Sfîntul Donat, Episcopul Evriei
Adaugat la mai 13, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
mai 13, 2025 |
În zilele dreptcredinciosului împărat Teodosie cel Mare, acest Sfînt Donat a fost episcop în cetatea care se numeşte Evria, din Epirul vechi. Aproape de cetatea aceea se afla un loc ce se numea Soria, unde era şi un izvor de apă, din care dacă ar fi băut cineva, îndată cu amar murea. Aflînd de aceasta Sfîntul episcop Donat a mers la izvorul acela cu clerul său şi cînd s-a apropiat de izvor, îndată s-a auzit un tunet şi a ieşit din izvor un balaur mare şi înfricoşător, care mergea împotriva alesului lui Dumnezeu şi încerca să împiedice cu coada picioarele catîrului pe care era călare arhiereul. Iar Donat cu biciul cu care bătea catîrul său, a lovit pe balaur care se apropiase pe la spate şi îndată balaurul acela a murit, iar clericii cei ce erau pe lîngă episcop şi poporul, văzînd acea minune, au adunat lemne şi aprinzînd foc, au ars pe balaurul acela, ca să nu se vatăme văzduhul cu otravă, căci era foarte mare. Iar apă din izvorul acela nu îndrăznea nimenea să bea. Deci, Sfîntul Donat făcînd rugăciune, a binecuvîntat izvorul şi, scoţînd mai întîi singur apă, a băut; apoi a poruncit şi tuturor fără frică să bea şi au băut toţi din destul şi nu s-au vătămat. Deci, mărind pe Dumnezeu, s-au întors la casele lor.
Mergînd odată în alt loc uscat şi fără de apă şi văzînd pe cei ce erau acolo foarte însetaţi de arşiţa cea mare şi slăbiţi de sete, a săpat o gropniţă mică cu mîinile sale şi, rugîndu-se lui Dumnezeu, a scos izvor de apă, care curgea cu îndestulare totdeauna. Încă şi din cer a pogorît apă îndestulătoare, pentru că la vreme de arşiţă şi de secetă mare, rugîndu-se către Domnul, îndată s-a vărsat ploaie mare şi a adăpat pămîntul bine şi îndestulare de roduri s-a făcut cu rugăciunile lui.
În acele vremi, fiica împăratului Teodosie era foarte bolnavă, fiind muncită de duhul cel necurat. Şi era în mîhnire mare împăratul şi împărăteasa pentru fiica lor, deoarece numai pe acea fiică o aveau. Dar, aflînd de făcătorul de minuni Donat episcopul, îndată a trimis împăratul la Epir, ca să cheme la sine pe toţi episcopii părţii aceleia, ca să se binecuvînteze de la dînşii. Şi, venind episcopii Epirului la Constantinopol, i-a primit pe ei împăratul cu cinste şi cu dragoste şi i-a întrebat, zicînd: „Cine este între voi Donat episcopul, care cu biciul a omorît un balaur şi a scos apă din pămînt uscat şi ploaie din cer de la Dumnezeu a cerut?”
Şi i-au arătat lui pe Sfîntul Donat. Iar împăratul, sărutîndu-l, l-a dus la împărăteasă, apoi s-au aruncat la picioarele sfîntului, rugîndu-se şi zicînd: „Robule al lui Dumnezeu, fie-ţi milă de noi, că numai o fiică avem şi aceea cumplit pătimeşte, fiind chinuită de diavol! Şi am adus mulţi doctori şi preoţi, dar nimic n-au putut să ne ajute. Deci pe sfinţia ta te-am ostenit, ca să vii aici, auzind de darul cel mare al lui Dumnezeu ce este în tine, ca tu să izgoneşti dintr-însa pe diavol, cu puternicile tale rugăciuni către Dumnezeu. Şi de o vei tămădui pe ea, jumătate din averile ei vei lua”. A zis sfîntul: „Unde este fecioara, ca să o văd pe ea?” Şi l-au dus la dînsa; iar diavolul, îndată, nesuferind venirea alesului lui Dumnezeu, a răcnit şi aruncînd pe fecioară, a fugit dintr-însa; şi s-a făcut tînăra sănătoasă. Şi s-au bucurat împăratul şi împărăteasa şi multe daruri i-au făcut sfîntului. Dar el nimic nu voia să ia din cele ce i s-a dat lui. Însă văzînd obiceiul cel bun şi buna credinţă a acelora, i-a rugat, ca să i se dea un loc la episcopia lui, care se afla aproape de un sat al lui, ce se numea Omfalie, ca acolo să-şi zidească o biserică. Şi îndată împăratul i-a dăruit locul acela şi cu scrisoarea sa l-a întărit.
Zăbovind sfîntul la Constantinopol, a murit un om oarecare, pe care ducîndu-l la îngropare, un altul ce-i împrumutase bani, avînd zapisul celui mort, îl ţinea şi nu lăsa să îngroape trupul, pînă ce nu i se va da lui datoria; şi era datoria aceea de două sute de galbeni. Iar Sfîntul Donat, avîndu-şi locuinţa aproape de casa acelui cetăţean mort, a auzit ceartă şi adunare multă de popor şi a zis către episcopi: „Să mergem şi să rugăm pe acel împrumutător, să lase să îngroape trupul datornicului său cel mort”. Iar episcopii n-au voit să meargă. Atunci a mers singur Donat acolo şi văzîndu-l, aceea care rămăsese văduvă după bărbat, a căzut la picioarele lui zicînd: „Fie-ţi milă de mine, omule al lui Dumnezeu, de vreme ce de îndoită primejdie sînt cuprinsă, că şi de bărbat m-am lipsit şi nici trupul a i le îngropa, nu mă lasă împrumutătorul. Deci, sfătuieşte-l pe acela, sfinte, ca să dea celui mort slobodă îngropare, ca să nu putrezească în casă”. Iar sfîntul a întrebat-o: „Ştii cu adevărat cu cît este dator bărbatul tău omului acestuia?” Răspuns-a femeia: „Domnul meu, mai înainte cu cîteva zile, mi-a zis bărbatul, că i-a plătit datoria, dar zapisul a rămas la împrumutător”. Iar arhiereul lui Dumnezeu ruga pe împrumutător, zicînd: „Lasă, fiule, ca să îngroape trupul celui mort, iar datoria ţi se va da ţie după aceea”. Iar împrumutătorul, fiind aspru la obicei şi nedrept, nu numai că n-a ascultat, ci şi cu cuvinte de necinste a ocărît pe sfînt.
Atunci sfîntul episcop, apropiindu-se de patul pe care zăcea mortul şi cu mîna atingîndu-se de cel mort, a strigat, zicînd: „Ascultă, omule!” Şi îndată mortul a înviat şi, deschizîndu-şi ochii, a zis: „Iată, eu sînt, părinte şi stăpîne!” A zis către dînsul sfîntul: „Scoală-te şi vezi ce vei face cu cămătarul, care spune că nu i-ai plătit datoria, căci zapisul tău îl are la sine”. Iar mortul ridicîndu-se în sus şi toţi spăimîntîndu-se de acel minunat lucru, apoi, căutînd groaznic spre împrumutătorul său, l-a ocărît pentru minciună şi i-a vădit nedreptatea lui, spunînd cînd şi în ce loc i-a plătit datoria de două sute de galbeni. Şi nu avea ce să mai răspundă împru-mutătorul, ci stătea tremurînd şi tăcea ca un mut. Iar omul cel ce înviase, cerîndu-şi înapoi zapisul său de la împrumutător şi luîndu-l în mîini, l-a rupt, şezînd pe pat. Apoi, căutînd la arhiereu, i-a zis: „Bine că m-ai deşteptat, dreptule, pentru vădirea păcătosului acestuia! Deci, porunceşte-mi mie ca iarăşi să adorm”.
Şi i-a zis sfîntul: „Mergi în odihna ta, fiule, de vreme ce acum te-ai liberat de zapisul tău”. Şi îndată omul acela a adormit iarăşi cu somnul morţii. Şi toţi cei ce au văzut acea înfricoşată minune şi au auzit despre aceea, au preamărit pe Dumnezeu şi s-au minunat de puterea cea mare a plăcutului lui Dumnezeu.
În timpul zăbovirii acelui Sfînt Donat, în Constantinopol nu a plouat şi a fost secetă; deci, prin rugămintea împăratului, a ieşit sfîntul afară din cetate, rugînd pe Dumnezeu, ca să trimită ploaie pămîntului cel uscat. Şi îndată s-a vărsat o ploaie atît de mare încît poporul zicea: „Iată al doilea potop va fi”. Iar împăratului îi părea rău de Sfîntul Episcop Donat, că se va îmbolnăvi de ploaia cea fără de măsură, fiind numai într-o haină. Însă, cînd s-a întors în curtea împărătească, s-au văzut hainele pe el desăvîrşit uscate şi nici urmă de umezeală avînd; pentru că nici o picătură de ploaie n-a picat pe el şi foarte mult s-au minunat toţi. Iar împăratul se veselea de un plăcut al lui Dumnezeu ca acesta, mulţumind lui Dumnezeu că în zilele împărăţiei sale a trimis Domnul pe un luminător ca acesta al lumii şi făcător de minuni.
Şi după multe vorbiri cu dînsul, l-a liberat la scaunul său şi i-a dat toată îndestularea spre zidirea şi înfrumuseţarea bisericii celei noi, pe care voia sfîntul să o ridice la locul zis mai sus.
Mergînd într-ale sale, Sfîntul Donat, a zidit o biserică prea-frumoasă cu cheltuiala împăratului, unde însuşi şi-a gătit într-însa mormînt. Apoi ajungînd la bătrîneţile cele desăvîrşite, s-a dus către Domnul, ca să stea înaintea Lui în ceata Sfinţilor Ierarhi şi să slăvească pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe un Dumnezeu în Treime, Cel de toţi sfinţii slăvit, în veci. Amin.
Sfîntul Ignatie Briancianinov, Episcop de Stavropol
Adaugat la mai 13, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
mai 13, 2025 |
Acest mare dascăl al rugăciunii lui Iisus s-a născut în anul 1807, dintr-o familie de nobili ruşi, în provincia Vologda. Din botez s-a numit Dimitrie. De mic se arăta foarte înţelept şi evlavios, iubind mai ales liniştea, rugăciunea, slujbele Bisericii şi citirea cărţilor sfinte.
În urma unei boli, tînărul Dimitrie părăseşte lumea şi, în anul 1826 intră în nevoinţa monahală, sub povăţuirea fericitului stareţ Leonida. Pentru smerenia şi ascultarea lui, tînărul nevoitor era iubit de toţi părinţii din mănăstire.
În anul 1828 se stabileşte, împreună cu stareţul său, în obştea Mănăstirii Obtina, o vestită sihăstrie a Rusiei pravoslavnice din secolul XVIII. Primind tunderea monahală sub numele de Ignatie, a ajuns egumen la Mănăstirea Lapov. Apoi este numit stareţ la Mănăstirea Sfîntul Serghie, aproape de Petersburg, unde a înnoit în întregime viaţa duhovnicească şi a crescut mai mulţi fii sufleteşti.
Dobîndind darul lacrimilor, al smereniei şi al sfintei rugăciuni cea din inimă, Cuviosul Ignatie a adunat în jurul său multe suflete cu viaţă aleasă, arzînd ca o făclie nestinsă în mijlocul lor, fiind căutat de toţi ca un mare dascăl al rugăciunii lui Iisus. Încă a scris cu mare înţelepciune şi cîteva cărţi de zidire duhovnicească, arătînd tuturor calea dobîndirii sfintei rugăciuni a inimii.
În anul 1857 a fost hirotonit episcop de Stavropol, un oraş din Caucaz. Însă, după patru ani, din cauza bolii se retrage iarăşi la linişte, devenind doctor iscusit de suflete, căutat de mulţi fii.
La 30 aprilie, 1867, îşi dă duhul în mîinile Domnului, lăsînd în urmă numeroşi ucenici. Pentru sfinţenia vieţii lui, Sfîntul Ierarh Ignatie a fost canonizat în anul 1988 de Biserica Ortodoxă Rusă, cu zi de prăznuire tot la 30 aprilie.
Tot în această zi, pomenirea sfîntului mucenic Maxim.
Tot în această zi, aflarea moaştelor sfîntului sfinţitului mucenic Vasile, episcopul Amasiei.
Sfîntul Apostol Iacob, unul din cei doisprezece
Adaugat la mai 13, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
mai 13, 2025 |
Sfîntul Apostol Iacob a fost fiul lui Zevedeu şi fratele Sfîntului Evanghelist Ioan, Cuvîntătorul de Dumnezeu. Şi era unul din cei doisprezece apostoli, care, împreună cu fratele său, lăsîndu-şi corabia, pe tatăl său şi mreaja sa, a mers după Iisus la chemarea Lui cea dumnezeiască şi Îi urma pretutindeni, luînd aminte la învăţăturile ce ieşeau din Preacurata Lui gură şi vedea minunile ce se făceau de El. Pe aceşti doi fraţi apostoli i-a iubit Domnul atît de mult, încît unuia dintre ei i-a dat pieptul Său spre rezemare, iar acestuia i-a făgăduit paharul Său, pe care l-a băut pe Cruce. Însă şi ei au iubit atît de mult pe Domnul lor şi atîta rîvnă au arătat după El, încît au voit să pogoare foc din cer, asupra celor ce nu credeau în Hristos, ca să-i piardă. Şi ar fi făcut aceasta, dacă nu i-ar fi oprit îndelungrăbdătorul Hristos.
Pe aceşti amîndoi fraţi, Iacob şi Ioan şi pe Sfîntul Apostol Petru nicidecum nu-i lăsa Domnul fără să le spună ceva; şi mai ales le descoperea lor mai mult decît celorlalţi, dumnezeieştile Lui taine, precum pe Tabor, cînd, vrînd să-Şi arate slava dumnezeirii Sale, a luat pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan. Iar după patima cea de bunăvoie şi după Învierea şi Înălţarea Domnului nostru şi după primirea Sfîntului Duh, Sfîntul Apostol Iacob s-a dus în Spania şi în alte părţi, propovăduind Cuvîntul lui Dumnezeu şi s-a întors iarăşi în Ierusalim. Şi a fost iudeilor înfricoşător ca un tunet, pentru că, neîndoindu-se, învăţa cu toată îndrăzneala despre Iisus Hristos, cum că El este adevăratul Mesia, Mîntuitorul lumii. Şi biruia pe farisei şi pe învăţătorii Legii din dumnezeieştile Scripturi, mustrînd şi ocărînd împietrirea inimii şi necredinţa acelora. Iar ei, neputînd să stea împotriva cuvintelor lui cele nebiruite, a momit cu aur contra lui pe un oarecare filozof vrăjitor, anume Ermoghen, ca să aibă înfruntare cu Iacob şi să-i ruşineze învăţătura lui.
Vrăjitorul, fiind mîndru şi nevoind să vorbească singur cu Iacob, a trimis pe ucenicul său, care se numea Filit, zicînd: „Nu numai pe mine singur, dar nici pe ucenicul meu nu va putea Iacob să-l biruiască în înţelepciune. Dar Filit, vorbind cu Sfîntul Iacob, n-a putut să se împotrivească înţelepciunii Sfîntului Duh, care era în apostol; ci a tăcut ca un mut şi nu şi-a deschis gura spre împotrivire. Şi, cunoscînd adevărul, s-a umilit, şi întorcîndu-se la vrăjitor, învăţătorul său i-a spus că este nebiruită învăţătura lui Iacob, pe care o întăreşte şi cu minuni, sfătuind pe învăţător, ca, lăsîndu-şi dăscălia sa, să binevoiască să fie ucenic al lui Iacob. Iar tiranul Ermoghen, cu vrăjile sale, a chemat pe diavoli şi le-a poruncit, ca să ţină pe Filit în loc, ca pe un legat, ca să nu se poată mişca cîtuşi de puţin şi i-a zis: „Voi vedea de te va izbăvi Iacob acela”. Iar Filit a trimis pe un oarecare în taină la apostol, înştiinţîndu-l despre legarea sa de la diavol, prin vrăjile lui Ermoghen. Iar apostolul a trimis la el mahrama sa, poruncindu-i, ca, luîndu-o, să zică cuvintele acestea: Domnul dezleagă pe cei ferecaţi în obezi, Domnul ridică pe cei surpaţi. Zicînd acestea Filit, îndată s-a liberat din legarea cea nevăzută, iar diavolii, prin mahrama apostolului înfricoşîndu-se de puterea cuvintelor celor grăite, au lăsat pe Filit, care, batjocorind pe Ermoghen, a alergat la Sfîntul Iacob şi, învăţînd dreapta credinţă, s-a botezat.
Ermoghen, umplîndu-se de mînie şi ură, a jurat pe diavolii ce-i slujeau, ca pe Iacob şi pe Filit legaţi să-i aducă la dînsul. Dar după ce s-au apropiat diavolii de casa în care era Sfîntul Iacob cu Filit, îndată Îngerul Domnului, prin porunca lui Dumnezeu, a prins pe diavolii aceia şi, legîndu-i cu nevăzute legături, îi muncea. Iar diavolii cei nevăzuţi, minunîndu-se de puterea lui Dumnezeu, strigau în auzul tuturor, zicînd: „Iacobe, Apostole al lui Hristos, fii milostiv nouă, pentru că noi cu porunca lui Ermoghen am venit să te legăm pe tine şi pe Filit; dar iată, acum sîntem tare legaţi şi cumplit munciţi!” Iar Sfîntul Iacob a zis: „Îngerul lui Dumnezeu cel ce v-a legat pe voi, acela să vă dezlege şi, ducîndu-vă, aduceţi aici la mine pe Ermoghen, fără de nici o vătămare”. Şi îndată diavolii fiind dezlegaţi, au alergat la Ermoghen şi apucîndu-l, într-o clipeală a ochiului, l-au legat şi l-au dus înaintea apostolului, rugînd pe apostol ca să-i libereze şi să izbîndească asupra lui Ermoghen. Iar apostolul a întrebat pe diavoli pentru ce n-au legat pe Filit, precum le-a fost lor porunca de la Ermoghen. Răspuns-au diavolii: „Noi nici muştele din casa ta nu putem să le mişcăm”.
Deci, a zis apostolul către Filit: „Domnul nostru ne-a poruncit să răsplătim bune pentru rele; deci, dezleagă pe Ermoghen şi-l fă slobod de diavoli”. Şi a fost aşa, iar apostolul a zis către Ermoghen cel dezlegat din legăturile diavolilor: „Domnul nostru nu voieşte ca să aibă slugi fără voie, slujindu-i de nevoie, ci de voia cea bună. Deci, tu du-te oriunde voieşti”. Şi a zis Ermoghen: „Dacă voi ieşi din casa ta, îndată mă vor ucide diavolii, pentru că ştiu cît de cumplită este mînia lor şi nu-mi este cu putinţă să mă izbăvesc de dînşii, dacă nu mă vei apăra tu”. Atunci apostolul i-a dat în mîini toiagul său, pe care-l purta la drum. Iar Ermoghen, mergînd cu toiagul acela la casa sa, nici o supărare sau frică n-a avut de la diavoli. Şi, cunoscînd puterea lui Hristos şi neputinţa diavolească văzînd-o, a adunat toate cărţile vrăjitoriei sale şi le-a dus la Sfîntul Iacob şi, căzînd la picioarele lui, striga: „Robule al lui Dumnezeu Cel adevărat, cel ce scoţi sufletele omeneşti din pierzare, miluie-şte-mă şi primeşte-mă pe mine, vrăjmaşul tău, în ucenicie”. Deci, învăţînd Ermoghen sfînta credinţă, a primit Sfîntul Botez, iar cărţile vrăjitoreşti din porunca apostolului le-a ars şi s-a făcut slujitor al lui Hristos; şi făcea minuni în numele lui Hristos.
Aceasta văzînd-o evreii, s-au pornit cu mînie mare şi au îndemnat pe împăratul Irod ca să ridice goană asupra Bisericii lui Hristos şi pe Iacob să-l ucidă. Deci, împăratul Irod a poruncit ca să facă rău unora din Biserică şi a ucis cu sabia pe Iacob, fratele lui Ioan. Văzînd că aceasta a plăcut evreilor, a poruncit a prinde şi pe Petru, pe care l-a şi pus în temniţă. Evsevie, episcopul Cezareei Palestinei scrie despre Sfîntul Iacob, că, pe cînd era osîndit de Irod la moarte, un bărbat oarecare anume Iosia, unul din cei ce a pîrît pe apostol către Irod, văzînd bărbăţia şi îndrăzneala Sfîntului Iacob, nevinovăţia şi sfinţenia lui cunoscîndu-le şi adevărul cuvintelor grăite de dînsul pentru venirea lui Mesia înţelegîndu-l, a crezut în Hristos şi mărturisitor al lui Hristos deodată s-a arătat. Atunci şi Iosia împreună cu Sfîntul Apostol Iacob a fost osîndit la moarte.
Mergînd împreună la locul cel de moarte, pe un slăbănog oarecare ce zăcea lîngă cale, apostolul l-a făcut sănătos. Iar cînd îşi gătea grumajii săi spre tăiere, a rugat Iosia pe Sfîntul Iacob ca să-i ierte păcatul cel făcut din neştiinţă, căci a fost clevetitor asupra lui la împărat. Iar apostolul, cuprinzîndu-l, l-a sărutat, zicînd: „Pace ţie”. Şi şi-au plecat amîndoi capetele spre tăiere şi astfel s-au sfîrşit. Iar după tăiere, ucenicii Sfîntului Apostol Iacob, luînd trupul învăţătorului lor, cu dumnezeiască povăţuire l-au dus în Spania, unde şi pînă acum se dăruiesc din mormîntul lui tămăduiri de boli; şi se săvîrşesc minuni întru slava lui Hristos Dumnezeu, Cel slăvit împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, de toată făptura în veci. Amin.