Sfîntul Mucenic Martin Mărturisitorul
Adaugat la aprilie 27, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
aprilie 27, 2025 |
După sfîrşitul lui Teodor papă al Romei, a luat scaunul Bisericii Romei fericitul Martin, cu glăsuită alegere a tuturor. În acea vreme la răsărit împărăţea peste greci, Consta, fiul lui Constantin şi nepotul lui Eraclie împăratul. Dar în acei ani împăraţii greceşti stăpîneau şi Roma cea veche, iar rudele stăpîneau părţile Apusului şi se înmulţea atunci la Răsărit eresul monoteliţilor, adică al celor ce mărturisesc că numai o voie este în Hristos Domnul nostru. Iar eresul acela ieşise din eresul ce fusese mai înainte al lui Evtihie, care zicea că numai o fire este în Hristos, împotriva mărturisirii ortodoxe, care întăreşte a crede că în Domnul nostru Dumnezeu Cel întrupat sînt două firi, precum şi două voinţe şi lucrări, fiind deosebită fiecare fire, însă într-o singură persoană a lui Hristos. Pentru că nu în două persoane despărţite este Hristos Dumnezeu, ci în doimea firilor este cunoscut cu neamestecare.
Şi a început acel eres prin Chir, patriarhul Alexandriei şi Serghie al Constantinopolului, învoindu-se la aceasta şi împăratul Eraclie, unchiul împăratului Constantin. După Serghie a fost patriarh în Constantinopol, Piros, tot eretic monotelit, apoi Pavel, de acelaşi eres. După îndemnarea acelui Pavel, împăratul Consta a scris o cărticică plină de eresul monoteliţilor, numind-o „tipos” şi a trimis-o pretutindeni, poruncind ca astfel să se creadă. Deci, mulţi din cei dreptcredincioşi, care nu se învoiau cu eresul acela, se împotriveau nedreptei porunci împărăteşti, suferind prigoniri, bătăi, chinuri şi morţi. Unul ca acesta a fost Cuviosul Maxim Mărturisitorul, precum se scrie în viaţa lui pe larg. La preasfinţitul papă Martin, care a luat scaunul patriarhiei Romei celei vechi, împăratul a trimis îndată acea cărticică a sa cu socoteală ereti-cească şi cu credinţa cea rea, dorind ca noul papă Martin să primească acea credinţă şi să se întărească soborniceşte. Iar Fericitul Martin lepăda acea rea credinţă, zicînd: „Chiar dacă toată lumea ar voi să primească această nouă învăţătură, potrivnică celei drepte, eu nu o voi primi, nici mă voi depărta de evanghelica şi apostolica învăţătură şi de la aşezămintele Sfinţilor Părinţi, măcar de voi pătimi şi moartea”. Şi a trimis la Pavel patriarhul Constantinopolului bărbaţi cinstiţi din rînduiala bisericească cu o scrisoare, prin care îl ruga şi-l sfătuia să nu se facă împerechere în unirea bisericească, nici să semene neghine eretice în mijlocul grîului credinţei dreptcredincioase; şi să sfătuiască pe împăratul, să înceteze de la o socoteală ca aceea potrivnică Bisericii. Iar patriarhul Pavel, nu numai că nu a ascultat pe Fericitul Papă Martin; dar şi pe trimişii lui i-a surghiunit cu necinste şi cu bătăi în ţări îndepărtate.
Atunci preasfinţitul Papă, cu sfatul Cuviosului Maxim Hriso-politeanul, care era în acea vreme în Roma, a adunat sobor local, chemînd pe episcopii Apusului, în număr de 105; şi punîndu-le înainte rătăcirea lui Chir, a lui Serghie, a lui Piros şi a lui Pavel împreună cu împărăteasca scrisoare, care se numea „tipos”, le-au dat anatemei; şi a scris către toţi credincioşii, care erau în toată lumea, întărindu-i în dreapta credinţă, arătîndu-le ereticeasca vătămare şi poruncindu-le să se ferească cu străşnicie de ea.
Auzind de aceasta împăratul Consta, s-a umplut de mînie şi de mare tulburare, încît a trimis la Roma pe un oarecare voievod al său, cu numele Olimpie, ca să prindă pe Sfîntul Martin Papă. Iar cînd a sosit Olimpie la Roma, a apucat soborul din acel loc; şi văzînd mulţimea episcopilor şi a poporului ce se adunase, iar cetatea plină de duhovnicească şi mirenească rînduială, n-a mai îndrăznit să prindă pe papa la arătare, ci a învăţat pe unul din ostaşi, să-l ucidă în biserică. Şi intrînd acel ostaş în biserică, avînd ascunsă pe sub haine o sabie ascuţită, s-a apropiat de papă, ca să-l străpungă deodată. Dar a orbit îndată, pentru că Domnul, Care nu lasă toiagul păcătoşilor peste soarta drepţilor, n-a lăsat pe ucigaş să-şi ridice mîna de călău asupra credinciosului său rob.
Văzînd Olimpie că Domnul păzeşte pe slujitorul Său, a lăsat pe Papa Martin şi s-a dus în Silicia împotriva saracinilor şi a murit acolo. Iar împăratul, fiind îndemnat de Pavel Patriarhul, a trimis la Roma pe voievodul Teodor, care se numea Caliop, ca să piardă pe Papa Martin, aruncînd asupra lui nişte pricini mincinoase, zicînd că s-ar fi înţeles cu saracinii, îndemnîndu-i asupra împărăţiei greceşti şi că voieşte să se scoale cu război împotriva împăratului, ca şi cum n-ar fi păzit credinţa cea dată de la părinţi şi că ar fi hulit şi pe Preacurata Maica lui Dumnezeu.
Ajungînd trimisul împăratului la Roma, punea învinuirile acelea asupra Papei înaintea tuturor. Iar Fericitul Martin Papă, nefiind vinovat de nici o învinuire din acelea, se dezvinovăţea de clevetirile cele nedrepte, zicînd: „Cu saracinii n-am avut niciodată vreo înţelegere, numai că am trimis milostenie fraţilor celor dreptcredincioşi, care petrec în mijlocul saracinilor în sărăcie şi în nevoi. Iar pe Preacurata Maica lui Dumnezeu, dacă nu o cinsteşte cineva, nu o mărturiseşte şi nu i se închină ei, blestemat să fie acela, în veacul de acum şi în cel viitor. Şi sfînta credinţă cea dată de la Sfinţii Apostoli şi de la purtătorii de Dumnezeu părinţi, nu noi, ci cei ce înţeleg cele potrivnice, n-o păzesc cu dreptate”.
Dar trimisul împăratului, neascultînd îndreptările papei, îl găsea vinovat în toate, adăugînd la sfîrşit şi aceasta, că nu după pravilă s-ar fi suit pe scaun. Apoi, într-o noapte, neştiind nimeni, cu putere ostăşească a prins pe papa, l-a dus la liman şi punîndu-l într-o corabie, l-a trimis departe pe mare, printre insulele ce se numeau Ciclade. Şi la una din insulele acelea, care se numea Naxia, a fost ţinut sfîntul un an întreg, chinuindu-se cu foamea şi cu cele ce nu-i ajungeau pentru trebuinţă. Iar cînd i se aducea ceva de la iubitorii de Dumnezeu ai acelei ţări, cărora li se făcea milă de papa cel izgonit, apucau străjerii înainte şi o luau cu sila, de la cei ce aduceau şi, ocărîndu-i, le zicea: „Dacă cineva va voi să-l iubească şi să-i fie milă de dînsul, acela este vrăjmaş patriei. Căci izgonitul acesta este eretic, potrivnic lui Dumnezeu şi răsturnător a toată împărăţia grecească”. Şi străjerii aceia făceau mult necaz sfîntului, batjocorindu-l şi ocărîndu-l. Şi slăbea sfîntul cu puterea trupească, pe de o parte cu chinurile şi neajunsurile cele din toate zilele, iar pe de altă parte de boala de care era cuprins. Dar nu slăbea şi cu mărimea sufletului, ci răbda cu mulţumire toate pentru Dumnezeu. După aceea l-au dus în Bizanţ.
Ajungînd corabia în Bizanţ pe o vreme senină şi sosind de dimineaţă la limanul ce se numea al lui Eftimie, aproape de Arhandia, veneau la sfîntul, care era foarte bolnav, diferiţi oameni fără de omenie, trimişi anume de la palatele împărăteşti şi de la patriarhie, să necinstească cu vorbe grele şi cu defăimări pe cel atît de cinstit arhiereu al lui Dumnezeu. Deci răbda aceasta sfîntul de dimineaţa pînă seara. Apoi, apunînd soarele, a venit un oarecare Notarie, cu numele Sagoliv, cu mulţi ostaşi şi, luînd pe sfîntul din corabie, l-au pus pe o pîrghie, neputînd nicidecum să meargă de boală, şi l-au dus într-o curte oarecare ce se numea Prandiaria. Acolo l-au închis într-o cămară întunecoasă şi strîmtă şi îl străjuiau cu tărie, păzindu-l să nu ştie de dînsul nimeni din cetate că este acolo. Şi a petrecut sfîntul în acea închisoare nouăzeci şi trei de zile, neputînd către nimeni să vorbească.
După aceea l-au dus de acolo în casa sachelarului şi adunîndu-se acolo senatorii, pe cînd îl duceau pe pîrghie la dînşii, un oarecare senator mai mare a strigat la dînsul poruncindu-i să se scoale, dar slujitorii care-l duceau, i-au spus că nu poate să stea, deoarece este bolnav. Însă el îi poruncea cu mînie ca şi bolnav să stea în picioare, înaintea lor; dar el neputînd să stea, a poruncit să-l sprijinească. Deci, s-a sculat sfîntul şi a stat în mijloc, sprijinindu-se de alţii. Mai erau acolo şi mulţi martori mincinoşi, pregătiţi anume pentru aceea şi mai înainte învăţaţi, care aduceau asupra lui cele pomenite mai sus şi alte feluri de pricini nedrepte şi mincinoase şi mărturiseau, jurîndu-se pe Sfînta Evanghelie. Şi fiindcă Fericitul Martin nu ştia să vorbească greceşte, voind să se îndrepteze prin tălmaciul său, nu-l asculta şi nici nu-l lăsa a vorbi ceva, ocărîndu-l cu cuvinte necinstite. Atunci prea sfîntul Papa a grăit către dînşii: „Ştie Domnul că îmi veţi face mare bine, dacă mă veţi ucide mai degrabă cu orice fel de moarte”.
După aceasta sfîntul a fost dus la un loc oarecare înalt, de privelişte, unde tot poporul obişnuia a se aduna, şi acolo, neputînd să stea, îl ţineau sprijinit. Iar împăratul privea spre dînsul pe ascuns din oarecare case înalte. Şi mergînd Sachelarie de la împăratul, cu groază a zis către sfîntul: „Vezi, că de vreme ce ai lăsat pe Dumnezeu şi Dumnezeu te-a lăsat pe tine!” Zicînd aceasta, a poruncit poporului ca să blesteme pe Fericitul Martin şi striga poporul cu glas mare: „Anatema să fie Papa Martin!” Iar cei ce ştiau că nu este cu nici un lucru vinovat Papa Martin, aceia cu faţa mîhnită şi cu ochii plini de lacrimi ieşeau de la acea privelişte.
După aceea a zis Sachelarie către mai marele curţii: „Ia-l pe acesta şi să-l zdrobeşti, căci nu este vrednic să mai trăiască”. Şi îndată, luînd pe sfîntul, au dezbrăcat de pe el haina de deasupra, iar pe cea de dedesubt au rupt-o de sus pînă jos şi i-au pus fiare grele pe grumaz şi pe tot trupul şi de acolo îl duceau prin cetate la divan şi o sabie era dusă înainte, ca să-l taie. Iar din popor unii îl batjocoreau, îl ocărau, îl defăimau şi clătinînd capul, ziceau: „Unde este Dumnezeul lui? Unde este învăţătura credinţei lui?” Iar alţii plîngeau şi se tînguiau, văzînd o necinstire ca aceea şi chinuire făcută pentru nevinovăţie, unui atît de mare arhiereu al lui Dumnezeu. Iar cuviosul suferea îndoită pătimire: pe de o parte cu trupul de boală, de legăturile cele grele şi de mîinile călăilor, care cu nemilostivire îl trăgeau; iar pe de alta cu sufletul, de ocările cele fără de cinste, răbdînd ruşine şi durere.
Fiind dus la divan, l-au aruncat în temniţă, între făcătorii de rele şi între tîlhari, tîrîndu-l pe jos legat, pe trepte multe, pe care sfîntul căzînd şi lovindu-se, s-a rănit pe tot trupul pînă la vărsare de sînge. După cîteva ceasuri, l-au mutat într-o altă temniţă, care se chema a lui Diomid, unde, de dureri şi de răceala mare, căci era luna lui ianuarie, era aproape de moarte. Dar femeia străjerului temniţei milostivindu-se de sfîntul, a mers în taină în temniţă la sfîntul legat. Luîndu-l de acolo, i-a bandajat rănile şi l-a pus pe patul său şi l-a îmbrăcat cu haine şi a zăcut sfîntul pînă seara fără de glas, ca un mort. Iar după ce s-a făcut seară tîrziu, Grigorie, mai marele famenilor împărăteşti, a trimis pe vătaful casei sale, cu puţine mîncări la Sfîntul Martin, zicîndu-i: „Nu slăbi de tristeţe, căci nădăjduiesc la Dumnezeu, că nu vei muri!”
Aceasta auzind Cuviosul Martin, a suspinat din inimă, pentru că nu i-a fost bine primit acel cuvînt, căci dorea să moară într-a sa pătimire pentru dreapta credinţă; şi îndată a luat de pe dînsul obezile cele de fier. Iar a doua zi, împăratul s-a dus să cerceteze pe Patriarhul Pavel, care, fiind bolnav, era aproape de moarte şi i-a spus toate cele despre Papa Martin. Iar Pavel greu suspinînd şi întorcîndu-se spre perete, a zis: „Vai mie şi aceasta s-a adăugat la osîndirea mea!” Şi l-a întrebat împăratul: „Pentru ce grăieşti astfel?” Patriarhul a răspuns: „Au doar puţină tiranie este aceasta stăpîne, ca să pătimească papa unele ca acestea?” Şi cu jurămînt sfătuia pe împăratul, ca să înceteze a mai face rău mai mult papei.
După opt zile, patriarhul Pavel murind, Demosten notarul, a fost trimis de împărat cu alţi bărbaţi vestiţi, în temniţa lui Diomid, la Sfîntul Martin. Aceia intrînd, i-au zis: „Stăpînul nostru, împăratul, se miră în ce slavă mare erai şi la cîtă necinste ai ajuns! Iar pentru necinstirea ta nimeni nu este vinovat, decît numai tu singur”. Iar preasfinţitul papă, nerăspunzîndu-le nimic, ci ridicîndu-şi spre Dumnezeu ochii, a zis: „Slavă şi mulţumită Împăratului Celui fără de moarte!” Şi întrebau pe Sfîntul Martin despre Pir, care a fost mai înainte patriarh, dacă de voia sa a fost în Roma şi a făcut lepădarea de credinţa a monoteliţilor şi dacă Teodor cel ce a fost mai înainte papă, l-a primit pe el. Iar Sfîntul Martin le-a spus toate cele despre Pir amănunţit; că, mergînd de bună voie la Roma, a dat pe hîrtie lepădarea sa de nedreapta credinţă, deşi după aceea s-a întors iarăşi la cea dintîi rea credinţă a monoteliţilor; şi că Papa Teodor a fost primit cu cinste ca un episcop şi îndestulat cu toate cele de trebuinţă. Iar la sfîrşit, sfîntul a spus şi aceasta către ei: „Iată în mîinile voastre sînt, faceţi cu mine ce voiţi, precum Dumnezeu v-a lăsat. Însă să ştiţi cu întemeiere, că de mă veţi sfărîma în bucăţi, nu mă voi împărtăşi cu cei rău credincioşi, cît timp vor sta în credinţa cea rea. Încercaţi cu lucrul şi veţi vedea ce fel este darul lui Dumnezeu în robii Lui”.
Acestea auzindu-le trimişii, s-au întors la împărat, minunîndu-se de astfel de mărime de suflet şi de neînfricata inimă a sfîntului, care nu se înfricoşa de chinuri şi de moarte. Şi petrecînd sfîntul în temniţa lui Diomid optzeci şi cinci de zile, Sagoliv notarul a mers la sfîntul, zicînd: „Poruncit îmi este, să te iau de aici în casa mea, iar după aceea te voi trimite undeva”. Iar sfîntul îl întreba, unde va fi trimis şi în care loc, dar acela nu voia să-i spună. Cuviosul a zis: „Lăsaţi-mă să fiu aici pînă în ceasul acela, în care voiţi să mă trimiteţi unde voiţi”. Şi s-a dus notarul. Apoi apunînd soarele, Fericitul Martin Papa a zis către ai lui împreună legaţi: „Apropiaţi-vă, fraţilor, şi să dăm cea mai de pe urmă sărutare unul altuia, căci îndată va veni cel ce o să mă ia de aici”. Deci, s-au sărutat cu durere în inimă. Iar sfîntul cu faţa veselă le-a zis: „Nu plîngeţi, ci mai bine bucuraţi-vă împreună cu mine, care mă bucur; căci mă duc în surghiun pentru dreapta credinţă!”
După aceea iarăşi a mers notarul cel sus-pomenit şi luînd pe sfîntul, l-a dus; şi toţi cei ce erau în temniţă, se tînguiau fără de mîngîiere pentru despărţirea lui de ei. Sfîntul a fost pus în corabie şi trimis în surghiun la Herson, unde, fiind chinuit cu foamea, cu strîmtorarea şi cu tot felul de lipsuri, după doi ani s-a dus către Domnul. Iar sfîntul lui trup a fost îngropat afară din cetatea Hersonului, în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care se numea a Vlahernei. Mormîntul lui era slăvit, de vreme ce multe feluri de tămăduiri se dădeau bolnavilor, cu rugăciunile lui cele sfinte şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine slava în veci. Amin.
Sfinţii Mucenici din Litva, Antonie, Ioan şi Eustatie
Adaugat la aprilie 27, 2007 de Victor
Categoria: Calendar
aprilie 27, 2025 |
Aceşti mucenici erau din Vilna, cetatea Litvei, unde, după obiceiul păgînesc de atunci, oamenii acelei ţări se închinau focului. Antonie şi Ioan, fiind fraţi după trup, iubeau din tot sufletul dreapta credinţă creştinească. Apoi venind în Litva un preot, anume Nestor, de la acela au primit dumnezeiescul Botez; cel mai mare numindu-se Ioan, iar cel după dînsul, Antonie. După Botez ei petreceau viaţă cuviincioasă creştinească şi slujeau lui Olgherd, voievodul Litvei, dar îşi tăinuiau înaintea lui creştineasca credinţă. Însă n-au putut s-o tăinuiască mult, de vreme ce îşi deosebeau viaţa şi obiceiul de rînduiala cea schimbată a altora. Pentru că n-au voit să se asemene altora, nici să-şi tundă capul şi barba, precum le tundeau păgînii, nici să mănînce carne în zile de post, nici să facă altă întinare potrivnică creştinătăţii.
Fiind întrebaţi odată de voievod, pentru ce nu urmează obiceiurilor celor vechi ale litvenilor, ei au mărturisit cu îndrăzneală că sînt creştini. Iar voievodul îi silea să se lepede de creştinătate şi să mănînce cărnurile cele puse înaintea lor pe masă. Dar ei cu tărie stînd în creştineasca credinţă, n-au voit să guste din cărnuri, de vreme ce atunci era zi de post. Deci, a poruncit voievodul, ca să-i închidă într-o temniţă întunecoasă, în care ei cu veselie, nu ca în temniţă, ci ca la o împărăţie au mers, bucurîndu-se şi mulţumind lui Dumnezeu că s-au învrednicit a pătimi pentru Sfîntul Lui nume.
Petrecînd ei în temniţă un an, lui Ioan i-a slăbit tăria sufle-tească, speriat de chinurile temniţei, înfricoşîndu-se de munci. Apoi a trimis la voievod rugăminte, ca să-l libereze din închisoare, făgăduind că va împlini toate poruncile aceluia. Iar voievodul, bucurîndu-se, a poruncit să-i libereze pe amîndoi şi i-a rînduit în cea dintîi slujbă. Drept aceea Ioan se asemăna păgînilor, făcînd obiceiul lor şi împlinind voinţa voievodului, dar în inima sa ţinea creştinătatea, rugîndu-se în taină lui Hristos Dumnezeu, pe care în public, pentru frica muncilor nu îndrăznea a-L mărturisi. Iar Antonie nicidecum nu şi-a schimbat creştinescul obicei, ci fără temere făcea ceea ce se cade adevăratului creştin a face; iar pe Ioan îl ocăra pentru a lui nevrednicie şi teamă şi îl sfătuia în tot chipul să vină la pocăinţă şi, neînfricoşîndu-se de chinuri, iarăşi să mărturisească pe Hristos în public.
Păgînii, văzînd pe Ioan, fratele cel mare, supunîndu-se voievodului, de lucrurile lui Antonie nu se îngrijeau. Iar într-o vreme, cînd, după obicei, amîndoi fraţii Ioan şi Antonie stăteau înaintea voievodului, Ioan mînca cărnurile ce i se dădeau lui, fiind zi de post, iar fericitul Antonie nici nu voia să guste, mărturisind că este creştin. Deci, iarăşi din porunca voievodului l-a închis în temniţă; iar Ioan era într-o ocară de la toţi, neiubit de creştini ca un călcător de lege, iar de păgîni ocărît ca un nestatornic, care nici vechea credinţă cea părintească nu a ţinut-o şi nici pe cea creştinească pe care şi-a ales-o mai pe urmă, nu a păzit-o întreagă. Drept aceea şi-a venit în simţire Ioan şi din a sa cădere a început a se căi cu lacrimi. Şi apropiindu-se de cel mai înainte zis, presbiterul Nestor, l-a rugat să fie mijlocitor pe lîngă fratele său, ca să-i ierte greşeala lui şi să-l primească în împărtăşirea sa. Auzind aceasta Antonie de la presbiter, i-a răspuns: „Nici o împărtăşire nu se poate să am cu dînsul, de nu va mărturisi pe Hristos în public, cum şi creştineasca credinţă; iar făcînd aceasta, atunci toate ne vor fi nouă de obşte”. Iar Ioan, cu adevărat căindu-se, cuvintele fratelui le-a primit cu dragoste şi căuta vreme cuviincioasă cînd ar fi putut pe faţă să mărturisească creştineasca credinţă.
Deci, într-o zi, voievodul spălîndu-se în baie, îi slujea Ioan şi văzînd cuviincioasă vreme, a luat îndrăzneală şi s-a mărturisit fără temere că este creştin chiar înaintea voievodului. Iar voievodul, de vreme ce atunci era singur în baie, n-a îndrăznit acolo să-i facă nimic, nici nu şi-a arătat mînia sa. După aceea iarăşi într-o vreme cînd mulţi stăteau înaintea voievodului, Ioan cu mare glas s-a numit pe sine creştin, şi îndată din porunca voievodului l-au rănit şi toţi cei ce erau acolo cu sălbăticie l-au bătut mult cu mîinile şi cu beţele şi în temniţă l-au aruncat. Aici văzîndu-l Sfîntul Antonie, s-a umplut de negrăită bucurie. Şi petreceau amîndoi în temniţă, preamărind pe Dumnezeu, unde s-a împărtăşit şi cu Preacuratele şi de viaţă făcătoarele lui Hristos Taine de la cel mai înainte preot. Iar după cîţiva ani pe Sfîntul Mucenic Antonie l-au osîndit la moarte înjositoare, ca pe un făcător de rele, adică pe lemn să fie spînzurat.
De acest lucru înştiinţîndu-se el de cu seară, toată noaptea aceea fără de somn a petrecut-o lăudînd pe Dumnezeu, rugîndu-se şi întărind pe fratele său, ca fără frică să sufere pătimirea cea pentru Hristos. Apoi, sfătuindu-l să se ferească de cea dintîi cădere, prooroceşte i-a spus înainte aşa: „După al meu sfîrşit şi tu, frate, nu după multă vreme, cu acelaşi sfîrşit vei trece la Hristos. Şi, luminîndu-se de ziuă, s-au împărtăşit amîndoi cu dumnezeiescul şi de viaţă Făcătorul Trup şi Sînge al lui Hristos. Iar aproape de ceasul prînzului au scos din temniţă pe Sfîntul Mucenic al lui Hristos, Antonie şi l-au spînzurat de un stejar după porunca voievodului, pe 14 ianuarie. Şi aşa, nebiruitul ostaş al lui Hristos, şi-a dat sfîntul şi neprihănitul său suflet, în mîinile lui Hristos Dumnezeul său, pe Care L-a iubit. Iar Sfîntul Mucenic Ioan a rămas în temniţă, pentru că aşteptau păgînii să-l amăgească şi de la creştineasca credinţă să-l întoarcă. Dar după ce l-au văzut neschimbat întru sfînta credinţă şi cu îndrăzneală propovăduind chiar în temniţă pe Hristos, la aceeaşi moarte, ca şi mai înainte pe fratele său, osîndindu-l, în acelaşi an prin sugrumare l-au omorît, de acelaşi stejar spînzurîndu-l, pe 24 aprilie. Astfel şi acest răbdător de chinuri, săvîrşindu-şi nevoinţa mucenicească, a mers la punătorul de nevoinţă Hristos, pentru Care bine s-au nevoit. Iar trupurile lor cele sfinte, al lui Antonie şi al lui Ioan, credincioşii le-au îngropat la un loc de cinste.
După aceasta a pătimit fericitul Eustatie. Acesta era tînăr de ani, însă prin bărbăteasca vitejie pe mulţi îi covîrşea. Şi era frumos la faţă, dar mai frumos cu sufletul şi cu înţelegerea. Căci, cunoscînd pe adevăratul Dumnezeu, a lepădat nedumnezeirea păgînilor; şi, iubind pe Hristos, a mers la cel mai sus pomenit presbiter Nestor. Învăţînd de la dînsul sfînta credinţă, a primit dumnezeiescul Botez şi de atunci cu cuviincioasă plăcere petrecea în creştinătate, precum se cade unui bun creştin. Apoi petrecea cinstită viaţă în post şi rugăciuni, săvîrşind toată fapta bună. Însă şi acesta slujea voievodului Olgherd. Într-o vreme, cugetînd voievodul la cele despre domnia sa şi obiceiurile pămîntului său, Eustatie stătea înaintea lui, făcînd slujba sa şi spre el căutînd voievodul, a văzut pe capul lui crescuţi peri. Şi era atunci obicei la acei păgîni, care se închinau focului ca lui Dumnezeu, ca după a lor rînduială să-şi radă adeseori capul şi barba. Dar fericitul tînăr Eustatie, după ce a lepădat păgîna şi nebuna lor credinţă şi a primit Sfîntul Botez, de atunci şi-a păzit perii capului său neraşi. Văzîndu-l voievodul, l-a întrebat: „Oare eşti creştin?” După ce s-a mărturisit creştin pe faţă, voievodul s-a umplut de mînie şi, vrînd să întoarcă pe sfînt de la gîndul lui cel bun, mai întîi îl silea să mănînce carne, iar el nu voia să mănînce. Dar nici cu ochii n-a vrut să se uite la ea, pentru că era postul cel dinaintea Naşterii lui Hristos şi era şi Vineri.
Aceasta văzînd-o voievodul, mai mult s-a aprins de mînie şi a poruncit ca să-l bată cu toiege de fier fără de milă pe sfîntul tînăr. Iar el, fiind bătut fără de cruţare, răbda cu atîta bărbăţie, încît nu numai că nu se văita, nici suspina şi nici nu vărsa lacrimi; ci mai vîrtos mulţumea lui Dumnezeu, că l-a învrednicit a pătimi pentru numele Lui cel Sfînt.
O răbdare bărbătească ca aceea a mucenicului, a pornit spre mai multă mînie pe voievod, care a poruncit să-i toarne apă rece în gură, iarna fiind cumplită, încît se învineţise trupul lui de gerul cel mare. Dar nici atunci nu s-a supus sfîntul voievodului, ca să mănînce carne în timpul postului; de aceea voievodul a adus cumplite munci asupra lui. Pentru că a poruncit să-i zdrobească şi să-i sfărîme oasele picioarelor, gleznele şi fluierele pînă la genunchi, iar perii capului împreună cu pielea a jupuit-o; iar după aceea i-a tăiat nasul şi urechile. În nişte munci ca acestea a petrecut sfîntul trei zile, însă ca şi cum nesimţind durerile, nu se tulbura, nearătînd nici un fel de mîhnire pe faţa sa. Ci vorbea cu dragoste către oarecare creştini, care plîngeau pentru pătimirea lui şi le zicea: „Nu plîngeţi, fraţilor, pentru mine, că locaşul trupului meu nu se zdrobeşte de bătăi; căci nădăjduiesc să iau de la Hristos Dumnezeul nostru, casă nefăcută cu mîna şi veşnică în ceruri”.
După aceasta, văzînd voievodul că nimic nu sporeşte, a osîndit pe mucenic la moarte, poruncind să-l spînzure de acelaşi stejar, de care într-acelaşi an au fost spînzuraţi cei doi Sfinţi Mucenici, Antonie şi Ioan. Deci, slujitorii luîndu-l abia viu, l-au dus la moarte; iar Sfîntul Mucenic Eustatie, deşi avea coapsele sfărîmate, precum şi pulpele şi fluierele picioarelor, însă cu ajutorul lui Dumnezeu întărindu-se desăvîrşit cu trupul, ca unul care nicidecum n-ar fi pătimit, alerga bine şi iute, nu numai lăsînd în urmă pe cei ce-l duceau, ci îi întrecea mult pe dînşii.
Venind la stejarul mai sus zis, slugile tiranului au pus ştreangul pe grumajii mucenicului şi l-au spînzurat. Şi aşa pătimitorul lui Hristos şi-a dat sfîntul lui suflet în mîinile lui Dumnezeu, la 13 Decembrie; iar cinstitul lui trup a fost lăsat să spînzure aproape de pămînt, spre mîncarea fiarelor şi a păsărilor răpitoare. Însă nici una din fiare sau păsări nu s-a apropiat de el, pentru că Dumnezeu îl păzea. Apoi, după trei zile a fost luat întreg de credincioşi şi îngropat cu cinste lîngă trupurile mucenicilor, care au pătimit mai înainte. De mirare a fost şi acest lucru că, preamărind Dumnezeu pe mucenicii Săi, după sfîrşitul lor, nimeni din cei osîndiţi la stejarul acela şi sub dînsul, n-a mai fost osîndit să moară, deşi locul acela era de obşte pentru chinuri. Că la dînsul toţi cei vrednici de pedeapsă găseau moarte, totuşi după pătimirea sfinţilor, nici unul nu a mai fost pedepsit.
Iar după cîtăva vreme înmulţindu-se creştinii în cetatea aceea şi sfînta credinţă din zi în zi crescînd şi întărindu-se, s-au adunat credincioşii şi mergînd, au rugat pe voievod să le dea lor acel loc, în care cei trei mucenici au murit pentru Hristos. Deci, voievodul plecîndu-se la rugăciunea lor, Dumnezeu aşa rînduind, le-a dat acel loc cerut. Iar creştinii tăind acel stejar, au zidit o biserică în numele Preasfintei Treimi, al Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh; iar unde era stejarul, acolo au aşezat dumnezeiescul prestol şi au adus într-acea biserică moaştele sfinţilor mucenici ai lui Hristos: Antonie, Ioan şi Eustatie etc, întru slava lui Dumnezeu Celui lăudat în Sfînta Treime, Căruia se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.