîciune a pustiirii, căci au necinstit-o foarte. Şi era biserica aceea ca o peşteră oarecare pustie sau ca un ocol de animale; încă şi mai rea, pentru că toate spurcăciunile şi necurăţiile se puteau face acolo. Astfel, fierarii îşi făcuseră înăuntrul bisericii cuptoare de fierărie şi lucrau într-însa meşteşugurile lor. Şi, unde mai înainte se auzea glas de cîntări dumnezeieşti, acum ieşea de acolo sunetul ciocanelor care băteau fierul pe nicovală şi se auzeau cîntece necuviincioase, cuvinte spurcate şi ceartă între oameni fără de rînduială.
Şi petreceau acei meşteri în acea biserică pustiită, cu femeile şi cu copiii lor. Iar în Sfîntul Altar, ca într-un loc ascuns, îşi aveau locul unde îşi făceau nevoile trupeşti. Şi a răbdat Dumnezeu îndelung acele fapte rele omeneşti, care spurcau pînă într-atît sfinţenia Lui, pînă ce pe cei răi i-a pierdut rău şi iarăşi a ridicat dreapta credinţă, curăţind şi sfinţind locul Său, pe care l-a făcut iarăşi sălăşluire a slavei Sale.
Iar cinstitele moaşte ale întru tot lăudatei muceniţe, fiind aruncate în mare, atunci trecea pe acolo o corabie, după rînduiala lui Dumnezeu, de la portul care se numea „al Sofiei”. Acea corabie avea stăpîni doi fraţi, Serghie şi Sergon. Şi văzînd ei sicriul purtat de valuri aproape de corabia lor, l-au luat în corabie, socotind că într-însul este vreo vistierie lumească. Deci, dînd drumul la pînze, au plecat. Şi sosind la portul care se numeşte „al lui Avid”, au deschis sicriul şi văzînd moaştele nestricate şi cu bună mirosire ale sfintei muceniţe, s-au bucurat de acea comoară duhovnicească, iar mai ales cînd s-au adeverit în vedenie de sfinţenia acelor moaşte. Pentru că în noaptea următoare au văzut în vis o slavă mare deasupra moaştelor şi un sfeşnic în care ardeau lumînări şi nişte bărbaţi prea luminoşi cîntînd şi lăudînd pe Dumnezeu.
După vedenia aceea, ei s-au rugat lui Dumnezeu să le descopere ale cărui sfînt sunt acele moaşte. Deci, plutind, s-au apropiat de insula ce se numea Lemnos. In insula aceea se aflau moaştele făcătoare de minuni şi izvorîtoare de mir ale Sfintei Muceniţe Glicheria (Pomenirea ei la 13 mai.). Şi rămînînd ei lîngă insula aceea, au văzut în vedenie pe Sfînta Muceniţă Glicheria venind spre corabia lor, iar din corabie ieşind în întîmpinarea ei o fecioară foarte frumoasă, şi amîndouă s-au îmbrăţişat cu dragoste. Iar fecioara care venise a zis către cea care ieşise din corabie: „Bucură-te, muceniţa lui Hristos, fericită Eufimia!” Iar aceasta, de asemenea, i-a răspuns: „Bucură-te, muceniţă a lui Hristos, fericită Glicheria!” Şi sărutîndu-se una cu alta, s-au despărţit – Sfînta Glicheria s-a dus la locul său, iar Sfînta Eufimia s-a întors în corabie.
Această vedenie s-a făcut la amîndoi fraţii şi s-au bucurat foarte mult, fiindcă s-au înştiinţat ale cui sunt moaştele acelea. Deci, rugîndu-se cu căldură către Sfînta Mare Muceniţă Eufimia, au căzut cu osîrdie la sfintele ei moaşte şi le sărutau, plîngînd de bucurie. Şi voiau să ducă acea vistierie fără de preţ în patria lor, dar Dumnezeu şi sfînta cea plăcută Lui n-au voit aşa. Căci, după ce corăbierii au ridicat pînzele corăbiei şi au pornit spre ţara lor, fiind acum departe de insula aceea, deodată s-a ridicat o furtună şi o învăluire mare, încît corabia, fiind purtată de valuri, iarăşi a venit la aceeaşi insulă. Şi liniştindu-se marea, corăbierii au pornit din nou în călătoria lor.
Dar iarăşi, din porunca lui Dumnezeu, valurile ridicîndu-se fără de veste, au adus corabia înapoi la insulă. Şi aceasta s-a întîmplat nu de două ori, nici de trei ori, ci de mai multe ori, iar cei din corabie erau în mare nepricepere. Deci, în noaptea următoare, li s-a arătat muceniţa lui Hristos, zicîndu-le: „Pentru ce vă siliţi să mă duceţi pe mine încoace şi încolo? Nu se poate ca eu să ies de aici, nici nu voiesc să mă duc acolo unde voiţi să mă duceţi voi!” Apoi iarăşi a zis: „Oare nu-mi ajunge acea mutare din Calcedon în Constantinopol şi aducerea mea aici? Pentru ce mai voiţi să mă duceţi în părţile cele de jos? Aceasta nu vă este cu putinţă. Deci să nu vă mai osteniţi cu aceasta, ci să-mi faceţi în insula aceasta o casă mică ca să mă odihnesc într-însa”.
Zicînd acestea, sfînta s-a făcut nevăzută, iar acei fraţi cinstiţi, Serghie şi Sergon, îndată s-au supus cu osîrdie poruncii sfintei şi, fiind în port, au ieşit din corabie la uscat. Şi ducîndu-se ei, au spus episcopului insulei de moaştele Sfintei Eufimia, de arătarea şi de porunca ei. Iar episcopul s-a bucurat de aceasta şi le-a poruncit să păstreze în taină sfintele moaşte, căci şi în acea insulă a ajuns porunca cea groaznică a împăratului cel răucredincios, ca să se lepede şi să se dea focului sfintele icoane şi cinstitele moaşte ale sfinţilor. Din pricina acestei porunci a răucredinciosului împărat, erau ascunse sub obroc şi moaştele Sfintei Muceniţe Glicheria, care izvorau mir. Apoi, căutînd un loc ales, episcopul a binecuvîntat pe Serghie şi pe Sergon să zidească o biserică mică pentru muceniţa lui Hristos, nu departe de malul mării. Şi săvîrşindu-se iute zidirea, episcopul a mers de a sfinţit biserica, iar cinstitele moaşte le-a pus în altar, sub pămînt, ca să nu afle de ele luptătorii de icoane.
Apoi, săvîrşindu-se aceasta, acei doi fraţi s-au sfătuit şi s-au făgăduit către sfînta, zicînd: „Sfîntă mare şi prealăudată Muceniţa Eufimia, nu te vom lăsa pe tine niciodată şi nici nu ne vom depărta de la sfintele tale moaşte, ci aici îţi vom sluji ţie pînă la sfîrşitul vieţii noastre!” Făcînd ei o făgăduinţă ca aceasta, şi-au vîndut toate negu-ţătoriile lor ce le aveau în corabie şi, lepădîndu-se de lume, vieţuiau în postiri şi rugăciuni lîngă acea biserică. Şi nu după multă vreme, plăcînd lui Dumnezeu, s-au mutat la viaţa cea fără de moarte prin mijlocirile Sfintei Muceniţe Eufimia, căreia i-au slujit cu osîrdie.
Iar mai înainte de sfîrşitul lor, au pus pe mormîntul sfintei muceniţe o lespede de piatră, ca să nu se uite locul acela, în care se păzea acea vistierie de mult preţ, iar pe piatră au scris: „Noi, Serghie şi Sergon, fraţi de un pîntece, înotînd cu corabia pe Elespont, am luat din mare aceste cinstite moaşte ale Sfintei şi prealăudatei Muceniţe Eufimia, care erau purtate de valuri, şi le-am pus aici, după porunca ei”.
După aceasta, episcopul acelei insule a zidit o biserică aleasă şi voia să mute într-însa moaştele Sfintei Eufimia. Şi venind el în acea mică biserică zidită de acei doi fraţi, a săvîrşit rugăciunile de toată noaptea; apoi, dormitînd, i s-a arătat sfînta, zicînd: „Cuvioase părinte, să nu începi a face ceea ce gîndeşti, pentru că nu te voi asculta întru aceasta; ci să mergi la sora mea, la Sfînta Muceniţă Glicheria, şi s-o rogi pe ea, căci o voi ruga şi eu, şi ea va voi să se mute în biserica ta. Iar pe mine să mă laşi ca să mă odihnesc în locul acesta, pînă ce mă voi întoarce iarăşi la locul meu”. Iar episcopul, deşteptîndu-se din somn, s-a înspăimîntat şi nu a mai îndrăznit să se atingă de acel lucru la care se gîndea. Deci, ducîndu-se la Sfînta Muceniţă Glicheria, care se păzea în alt loc, şi făcînd rugăciuni către ea, a mutat-o în biserica sa şi a pus-o sub ţărînă. Pentru că aşa erau tăinuite moaştele sfinţilor înaintea luptătorilor de icoane, care vrăjmă-şuiau împotriva lor. Şi deşi erau sub ţărînă, însă cei dreptcredincioşi se adunau la ele şi săvîrşeau prăznuirile lor cu cinste, căci de la acele plăcute ale lui Dumnezeu se dădeau tămăduiri de toate bolile şi neputinţele.
Iar într-un an, în ziua pomenirii Sfintei Marii Muceniţe Eufimia, săvîrşindu-se praznicul aceleia în biserica ei, s-a întîmplat unui voievod oarecare, iubitor şi rîvnitor al eresului luptătorilor de icoane, că mergea cu oastea în corăbii pe lîngă insula aceea şi, ieşind la uscat, a văzut lîngă biserica ce era aproape de port o adunare mare de oameni. Şi întrebînd el de pricina acelei prăznuiri, i s-a spus că poporul săvîrşeşte praznic pentru moaştele Sfintei Muceniţe Eufimia, care se odihnesc acolo. Atunci răucredinciosul acela s-a umplut de mînie şi pornind cu oaste spre biserică, a risipit poporul, strigînd şi zicînd: „Oare aşa vă poruncesc vouă împăraţii, o, închinătorilor de idoli şi slujitorilor de oase moarte?” Astfel a batjocorit ticălosul pe creştinii cei dreptcredincioşi şi a risipit acea biserică aproape pînă la temelie. Iar moaştele sfintei s-au păzit întregi sub ţărînă, dar s-a pustiit locul acela pentru o vreme.
După moartea împăratului Leon Isaurul, a venit la împărăţie fiul său Constantin, care se numea Copronim, odrasla cea prea rea a rădăcinii celei rele. Acesta nu numai că lepăda cinstirea icoanelor, dar s-a lepădat în taină şi de Insuşi Hristos Dumnezeu, iar pe Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu o hulea cu spurcata lui limbă şi batjocorea pe sfinţii plăcuţi lui Dumnezeu. El se deprinsese din tinereţe la toată răutatea şi la viaţa cea spurcată, căci a învăţat vrăji şi farmece, şi sîngele omenesc îl vărsa fără cruţare.
Constantin Copronim era mai cumplit decît tatăl său şi a ucis mulţi bărbaţi nevinovaţi şi drepţi, şi a pierdut cu totul rînduiala monahicească din Constantinopol. El a împărăţit mult, prin îngăduinţa dumnezeiască, pentru păcatele oamenilor, şi făcînd răutăţi fără de număr, a murit cu amară moarte. Iar după el a luat împărăţia fiul său Leon, care era tot asemenea luptător de icoane, dar nu se arăta atît de rîvnitor ca tatăl şi bunicul lui. Apoi luîndu-şi Leon sfîrşitul vieţii, a împărăţit după el Constantin, fiul său, cu maica sa Irina, cea numită cu numele păcii, căci ea a adus cu adevărat pace Bisericii lui Hristos.
Fiul ei fiind încă mic, în anii copilăriei, ea singură ocîrmuia bine şi cu plăcere dumnezeiască împărăţia grecească, îndreptînd toate cele răsturnate şi risipite de împăraţii cei luptători de icoane. Deoarece era binecredincioasă şi iubitoare de Dumnezeu, ea a întors de la surghiun pe Sfinţii Părinţi care fuseseră izgoniţi pentru cinstea sfintelor icoane. Ea a adunat al şaptelea Sinod a toată lumea, cu Preasfinţitul Tarasie, Patriarhul Constantinopolului. Astfel s-a dăruit sfintelor biserici împodobirea icoanelor, iar eresul cel luptător de icoane a fost dat blestemului de Sfinţii Părinţi.
Atunci şi biserica aceea din Constantinopol, care este aproape de hipodrom, a Sfintei Marii Muceniţe Eufimia, de care s-a vorbit mai sus că a fost pustiită de Leon Isaurul, s-a reînnoit iarăşi de binecredincioasa împărăteasă Irina, pentru că ea a poruncit s-o cureţe de spurcăciuni şi să-i înnoiască toată risipirea, înfrumuseţînd-o cu toate podoabele, cu icoane bine încuviinţate, cu veşminte sfinţite şi cu vase de mult preţ. Deci după ce biserica a fost sfinţită, iarăşi se săvîrşeau într-însa ca mai înainte slujbele dumnezeieşti şi mitropolitul Calcedonului petrecea lîngă ea.
Iar împărăteasa Irina, iubitoarea lui Hristos, avea multă sarguinţă pentru căutarea moaştelor prealăudatei Muceniţe Eufimia, pentru că din vremea aceea cînd Leon Isaurul a luat tîlhăreşte moaştele sfintei şi le-a aruncat în mare, s-a răspîndit vorba între cei dreptcredincioşi de fapta cea rea şi tăinuită a împăratului. Deci se povestea că cinstitele moaşte s-au aflat într-un loc şi se păzesc de credincioşi şi se îngrijea împărăteasa să afle unde sunt. Iar Domnul, Cel ce face voia celor ce se tem de El, a dat de ştire împărătesei, despre moaştele sfintei muceniţe cele dorite de dînsa, în chipul acesta:
In insula aceea care se numea Lemnos, unde se păzeau moaştele sub ţărînă, precum s-a zis, era un bărbat oarecare slăvit, cu dregă-toria comit şi cu numele Anastasie. Aceluia i-a venit ca moştenire acel loc, pe care cei doi fraţi pomeniţi mai înainte, Serghie şi Sergon, au zidit biserica Sfintei Mare Muceniţe Eufimia, şi în care au ascuns cinstitele ei moaşte, punînd deasupra mormîntului o lespede de piatră scrisă.
Acel Anastasie comitul, văzînd că biserica prealăudatei muceniţe era risipită, a zidit una nouă pe temelia celei dintîi şi a înfrumuseţat-o cu cuviincioasă podoabă. Iar după o vreme oarecare i s-a întîmplat de a căzut într-o ispită, pentru nişte clevetiri nedrepte ale unor oameni pizmuitori, şi a fost lepădat din dregătoria sa fără nici o vină. Deci s-a dus la Constantinopol să se apere de învinuirile cele nedrepte şi să-şi cîştige iarăşi dregătoria sa.
Şi căutînd el acolo un mijlocitor către împărăteasă, i s-a spus de unii că mitropolitul Calcedonului este puternic să-i mijlocească, pentru că are mai multă îndrăzneală decît alţii, ca să folosească celor ce au strîmbătate. Iar Anastasie, căutînd pe mitropolit, l-a găsit în palatele împărăteşti şi, căzînd la dînsul, i-a spus pricina venirii sale, rugîndu-l să-i fie mijlocitor şi ajutător. Dar mitropolitul se lepăda, zicînd: „Nu pot să fac aceasta, pentru că nu-mi stă în puterea mea”. Aceasta zicînd-o mitropolitul, s-a dus din palatul împărătesc la casa sa, iar Anastasie, urmînd după dînsul pînă la curtea arhierească, a văzut biserica deschisă şi a intrat într-însa să se roage.
Şi rugîndu-se el din destul cu plecarea genunchilor, a şezut la un loc, pentru că nu era cîntare bisericească într-acel ceas. Iar unul din clerici, fiind de rînd în acea săptămînă, a venit la dînsul şi l-a întrebat cine şi de unde este. Şi i-a spus Anastasie acelui cleric toate cele despre sine şi mîhnirea sa. După aceea, a întrebat pe cleric, zicînd: „A cărui sfînt este biserica aceasta?” Clericul a răspuns: „Această biserică este a Sfintei Marii Muceniţe Eufimia, cea prealău-dată”. Auzind Anastasie aceasta, îndată şi-a pus cu dragoste mîna dreaptă la piept şi a zis: „O, Sfînta mea Eufimia!” Clericul a zis: „Pentru ce o numeşti a ta?” Anastasie i-a răspuns: „Am pe moşia mea în biserică cinstitele ei moaşte; deci pentru aceea o numesc «a mea» cu îndrăzneală”. Clericul a zis: „Cum se poate să fie aceasta? Oare adevărat grăieşti? Omule, păzeşte-te să nu fie mincinoase cuvintele tale, că-ţi vei aduce singur primejdie asupra ta, fiindcă împărăteasa are mare grijă de aceasta, căutînd să afle moaştele Sfintei Eufimia, şi a poruncit mitropolitului să se roage lui Dumnezeu pentru aceasta, ca să dea înştiinţare despre cinstitele moaşte ale mucenitei Sale”. Anastasie a zis: „Să mă crezi pe mine, cucernice părinte, că la mine sunt moaştele prealăudatei Eufimia, care au fost în Calcedon!”
Aceasta auzind-o clericul, l-a rugat să aştepte puţin la locul acela, iar el, alergînd cu bucurie, a spus cele auzite mitropolitului Andrei. Auzind acestea mitropolitul, s-a umplut de bucurie şi chemînd pe Anastasie, l-a întrebat de moaştele sfintei. Iar el a spus toate cu de-amănuntul, cîte le auzise de la cei ce trăiau în insula aceea, despre cinstitele moaşte ale Sfintei Eufimia. A spus, aşijderea, şi ceea ce este scris pe lespedea de piatră de către cei doi fraţi, care au scos moaştele sfintei din mare. Iar cuviosul mitropolit s-a dus îndată la preasfinţitul patriarh Tarasie şi i-a spus acestea.
Atunci Preasfinţitul Patriarh Tarasie a mers împreună cu mitropolitul la împărat şi la maica lui, ducînd cu dînşii şi pe Anastasie. Iar acela a spus împăratului şi maicii sale toate cele ce le ştia despre cinstitele moaşte ale muceniţei lui Hristos şi toţi s-au bucurat şi au mulţumit lui Dumnezeu, iar lui Anastasie i-au dăruit multe daruri şi l-au rînduit în cea dintîi dregătorie.
Deci, gătind fără de zăbavă o corabie aleasă, au trimis la insula Lemnos bărbaţi cinstiţi din rînduiala duhovnicească şi din palatele împărăteşti, împreună cu Anastasie comitul, ca să aducă moaştele sfintei de acolo la Constantinopol. Iar ei mergînd cu bine, au ajuns la insula aceea. Insă locuitorii de acolo, aflînd că dregătorii Constanti-nopolului au venit să ia de la ei moaştele Sfintei Muceniţe Eufimia, s-au adunat cu mînie, voind să se împotrivească trimişilor împărăteşti şi să nu-i lase să ia din insula lor acea vistierie duhovnicească nepreţuită. Şi se mîniau mai ales împotriva lui Anastasie comitul, numindu-l vînzător, şi se făcea ceartă în popor.
Şi abia a potolit poporul episcopul acelei insule, zicînd: „O oamenilor, nu vă împotriviţi la o voinţă ca aceasta a lui Dumnezeu, nici să porniţi pe împărat spre mînie, pentru că mînia împăratului este ca mînia leului”. Şi liniştindu-se poporul, au descoperit mormîntul sfintei şi au scos dinăuntrul pămîntului cinstitele moaşte ale miresei lui Hristos, ca pe o floare preafrumoasă, şi s-a umplut văzduhul de mirosul lor de bună mireasmă. Deci le-au dus pe ele în corabie cu cîntări de psalmi, cu lumînări şi cu tămîieri. Iar poporul le-a petrecut cu lacrimi, plîngînd că se lipseşte de o bogăţie aşa de scumpă ca aceea; şi a stat pe malul mării, petrecîndu-le cu ochii, pînă ce corabia nu s-a mai văzut.
Şi ajungînd corabia în Constantinopol, toată cetatea împreună cu împăratul şi maica împăratului şi cu preasfinţitul patriarh au ieşit întru întîmpinarea cinstitelor moaşte ale muceniţei lui Hristos şi le-au primit cu bucurie, veselindu-se şi prăznuind. Apoi le-au dus cu slavă în biserică, de unde fuseseră scoase în taină de eretici, şi le-au pus în acelaşi mormînt de piatră, precum fuseseră mai întîi. Astfel Sfînta şi Marea Muceniţă Eufimia cea prealăudata şi-a luat cinstitul său loc de mai înainte în Constantinopol, iar Dumnezeu, cel proslăvit întru sfinţii Săi, Se slăvea întru minunile ei. Căruia şi de la noi să-I fie cinste şi slavă, acum şi de-a pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Sfînta şi Dreapta Olga, doamna Rusiei
Adaugat la iulie 24, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
iulie 24, 2025 |
La sfîrşitul întunecatei nopţi a închinării idoleşti, care acoperea pămîntul Rusiei, fericita Olga a răsărit ca un luceafăr, mai înainte de a sosi ziua prealuminată a sfintei credinţe în Hristos – Soarele dreptăţii. Ea era de neam vestit, strănepoata lui Gostomislu, bărbatul cel slăvit, care a stăpînit în marele Novgorod mai înainte de cnejii Rusiei şi cu al cărui sfat a fost chemat Ruric cu fraţii săi de la nemţi, ca să ia marea domnie a Rusiei.
Olga s-a născut în satul Vibuţca, care şi acum este aproape de cetatea Pscov, cetate care în acel timp încă nu era. Deci Olga, deşi că a fost crescută în păgînătatea închinării la idoli, însă a fost deprinsă întru bună învăţătură de părinţii cinstiţi, pentru că era foarte înţeleaptă şi întreagă la minte, precum se va arăta din cuvîntul ce ne stă înainte.
Ruric, marele domn al Rusiei, murind, a lăsat după dînsul pe fiul său, Igor, pe care, fiind încă mic cu anii, l-a încredinţat cu domnia lui Oleg, ruda sa, pînă cînd va veni în vîrstă. Iar Oleg, adunînd oaste multă, s-a dus în Kiev, avînd cu dînsul şi pe micul Igor, moştenitorul domniei. Acolo, omorînd pe Oscold şi pe Dira, a luat Kievul în stăpînirea sa şi s-a făcut singur stăpînitor al tuturor părţilor Rusiei, păzind acea mare domnie pentru nepotul său, Igor Ruricovici. Şi, de la început, Oleg stătea uneori în Kiev, alteori în marele Novgorod, ocîrmuindu-şi stăpînirea sa.
Iar tînărul Igor, ajungînd la vîrsta tinerească, se îndeletnicea cu vînatul. Deci i s-a întîmplat lui odată că, umblînd prin cetăţile şi satele de prin jur ale stăpînirii sale şi alergînd după vînat, a ajuns pînă în acea parte, unde acum sunt hotarele cetăţii Pscovului, aproape de satul Vibuţca, ce s-a zis mai sus. Şi vînînd, a văzut de cealaltă parte a rîului un vînat dorit de el, dar nu putea să treacă rîul, deoarece nu avea luntre. Iar după puţin timp a văzut pe un tînăr venind pe rîu într-o luntre şi, chemîndu-l pe acela la mal, i-a poruncit să-l treacă rîul.
Deci, pornind ei, Igor s-a uitat la faţa acelui vîslaş şi a cunoscut eă nu este tînăr, ci fecioară foarte frumoasă la faţă, căci era fericita Olga, despre care ne este nouă vorba. Iar Igor, la vederea ei, îndată s-a rănit cu inima şi aprinzîndu-se cu poftă spre dînsa, a început a-i grăi cuvinte de desfrînare şi înşelătoare. Iar ea, înţelegînd tulburarea gîndului său şi aprinderea spre poftă, a început a grăi către dînsul, nu cu judecată tinerească, ci bătrînească, tăindu-i vorba, şi zicînd astfel: „Pentru ce te tulburi, domnule, şi gîndeşti la deşertăciuni? Pentru că din cuvintele tale se arată necuviincioasa ta poftă, căci voieşti să mă batjocoreşti, dar să nu fie aşa, căci eu nu voiesc nici să aud de aceasta. De aceea, te rog, stăpîne, ascultă-mă şi leapădă-te de aceste gînduri necuviincioase şi ruşinoase, de care ar trebui să te ruşinezi. Adu-ţi aminte şi gîndeşte-te în tine, că eşti domn, iar domnului i se cade să fie luminător tuturor spre lucruri bune, ca un ocîrmuitor şi judecător al legilor omeneşti. Iar tu în ce fel de fărădelege voieşti să cazi acum? De vei face tu însuţi răutăţi, biruindu-te de pofta cea necurată, apoi cum vei putea să opreşti pe alţii de la fapte rele şi să judeci cu dreptate stăpînirea ta? Deci lasă-ţi pofta ta de ruşine, de care oamenii cei cinstiţi se îngreţoşează şi pentru care pot să te urască pe tine, chiar dacă eşti domn, şi să rîdă de fapta ta cea de ruşine. Şi să ştii şi aceasta că, deşi mă vezi singură aici şi neputincioasă împotriva puterii tale, însă nu mă vei putea înfrînge; iar de voi fi şi biruită de silirea ta, atunci îndată adîncul rîului acesta îmi va fi scăpare. Căci mai bine este să mor în curăţie şi apa aceasta să-mi fie mormînt, decît să-mi fie batjocorită fecioria”.
Unele cuvinte ca acestea şi altele multe despre curăţie le-a grăit fericita Olga către Igor, iar el şi-a venit în fire şi s-a ruşinat de a sa nebunie, şi, neputînd să răspundă nimic împotrivă, tăcea. Şi aşa trecînd rîul, s-au despărţit. Şi se mira domnul Igor de buna înţelegere şi de curăţia acelei tinere fecioare. Iată un început bun şi vrednic de mirare al fericitei Olga. Căci ea încă neştiind pe Dumnezeu şi nici auzind de poruncile Lui, a arătat o nevoinţă ca aceea pentru întreaga înţelepciune, păzindu-şi curăţia sa feciorească cu dinadinsul, şi a îmblînzit pofta cea sălbatecă a tînărului domn, aducîndu-l pe el în simţire cu cuvinte înţelepte, grăite din priceperea cea cu minte bărbătească.
Apoi, nu după multă vreme, domnul Igor s-a dus iarăşi la Kiev cu rudenia sa, Oleg, voind să aşeze acolo scaunul domniei a toată Rusia. Şi a făcut astfel pentru că şedea cu domnia în Kiev, iar în marele Novgorod, precum şi în celelalte cetăţi mari ale Rusiei, punea înlocuitori de ai săi. Deci, venind vremea marelui cneaz Igor să se însoţească cu nunta şi alegîndu-se dintre multe fecioare frumoase, care ar fi fost vrednică de cămara împărătească, voievodul n-a iubit pe nimeni, ci, aducîndu-şi aminte de înţeleapta şi frumoasa Olga, a trimis îndată pe Oleg, rudenia sa, şi, aducînd-o cu mare cinste în Kiev, s-a însoţit cu ea prin nuntă legiuită.
După aceea a murit Oleg, ruda şi învăţătorul voievodului, iar Igor a început a fi singur stăpînitor în tot pămîntul Rusiei şi a avut de la început războaie mari cu popoarele dimprejur. Incă a mers şi pînă la Constantinopol, unde, robind multe părţi greceşti şi punînd dajdie, s-a întors cu dobîndă şi cu slavă şi după aceea a vieţuit în linişte, avînd pace cu toate ţările, cu care se învecina. Şi a avut de la Olga un fiu, numit Sviatoslav, care mai în urmă a fost tatăl marelui domn Vladimir. Deci Igor stăpînea singur în domnia cea mare cu bună sporire, avînd scaunul în Kiev; iar bogăţia îi curgea de pretutindeni cu îndestulare, că şi ţările cele îndepărtate îi dădeau lui dajdii şi multe daruri.
Apoi l-a ajuns pe el sfîrşitul în acest chip: deoarece acum se uşurase de multe războaie şi avea petrecere paşnică, a voit să-şi vadă stăpînirea sa şi a început a umbla prin cetăţi şi prin ţările pămîntului Rusiei, luînd de la dînşii obişnuitele dajdii. Şi venind la drevleni, şi-a adus aminte de răutatea lor cea de mai înainte, că la începutul domniei sale ei se depărtaseră de el şi abia prin război i s-au supus. Pentru aceea, a îndoit dajdia asupra lor şi i-a împovărat. Iar ei, mîhnindu-se, s-au sfătuit cu voievodul lor Maldit, care se numea şi Nizchin, şi au zis: „Dacă lupul se obişnuieşte la oi, atunci scoţînd una cîte una, va mînca toată turma, dacă nu se va ucide. Tot astfel şi noi, dacă nu-l vom ucide pe Igor, apoi el ne va pierde pe toţi”. Astfel sfîtuindu-se ei, căutau vreme prielnică să-l omoare pe Igor. Deci cînd domnul Igor a trimis la Kiev dajdia luată de la drevleni, iar el rămăsese încă la dînşii cu puţini tovarăşi, atunci ei găsind vreme potrivită, au năvălit fără de veste asupra lui şi i-au tăiat pe toţi tovarăşii săi, iar pe el l-au ucis sub cetatea lor, Corestina, îngropîndu-l acolo.
Astfel a fost sfîrşitul marelui domn Igor Ruricovici, bunul stăpînitor al pămîntului Rusiei şi înfricoşătorul popoarelor dimprejur. El a petrecut singur la domnie treizeci şi doi de ani, după moartea povăţuitorului său, Oleg. Şi auzind marea doamnă Olga în Kiev despre uciderea bărbatului său, a plîns după dînsul foarte mult împreună cu fiul său Sviatoslav. Asemenea au plîns şi toţi locuitorii Kievului. Iar drevlenii, după uciderea marelui domn, au luat mare îndrăzneală şi s-au sfătuit să ia pe doamna Olga de soţie voievodului lor Maldit Nizchin, iar pe Sviatoslav, moştenitorul lui Igor, fiind copil mic, să-l omoare în taină, ca astfel voievodul lor să fie stăpînitor în toată Rusia. Deci îndată au trimis în Kiev la Olga douăzeci de bărbaţi vestiţi cu luntrile, pe de o parte ca s-o roage să se însoţească cu voievodul lor, iar pe de alta ca s-o ameninţe, dacă nu ar voi, ca şi de nevoie să fie femeia stăpînului lor. Şi mergînd pe calea apei bărbaţii trimişi, au ajuns la Kiev şi au stat la mal.
Iar doamna Olga, auzind de venirea lor, i-a chemat la dînsa şi a zis către ei: „Bine aţi venit, cinstiţi oaspeţi?” Ei au răspuns: „Bine am venit”. Doamna a zis: „Spuneţi, pentru ce aţi venit la noi?” Bărbaţii au răspuns: „Locuitorii drevleni, ne-au trimis la tine, zicînd astfel: «Să nu te mînii că am ucis pe bărbatul tău, căci era ca un lup care răpea şi jefuia, iar domnii noştri sunt buni. Ei au lărgit pămîntul drevlenilor, iar domnul nostru de acum este mai bun decît Igor. El este blînd, iubitor şi milostiv spre toţi, tînăr de ani şi frumos la faţă. Deci să mergi după voievodul nostru, ca să ne fii nouă stăpînă, şi nu numai peste pămîntul Rusiei, dar şi peste cel al drevlenilor să fii stăpînitoare»”.
Iar Olga, ascunzîndu-şi jalea sa şi durerea inimii după bărbat, s-a prefăcut veselă şi a zis către ei: „Cuvintele voastre îmi sunt plăcute, căci eu acum nu-l voi mai învia pe bărbatul meu, iar a petrece în văduvie nu este fără primejdie, nici nu pot – fiind femeie -a ocîrmui precum se cade o domnie atît de mare, iar fiul meu este încă copil mic. Deci voi merge de bună voie după voievodul vostru, fiind tînăr, căci nici eu nu sunt încă bătrînă. Iar acum să vă duceţi să vă odihniţi în luntrile voastre, şi mîine dimineaţă vă voi chema la ospăţ cinstit, pe care îl voi face vouă, ca toţi să ştie pricina venirii voastre şi învoirea mea. După aceea voi merge la voievodul vostru. Insă voi, cînd trimişii noştri vor veni să vă cheme dimineaţă la ospăţ, să ştiţi cum să păziţi cinstea voievodului care v-a trimis şi pe a voastră, ca în ce chip aţi venit la Kiev, aşa să mergeţi şi la palatele ospăţului. Kievenii să vă aducă în luntrii purtate pe capete, ca toţi să vadă cinstea voastră şi să cunoască dragostea mea către voievodul vostru, pentru care vă cinstesc cu mare cinste înaintea oamenilor mei”. Iar ei s-au bucurat şi s-au dus la luntrile lor.
Insă Doamna Olga se gîndea cu ce fel de moarte să-i piardă, ca să se răzbune pentru uciderea bărbatului său. Deci a poruncit ca întru acea noapte să se sape o groapă adîncă în curtea domnească, care era afară de cetate, unde erau şi palate foarte frumoase, pregătite pentru ospăţul făgăduit. Şi făcîndu-se dimineaţă, doamna a trimis bărbaţi ca să cheme pe peţitori la ospăţ. Iar ei, şezînd în luntrii ca nebunii, ziceau: „Noi nu vom merge pe jos, nici călări, nici în carete, ci precum suntem trimişi în luntrii de marele nostru voievod, tot aşa să ne duceţi pe capetele voastre la doamna voastră”. Iar kievenii, rîzînd de nebunia lor, le-au zis: „Voievodul nostru este ucis, iar doamna noastră merge după voievodul vostru şi acum suntem ca neputincioşi; deci facem ceea ce ni se porunceşte”. Şi punîndu-i pe ei cîte unul în luntrişoare mici, îi duceau astfel, umflîndu-se ei şi mîndrindu-se. Şi dacă i-au dus în curtea domnească, despre care s-a zis mai înainte, doamna Olga, privind din palate spre ei, a poruncit să-i arunce în groapa cea adîncă, care era gătită pentru dînşii. Apoi ducîndu-se singură la groapă şi uitîndu-se într-însa, a strigat, zicînd: „Vă este plăcută cinstea aceasta?” Ei au răspuns: „O, amar nouă, că am ucis pe Igor şi bine n-am aflat, ci încă am cîştigat rele”. Şi a poruncit Olga să-i astupe pe ei de vii cu pămînt, în groapa aceea.
Aceasta făcînd marea doamnă Olga, a trimis degrabă sol la drevleni, zicînd: „Dacă voiţi cu adevărat să mă luaţi pentru voievodul vostru, apoi să trimiteţi la mine oameni mai mulţi şi mai vestiţi decît cei dintîi, ca să mă ducă cu cinste la voievodul vostru. Insă să-i trimiteţi fără de întîrziere, mai înainte de a mă opri poporul din Kiev”. Iar drevlenii au trimis la dînsa, cu mare bucurie şi cu sîrguinţă, cincizeci de bărbaţi aleşi, care după voievod erau bătrîni mai de frunte în pămîntul drevlenilor. Şi cînd au sosit ei în Kiev, doamna Olga a poruncit să gătească pentru dînşii o baie mare. După aceea a trimis la ei să-i poftească, ca mai întîi după osteneala dramului, să se spele în baie şi să se odihnească, apoi să vină la dînsa. Iar ei, bucurîndu-se, au intrat în baie. Şi cînd au început a se spăla, îndată slujitorii au întărit uşile, închizîndu-le bine, şi împresurînd baia cu paie şi cu vreascuri, i-au dat foc după porunca doamnei. Astfel au ars toţi boierii drevlenilor cu slugile lor, în acea baie.
După aceea, Olga a trimis iar veste la drevleni, înştiinţîndu-i de grabnica sa venire spre însoţire cu voievodul lor şi le-a poruncit să pregătească din toate băuturile şi mîncărurile la acel loc, unde ei au ucis pe bărbatul său, pentru ca, venind la ei, mai înainte de nunta a doua, să facă pomenire şi ospăţ bărbatului său cel dintîi, după obiceiul păgînesc, şi după aceea să facă nunta. Iar drevlenii s-au bucurat mult de aceasta şi îndată au pregătit toate cu îndestulare. Iar marea doamnă Olga, după făgăduinţa sa, a mers la drevleni cu mulţi oameni pregătiţi nu atît pentru nuntă, cît pentru război. Şi cînd se apropiau de cetatea de scaun a drevlenilor, Corestina, aceia au ieşit în întîmpinarea ei, împodobiţi în haine luminoase, unii călări, alţii pe jos; şi au primit-o cu bucurie şi veselie mare. Iar ea a mers mai întîi la mormîntul bărbatului său şi l-a plîns. Apoi, săvîrşind pomenirea lui, a poruncit ca deasupra mormîntului să se grămădească o movilă mare, după vechiul obicei păgînesc. Şi au zis drevlenii către ea: „Stăpînă doamnă, am ucis pe bărbatul tău că era nemilostiv spre noi, ca un lup răpitor, iar tu eşti milostivă, ca şi domnul nostru, şi de acum vom petrece întru tot binele”. Răspuns-a Olga: „Nu sunt mîhnită acum pentru bărbatul cel dintîi, pentru că am săvîrşit deasupra lui cele ce se cădea a le săvîrşi. Iar acum este timpul ca să merg la a doua nuntă, veselindu-mă cu voievodul vostru”. Atunci au întrebat-o drevlenii de solii lor cei dinainte. Răspuns-a doamna: „Vin după noi pe altă cale cu toată bogăţia mea”.
După aceea Olga, lepădînd hainele cele de plîngere, s-a îmbrăcat cu haine luminoase de nuntă, precum se cuvine cinstei domneşti, arătîndu-se că este bucuroasă şi veselă. Deci a poruncit drevlenilor să mănînce, să bea şi să se veselească. Iar oamenilor săi le-a poruncit să slujească drevlenilor şi să mănînce cu ei, dar să nu se îmbete. Iar după ce s-au îmbătat toţi drevlenii, doamna a poruncit fără de veste oamenilor săi, ca cu armele pregătite pentru aceasta, adică cu săbiile, cu cuţitele şi cu suliţele să ucidă pe drevleni, încît mai mult de 5000 au căzut ucişi. Astfel marea doamnă Olga a amestecat veselia drevlenilor cu sînge şi, răzbunînd uciderea bărbatului ei, s-a întors la Kiev.
Iar în al doilea an, adunînd Olga putere de oaste, s-a dus la drevleni cu fiul său Sviatoslav Igorovici, povăţuindu-l spre răzbunarea morţii tatălui său. Deci au ieşit şi drevlenii împotriva lor cu putere mare. Şi luptîndu-se cu putere amîndouă părţile şi kievenii biruind pe drevleni şi tăindu-i, i-au gonit pînă la Corestina, cetatea lor cea de scaun, şi drevlenii s-au închis în ea. Iar Olga a bătut asupra lor un an întreg, stînd nedepărtată de cetate. Şi văzînd că nu este cu înlesnire a lua cetatea cu bătălie, înţeleapta doamnă s-a dat la purtarea de grijă cea cu meşteşug şi a trimis la cei din cetate, zicîndu-le: „Nebunilor, pentru ce voiţi să muriţi de foame, nevrînd să vă plecaţi mie? Iată, toate celelalte cetăţi mi s-au supus şi îmi dau dajdii, petrecînd acum fără frică prin cetăţi şi prin sate, lucrîndu-şi ţarinile lor”. Iar ei au zis: „Am voi şi noi să ne supunem ţie, dar ne temem ca să nu te răzbuni asupra noastră pentru bărbatul tău”.
Deci Olga a trimis iarăşi la ei, zicînd: „M-am răzbunat de mai multe ori pe mai marii voştri şi pe ceilalţi, iar acum nu-mi trebuie răzbunare, ci supunere şi dajdie din partea voastră”. Şi au voit drevlenii să-i dea dajdie, precum va voi ea singură, iar Olga a zis către ei: „Ştiu că acum aţi sărăcit de războaie şi nu puteţi să-mi daţi dajdie de miere, de ceară, de pielicele sau de alte lucruri oarecare alese. Deci nici eu nu voiesc să vă îngreunez cu dajdii mai mari, ci să-mi daţi o dajdie mică, ca semn de supunere. Să-mi daţi cîte trei porumbei şi cîte trei vrăbii de la casa fiecăruia şi îmi este destul, văzînd supunerea voastră”. Iar drevlenii socotind această dajdie întru nimic şi batjocorind încă şi înţelegerea ei cea femeiască, îndată au adunat cu sîrguinţă mare fiecare cîte trei porumbei şi vrăbii, trimiţîndu-i la ea cu plecăciune. Şi a zis Olga bărbaţilor care veniseră din cetate la ea: „Iată, acum v-aţi supus mie şi fiului meu, deci să locuiţi cu pace. Iar eu de dimineaţă mă voi depărta de cetatea voastră şi mă voi duce la locul meu”. Aşa a slobozit pe acei bărbaţi şi auzind cei din cetate de aceste cuvinte ale doamnei, s-au bucurat.
Iar Olga a împărţit păsările pe la ostaşii ei, poruncindu-le ca seara tîrziu, să lege la fiecare porumbel şi vrabie peticuţe mici, întocmite cu pucioasă aprinsă, şi la toate împreună să le dea drumul în văzduh. Făcîndu-se aceasta, păsările au zburat în cetate de unde erau luate şi fiecare porumb a intrat în cuibul lui şi fiecare vrabie în locul ei şi îndată s-a aprins cetatea în mai multe locuri. In vremea aceea, Olga a poruncit puterilor sale ostăşeşti să se apropie de cetate din toate părţile şi să atace, iar oamenii cetăţii, neputînd suferi focul, au fugit din cetate şi au căzut în mîinile potrivnicilor lor. Astfel a fost luată cetatea şi a fost ucisă o mulţime nenumărată din poporul drevlenilor; unii au pierit de sabie, alţii au ars în foc împreună cu femeile şi copiii lor, iar alţii s-au înecat în rîul de sub cetate. In vremea aceea a pierit şi voievodul drevlenilor, iar din cei ce au rămas vii, mulţi au fost duşi în robie; doar cei mai de pe urmă au fost lăsaţi să petreacă la locurile lor, punîndu-se dajdie grea asupra lor. Astfel a răsplătit Olga drevlenilor moartea bărbatului său, iar pămîntul lor l-a supus ei.
Intorcîndu-se ea la Kiev cu biruinţă, cîrmuia toate părţile stăpînirii ruseşti, nu ca o femeie, ci ca un bărbat puternic şi înţelept, stăpînind şi ostăşindu-se cu tărie împotriva vrăjmaşilor. Şi era înfricoşată duşmanilor, iar popoarelor ei iubită, fiind milostivă şi bună la obicei, nefăcînd nimănui strîmbătate, făcînd judecăţi drepte, pedepsind cu milostivire, celor buni răsplătindu-le cu daruri, celor răi cu frică, fiecăruia măsurîndu-le după lucruri şi după vrednicie. Ea era înţeleaptă şi cumpătată în toate lucrurile, miluind pe cei săraci, scăpătaţi şi lipsiţi, fiind plecată spre cei ce cer milă, auzind iute rugăminţile şi împlinind cererile cele drepte.
Şi toate lucrurile ei, deşi se făceau în necredinţa păgînească, erau plăcute lui Dumnezeu şi vrednice darului creştinesc, căci pe lîngă acestea ea avea viaţă înfrînată şi curată, fiindcă n-a voit să se mărite după alt bărbat, ci petrecea în văduvie curată, păzind sceptrul monarhiei ruseşti fiului său, pînă la vîrsta lui. Iar după ce fiul ei a crescut şi s-a îmbărbătat, i-a încredinţat lui toată ocîrmuirea domniei celei mari. Iar ea, uşurîndu-se de toate grijile şi gîlcevile, petrecea fără de grijă, neîncetînd cu facerile de bine.
Iar cînd s-a apropiat vremea cea bine primită, în care Preabunul Dumnezeu a voit să lumineze cu lumina sfintei credinţe pe ruşii cei orbiţi cu necredinţa, să-i aducă la cunoştinţa adevărului şi să-i povăţuiască la calea mîntuirii, a binevoit ca începătura acestei luminări s-o facă prin neputinciosul vas femeiesc, prin fericita Olga, spre ruşinarea bărbaţilor celor împietriţi la inimă. Căci precum mai înainte a propovăduit învierea Sa prin mironosiţe şi prin împărăteasa Elena a arătat la toată lumea cinstita Cruce pe care S-a răstignit, scoasă din sînul pămîntului, tot astfel şi după aceea a voit a sădi sfînta credinţă pe pămîntul Rusiei, prin minunata femeie, Elena cea nouă, doamna Olga, căci pe ea a aflat-o vas ales al Preasfîntului Său nume, ca să-l poarte în ţările Rusiei.
Deci a răsărit în inima ei raza darului Său cel nevăzut, deschizînd ochii minţii ei spre cunoştinţa adevăratului Dumnezeu pe care nu-L ştia. Căci ea acum înţelesese înşelăciunea şi rătăcirea necurăţiei păganeşti şi ştia arătat că idolii pe care oamenii cei fără de minte îi cinsteau, nu sunt zei, ci lucru neînsufleţit, făcut de mîini omeneşti. De aceea, nu numai că nu-i cinstea, ci se şi îngreţoşa de ei, iar pe dreapta şi buna credinţă o căuta cu tot sufletul, ca un bun negustor pe mărgăritarul cel de mult preţ, pe care l-a şi aflat, căci povăţuită fiind prin dumnezeiasca purtare de grijă, a auzit de la cineva că Unul este adevăratul Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pămîntului şi a toată făptura, în care cred grecii şi că afară de Acela nu este alt Dumnezeu. Deci fiind îndemnată de dorinţa adevăratei cunoştinţe a lui Dumnezeu şi fiind din fire nelenevoasă, a voit ca ea însăşi să meargă la greci şi să vadă cu ochii ei rînduiala slujbei creştineşti, ca să ştie desăvîrşit cele despre adevăratul Dumnezeu.
Deci luînd cu sine pe unii din boierii şi curtenii vestiţi ai Rusiei, au mers la Constantinopol în corăbii, avînd cu ea avere multă. Acolo a fost primită cu mare cinste de împărat şi de patriarh, cărora le-a adus şi daruri multe, vrednice de unele feţe ca acelea. Şi a învăţat acolo credinţa creştinească, ascultînd cu osîrdie în toate zilele dumnezeieştile cuvinte, luînd aminte la podoabele bisericeşti, la cîntare şi la toată rînduiala dreptei credinţe creştineşti. Şi se aprindea cu inima de dragostea lui Dumnezeu, crezînd în El cu neîndoire, şi dorea să primească Sfîntul Botez.
Iar împăratul grecesc, fiind văduv într-acea vreme, voia să se însoţească cu dînsa, căci pe de o parte se biruia de frumuseţea feţei ei, iar pe de alta, era îndemnat de buna ei înţelegere, de slava, de vitejia şi de mărimea ţărilor Rusiei. Deci a zis către dînsa: „O, doamnă Olga, tu eşti vrednică să fii împărăteasă creştină şi să locuieşti împreună cu noi în această cetate a împărăţiei noastre”. Astfel îi vorbea el despre însoţire. Iar ea se arăta ca şi cum nu se lepăda de însoţirea împăratului, însă mai întîi cerea Botezul, zicînd: „Pentru Sfîntul Botez am venit aici, iar nu pentru nuntă. Iar dacă mă veţi boteza, atunci veţi vorbi şi despre însoţire. Căci nu se cade ca femeia cea nebotezată şi necreştină să meargă după bărbat creştin”. Atunci împăratul s-a sîrguit ca s-o boteze degrabă, iar patriarhul, după ce a învăţat-o din destul despre dreapta credinţă, a pregătit-o de Botez.
Şi cînd s-a pregătit scăldătoarea Sfîntului Botez, Olga s-a rugat ca însuşi împăratul să fie primitorul ei din sfînta scăldătoare, căci zicea: „Intr-alt fel nu voiesc să mă botez, dacă nu-mi va fi însuşi împăratul tată din botez. Şi mă voi duce fără a mă boteza şi voi veţi da lui Dumnezeu răspuns pentru sufletul meu!” Deci împăratul s-a învoit la dorinţa ei şi fericita Olga a fost botezată de preasfinţitul patriarh. Şi însuşi împăratul s-a făcut ei tată de botez, primind-o din sfînta scăldătoare şi i-a pus numele ei Elena, ca şi cea dintîi împărăteasă între creştini, Elena, maica marelui Constantin.
Iar după botez, slujind preasfinţitul patriarh, a împărtăşit-o cu Preacuratele Taine ale lui Hristos şi a binecuvîntat-o, zicîndu-i: „Binecuvîntată eşti tu între femeile Rusiei, că ai lăsat întunericul şi ai căutat lumina cea adevărată. Tu ai urît pe zeii idoleşti cei mulţi şi ai iubit pe Unul adevăratul Dumnezeu. De moartea cea veşnică ai fugit şi te-ai logodit cu viaţa cea fără de moarte. De acum vor începe a te ferici pe tine toţi fiii Rusiei”. Astfel a binecuvîntat-o patriarhul. Tot atunci s-au botezat şi mulţi din cei ce veniseră cu dînsa, bărbaţi şi femei, şi s-a făcut bucurie în Constantinopol pentru botezul marii doamne a Rusiei, iar împăratul a făcut ospăţ mare într-acea zi şi s-a veselit, slăvind pe Hristos Dumnezeu.
După aceasta, împăratul iarăşi a vorbit despre nuntă fericitei Olga, care s-a numit la botez Elena, însă dînsa i-a răspuns: „Cum ai putea să iei de soţie pe fiica ta cea din Botez? Acesta este lucru spurcat şi lepădat nu numai în legea creştinească, dar şi în cea păgînească, ca tatăl să aibă de soţie pe fiica sa”. Şi a zis către dînsa împăratul: „O, Olga, m-ai întrecut cu meşteşugul”. Fericita Olga a zis către împărat: „Ţi-am spus de mai înainte că nu pentru aceea am venit aici, ca să împărătesc cu tine – căci mi-e destulă mie şi monarhia Rusiei cu fiul meu – ci ca să mă fac mireasa Impăratului Ceresc celui fără de moarte, Hristos Dumnezeu, pe Care L-am iubit cu tot sufletul meu, şi ca să mă învrednicesc împărăţiei Lui celei veşnice”. Atunci împăratul, părăsind dorinţa sa deşartă şi dragostea trupească, a iubit-o cu dragoste duhovnicească, ca pe fiica sa, şi dîndu-i daruri mari, a trimis-o cu pace.
Iar ea, ducîndu-se din Constantinopol, a mers la preasfinţitul patriarh, ca să ia binecuvîntare de cale, şi a zis către dînsul: „Părinte preasfinte, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, care mă întorc în ţara mea, unde fiul meu petrece în rătăcirea păgînească şi toţi oamenii cei întăriţi în necurăţia cea veche sunt împietriţi, ca Domnul să mă izbăvească acolo de toate răutăţile, cu sfintele tale rugăciuni”. Iar Patriarhul a zis către dînsa: „Fiica mea cea în Sfîntul Duh credincioasă şi binecuvîntată, Hristos, întru Care te-ai îmbrăcat prin Sfîntul Botez, Insuşi Acela să te păzească de tot răul, precum a păzit pe Noe de potop, pe Lot din Sodoma, pe Moise cu poporul Israel de Faraon, pe David de Saul, pe Daniil din gurile leilor şi pe cei trei tineri în cuptor. Tot aşa şi pe tine să te izbăvească de toată ispita, că binecuvîntată eşti în neamul tău, iar nepoţii şi strănepoţii tăi te vor ferici în anii cei de pe urmă”. O binecuvîntare ca aceasta, luată de la preasfinţitul patriarh, fericita Elena a primit-o ca mai de preţ decît toate darurile. Ea a mai luat şi învăţătură pentru curăţie şi rugăciune, pentru post şi înfrînare şi pentru toate lucrurile cele bune, care se cuvin vieţii creştine celei plăcute lui Dumnezeu. A mai luat de la dînsul şi cinstita cruce, sfinte icoane, preoţi, cărţi şi celelalte lucruri sfinţite şi s-a dus întru ale sale.
Se mai povesteşte încă şi aceasta, că cinstita cruce pe care ea a luat-o din mîinile preasfinţitului patriarh, avea deasupra această scriere: „Pămîntul Rusiei s-a înnoit pentru viaţa întru Dumnezeu prin Sfîntul Botez, pe care l-a primit fericita Olga”. Această cruce, după fericitul sfîrşit al Sfintei Olga, a fost păzită de credincioşii ce rămăseseră după dînsa, pînă în timpul marelui domn al Kievului, Iaroslav Vladimirovici, care, zidind biserica cea mare şi prea frumoasă a Sfintei Sofia, a pus într-însa crucea aceea în partea dreaptă a altarului. Dar acum ea nu se mai află, căci prin risipirile cele multe, Kievul cu sfintele biserici dintr-însul s-a pustiit. Dar să ne întoarcem iarăşi la povestirea despre Sfînta Olga.
Venind în Kiev Elena cea nouă, marea doamnă Olga, a început ca un soare a izgoni, prin lumina credinţei, întunericul păgînătăţii idoleşti, şi a lumina pe cei întunecaţi. Şi a zidit prima biserică pentru sine, în numele Sfîntului Nicolae, la movila Oscoldova şi pe mulţi din kieveni i-a întors la Hristos. Insă pe fiul său Sviatoslav n-a putut nicidecum să-l aducă la înţelegerea cea adevărată şi la cunoştinţa lui Dumnezeu, pentru că nu lua aminte la cuvintele ei, de vreme ce îndeletnicirea lui era în lucrurile oştilor, fiind bărbat viteaz şi iubitor de războaie, şi toată viaţa sa şi-a petrecut-o mai mult la oaste şi în războaie decît în casă. Iar către maica sa, care îl învăţa credinţa creştinească, zicea: „De voi primi botezul şi credinţa creştină, apoi boierii mei, voievozii şi toate popoarele se vor depărta de mine şi nu voi mai avea cu cine să mă lupt împotriva vrăjmaşilor, ca să apăr moştenirea noastră”. Astfel a răspuns voievodul Sviatoslav, iar pe cei ce voiau să se boteze nu-i oprea, dar nu mulţi din boieri primeau Sfîntul Botez, iar pe cei ce se botezau îi batjocoreau, pentru că la cei necredincioşi, credinţa creştină este o nebunie; însă, din poporul cel simplu, mulţi se adăugau la Sfînta Biserică.
Iar Sfînta Olga se ducea în marele Novgorod şi în celelalte cetăţi ale stăpînirii sale şi, pe cît putea, pretutindeni aducea pe oameni la credinţa lui Hristos, iar idolii îi sfărîma şi în locurile lor punea cinstitele cruci, de la care, după aceea, multe semne şi minuni se săvîrşeau spre încredinţarea necredincioşilor.
După aceea s-a dus în patria sa, în satul Vibuţca, în care s-a născut, şi acolo a învăţat pe oameni şi pe rudeniile sale cunoştinţa de Dumnezeu. Iar cînd s-a dus la malul rîului care se chema Mare, care curgea de la miazăzi spre miazănoapte, şi a ajuns în dreptul locului acela în care un alt rîu numit Pscova, care curgea de la răsărit, se vărsa în rîul cel mare, unde era atunci o pădure mare şi dumbrăvi multe, a văzut de cealaltă parte a rîului trei raze prealuminoase, coborîndu-se din cer spre acele locuri şi luminîndu-le. Şi nu numai sfînta singură a văzut acea lumină minunată, ci şi toţi cei care erau cu dînsa. Şi s-a bucurat fericita foarte şi a mulţumit lui Dumnezeu pentru acea preaslăvită vedenie, care înainte îi însemna ei luminarea părţilor acelora prin darul lui Dumnezeu. Deci, întorcîndu-se la însoţitorii săi, a proorocit, zicînd: „Să vă fie în ştiinţă că, prin voia lui Dumnezeu, în acest loc luminat de trei raze strălucitoare, are să fie biserica Preasfintei şi de viaţă făcătoarei Treimi şi se va zidi cetate mare, slăvită şi întru toate îndestulată”. Aceasta zicînd, s-a rugat mult lui Dumnezeu şi a pus o cruce într-acel loc, unde este încă şi astăzi un loc de rugăciune.
Deci înconjurînd multe cetăţi ale Rusiei, propovăduitoarea lui Hristos s-a întors în Kiev, unde făcea multe fapte bune. Căci dacă întru necredinţă fiind, era plină de lucruri bune, cu cît mai ales luminîndu-se prin sfînta credinţă, se împodobea cu toate faptele bune, sîrguindu-se să placă lui Dumnezeu, Ziditorul şi Luminătorul său. Apoi, aducîndu-şi aminte de vedenia care a văzut-o la rîul Pscova, a trimis acolo mult aur şi argint spre zidirea bisericii Sfintei Treimi, poruncind ca oamenii să se sălăşluiască lîngă dînsa. Deci, în scurt timp s-a făcut cetatea cea mare Pscovul, care se numea aşa de la rîul Pscov şi se preamărea într-însa numele Preasfintei Treimi.
Intr-acel timp, marele domn Sviatoslav, lăsînd pe maica sa, Sfînta Olga, în Kiev şi cu dînsa şi pe fiii săi, Iaropolc, Oleg şi Vladimir, a plecat împotriva bulgarilor. Şi luptîndu-se el în pămîntul lor, le-a luat optzeci de cetăţi şi i-a plăcut a petrece în cetatea lor cea de scaun, Pereiaslaveţ. Iar fericita Olga, rămînînd în Kiev, învăţa pe nepoţii săi – fiii lui Sviatoslav – credinţa creştinească, pe cît puteau copiii să înţeleagă. Insă n-a îndrăznit a-i boteza, ca să nu facă vreun rău fiul ei cel nesupus, ci i-a lăsat pe ei la voia Domnului. Şi zăbovind Sviatoslav la bulgari, pecenegii au venit fără de veste asupra hotarelor Kievului şi, înconjurînd cetatea, se luptau asupra ei. Iar Sfînta Olga cu nepoţii săi s-au închis în cetate şi pecenegii n-au putut să ia cetatea pentru că Domnul, păzind pe Olga, credincioasa roaba sa, a apărat cetatea de vrăjmaşi cu rugăciunile ei.
Şi înştiinţîndu-se şi Sviatoslav despre năvălirea pecenegilor asupra Kievului, s-a sîrguit degrabă a veni cu puterea sa şi fără de veste a năvălit în ostile pecenegilor, pe care, bătîndu-i, i-a izgonit departe. Deci, intrînd în Kiev, s-a închinat maicii sale, care era bolnavă; dar iarăşi voia să o lase şi să se ducă la bulgari. Iar fericita Olga, plîngînd, a zis către dînsul: „Pentru ce mă laşi, fiul meu, şi unde te duci? Căutînd cele străine, pe ale tale cui le încredinţezi? Căci fiii tăi sunt încă mici, iar eu bătrînă şi bolnavă şi de acum aştept sfîrşitul meu şi ducerea mea la doritul meu Hristos, întru Care cred. Şi acum nu mă îngrijesc de nimic, decît numai de tine, că mult te-am rugat şi te-am învăţat ca să laşi păgînătatea idolească şi să cunoşti pe dreptul Dumnezeu pe Care eu L-am cunoscut. Iar tu n-ai băgat de seamă rugămintea mea şi ştiu că, pentru neascultarea ta către mine, pe pămînt te aşteaptă sfîrşit rău, iar după moarte muncile veşnice, care sunt pregătite necredincioşilor. Insă acum, măcar această rugăminte de pe urmă a mea să o împlineşti: Nu te duce nicăieri, pînă ce nu mă voi duce din viaţa aceasta. Iar după ce mă vei îngropa, atunci te vei duce unde vei voi. După moartea mea însă, să nu-mi faceţi nimic deasupra mormîntului, după obiceiul vostru păgînesc, ci preoţii mei să-mi îngroape păcătosul meu trup, precum este obiceiul creştinilor. Să nu îndrăzniţi a grămădi movilă deasupra mea, nici să faceţi privelişte. Ci să trimiteţi aur preasfinţitului patriarh din Constantinopol, ca acela să săvîrşească rugăciuni şi prinos către Dumnezeu pentru sufletul meu şi să ospăteze cu milostenie pe săraci”.
Acestea auzindu-le Sviatoslav, a plîns şi a făgăduit că va face toate cele poruncite de dînsa, afară numai că nu primeşte sfînta credinţă. Iar după trei zile, fericita Olga, venind la slăbiciunea cea de pe urmă, s-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine ale Preacuratului Trup şi de viaţă făcătorului Sînge al lui Hristos, Dumnezeul nostru, şi s-a făcut cu totul întru rugăciunea cea cu dinadinsul către Dumnezeu şi către Preacurata Născătoare de Dumnezeu, pe care ea o avea totdeauna ajutătoare, după Dumnezeu. De asemenea, chema într-ajutor pe toţi sfinţii şi mai ales făcea rugăciune pentru luminarea pămîntului Rusiei, pentru că vedea înainte cele ce aveau să fie şi, de multe ori, în zilele vieţii sale, spunea înainte, prooroceşte, că Dumnezeu va lumina poporul Rusiei şi mulţi dintr-înşii vor fi sfinţi mari, pe care lucru ea îl cerea de la Dumnezeu ca să se împlinească degrabă, cînd era aproape de sfîrşitul său. Şi fiind încă rugăciunea în gura ei, cinstitul ei suflet s-a dezlegat din legăturile trupeşti şi a intrat în mîinile lui Dumnezeu ca un drept. Astfel s-a mutat ea de la cele pămînteşti la cele cereşti şi s-a învrednicit a intra în cămara nemuritorului Impărat, Iisus Hristos Dumnezeu, şi s-a numărat întîia sfîntă din ceata sfinţilor din pămîntul Rusiei.
Fericita Olga, numită Elena din Sfîntul Botez, s-a săvîrşit la 11 Iulie. Ea a petrecut în însoţire 42 de ani de la fecioria sa; iar mai înainte de însoţire era în putere desăvîrşită, avînd 20 de ani. După moartea bărbatului său, în anul al zecelea, s-a învrednicit de Sfîntul Botez, iar după Botez a vieţuit cu dumnezeiască plăcere 15 ani; astfel că toţi anii vieţii ei erau aproape nouăzeci. Şi au plîns după dînsa fiul ei Sviatoslav, marele domn, şi nepoţii, boierii, dregătorii şi tot poporul, şi au îngropat-o cu cinste după obiceiul creştinesc.
Iar după săvîrşirea Sfintei Olga, s-au împlinit proorociile ei despre răul sfîrşit al fiului său şi despre buna luminare a pămîntului Rusiei, căci fiul ei Sviatoslav, după cîţiva ani, precum scrie Cuviosul Nestor al Pecerscăi, a fost ucis în război de voievodul pecenegilor, care se chema Curia. Acela, tăindu-i capul, a făcut pahar de băut din ţeasta lui Sviatoslav, ferecînd-o în aur şi scriind pe dînsa cuvintele acestea: „Cel ce caută cele străine, pierde pe ale sale!” Şi bea cu paharul acela cînd benchetuia cu boierii săi. Astfel, pe marele domn al Kievului, Sviatoslav Igorovici, care era viteaz şi nebiruit în războaie, l-a ajuns sfîrşit rău, după proorocia maicii sale, căci n-a ascultat-o. Şi s-a împlinit şi proorocia ei despre pămîntul Rusiei, pentru că, trecînd douăzeci de ani după pristăvirea Sfintei Olga, Vladimir, nepotul ei, a primit Sfîntul Botez şi a luminat toate părţile Rusiei cu sfînta credinţă. Şi zidind o biserică de piatră în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a numit-o „Deseatniţe”, căci dădea pentru dînsa a zecea parte din averea sa.
Apoi, sfătuindu-se cu Preasfinţitul Leontie, Mitropolitul Kievului, care venise după Mihail, a scos din pămînt cinstitele moaşte, întregi şi nevătămate, ale bunicii sale, Sfînta Olga, care erau pline de plăcută mirosire, şi le-a mutat cu mare cinste în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Şi nu le-a ţinut ascunse, ci le-a pus la vedere, pentru cei ce alergau la dînsele cu credinţă şi îşi cîştigau împlinirea rugăciunilor lor. Căci de la acele cinstite moaşte se dădeau multe tămăduiri la toate neputinţele.
Nu se cuvine a trece cu vederea nici aceasta: în peretele bisericii, deasupra mormîntului ei, era o ferestruie. Şi atunci cînd cineva se apropia de sfintele ei moaşte cu credinţă neîndoită, ferestruia aceea se deschidea singură şi era arătat celui ce stătea afară, ca să vadă înăuntru cinstitele ei moaşte făcătoare de minuni, de la care cei vrednici de o vedere ca aceea, vedeau ieşind o minunată strălucire şi, de orice boală era cuprins cineva din cei ce aveau credinţă, îndată cîştigau sănătate. Insă celui ce se apropia cu puţină credinţă, nu i se deschidea ferestruia, nici nu putea să vadă cinstitele moaşte, chiar de-ar fi intrat şi în biserică, ci vedea numai mormîntul. Unul ca acela nu putea să cîştige nici tămăduire. Iar cei ce credeau, cîştigau toate cele spre folosul sufletelor şi trupurilor, cu rugăciunile Sfintei şi dreptei Olga, care din botez s-a numit Elena, şi cu ajutorul darului Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Sfantul Mucenic Chindeu Preotul
Adaugat la iulie 24, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
iulie 24, 2025 |
Sfîntul Mucenic Chindeu a fost din satul Pamfiliei. Pe vremea împărăţiei lui Diocleţian, el a suferit chinuri pentru Hristos de la ighemonul Stratonic. Şi pe cînd slujitorii ighemonului îl duceau pe cale încălţat cu încălţăminte de fier cu piroane, au întîlnit un om care ducea o sarcină de lemne şi au vrut să-i ia lemnele pe degeaba, ca să-l ardă pe mucenic. Iar sfîntul scoţînd treizeci de bani de aramă, i-a dat omului preţul pentru lemne. Şi au început slujitorii a căuta un alt om, ca să ducă lemnele acelea, iar mucenicul luînd el însuşi sarcina, a dus-o pe umeri. Iar după ce au făcut focul, fiind îngrămădite multe lemne, a intrat în văpaie şi a stat nevătămat, învăţînd din foc pe norod ca să cunoască puterea lui Hristos. Apoi s-au făcut tunete şi fulgere, şi s-a vărsat ploaie mare, stingînd focul. După aceasta făcîn-du-se alinare văzduhului, sfîntul s-a rugat lui Dumnezeu şi şi-a dat duhul său. Iar un slujitor idolesc, văzînd acea minune, a crezut întru Hristos împreună cu femeia lui şi au îngropat trupul mucenicului.