Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Cautare


Cuviosul Gherasim de la Iordan

Adaugat la martie 17, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

martie 17, 2025

Cuviosul Gherasim de la IordanCuviosul Gherasim, lauda pustnicilor, era de neam din părţile Lichiei. Din tinereţe, avînd cuget dumnezeiesc, s-a îngrădit cu frica lui Dumnezeu. Primind sfinţitul chip monahicesc, mai întîi s-a dus în cea mai dinăuntru pustie a Tebaidei din Egipt şi, acolo vieţuind cu plăcere de Dumnezeu o vreme oarecare în nevoinţe duhovniceşti, s-a întors iarăşi la Lichia, în patria sa. După aceea a venit în Palestina, pe la sfîrşitul împărăţiei lui Teodosie cel Tînăr (408-450), şi s-a sălăşluit în pustia Iordanului, în care strălucea ca o stea luminoasă cu razele cele pline de fapte bune. Acolo a făcut o mănăstire lîngă rîul Iordanului.

În zilele petrecerii lui în Palestina, împărăţind Marchian şi cu Pulheria (450-457), s-a făcut în Calcedon al patrulea Sinod a toată lumea (451) al Sfinţilor Părinţi, împotriva lui Dioscor, răucredinciosul patriarh al Alexandriei, şi a lui Eutihie arhimandritul, care ziceau că este numai o fire în Domnul nostru Iisus Hristos, şi pe care i-au afurisit Sfinţii Părinţi.

După sinodul acela s-au sculat unii eretici care huleau sinodul ce se făcuse, ca şi cum printr-însul ar fi lepădate dogmele dreptei credinţe, iar învăţătura lui Nestorie ar fi înnoită.

Unul din aceia a fost un oarecare Teodosie, cu chipul monah, dar cu obiceiul vrăjitor, ţinînd de reaua credinţă a lui Eutihie. Acesta, venind în Ierusalim, a tulburat toată Palestina, amăgind nu numai pe cei simpli, ci pe mulţi sfinţi şi pe împărăteasa Evdochia, văduva, care fusese soţia împăratului Teodosie cel Tînăr şi care, în acea vreme, locuia în Ierusalim. Cu ajutorul ei şi al multor monahi palestinieni înşelaţi de el, au izgonit pe fericitul Iuvenalie, patriarhul Ierusalimului, de pe scaun, iar Teodosie monahul însuşi a răpit scaunul. Iar cei ce erau nemişcaţi întru dreapta credinţă, aceia, prin neliniştea ce li se făcea de mincinosul Teodosie, s-au dus în pustietăţile cele mai dinăuntru: la început s-a dus Cuviosul Eftimie cel Mare, iar după dînsul şi ceilalţi sfinţi.

Într-acea vreme, s-a amăgit cu înşelăciunea eretică şi Cuviosul Gherasim. Însă voind Dumnezeu, degrabă s-a îndreptat, precum scrie despre acesta Chiril al Ierusalimului, în viaţa Cuviosului Eftimie: „A fost atunci, în pustia Iordanului un sihastru, care nu de mult venise din Lichia, anume Gherasim, care toate rînduielile vieţii monahiceşti le trecuse şi bine se nevoise asupra necuratelor duhuri.

Acela, biruind şi izgonind pe diavolii cei nevăzuţi, a fost împiedicat şi amăgit de diavolii cei văzuţi, adică de eretici, căci a căzut în eresul lui Eutihie. Auzind de Cuviosul Eftimie, de a cărui slavă a faptelor bune se umpluseră urechile tuturor, a mers la dînsul, fiind el atunci în pustia ce se numeşte Ruva. Văzîndu-l, mult s-a folosit, sălăşluindu-se împreună cu dînsul multă vreme. Avînd pe deplin învăţătura dreptei credinţe, a lepădat vătămarea eretică şi s-a întors la dreapta credinţă, căindu-se foarte mult de înşelăciunea sa de mai înainte”. Aceasta povesteşte Chiril despre dînsul.

După aceasta Preasfinţitul Iuvenalie iarăşi şi-a luat scaunul său; căci dreptcredinciosul împărat Marchian a trimis să prindă pe acel mincinos patriarh Teodosie, ca să-şi ia pedeapsă după faptele sale. Iar el, înştiinţîndu-se despre aceea, a fugit la muntele Sinai şi, ascunzîndu-se, s-a făcut neştiut. Deci, iarăşi a răsărit în Ierusalim şi în toată Palestina dreapta credinţă, încît mulţi care fuseseră amăgiţi cu eresul, s-au întors din nou la dreapta credinţă. Iar împărăteasa Evdochia, cunoscînd greşeala sa în credinţă, s-a pocăit foarte, lipindu-se iarăşi de Biserica credincioşilor.

Mănăstirea Cuviosului Gherasim era departe de Sfînta cetate a Ierusalimului ca la treizeci şi cinci de stadii, iar de rîul Iordanului ca de o stadie. În aceasta primea pe cei noi începători, iar părinţilor celor desăvîrşiţi le dădea în pustie chilii sihăstreşti. Erau sub mîna lui în pustie nu mai puţin de şaptezeci dintr-aceşti vieţuitori, cărora le era dată rînduiala vieţii de Cuviosul Gherasim, astfel: Cinci zile pe săptămînă fiecare şedea în pustniceasca sa chilie, singur, în tăcere, avînd oarecare lucru de mîini; mînca puţină pîine uscată, pe care o aducea cu sine din mănăstire, apă şi curmale; iar a gusta vreo fiertură nu le era slobod; nici foc nu-i lăsa să aprindă în chiliile lor, ca nici cu cugetul să nu dorească ceva în acele cinci zile.

Sîmbăta şi Duminica toţi veneau în mănăstire şi se adunau în biserică la Sfînta Liturghie şi se împărtăşeau cu Preacuratele şi de viaţă făcătoarele Taine ale lui Hristos. După aceea, intrînd în trapeză, mîncau fiertură şi beau puţin vin, întru slava lui Dumnezeu. Apoi fiecare îşi aducea lucrul mîinilor sale, pe care îl lucrase în cele cinci zile, şi-l punea înaintea Cuviosului. Duminica după-amiază, iarăşi fiecare se ducea la pustniceasca sa chilie, luînd puţină pîine şi curmale şi un vas cu apă, cum şi mlădiţe de finic, pentru împletit coşniţe. Şi atît de mare le era sărăcia, încît fiecare nu avea nimic altceva, decît numai o haină veche ce-i acoperea trupul, o rogojină pe care se odihnea şi un vas de lut cu apă. Şi aveau poruncă de la părintele lor ca, ieşind din chilie, să nu-şi închidă uşa, ci să lase chilia deschisă, ca oricine ar fi voit să intre şi să ia ce i-ar plăcea din acele lucruri, să nu fie oprit. Toţi aveau o inimă şi un suflet, încît fiecare dintre dînşii zicea că nimic nu este al său, ci toate sînt de obşte.

Se mai povesteşte şi aceasta: Unii din acei părinţi pustnici, venind la Cuviosul Gherasim, îl rugau ca să le poruncească să aprindă uneori lumînare în sihăstreştile lor chilii, pentru citirea de noapte, iar uneori să aprindă şi foc ca să-şi încălzească apă pentru trebuinţa lor. Sfîntul le răspundea: „De voiţi să aveţi foc în pustie, veniţi de petreceţi în mănăstire, împreună cu noii începători, căci eu niciodată nu voi lăsa să se facă foc în locaşurile pustniceşti, în toate zilele vieţii mele!”

Auzind cei din Ierihon de o viaţă aşa de aspră a pustnicilor, care erau sub mîna Sfîntului Gherasim, şi-au făcut obicei ca, în toate sîmbetele şi Duminicile, să vină la locaşul Cuviosului Gherasim şi să aducă îndestulare de hrană şi vin şi toate cîte erau de trebuinţă mănăstirii. Cuviosul Gherasim atît era de postitor, încît în Sfîntul şi Marele Post nimic nu gusta pînă la luminata zi a Învierii lui Hristos, decît numai îşi întărea trupul şi sufletul cu Sfînta Împărtăşanie a dumnezeieştilor Taine.

Lîngă acest cuvios povăţuitor a petrecut în singurătate şi fericitul Chiriac, precum se află scris în viaţa lui, unde se zice: „Eftimie Cuviosul a primit cu dragoste pe Chiriac cînd a venit la dînsul, văzînd într-însul, prin proorocie, darurile lui Dumnezeu care erau să fie în el. Apoi degrabă l-a îmbrăcat în schimă cu mîinile sale şi l-a trimis la Iordan, la Sfîntul Gherasim, fiindcă marele Teoctist se dusese către Domnul.

Sfîntul Gherasim, văzînd pe Chiriac tînăr, i-a poruncit să vieţuiască în mănăstirea de obşte şi să slujească la ascultări. Iar Chiriac se arăta gata la toate ostenelile, se îndeletnicea în slujbele mănăstirii toată ziua şi stătea la rugăciune toată noaptea, avînd rar puţin somn. Iar postul lui era că gusta la două zile pîine şi apă. Cuviosul Gherasim văzînd o înfrînare ca aceea la vîrsta lui tînără, se minuna şi îl iubea.

Sfîntul Gherasim avea obicei în Sfîntul şi Marele Post, să meargă în pustia cea mai adîncă, ce se numea Ruva, în care se sălăşluia cîteodată şi Cuviosul Eftimie. Deci, iubind pe fericitul Chiriac pentru înfrînarea lui cea mare, îl lua cu dînsul la pustie. Acolo Chiriac se împărtăşea în toate Duminicile cu Sfintele Taine din mîinile lui Gherasim, şi petrecea în linişte pustnicească pînă la Duminica Stîlpărilor; apoi se întorcea în mănăstire cu mult folos în suflet. După cîtăva vreme, Cuviosul părintele nostru Eftimie a murit, a cărui mutare Cuviosul Gherasim a cunoscut-o pe cînd şedea în chilia sa, pentru că a văzut pe îngerii lui Dumnezeu înălţînd la cer cu bucurie sufletul Cuviosului Eftimie.

Deci sculîndu-se, a luat pe Chiriac şi s-a dus în lavra lui Eftimie şi l-a găsit adormit întru Domnul. După ce a îngropat cinstitul lui trup, s-a întors în chilia sa, împreună cu iubitul său ucenic Chiriac. Acestui mare plăcut al lui Dumnezeu i-a slujit o fiară necuvîntătoare, ca un om cu pricepere, din care pricină fericiţii părinţi Ioan Evirat şi Sofronie sofistul scriu aşa în Limonar: Am venit în lavra lui ava Gherasim, care era departe ca de o stadie de la Iordan. Iar monahii care vieţuiau acolo ne-au spus despre ava Gherasim că, umblînd el prin pustiul Iordanului, l-a întîmpinat un leu bolnav, care i-a arătat piciorul în care intrase un ghimpe mare, încît i se umflase piciorul. Leul se uita spre stareţ cu ochi blînzi şi, deşi nu spunea cuvinte fiind necuvîntător, însă cu chip smerit ruga pe stareţ să-l vindece. Stareţul, văzîndu-l că este într-o nevoie ca aceea, a şezut şi, luînd piciorul fiarei, a scos spinul. Apoi curăţindu-i rana bine, a învăluit-o cu un petec şi i-a dat drumul. Iar leul, după ce s-a vindecat, nu l-a mai părăsit pe stareţ, ci, ca un ucenic, umbla după dînsul ori unde se ducea, încît se mira stareţul de recunoştinţa cea bună a fiarei. De atunci îl hrănea stareţul, dîndu-i uneori pîine, iar alteori linte.

Părinţii aveau în lavră un catîr cu care îşi aduceau apa de la sfîntul Iordan, pentru trebuinţa fraţilor. Stareţul a poruncit să dea catîrul în seama leului, să umble cu el şi să-l pască pe lîngă rîul Iordanului. Într-una din zile, păscînd leul pe catîr, s-a dus de lîngă dînsul o depărtare cam mare şi a adormit la soare. Trecînd din Arabia un om cu cămile, a văzut catîrul singur fără păstorul lui, şi l-a prins şi l-a luat într-ale sale. Leul deşteptîndu-se şi căutînd catîrul, nu l-a găsit; apoi a venit la ava Gherasim trist şi mîhnit că pierduse catîrul. Stareţul, gîndind că leul a mîncat catîrul, i-a zis: „Unde este catîrul?” Iar el stînd ca omul, tăcea, căutînd în jos. Stareţul i-a zis iarăşi: „Oare l-ai mîncat? Bine este cuvîntat Domnul, că nu te vei duce de aici şi tot lucrul care îl făcea catîrul, tu îl vei face, slujind la trebuinţa mănăstirească!” De atunci, din porunca stareţului, puseră deasupra leului sarcina ce se punea pe catîr, adică un vas mare, cu care se aducea apă în mănăstire de la Iordan.

Într-una din zile, a venit la stareţ un ostaş oarecare, pentru rugăciuni. Văzînd pe leu aducînd apă şi aflînd pricina, i-a fost milă de el şi a dat trei galbeni părinţilor ca să cumpere un catîr pentru trebuinţa lor, iar pe leu să-l elibereze de o robie ca aceea. S-a făcut aşa, adică s-a cumpărat alt catîr pentru slujba mănăstirească, iar pe leu l-a eliberat. După puţină vreme, neguţătorul acela din Arabia care luase catîrul trecînd iarăşi cu cămilele la sfînta cetate a Ierusalimului să vîndă grîu, avea cu el şi catîrul acela. Şi după ce a trecut Iordanul, din întîmplare, l-a întîmpinat leul, care, văzînd pe catîr împreună cu cămilele, l-a cunoscut. Apoi deodată răcnind, s-a repezit la dînsul. Neguţătorul şi cei care erau cu dînsul, văzînd leul, se înspăimîntară şi fugiră; iar leul, prinzîndu-l de frîu cu gura, cum era obiceiul lui mai înainte, ducea catîrul împreună cu trei cămile legate una după alta, încărcate cu grîu, bucurîndu-se foarte şi mugind, că a aflat catîrul pe care-l pierduse, şi l-a adus la stareţ.

Cuviosul stareţ zîmbind, a zis către fraţi: „În zadar am ocărît leul, crezînd că a mîncat catîrul!” Şi a numit leul Iordan. De atunci, adeseori venind leul la stareţ şi luînd hrană de la dînsul, nu s-a despărţit de lavră cinci ani. Iar după ce Cuviosul Gherasim s-a dus către Domnul şi s-a îngropat de către părinţi, după a lui Dumnezeu purtare de grijă leul nu s-a aflat atunci în lavră. Venind după puţină vreme, îşi căuta stareţul său. Iar Savatie, ucenicul lui Gherasim, văzînd leul, a zis către dînsul: „Iordane, stareţul nostru ne-a lăsat sărmani şi s-a dus către Domnul!”

Apoi îi dădu hrană, zicîndu-i: „Ia şi mănîncă!” Dar leul nu voia să primească hrană, ci lua aminte adeseori încoace şi încolo şi căutîndu-şi stareţul, adică pe Cuviosul Gherasim, răcnea foarte tare, mîhnindu-se. Iar Savatie şi ceilalţi bătrîni îl mîngăiau, zicîndu-i: „S-a dus stareţul către Domnul, lăsîndu-ne pe noi!” Dar nu puteau să-l potolească din strigare; şi cu cît ei socoteau a-l mîngîia prin cuvinte, el cu atît mai mult se tînguia şi făcea mare strigare, răcnind şi schimbînd glasuri şi cu faţa şi cu ochii, arătîndu-şi mîhnirea pe care o avea nevăzîndu-şi stareţul.

Atunci i-a zis părintele Savatie: „Dacă nu ne crezi, mergi cu noi şi-ţi vom arăta locul unde zace stareţul”. Şi luîndu-l, l-au dus la mormîntul unde era îngropat Cuviosul Gherasim. Mormîntul era departe de biserică, ca la cinci paşi de picior. Stînd părintele Savatie deasupra mormîntului Cuviosului Gherasim, a zis către leu: „Iată aici este îngropat stareţul nostru!” Şi, plecîndu-şi genunchii deasupra mormîntului stareţului, părintele Savatie plîngea.

Leul, auzind acestea şi văzînd pe Savatie, se bătea şi el cu capul de pămînt, răcnind tare; după aceea a murit îndată deasupra mormîntului stareţului. Însă aceasta s-a făcut nu pentru că leul a avut suflet cuvîntător, ci Dumnezeu a voit să preamărească pe cel ce L-a preamărit pe El, adică pe Sfîntul Cuviosul Gherasim, nu numai în viaţă, ci şi după moarte. Apoi să ne arate nouă, cîtă ascultare aveau fiarele către Adam în Rai, mai înainte de a lui neascultare şi cădere din Rai.

De aici se vede cît a fost de plăcut lui Dumnezeu Cuviosul Gherasim cel Mare, care, din tinereţe pînă la bătrîneţe, I-a slujit cu osîrdie, şi a trecut către El, spre viaţa cea neîmbătrînită, unde împreună cu sfinţii sălăşluindu-se, slăveşte pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, în veci. Amin.

N O T Ä‚ – Prologul spune că acest Cuvios Gherasim ar fi vieţuit pe timpul împărăţiei lui Constantin Bărbosul (668-685), nepotul lui Heraclie; dar se vede din viaţa Cuviosului Eftimie cel Mare, cum că în zilele lui şi ale Cuviosului Gherasim a fost Sinodul al patrulea a toată lumea, în Calcedon, 451. Sinodul acela s-a ţinut pe vremea împărăţiei lui Marcian, care a fost mai înainte de Constantin Bărbosul cu mai mult de două sute de ani. Căci Marcian a murit în anul 457 după naşterea lui Hristos, iar Constantin Bărbosul a fost în anul 668. Însă sinaxarul Kievului scrie că Sfîntul Gherasim a vieţuit în anul 5908 de la facerea lumii (400 d. Hr.), pe vremea împărăţiei lui Marcian. Acel an nu este însă al sfîrşitului lui Gherasim, ci al vieţuirii lui în împărăţia lui Teodosie, înaintea lui Marcian. Se cuvine a şti că Sfîntul Gherasim din Lichia a venit în Palestina pe la sfîrşitul împărăţiei lui Teodosie cel Tînăr, la începutul împărăţiei lui Marcian, care a fost în anul 408, după naşterea lui Hristos. A vieţuit Sfîntul Gherasim în Palestina, cînd împărăţea acel Marcian, iar după dînsul, în timpul lui Leon cel Mare, (450-474), apoi a lui Leon cel Tînăr, şi a ajuns pînă la domnia lui Zenon (474-481), întru a cărui vreme, în anul al doilea, Cuviosul Gherasim a murit. Şi a fost această moarte în anul 475, după naşterea lui Hristos, indictionul 13, adică o sută nouăzeci şi doi de ani mai înainte de Constantin Bărbosul (668-685).

Sfinţii Mucenici Pavel şi Iuliana şi cei împreună cu dînşii

Adaugat la martie 17, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

martie 17, 2025

Aurelian împăratul (270-275) dăduse poruncă în toată lumea contra creştinilor, ca toţi să aducă jertfă zeilor; iar cei care s-ar împotrivi, să fie lipsiţi de viaţa aceasta prin munci cumplite. Deci, chiar el trecînd prin Asiria, a venit în Fenicia şi a intrat în cetatea Ptolemaida, ca pe toţi creştinii să-i silească la jertfa idolească.

Într-acea vreme, fericitul Pavel cu sora sa Iuliana, văzînd pe împăratul intrînd în cetate, şi-a însemnat faţa cu semnul crucii, grăind către Iuliana: „Îndrăzneşte, sora mea, şi nu te teme, căci îţi zic ţie că mare ispită vine asupra creştinilor”.

Împăratul Aurelian, văzînd pe Pavel făcîndu-şi cruce, a poruncit să-l răpească şi să-l ţină în legături pînă dimineaţa. Iar a doua zi, punîndu-şi scaunul său la loc de privelişte, înaintea a tot poporul şi şezînd la judecată, a pus înainte la întrebare pe fericitul Pavel şi i-a zis: „Ticălosule, pentru ce ieri ai îndrăznit a face pe faţa ta semnul cel creştinesc, cînd m-ai văzut intrînd în cetate? Au doar n-ai auzit poruncile noastre împărăteşti, care sînt date împotriva creştinilor?”

Fericitul Pavel a răspuns: „Am auzit porunca ta, dar nimeni nu poate să aducă asupra noastră, a creştinilor, atîta frică, încît să fim nevoiţi a ne lepăda de adevăratul Dumnezeu şi să nu mărturisim pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Pentru că muncile aduse de tine asupra noastră sînt de scurtă vreme, nici nu pot să înfricoşeze şi să vatăme pe cei ce se tem de Dumnezeu; iar muncile cele de la Dumnezeu sînt veşnice, ca şi slava pe care o dăruieşte Dumnezeu neamului creştinesc. Deci cine este atît de nebun, ca, părăsind pe Dumnezeul cel viu, să voiască a se închina idolilor celor surzi şi muţi? Cînd Însuşi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos grăieşte în Evanghelie: Tot cela ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, mă voi lepăda şi Eu de el înaintea Părintelui Meu, Cel ce este în cer.

Aurelian a zis: „Vezi cît ţi-am răbdat ţie? Apropie-te acum şi jertfeşte zeilor, ca să nu te pierd cu moarte grea!” Fericitul Pavel a zis: „Eu alt Dumnezeu nu ştiu, ci numai pe Dumnezeul nostru Iisus Hristos, Căruia de la strămoşii mei îi slujesc cu inima curată”. Atunci Aurelian a zis către chinuitori: „Spînzurîndu-l şi munciţi-l tare pe acesta, pînă ce va veni Hristos al lui şi-l va scoate din mîinile noastre”.

Şi îndată aceia au început să împlinească porunca, spînzurîndu-l pe lemn. Iar el se ruga lui Dumnezeu cu mare glas, zicînd: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al adevăratului Dumnezeu şi Tatăl, a Cărui naştere nimeni nu poate să o înţeleagă, nici îngerii, nici arhanghelii, nici domniile, nici începătoriile, nici stăpîniile, nici puterile, nici heruvimii, nici serafimii, fără numai Însuşi Tatăl, ajută-mi mie smeritului şi lepădatului robul Tău, şi scoate-mă din mîinile lui Aurelian”.

Domnul nostru Iisus Hristos îndată i-a uşurat acele munci, încît nici nu simţea dureri în rănile ce i se puneau asupră-i. Iar mireasa lui Hristos, Iuliana, văzînd pe fratele său muncit, a alergat la judecător, strigînd cu mare glas: „Tiranule Aurelian, de ce munceşti aşa de cumplit pe fratele meu, fără vină?”

Iar Aurelian a zis către slugi: „Descoperiţi degrabă capul acestei femei şi s-o bateţi tare peste faţă, ca să nu mai grăiască faţă de noi cu aşa îndrăzneală; iar pe acel necurat om să-l munciţi mai cumplit, deoarece zice că Hristos este apărător şi ajutător al său”.

Fericita Iuliana cu bărbăţie a zis: „Mă mir că, fiind împărat, te înnebuneşti şi nu înţelegi puterea lui Hristos, prin care se uşurează muncile celor ce-L cheamă cu adevărat”. Iar Aurelian a zis către cei ce stăteau împrejurul lui: „Femeia aceasta, văzîndu-mă vorbind cu blîndeţe, mai mult se sălbăticeşte”. Apoi iarăşi, uitîndu-se cu mînie spre dînsa, a zis: „Apropie-te de zei şi te închină lor, că nu vei scăpa din mîinile mele”.

Sfînta Iuliana a răspuns: „Eu de muncile tale nu mă tem, nici nu am grijă de certările tale, că în ceruri este Dumnezeu, Care poate să ne izbăvească din mîinile tale cele păgîne; deci cîte munci ai, pune-le asupră-mi, ca dintru acele singure să cunoşti că Domnul meu Iisus Hristos este cu mine”.

Aurelian a zis: „Văd frumuseţea ta şi de aceea te cruţ, nevrînd să te pierd. Te rog, pleacă-te şi jertfeşte zeilor, ca să pot să te iau pe tine femeie după lege, şi, împreună cu mine, vei împărăţi în toată vremea vieţii noastre; iar fratele tău, pentru chinuirea lui, va fi mult răsplătit, căci cu mare cinste şi boierie mai mult decît pe toţi îl voi cinsti”. Iar Sfînta Iuliana, ridicîndu-şi ochii la cer, şi cu semnul crucii însemnîndu-şi faţa sa, cu bucurie a rîs. Iar Aurelian a zis: „Pentru ce rîzi de blîndeţea mea?”

Sfînta a răspuns: „Nu fac strîmbătate blîndeţii tale, ci, bucurîndu-mă, rîd, căci Mirele meu ceresc, care voieşte ca toţi oamenii să se mîntuiască, şade pe scaunul cel sfînt al Său, pe a Cărui frumuseţe dumnezeiască cu ochii cei sufleteşti o văd. Acela mă învaţă ca nevoinţa cea mucenicească de bună voie s-o primesc; iar pe tine, ca pe un om hulitor, să te trec cu vederea, de vreme ce, deşi eşti împărat, totuşi te închini lemnului şi pietrei”.

Acestea auzindu-le Aurelian, s-a pornit spre mînie şi a zis muncitorilor: „Spînzuraţi pe femeia aceea şi munciţi-o tare, ca să cunoască cum că stă înaintea împăratului”. Începînd muncitorii a munci pe Sfînta, Sfîntul Pavel, fratele ei, s-a uitat spre dînsa şi i-a zis: „Nu te teme, sora mea, de muncile ce ţi se pun asupra ta de către tiran, nici nu te înspăimînta de îngrozirile lui, căci puţin răbdînd aici, ne vom odihni la Împăratul nostru Hristos, în veci”.

A zis Aurelian către muncitori: „Munciţi-o şi mai tare şi-i spuneţi să nu fie mîndră şi nebună”. Iar Sfînta Iuliana fiind muncită cu nemilostivire şi auzind cuvintele împăratului, iarăşi a zis: „Tiranule Aurelian, ţie ţi se pare că mă munceşti pe mine, dar eu nu simt muncile, cu ajutorul Hristosului meu”. Zis-a Aurelian: „Măcar că minţi şi te faci cum că nu le simţi, dar eu te voi birui muncindu-te mult”. Sfînta a zis: „Nu mă va lăsa Domnul meu Iisus Hristos, nici va voi ca să fiu biruită de tine. Căci Acela este Cel ce-mi ajută acum şi întotdeauna, pînă la sfîrşit, ca puterea şi creştineasca Lui răbdare s-o cunoşti; iar pe tine, va porunci Dumnezeul meu ca să te muncească cu focul cel veşnic şi nestins; şi va cere de la tine sufletele oamenilor, pe care le-ai pierdut cu viclenele tale înşelăciuni”.

De aceste cuvinte ale sfintei mai mult mîniindu-se Aurelian, a poruncit să aducă o căldare cu smoală şi, punînd foc dedesubt, s-o fiarbă. Fierbînd smoala în căldare mult, încît nici nu era cu putinţă cuiva a se apropia, a poruncit să arunce într-însa pe Sfinţii Mucenici Pavel şi Iuliana. Deci, aruncaţi fiind, şi-au ridicat ochii lor la cer şi într-un glas se rugau, zicînd: „Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri, al lui Avraam, Isaac şi Iacov, Cel ce Te-ai pogorît în cuptorul cel de foc la Sedrah, Mesah şi Avdenago, în ţara Babilonului, nici nu i-ai lăsat pe dînşii să se vatăme de foc; Tu, Stăpîne Iisuse Hristoase, Cel ce eşti lumină neajunsă, taină şi slavă a Tatălui, dreapta Dumnezeului Cel Preaînalt, Cel ce Te-ai întrupat pentru păcatele noastre şi cu oamenii ai vieţuit, vrînd să mîntuieşti sufletele cele înşelate şi stricate, pe care vrăjmaşul diavol cu ticăloşie le-a pogorît pînă la cel mai de jos tartar şi prăpastie, precum şi ucenicul lui Aurelian acum face; izbăveşte-ne pe noi din aceste dureroase munci”.

Astfel rugîndu-se ei, smoala ce clocotea s-a schimbat în apă rece, încît toţi cei ce erau de faţă se minunau de puterea lui Dumnezeu şi Îl preamăreau; iar Aurelian, îndrăcindu-se de mînie, n-a preamărit pe Dumnezeu, ci i se părea că este meşteşug vrăjitoresc.

Apoi a poruncit să scoată pe sfinţi din căldare, în care nici urmă, nici miros de smoală n-a aflat, fără numai apă rece. Atunci le-a zis Aurelian: „Vi se pare că pe oamenii cei ce sînt aici şi privesc la voi i-aţi înşelat, ca să socotească cum că a sosit la voi ajutorul Dumnezeului vostru, iar nu cu meşteşug vrăjitoresc s-a răcit căldarea? Mă jur pe zeii mei că voi face ca să nu vă ajute vrăjitoria voastră şi voi, slăbind de muncile cele grozave şi de arderea focului, veţi jertfi zeilor, chiar nevrînd”.

La acestea Sfîntul Pavel a răspuns: „Nicidecum nu vom lăsa pe Dumnezeul cel viu, Care a făcut cerul şi pămîntul şi ne-a răpit pe noi din întuneric şi ne izbăveşte din mîinile tale. Niciodată, tiranule Aurelian, nu ne vei putea birui pe noi, ca să ne închinăm idolilor voştri cei fără de glas, fără de suflet şi nesimţitori. Deci, munceşte-ne pe noi cu muncile care ştii şi atunci vei cunoaşte puterea Dumnezeului nostru”.

Atunci a poruncit Aurelian ca să aducă două paturi de fier, şi, aducînd mulţime de cărbuni de la baia poporului, să le ardă foarte tare şi pe sfinţii mucenici să-i pună pe aceste paturi arse şi cu untură de porc topită să le ungă.

Făcîndu-se aceasta, Aurelian a zis: „Acum am biruit meşteşugul vostru cel vrăjitoresc şi aveţi să cunoaşteţi cine este Aurelian; să vie acum Hristos al vostru şi să vă ajute vouă”. Sfînta Iuliana a răspuns: „Aici cu noi este Hristos al nostru, Care ne ajută şi nu lasă focul să ne vatăme; iar tu nu-L vezi, de vreme ce nu eşti vrednic a-l vedea; însă te sfătuiesc ca, lepădînd nebunia ta, să te apropii de Hristos. Căci dacă vei voi să crezi în El, căindu-te, te va primi, căci este iubitor de oameni şi milostiv, iertînd cu lesnire păcatele oamenilor; iar de nu te vei întoarce către El, vei fi dat focului celui veşnic”. Şi fiind arşi sfinţii pe paturile acelea, au rămas nevătămaţi de foc.

Văzînd aceasta, doi din muncitori au strigat: „Nu este alt Dumnezeu afară de Dumnezeul Cel ceresc, Care ajută lui Pavel şi Iulianei”. Iar împăratul, mîniindu-se asupra chinuitorilor acelora, a poruncit să-i ucidă cu sabia pe amîndoi ca pe nişte înşelaţi şi ca pe cei ce ar fi luat aur de la creştini, ca să nu muncească cumplit pe mucenici.

Apoi, ducîndu-i la tăiere, îi învăţa Sfîntul Pavel, zicînd: „Nu vă temeţi, căci nu veţi muri în veci, ci veţi fi părtaşi sfinţilor şi împreună moştenitori ai cereştii Împărăţii”. Iar ei, auzind aceea, au stat şi se rugau, zicînd: „Stăpîne, Doamne, Iisuse Hristoase, adevăratul Dumnezeu, pe care Pavel şi Iuliana Te propovăduiesc, fii Tu împreună şi cu noi, căci murim, nefăcînd nici un rău”. Ei zicînd aceasta, au fost tăiaţi, iar numele lor sînt Cvadrat şi Acachie.

După sfîrşitul acelora, alţi muncitori au fost puşi ca să ardă pe sfinţi pe paturile cele înfocate şi turnau sare pe foc, ca mai tare să se aprindă. Însă sfinţii nu aveau grijă de chinuire, ci mai vîrtos ocărau pe tiranul. Iar el, ruşinîndu-se că nu i-a biruit, a poruncit să-i arunce în temniţă, punîndu-le nişte lemne grele pe grumazul lor şi obezi la picioare. Apoi cu lanţuri legîndu-le mîinile, încă şi piroane ascuţite făcute în chipul scaiului celui ascuţit cu ghimpi, care creşte pe cîmp, a poruncit să le aştearnă pe sub ei în temniţă, şi să-i pună pe acelea ca să nu aibă cît de mică uşurare în dureri, ci mai mult să se muncească pe piroanele care împungeau coastele lor. Apoi a poruncit să-i păzească cu dinadinsul, ca să nu vină vreun creştin la dînşii şi să le dea mîncare sau băutură.

Fiind miezul nopţii şi sfinţii zăcînd pe acele piroane ascuţite şi rugîndu-se, deodată a strălucit o lumină în temniţă şi îngerul Domnului, stînd înaintea lor, le-a zis: „Pavele şi Iuliano, slugile Dumnezeului Cel de sus, sculaţi-vă şi preamăriţi pe Dumnezeu”.

Acestea zicînd îngerul, s-a apropiat şi s-a atins de lanţuri şi de obezile lor şi îndată toate s-au sfărîmat şi au căzut de pe trupurile lor. Atunci rănile lor s-au vindecat şi sfinţii s-au făcut sănătoşi. Şi iată două paturi aşternute s-au văzut şi masă pregătită înaintea lor plină de toate bunătăţile. Îngerul a zis către sfinţi: „Odihniţi-vă pe paturi şi primiţi hrana pe care v-a trimis-o vouă Iisus Hristos”. Iar Sfinţii Mucenici Pavel şi Iuliana, şezînd pe paturi şi luînd pîine în mîini, şi-au ridicat ochii în sus şi au mulţumit lui Dumnezeu; apoi au mîncat şi au băut cele primite de la Dumnezeu şi s-au întărit.

Văzînd cei care erau acolo legaţi lumina care strălucise în temniţă şi pe sfinţi dezlegaţi, paturile şi masa dinaintea lor, iar pe dînşii văzîndu-i mîncînd şi veselindu-se, au alergat la dînşii şi se minunau foarte. Apoi se făcură părtaşi de aceeaşi masă care era pregătită cu mînă nevăzută şi au preamărit pe Dumnezeu Cel ce a arătat un dar ca acesta robilor Săi şi, crezînd în El, s-au făcut creştini.

A treia zi împăratul, şezînd la judecată, a pus dinainte pe Sfinţii Mucenici Pavel şi Iuliana şi le-a zis: „Oare încă nu v-au învăţat muncile ce vi s-au făcut ca, depărtîndu-vă de nebunia voastră, să vă apropiaţi de zei şi să le aduceţi jertfă?” Sfîntul Pavel a răspuns: „Această nebunie de a nu mă lepăda de Hristos să-mi fie în veci şi tuturor celor ce iubesc pe Dumnezeu. Căci cel nebun al lui Dumnezeu este mai înţelept decît oamenii, iar înţelepciunea lumească este nebunie la Dumnezeu. Cu adevărat aş fi fost nebun, dacă m-aş fi depărtat de Dumnezeul Cel adevărat şi m-aş fi închinat diavolilor voştri”.

Aurelian, mîniindu-se, a poruncit să-i spînzure goi pe lemnul cel de muncă şi să le strujească coastele cu unghii de fier. Iar ei, fiind în munci, se rugau lui Dumnezeu, zicînd: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al Dumnezeului Celui viu, Cela ce eşti lumină nestricată creştinilor, arată-ne faţa Ta şi ajută-ne; nu ne lăsa pentru numele Tău cel sfînt!”

Astfel rugîndu-se ei, Mîntuitorul le-a uşurat chiar acolo durerile lor, fiind înaintea lor nevăzut, şi sfinţii nu simţeau muncile. Iar unul din chinuitori, anume Stratonic, fiind pus să strujească coastele Sfintei Iuliana, văzînd frumuseţea trupului ei, s-a rănit de ea şi, cruţînd-o de strujire, îşi oprea mîinile lui.

Sfînta, înţelegîndu-i gîndul, cu piciorul stîng l-a împins, zicîndu-i: „Stratonice, fă porunca tiranului şi nu mă cruţa, căci am pe Împăratul meu, pe Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeul Cel veşnic ce se îngrijeşte de sufletul meu şi de durerile cele trupeşti mă uşurează”.

Stratonic, aruncînd unealta de chinuire pe care o avea în mîini, alergă spre judecata împăratului, strigînd: „Aureliane, tiranule şi păgînule, pentru ce ai ridicat o muncire nedreaptă ca aceasta asupra creştinilor? Ce rău ţi-au făcut oamenii care slujesc adevăratului Dumnezeu, ca să pătimească chinuri cumplite ca acestea? Au doar pentru aceea că cinstesc pe Hristos, Stăpînul tuturor?”

Acestea auzind, împăratul s-a înspăimîntat şi a tăcut ca la un ceas. După aceea, a zis: „Au şi tu, Stratonice, te-ai făcut părtaş nebuniei acelora? Au frumuseţea Iulianei te-a amăgit? Sau te-a vînat cu cuvintele ei femeieşti?” Iar Stratonic, ridicîndu-şi ochii la cer, a văzut feţele sfinţilor mucenici celor spînzuraţi la mucenicie, ca nişte feţe de îngeri ai lui Dumnezeu. Apoi îndată îngrădindu-se cu semnul Crucii, s-a repezit spre necuratul altar idolesc ce era făcut acolo, pe care l-a răsturnat şi l-a călcat cu picioarele, strigînd: „Iată şi eu sînt creştin! Fă cu mine ce voieşti, o, tiranule!”

Aurelian, mîniindu-se, a poruncit să-i taie capul. După ce îl duseră la locul cel de tăiere, s-a rugat lui Dumnezeu, grăind: „Doamne, Iisuse Hristoase, pe Care Pavel şi Iuliana propovăduindu-Te şi păzindu-se cu dumnezeirea Ta petrec nebiruiţi şi ruşinează pe tiranul, Ţie mă rog, primeşte şi sufletul meu întru împărăţia Ta cerească şi nu mă lepăda pe mine, care, în acest ceas, am mărturisit numele Tău cel Sfînt înaintea tiranului Aurelian”. Aceasta zicînd, îi tăiară capul; iar creştinii, luîndu-i trupul, l-au ascuns.

Sfinţii Mucenici Pavel şi Iuliana toată ziua aceea au fost munciţi şi n-au slăbit în chinuri. Deci a zis Aurelian către Sfînta Iuliana: „O, necurată femeie! cum, în munci fiind, ai putut să înşeli pe chinuitor şi morţii lui te-ai făcut pricină?” A răspuns sfînta: „Eu nu l-am înşelat pe el, nici pricinuitoare a morţii lui nu m-am făcut, ci Hristos, Cel ce m-a ales pe mine mireasă Lui, Acela şi pe dînsul l-a chemat la Sine, ca pe un vrednic. Pentru că, de nu ar fi fost vrednic, n-ar fi putut veni la cununa mucenicească niciodată. Ci îl vei vedea întru Împărăţia cerurilor odihnindu-se, iar pe tine muncindu-te în văpaia gheenei. Atunci vei începe a-ţi bate ticălosul tău piept, văzînd un om care a fost oarecînd sub tine, simplu şi de lepădat, iar dincolo, mai sus de tine, fiind lîngă Hristos, încununat cu slava Împărăţiei cerurilor. Atunci te vei umple de jale şi vei striga cerînd milă, dar niciodată pe aceea n-o vei cîştiga”.

După aceasta, Aurelian a poruncit să-i dezlege pe mucenici de la muncire şi să-i arunce în temniţă. Apoi iarăşi, într-aceeaşi seară, scoţîndu-i din temniţă, a poruncit să-i închidă în feredeul (baie) cel de adunare şi, chemînd descîntători şi fermecători şi pe cei ce ştiu a fermeca vietăţile, le-a poruncit să le aducă pe toate cîte le-ar avea mai cumplite: vipere, aspide şi şerpi cu coarne şi să le închidă pe acelea în feredeu, împreună cu mucenicii.

Deci s-a făcut aşa, şi mulţime fără de număr de jivine le-au adunat fermecătorii în feredeul acela la sfinţi şi le-au închis. Dar se tîrau jivinele acelea pe lîngă picioarele sfinţilor mucenici şi nu-i vătămau pe dînşii. Iar sfinţii şezînd fără de frică, cîntau şi slăveau pe Dumnezeu. Şi au petrecut sfinţii închişi împreună cu jivinele în feredeu trei zile şi trei nopţi, iar în a patra noapte a trimis Aurelian ca să se înştiinţeze, dacă Pavel şi Iuliana sînt mîncaţi de jivine.

Venind trimişii, cînd s-au apropiat de uşă, au auzit pe sfinţi cîntînd psalmi şi preamărind pe Dumnezeu. Apoi voind să se înştiinţeze mai cu dinadinsul despre ceea ce se face înăuntru, s-au suit pe zidul feredeului şi, printr-o ferestruică pe deasupra uitîndu-se, au văzut înăuntru lumină strălucind şi pe Sfîntul Pavel împreună şezînd cu sora sa, Sfînta Iuliana; iar pe îngerul lui Dumnezeu stînd lîngă dînşii şi nelăsînd jivinele să se apropie de sfinţi. Aceasta văzînd-o, au alergat şi au spus împăratului Aurelian.

Sculîndu-se dimineaţa, împăratul a şezut la judecată şi a poruncit judecătorilor şi fermecătorilor să-şi ia jivinele din feredeu, iar pe mucenici să-i aducă la judecată. Venind aceia la uşile feredeului, au început a chema la ei jivinele cu meşteşug fermecătoresc, însă jivinele nu-i ascultau. Iar după ce s-au deschis uşile feredeului, îndată toate jivinele alergînd asupra vrăjitorilor şi asupra altor oameni care veniseră cu dînşii acolo, i-au muşcat, vătămîndu-i de moarte şi au fugit la locurile lor.

După ce s-au risipit jivinele, au venit trimişi de la tiranul şi luînd pe sfinţii mucenici la judecată, i-au adus la dînsul. Iar tiranul, căutînd spre dînşii şi zîmbind, le-a zis: „Fericit mi se pare că sînt eu acum, că stau de vorbă cu voi, fiindcă nădăjduiesc a dobîndi lucru mare de la voi. Aşa mă jur pe zei că, de-mi veţi spune mie adevărul, multe şi mari daruri veţi lua de la mine şi veţi fi stăpînitori ai împărăţiei mele; dacă îmi veţi spune că este adevărat ceea ce am auzit de la cei ce au privit prin ferestruică la voi în feredeu, cum că stăpînul nostru, zeul Apolon, a venit la voi şi v-a ajutat, apărîndu-vă de jivine, pe care l-aţi văzut de faţă cu ochii voştri”.

A răspuns Sfîntul Pavel: „Noi pe Apolon nu-l ştim şi nici nu l-am văzut vreodată; căci sîntem din numărul celor ce slujesc adevăratului Dumnezeu, Cel ce a gătit mîntuire robilor Săi. Dar sufletul tău va pieri de moarte, căci nu voieşti să cunoşti adevărul şi să vii la pocăinţă. Ci mai ales multa îndărătnicie a tiraniei tale te-a adus să huleşti pe slujitorul lui Dumnezeu cel fără de trup, adică pe îngerul cel sfînt, pe care Domnul nostru Iisus Hristos l-a trimis la noi ca să astupe gurile jivinelor, tu cu hulă îl numeşti Apolon al tău”. Mîniindu-se Aurelian, a poruncit ca să-l bată peste obraz cu vergi de plumb pe Sfîntul Pavel, zicîndu-i: „Nu răspunde astfel cu mîndrie şi nebuneşte, cînd ştii că stai înaintea împăratului”.

După bătaia aceea, poruncind tiranul ca pe Sfîntul Pavel să-l ducă de la divan, a pus înaintea sa mai aproape pe Sfînta Iuliana şi i-a zis ei: „Stăpînă a sufletului meu, Iuliano, mă rog ţie şi te sfătuiesc să nu urmezi nebuniei fratelui tău, că te văd pe tine că eşti fecioară cuminte şi cu mare înţelegere. Drept aceea, ascultă-mă pe mine şi-mi fii mie stăpînă şi împărăteasă; căci te voi lua pe tine mie însumi spre însoţire şi voi pune stîlpi de aur ca închipuire asemănării tale, prin toate cetăţile lumii”.

Dar sfînta a răspuns: „Nicidecum nu mă înşeli pe mine, Aureliane, tiranule şi păgînule! Nu vei putea vîna cu vicleşugul tău pe roaba Dumnezeului Cel de sus, nici mă vei duce pe mine la moartea cea veşnică. Poate voieşti să mă lipseşti pe mine de slava lui Hristos şi de cereasca Împărăţie? Dar nu vei putea”. Deci a poruncit Aurelian să ducă pe sfînta de la divan şi să aducă iarăşi pe Sfîntul Pavel şi i-a zis lui: „Iată, Pavele, sora ta Iuliana s-a făgăduit înaintea noastră să aducă jertfe zeilor; pentru aceasta am s-o iau pe ea de soţie şi va fi stăpînă peste toată împărăţia mea. Deci şi tu, încredinţîndu-te, îndeplineşte porunca şi, apropiindu-te, jertfeşte zeilor, ca să-mi fii mie prieten şi te voi cinsti cu cea mai dintîi boierie”.

Sfîntul Pavel a răspuns: „Cu adevărat ai minţit că sora mea ar fi voit să se depărteze de la Hristos, Mirele său Cel preacurat şi fără de moarte, şi cu tine necuratul şi cu diavolii tăi ar fi voit să se însoţească. Dar nu este lucru de mirare că ai minţit, căci ai tată pe diavolul, care este tată al minciunii, şi de dînsul învăţîndu-te a minţi, aceeaşi o faci pe care şi el o face; şi nu poţi, într-alt chip, pe cineva a-l vîna, decît numai cu minciuna. Dar în zadar te osteneşti, că pe noi nu ne vei putea vîna cu mincinoasa ta amăgire, chiar de ne-ai făgădui împărăţia a toată lumea”.

A zis Aurelian: „Pînă cînd cu neruşinare ne vei dosădi pe noi bîrfitorule şi nebunule? Astfel mă jur pe zei că în toate chinurile de muncă vă voi munci şi nimeni nu vă va scoate din mîinile mele”. Şi a poruncit să aprindă foc şi să aducă paisprezece beţe de fier şi în foc să le pună. Apoi să-i lege dinainte mîinile şi picioarele şi un par de fier să pună printre mîini şi printre picioare şi să-l înfigă în pămînt; şi cu beţele cele înfocate să-l bată cîte doi ostaşi, schimbîndu-se. Ostaşii care se schimbau îşi schimbau şi toiegele, luînd pe cele arse din foc. Iar pe Sfînta Iuliana a poruncit s-o ducă la desfrînare şi s-o batjocorească. Şi mulţi din popor care erau de faţă, alergau întrecîndu-se unul pe altul, ca să intre mai întîi la dînsa, că erau ca nişte dobitoace în faţa frumuseţii ei.

Dar cînd era dusă la locul de desfrînare, îndată îngerul Domnului a venit înaintea ei, zicîndu-i: „Nu te teme, Iuliano, că Domnul tău Iisus Hristos, Căruia îi slujeşti, m-a trimis să te apăr, ca să se preamărească numele cel Sfînt al Lui, în toţi cei ce se tem de Dînsul”. Şi lovea îngerul cu orbire pe acei desfrînaţi care voiau să îndrăznească spre sfînta, scuturîndu-i ca pe nişte praf de la picioarele miresei lui Hristos, încît nu se puteau apropia de dînsa. Deci, pipăind pereţii, nu ştiau unde merg.

Văzînd poporul acel lucru, striga ca şi cu o gură, grăind cu mare glas: „Mare este Dumnezeul lui Pavel şi al Iulianei, Care pretutindeni mîntuieşte şi acoperă pe cei ce se tem de El”. Iar cei ce erau orbiţi, plecîndu-şi genunchii, strigau către sfînta: „Iuliano, roaba Dumnezeului de sus, am greşit înaintea ta nebuneşte, poftind a îndrăzni spre tine, ci ne iartă ca o slujitoare a Dumnezeului Cel bun şi te roagă pentru noi Hristosului tău, să ne dăruiască vederea”. Sfînta Iuliana, milostivindu-se spre dînşii, a luat puţină apă şi, ridicîndu-şi ochii spre cer, a chemat pe Domnul, grăind: „Dumnezeule adevărat, Iisuse Hristoase, Mîntuitorule al tuturor oamenilor, auzi-mă pe mine roaba Ta şi arată acum semnele şi minunile pe care le faci fiilor oamenilor şi dăruieşte acestora vedere, ca să se preamărească numele Tău cel sfînt”.

Zicînd aceasta, a stropit cu apă pe toţi cei orbiţi şi îndată au văzut; şi căzînd la pămînt, mulţumeau lui Dumnezeu şi alergînd la biserica creştinească, îşi mărturiseau greşelile cu pocăinţă şi s-au făcut creştini, învrednicindu-se de Sfîntul Botez.

Sfîntul Pavel, fiind chinuit de muncitori din porunca împăratului şi bătut fără cruţare cu beţe de fier arse în foc, schimbîndu-se slugile şi beţele, striga către împăratul, grăind: „Aureliane, tiranule păgîn, ce rău am făcut ca să mă munceşti aşa de cumplit şi fără de Dumnezeu; căci cu adevărat Stăpînul meu Iisus Hristos îmi uşurează durerile, iar pe tine te aşteaptă moştenirea veşnicului foc, care este gătită ţie şi diavolului care te-a ridicat asupra noastră”.

Aurelian a zis: „Pavele, unde este Iuliana, sora ta? Zici că este fecioară şi iată că acum este batjocorită prin desfrînare. Oare, o mai socoteşti a fi mireasa lui Hristos?” Sfîntul răspunse: „Cred Dumnezeului meu, Cel ce-mi uşurează durerile şi mă izbăveşte din izvodirile tale cele viclene, că şi pe sora mea o va apăra şi o va păzi fără de prihană de toată spurcăciunea, fiindcă a trimis din cer pe îngerul Său, s-o păzească”.

După un ceas, a grăit iarăşi: „Iată se întoarce sora mea fără de prihană, avînd curăţia nevătămată şi vine să-mi vadă legăturile şi rănile”. Aceasta o grăia Sfîntul, văzînd cu ochii prooroceşti toate cele ce se făcuseră cu Sfînta Iuliana, căci tiranul trimisese să aducă pe sfînta de la desfrînare. După ce a adus pe sfînta la judecată, văzînd-o Sfîntul Pavel, s-a umplut de mare bucurie şi se veselea, luminîndu-se la faţă. Apoi Aurelian a zis către Sfînta: „Iuliano, s-au săturat desfrînaţii de frumuseţea ta?”

Sfînta a răspuns: „Frumuseţea, cuviinţa şi toată podoaba mea este Hristos al meu, Care a trimis pe îngerul Său şi m-a păzit curată pe mine, smerita roaba Sa; căci am nădăjduit spre El şi slăvesc preasfînt numele Lui, că numai El este Dumnezeu, Care face minuni şi nu este alt Dumnezeu afară de El”. Tiranul a poruncit apoi să-l dezlege pe Pavel.

După aceasta, din poruncă împărătească, a fost săpată o groapă adîncă, ca de trei stînjeni, au aprins foc într-însa şi au umplut-o cu lemne; apoi, după ce au ars lemnele desăvîrşit şi s-au făcut mulţi cărbuni de foc în groapa aceea, tiranul a poruncit să arunce în ea pe Sfinţii Mucenici Pavel şi Iuliana. Iar ei bucuroşi mergeau spre groapa cea înfocată, binecuvîntînd pe Dumnezeu. Şi chemînd pe Mîntuitorul Hristos în ajutorul lor, s-au însemnat cu semnul Crucii şi s-au aruncat în foc. Deci stăteau în foc cîntînd şi lăudînd pe Domnul, pentru că îngerul Domnului pogorîndu-se din cer, a izgonit puterea focului din groapă, aruncînd cărbunii afară, iar pe mucenici i-a păzit întregi şi nevătămaţi. Şi stăteau sfinţii în groapă, cîntînd şi grăind: „Bine eşti cuvîntat, Dumnezeule, Împăratul veacurilor, că Ţi-ai adus aminte de smerenia noastră şi ai stins văpaia focului, trecînd ca un bun greşelile noastre; Tu ne-ai păzit întregi şi sănătoşi pe noi nevrednicii, de mînia tiranului Aurelian”. Şi se auzeau în popor toate cuvintele lor şi mulţi din elini, văzînd puterea lui Dumnezeu, s-au umplut de bucurie cu inima şi, lepădîndu-se de idoli, au crezut în Hristos.

Apoi împăratul a poruncit să astupe cu pietre pe sfinţii care erau în groapă; dar îndată s-a făcut tunet înfricoşat şi fulgere, arătîndu-se un nor de foc vărsîndu-se pe pămînt şi s-a auzit glas din cer, zicînd: „Aureliane, te vei duce în focul gheenei, care ţi s-a gătit ţie şi tatălui tău, diavolul”. Atunci s-a înfricoşat Aurelian cu tot poporul elinesc. Apoi tiranul a poruncit să scoată pe sfinţi din groapă şi să-i închidă în temniţă. Iar ei slăveau pe Dumnezeu de toate minunile, pe care le-a făcut pentru dînşii.

A şaptea zi, şezînd Aurelian la judecată, a poruncit slujitorilor să aducă pe toţi idolii de aur şi de argint pe care îi avea, împodobiţi cu pietre de mare preţ şi a aşternut sub picioarele lor porfira sa împărătească. Apoi, aducînd pe Sfinţii Mucenici Pavel şi Iuliana, a zis către dînşii cu mînie: „Apropiaţi-vă şi vă închinaţi zeilor, că nu veţi scăpa din mîinile mele”.

Iar Sfîntul Pavel cu îndrăzneală a răspuns: „Niciodată, tiranule, nu vom lăsa pe Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pămîntul. Deci nu nădăjdui că ne vei pleca vreodată spre închinarea idolilor”. Aurelian zise: „Vrednicule de cumplită moarte, oare ţi se pare că aceştia sînt idoli? Nu cunoşti puterea care este într-înşii?” Grăit-a Sfîntul Pavel: „Acest Zeus, care zici tu că este zeu, a fost om, care învăţase meşteşugul vrăjitoresc şi, fiind mai mult decît toţi oamenii pătimaş şi prea neînfrînat, oricîte femei şi fete le vedea frumoase, vrînd să fie cu ele, le înşela în multe feluri cu vrăjile; căci se prefăcea uneori în taur, alteori în chip de pasări, în vulturi şi în lebădă iar alteori în aur şi aşa, amăgind şi prihănind mulţi oameni, se socotea de dînşii ca Dumnezeu şi se cinstea. Şi, ca să nu mai grăiesc pe rînd toate ale lui fapte fără de ruşine şi fără de lege, căci ştiu că te mînii auzind, însă nu de mînia ta mă tem, ci, ca să nu se vatăme urechile celor ce aud, voi tăcea celelalte.

Dar celălalt care este lîngă Zeus şi care se numeşte Apolon, au nu din desfrînare este născut, dintr-o femeie ce se numea Latona, care l-a născut între doi copaci? Şi acela multe fapte urîte a făcut, urmînd tatălui său Zeus? Asemenea şi Dionisos, numitul vostru zeu, au doară nu este născut din desfrînare, din Semele, fata lui Kadmos?” Iar Aurelian a zis către sfînt: „Minţi, ticălosule! Au nu din Hera, maica zeilor, este născut Dionisos?” Sfîntul Pavel a rîs şi a zis: „Au este vreun Dumnezeu născut din femeie şi care a început a fi Dumnezeu, nefiind mai înainte Dumnezeu şi oare are Dumnezeu femeie şi naşte din femeie fii?”

Atunci Aurelian a zis: „Necuratule şi bîrfitorule, pînă cînd cu mincinoase vorbe şi cu dosădiri huleşti şi ocărăşti pe zeii noştri? Au doar Iisus Hristos al vostru, despre Care ziceţi voi că este Dumnezeu ceresc, nu este născut din femeie?” Răspuns-a Sfîntul Pavel: „Nu eşti tu vrednic să povesteşti tainele lui Dumnezeu; însă ca să nu se vatăme cu cuvintele tale cei ce stau împrejur, de trebuinţă este a spune pe scurt, despre aceea ce întrebi: La început a făcut Dumnezeu cerul şi pămîntul şi toate cele de pe dînsele, mările şi toate cele ce sînt într-însele.

După aceea a zidit pe om după chip şi asemănare, fiind curat şi fără nici o răutate, drept şi binecredincios şi l-a pus în Raiul cel plin de bunătăţi, făcîndu-i şi soţie din coasta lui. Iar tatăl vostru, diavolul, nesuferind să vadă pe om într-o fericire ca aceea, a amăgit pe Eva şi printr-însa pe Adam, spre călcarea poruncii lui Dumnezeu. Şi a fost izgonit Adam împreună cu Eva din Rai şi a născut fii şi fete, din care s-a umplut lumea; şi tot neamul omenesc era supus sub moartea păcatului, ce intrase în lume prin călcarea de poruncă. Şi toţi strămoşii noştri cei drepţi se pogorau în iad, ca şi cei nedrepţi; că împărăţise moartea, precum Apostolul lui Hristos grăieşte, de la Adam şi peste cei ce nu greşiseră, după asemănarea călcării de poruncă a lui Adam.

De aceea, Tatăl Cel ceresc, Atotputernicul Dumnezeu, milostivindu-Se spre neamul omenesc şi voind a-l ajuta, a trimis pe Fiul Său, ca să ia asupra Sa trup omenesc şi să mîntuiască pe Adam şi pe cei ce erau împreună cu dînsul fiind ţinuţi în legăturile iadului. Iar Fiul lui Dumnezeu este Cuvîntul Tatălui, Cel mai înainte de toţi vecii născut dintr-Însul. El este înţelepciunea Lui, puterea şi dreapta Lui, pentru a Cărui întrupare, Arhanghelul Gavriil bine a vestit Sfintei Fecioare cea preacurată şi preacinstită, născută din proorocească şi împărătească seminţie, întru al cărei preacurat şi sfinţit pîntece Însuşi Dumnezeu, adică Cuvîntul Tatălui Cel nevăzut, sălăşluindu-Se, a luat asupra Sa trup, cînd a zis către dînsa îngerul: Bucură-te cea plină de har, Domnul este cu tine. Şi iarăşi: Duhul Sfînt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfîntul care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema.

Deci, S-a născut Fiul lui Dumnezeu, Cuvîntul Tatălui, din Fecioara cea fără de prihană, cu trup, cu care S-a îmbrăcat ca şi cu o haină, pentru mîntuirea oamenilor. Pentru că nimeni nu putea să-L vadă pe Dumnezeul Cel adevărat, aşa precum este El, deoarece Dumnezeu este foc care mistuieşte; nici nu poate omul vieţuind pe pămînt, să vadă faţa lui Dumnezeu şi să fie viu. De aceea, întrupîndu-Se, Dumnezeul nostru, S-a născut şi ca un prunc cu lapte a fost hrănit, desăvîrşit fiind cu Dumnezeirea.

După aceea a fost prunc tînăr, crescînd cu trupul ca om desăvîrşit şi împreună a locuit cu oamenii treizeci şi trei de ani, umblînd prin cetăţi, prin laturi şi prin sate, bine făcînd tuturor şi izbăvind pe cei asupriţi de diavol. Apoi S-a răstignit de voie pe lemnul Crucii, ca să dea mîntuire lumii celei pierdute prin înşelăciunea diavolească. Şi, murind cu trupul, S-a pogorît în iad cu sufletul Său cel Sfînt şi a sfărîmat porţile cele de aramă şi a frînt zăvoarele cele de fier. Apoi a scos din întuneric şi din legăturile diavoleşti sufletele sfinţilor şi în părţile cele de sus le-a ridicat, iar a treia zi a înviat din morţi cu trupul Său.

După înviere S-a arătat ucenicilor şi la mulţi alţii, care au crezut într-Însul cu adevărat; şi a stat pe pămînt, mîncînd şi bînd cu Apostolii, încă patruzeci de zile. După aceea S-a înălţat la cer şi şade de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, cu trupul Său. Iar acum diavolul se vaietă de durere, deoarece Hristos Dumnezeu L-a surpat sub picioarele creştinilor, ca să se calce de cei ce intră întru Împărăţia cerului, de care tu eşti străin, căci ai parte de veşnicul foc al gheenei, care este moştenirea tatălui tău, diavolul”.

Acestea auzindu-le Aurelian, s-a tulburat la faţă de mînie şi scrîşnind din dinţi, a zis: „Bîrfitorule şi necuratule, multe cuvinte mincinoase te-am lăsat pe tine să grăieşti cu îndelungată răbdare. Dar pînă cînd te voi lăsa a mă ocărî pe mine şi a huli pe zei? Acum vă grăiesc vouă cuvîntul cel mai de pe urmă: de nu jertfiţi zeilor, cu cumplite morţi vă voi pierde”.

Iar Sfîntul Pavel şi Iuliana cu mare glas au strigat, zicînd: „Creştini sîntem şi spre Hristos avem nădejde! Zeilor tăi nu ne vom închina şi diavolilor tăi nu vom sluji şi nici de muncile tale nu ne temem. Scorneşte asupra noastră munci cîte voieşti, căci credem în Dumnezeu. Iar tu vei fi biruit de Hristos, Cel ce ne întăreşte pe noi şi biruieşte ale tale înrăutăţite şi tirane meşteşugiri”.

Atunci Aurelian a poruncit ca pe Sfîntul Pavel să-l lege de un lemn şi cu foc aprins să-i ardă faţa. Iar propovăduitorul lui Hristos a strigat: „Nu ocărî pe Împăratul şi Stăpînul a toată lumea şi nu-L huli pe El”. Sfînta Iuliana a strigat şi ea: „Tiranule necurat, ce rău a făcut fratele meu, ca aşa de cumplit să-l munceşti?” Iar Aurelian a poruncit ca tot astfel să lege şi pe Sfînta Iuliana, s-o muncească şi cu foc să-i ardă faţa ei, căreia îi şi zicea: „Femeie, fără de ruşine, ruşinează-te, precum se cuvine femeilor”.

Sfînta a răspuns: „Cu adevărat, Aureliane, te voi asculta pe tine, cel ce-mi porunceşti să mă ruşinez, fiind eu femeie. Însă mă ruşinez de Hristos Dumnezeu, Care este viu înaintea ochilor mei şi nu pot a-L lăsa şi a mă închina diavolilor, căci cred cu tărie în Dumnezeul meu”. Aurelian, văzîndu-se ocărît de sfinţii mucenici, se mînia şi totodată se ruşina şi a poruncit ca tot trupul lor să-l ardă. Iar poporul care privea la chinuirea sfinţilor, striga cu mare glas: „Împărate Aureliane, judeci cu nedreptate şi tot cu nedreptate îi munceşti pe aceia; dacă nu voiesc să aducă jertfe zeilor, dă asupra lor răspuns de moarte”.

Atunci Aurelian, temîndu-se ca să nu se scoale cineva din popor împotrivă, a dat răspuns ca să li se taie capetele, iar trupurile lor să se arunce spre mîncarea cîinilor, a fiarelor şi a păsărilor. Astfel au fost duşi sfinţii la moarte, bucurîndu-se, veselindu-se şi cîntînd cuvintele psalmului: Mîntuitu-ne-ai pe noi, Doamne, de cei ce ne supără şi pe cei ce ne urăsc i-ai ruşinat!

Fiind scoşi afară din cetate la locul cel de tăiere, Sfîntul Pavel a rugat pe gealat, ca mai întîi să taie pe Sfînta Iuliana, căci se temea, ca nu cumva ea să se înfricoşeze văzînd tăierea lui. Iar Sfînta Iuliana, însemnîndu-se cu semnul Crucii, şi-a întins grumazul, veselindu-se, şi i l-au tăiat. Sfîntul Pavel, văzînd pe sora sa săvîrşită prin mucenicie, şi-a ridicat ochii la cer şi a mulţumit lui Dumnezeu. După aceea, îngrădindu-se însuşi cu semnul Crucii, şi-a întins grumazul, şi i l-au tăiat.

Deci sfintele lor trupuri zăceau afară din cetate, neîngropate, căci erau puşi ostaşi de împărat să pîndească de departe, ca să nu le fure creştinii. Şi veneau la locul acela cîini şi nu se atingeau de trupurile mucenicilor. Asemenea şi lupii venind, nu numai că nu se atingeau, dar chiar le străjuiau, şezînd lîngă ele nedepărtaţi. Apoi şi păsările mîncătoare de trupuri zburau pe deasupra, însă nici una n-a şezut pe ele, ci numai zburau peste ele ca şi cum le-ar fi păzit şi nici muşte nu lăsau să cadă pe ele. Şi aceasta a fost şapte zile şi şapte nopţi.

Ostaşii au vestit aceasta lui Aurelian, iar el auzind, a zis: „O, ce farmece de rea credinţă au creştinii, căci nici morţi n-am putut să-i biruim!” Şi a poruncit ostaşilor ca noaptea să se ducă de la strajă, căci nu voia să-i mute ziua, ca să nu fie batjocoriţi de creştini. Făcîndu-se ziuă, creştinii văzînd că ostaşi de strajă nu sînt, mergînd, au luat mult chinuitele trupuri ale Sfinţilor Mucenici Pavel şi Iuliana şi le-au îngropat la ei cu cinste, astfel împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos.

Pentru toate se cuvine Tatălui şi Fiului şi Sfîntului Duh, slavă, cinste şi închinare, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Cuviosul Iacob pustnicul

Adaugat la martie 17, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

martie 17, 2025

Smerenia se face oamenilor ce iubesc pe Dumnezeu pricinuitoare de multe bunătăţi folositoare de suflet, adică a celor ce-şi îndreptează viaţa după poruncile Mîntuitorului. Pe această smerenie, dacă va cîştiga-o cineva desăvîrşit, acela nu se teme că va cădea în păcat, pentru că nu se înalţă şi nu nădăjduieşte în sine, ci în Dumnezeu. Iar cît de multă vătămare netămăduită şi mare pagubă aduc mîndria şi trufia celor ce nu se păzesc, se arată din povestirea ce ne este pusă înainte. Deci să se înveţe din ea cei ce petrec viaţa cerească pe pămînt, în ce chip să fie cu îngrijire şi să se păzească să nu cadă cei cărora li se pare că stau bine.

În această povestire vom afla o preafrumoasă povăţuire de viaţă şi deprindere de smerită cugetare. Vom vedea chipul ridicării grabnice şi fără de lenevire din căderea păcatului şi vom cunoaşte puterea pocăinţei, care atît de mult poate la Milostivul Dumnezeu, încît răpeşte pe om nu numai din porţile iadului şi din durerile gheenei, ci îl şi îndreptează la mai bună viaţă decît cea dintîi, şi la mai înalte fapte bune decît cele dintîi, ajutîndu-i darul Domnului. Deci, se cade să începem această povestire folositoare de suflet:

Era un bărbat sihastru în ţara Feniciei, vieţuind aproape de cetatea ce se numea Porfirion, cu numele Iacob. Acela, lepădîndu-se de deşertăciunile acestei vieţi vremelnice şi primind călugăria, a petrecut cincisprezece ani într-o peşteră. Şi atît de mult a sporit în pustniceştile nevoinţe şi atît de mare s-a făcut în faptele bune şi de Dumnezeu iubit, încît s-a învrednicit a lua de la Dumnezeu putere asupra diavolilor. Astfel, multe vindecări dăruia oamenilor, în numele Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, încît toţi se minunau de acea viaţă plină de fapte bune, alergînd la el nu numai credincioşii, ci şi necredincioşii samarineni, pe care, cu proorocească vedere cunoscîndu-i dumnezeiescul bărbat, îi învăţa mult din dumnezeieştile Scripturi şi-i întorcea la adevărata credinţă creştinească.

Dar diavolul, care de la început urăşte neamul omenesc, iar mai vîrtos pizmuieşte asupra celor ce cu osîrdie slujesc lui Hristos, văzîndu-se ruşinat prin faptele cele bune şi multe ale acelui sfînt bărbat şi prin viaţa cea desăvîrşită, s-a sculat asupra lui cu meşteşugirile sale, vrînd să-l izgonească din locurile acelea. Deci, intrînd într-unul din necredincioşii samarineni care vieţuiau în cetatea Porfiron, ca altă dată în Iuda, l-a îndemnat să uneltească pentru izgonirea lui Iacob.

Acela, adunînd samarineni de un gînd cu păgînătatea sa, rudenii şi prieteni, vecini şi slugi, a venit cu ei în casa necuratului lor popă şi s-au sfătuit toţi împreună, cum l-ar izgoni pe Iacob din hotarele acelea, căci din credinţa lor pe mulţi îi întoarce la Hristos. Sfătuindu-se mult, s-au învoit la o meşteşugire ca aceasta: au chemat la dînşii pe o femeie desfrînată şi i-au dat ei douăzeci de galbeni şi încă tot atîta i-au făgăduit a-i da, numai să meargă şi să înşele pe Iacob sihastrul spre păcat, ca să poată ei afla asupra lui pricină şi să-l izgonească din hotarele lor cu necinste, ca pe un desfrînat.

Deci femeia aceea, fiind momită, s-a dus la dînsul seara, foarte tîrziu, şi, bătînd în uşă, îl ruga ca să-i deschidă şi s-o lase înăuntru. Dar fericitul, nedeschizîndu-i, ea mai tare bătea fără de ruşine, supărîndu-l cu multele rugăminţi. Deschizînd sfîntul uşa şi văzînd pe femeie, socotea că este o nălucă. Deci, îngrădindu-se cu semnul Crucii, îndată a închis iarăşi uşa şi, întorcîndu-se în chilie, stătea cu faţa spre răsărit; apoi s-a rugat lui Dumnezeu cu dinadinsul ca să izgonească de la dînsul drăceasca nălucire. Fiind la miezul nopţii, femeia bătînd neîncetat, a strigat cu mare glas, zicînd: „Miluieşte-mă, tu, cel ce eşti adevărat rob al Dumnezeului celui viu! Deschide-mi uşa, ca să nu fiu înaintea chiliei tale mîncare fiarelor!”

Cuviosul bărbat Iacob, gîndindu-se la vremea cea de noapte şi la mulţimea fiarelor, a deschis uşa nevrînd, şi a zis către dînsa: „De unde ai venit şi ce cauţi aici?” Femeia a răspuns: „Sînt din mănăstirea fecioarelor, trimisă în cetate de egumenă pentru o trebuinţă şi iată, întorcîndu-mă, m-a cuprins noaptea întunecată şi am rătăcit din cale şi am venit aici. Deci mă rog ţie, omule al lui Dumnezeu, miluieşte-mă şi nu mă lăsa înaintea uşii tale, ca să mă mănînce fiarele, ci-mi porunceşte ca să rămîn la tine în noaptea aceasta, pînă ce se va face ziuă; şi voi merge apoi în calea ce-mi este înainte”.

Cuviosul, milostivindu-se spre dînsa, a lăsat-o înăuntru, punîndu-i înainte pîine şi apă. Iar el, închizîndu-se singur în chilia cea mai dinăuntru, a lăsat-o pe ea în cea mai dinafară. Deci ea, mîncînd pîinea, s-a odihnit puţin. După aceea, prefăcîndu-se că este bolnavă, a început a striga cu amar, tăvălindu-se la uşa chiliei celei mai dinăuntru şi rugînd pe cuviosul ca să-i ajute.

Sfîntul, uitîndu-se pe o ferestruică şi văzînd-o bolind, nu se pricepea ce să-i facă. Iar ea a zis: „Rogu-mă ţie, părinte, caută spre mine şi mă îngrădeşte cu semnul Crucii, de vreme ce mă doare inima foarte rău”. Iar el, auzind aceasta, a venit la dînsa şi îndată, aprinzînd foc aproape de femeie şi aducînd untdelemnul sfînt pe care îl avea, a şezut lîngă ea. Punînd la foc mîna cea stîngă, iar pe cea dreaptă muind-o în sfîntul untdelemn, se atingea de pieptul acelei femei, pe de o parte făcînd semnul Crucii, iar pe alta, ungîndu-i şi încălzindu-i inima ei cu mîna, căci spunea că foarte rău boleşte.

Însă ea, de necurată poftă fiind pornită spre dînsul, voind a-l vîna, îi zicea: „Mă rog ţie, părinte, unge-mă mai mult cu untdelemn şi cu mîna încălzeşte-mi inima, ca să înceteze durerea care m-a cuprins”.

Iacob, fiind nevinovat cu inima şi fără de răutate, credea cuvintele femeii şi a făcut aceea. Însă, văzînd şi înşelăciunea diavolească ce îi ridica război trupului şi temîndu-se ca nu cumva din milostivirea şi îndurarea cea de prisos faţă de dînsa, să-şi aducă asupra sufletului său veşnică durere, două sau trei ceasuri şi-a ţinut mîna stîngă în foc, suferind tare, încît şi încheieturile degetelor lui arzîndu-se, au căzut. Aceasta o făcea fericitul, oştindu-se împotriva războiului diavolesc; ca, pentru nesuferita durere ce i se făcea prin arderea focului, să nu-i vie un gînd necurat în minte.

Femeia, văzînd aceasta, s-a înspăimîntat, pentru că vedea toată mîna sfîntului acum arsă, şi, umilindu-se, s-a sculat îndată şi s-a aruncat la picioarele sfîntului cu lacrimi, bătîndu-şi pieptul său şi strigînd: „Vai mie, ticăloasa şi orbita, vai mie, că m-am făcut locaş al diavolului!” Iar sfîntul, văzînd şi auzind aceea, se minuna foarte, şi a zis: „Scoală-te, femeie”, şi a ridicat-o de la pămînt degrabă. Apoi, făcînd rugăciune cu dinadinsul către Dumnezeu, a zis femeii: „Spune-mi, ce este aceasta? Pentru ce ai venit la mine?”

Deci, abia venindu-şi în fire, femeia i-a spus lui toate cu de-amănuntul, cum au îndemnat-o pe ea păgînii samarineni asupra lui. Dar mai ales singur diavolul a făcut un meşteşug ca acesta, ca să poată vîna cu păcatul trupesc pe dreptul bărbat, care în viaţă urma celor fără de trup.

Unele ca acestea auzindu-le cuviosul, a suspinat cu greu şi, vărsînd multe lacrimi, a dat mulţumire lui Dumnezeu. După aceea, învăţînd-o pe ea şi binecuvîntînd-o, a trimis-o la Preasfinţitul Alexandru episcopul. Iar femeia, venind la biserică, şi-a mărturisit lui Dumnezeu şi episcopului toate păcatele sale. Învăţînd-o episcopul din destul şi văzînd-o că se pocăieşte cu adevărat, a luminat-o cu Sfîntul Botez şi a trimis-o în mănăstirea de fecioare, făcînd-o mireasă lui Hristos. După aceea, adunînd tot poporul creştinesc şi clerul său, a izgonit din cetate şi din părţile acelea pe toţi samarinenii. Apoi venind la fericitul Iacob, l-a întărit într-o viaţă ca aceea, cu părinteşti cuvinte. Iar femeia cea mai înainte pomenită, care fusese păcătoasă, s-a făcut sfîntă, cu ajutorul darului Domnului, căci a plăcut lui Dumnezeu şi s-a învrednicit a lua stăpînire asupra diavolilor.

Nu după multă vreme, o fiică a unui slăvit boier, muncindu-se de duh necurat, a început a chema pe nume pe Sfîntul Iacob. Şi-au dus-o părinţii ei la sfîntul, rugîndu-l ca, fiindu-i milă de acea tînără, să izgonească duhul cel necurat dintr-însa. Iar sfîntul bărbat, rugîndu-se lui Dumnezeu pentru dînsa şi punîndu-şi mîna pe ea, cu puterea lui Dumnezeu îndată a gonit dintr-însa diavolul şi s-a făcut sănătoasă fecioara. Aceasta văzînd-o părinţii ei, mulţumind lui Dumnezeu şi vrînd să mulţumească şi omului lui Dumnezeu, i-au trimis lui trei sute de galbeni. Iar dreptul bărbat, nu numai că n-a voit a-i lua, ci nici n-a privit la aur, zicînd:

„Nu se cuvine a cumpăra dumnezeieştile daruri, nici a le vinde, căci zice Scriptura: În dar aţi luat, în dar să daţi. Iar aurul acela se cade să-l daţi la săraci, căci eu, vieţuind în pustie, nu am trebuinţă de el”. Şi aşa a trimis înapoi pe oamenii cei trimişi, împreună cu aurul.

După aceea, prin lucrarea diavolească, un tînăr oarecare fiind slăbănogit de amîndouă picioarele, a fost adus de rudenii la Sfîntul Iacob, pe care îl pofteau să se roage lui Dumnezeu pentru bolnav. Iar cuviosul, postind şi rugîndu-se trei zile, a vindecat pe slăbănog şi, binecuvîntîndu-l, i-a poruncit să se întoarcă cu picioarele lui la casa sa. Mulţi din cei cuprinşi de felurite neputinţe veneau la acest făcător de minuni şi toţi cu rugăciunile lui se tămăduiau şi se întorceau de la dînsul sănătoşi. Deci, văzîndu-se omul lui Dumnezeu foarte mult cinstit de toţi şi temîndu-se ca nu cumva să se vatăme cu deşarta slavă, a lăsat acel loc şi a fugit, depărtîndu-se de slava omenească.

Ieşind din cetate ca la patruzeci de stadii, a găsit lîngă un pîrîu o crăpătură mare în piatră şi, sălăşluindu-se într-însa, a vieţuit treizeci de ani în rugăciuni şi lacrimi, iar ca hrană a avut multă vreme verdeţurile ce creşteau pe lîngă pîrîu. După aceea, făcîndu-şi o mică grădină şi lucrînd într-însa o parte din zi, se hrănea din rodurile ei. O viaţă ca aceea a lui, pînă într-atîta se preamărise, încît monahii şi clericii de la douăzeci de mănăstiri veneau la dînsul pentru folos. Şi nu numai cei duhovniceşti, ci şi oamenii mireni, fără de număr alergau la el şi se povăţuiau de dînsul spre fapta bună, învrednicindu-se binecuvîntării şi rugăciunii lui, şi cu mult folos se întorceau de la dînsul.

Unui bărbat ca acesta, care se învrednicise de atîta dar dumnezeiesc, i s-a întîmplat o cădere preacumplită. Şi această ispită grea i-a fost fiindcă se înălţa cu gîndul, socotind a sa sfinţenie şi viaţă plăcută lui Dumnezeu, biruindu-se de duhul mîndriei. Iar începutul căderii lui a fost într-acest fel:

Diavolul, vrăjmaşul cel din început al oamenilor, care urăşte pe cei ce au viaţă plăcută lui Dumnezeu şi neîncetat le sapă groapă, a intrat într-o fecioară, care era fiica unui om bogat; şi, muncind-o pe ea, chema cu gura ei numele lui Iacob şi zicea: „Nu voi ieşi, dacă nu mă veţi duce la Iacob, pustnicul”.

Iar părinţii luînd-o pe ea, înconjurară mănăstirile şi pustiile, căutînd mult pe acel sfînt părinte Iacob. Abia putînd a-l afla, au căzut la picioarele lui, strigînd: „Miluieşte pe fiica noastră, că rău pătimeşte de duhul cel necurat! Şi iată sînt acum douăzeci de zile, de cînd nici hrană, nici băutură n-a luat ci, strigînd, singură pe dînsa se sfîşie şi cheamă numele tău”.

Iar el, stînd la rugăciune, atît de mult se ruga pentru dînsa lui Dumnezeu, încît şi locul acela pe care stătea s-a cutremurat. Iar după sfîrşitul rugăciunii, a suflat spre ea, zicînd necuratului duh: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, ieşi din fecioara aceasta!” Şi îndată diavolul, fiind ars ca de un foc, a fugit dintr-însa, iar fecioara, căzînd la pămînt, a rămas mult timp fără glas.

Sfîntul Iacob, rugîndu-se lui Dumnezeu, a luat-o de mînă şi, ridicînd-o de la pămînt, a dat-o părinţilor ei; iar ei, văzînd o astfel de minune, au preamărit pe Dumnezeu. Şi, temîndu-se să nu se întoarcă iarăşi într-însa duhul necurat, l-au rugat pe sfîntul ca să mai şadă la dînsul fiica lor pînă a treia zi, pînă ce desăvîrşit se va însănătoşi. Şi a rămas fecioara la bătrîn, iar părinţii ei s-au dus.

Însă se cuvine – precum şi la început am zis, spre folosul multora şi spre paza cu dinadinsul a celor ce călătoresc spre cereasca viaţă -, ca, povestind viaţa oamenilor celor desăvîrşiţi, să spunem nu numai faptele cele bune ale lor, ci şi ispitele ce li s-au făcut de la vrăjmaşul cel întru tot rău, prin care, oarecînd împiedicîndu-se, au căzut un timp şi iarăşi s-au sculat.

Deci, precum faptele bune cele mari şi adevărate ale acestui minunat bătrîn le-am spus, aşa şi furtuna ce se sculase asupra lui şi acea cumplită cădere o vom mărturisi. Apoi vom spune şi minunile cele mari ale cuviosului. Dar pe cît de frumoasă viaţă avea înainte fericitul Iacob, pe atît de mare a fost căderea lui; şi pe cît de greu a căzut, cu atît mai bine, sculîndu-se după cădere, s-a îndreptat. Deci să auzim ce i s-a întîmplat.

Rămînînd la dînsul acea fecioară, diavolul, văzîndu-l singur într-un loc ca acela pustiu şi găsind timp bun pentru meşteşugul său, a ridicat asupra lui război de necurate gînduri şi poftă trupească. Şi atît de mult s-a aprins cu pofta, el, care mai înainte nu s-a biruit prin înşelarea desfrînatei ce era îndemnată de samarineni asupra lui, precum mai înainte am zis, încît şi-a ars mîna în foc, ca întreaga înţelepciune şi curăţenie să-şi păzească. Deci, el care a făcut minuni şi a izgonit diavolii, acela, aprinzîndu-se cumplit de poftă desfrînată, a uitat frica lui Dumnezeu şi pustniceştile sale osteneli de mulţi ani, cum şi darul vindecării ce primise de la Dumnezeu. Şi, cu toate că era la adînci bătrîneţi, însă, biruindu-se de diavol, a căzut şi a siluit-o pe fecioară, răpindu-i fecioria ei, cum şi pe a sa, şi astfel şi-a prihănit şi trupul şi sufletul.

Apoi şi-a pierdut toate cele mai dinainte ale sale osteneli pustniceşti. Şi nu i-a fost de ajuns a face acel păcat, ci încă a făcut şi mai rău. Că precum cineva, alunecînd din deal, se prăvăleşte la vale şi, din piatră în piatră alunecînd, se sfărîmă, astfel i s-a întîmplat şi lui. Într-un păcat mare alunecînd, a căzut şi într-altul mai mare şi mai cumplit, adăugînd fărădelege peste fărădelege. Pentru că punîndu-i vrăjmaşul un gînd fricos, cugeta în sine, zicînd: „Poate fata va spune părinţilor săi că am siluit-o, şi-mi va fi ruşine şi ocară, apoi voi fi pentru ea în primejdie mare”.

Deci sculîndu-se – fiind îndemnat de diavol -, a omorît pe acea fată nevinovată, socotind că astfel îşi va ascunde de oameni întîiul său păcat şi va scăpa de ruşine. Dar n-a rămas numai pînă aici, ci şi mai mult s-a întins spre păcat; căci trupul fetei, pe care l-a întinat cu a sa necurăţie şi cu mîna sa fără milostivire l-a ucis, nu l-a dat obişnuitei îngropări în pămînt, ci, luîndu-l, l-a aruncat în răpejunea pîrîului, fără de nici o milă. Un astfel de rod are mîndria; căci dacă monahul acela nu s-ar fi socotit a fi sfînt şi mare, n-ar fi căzut aşa de cumplit şi nici nu i-ar fi batjocorit bătrîneţile lui vrăjmaşul, care era batjocorit şi călcat de el, altă dată, pe cînd era tînăr.

După astfel de grele păcate ce făcuse, a început a-l supăra diavolul, ca pe un rob al său, legat în cea mai de pe urmă groapă a pierzării, şi l-a aruncat în prea greul păcat, mai mult decît toate păcatele, adică în deznădejdea lui Cain şi a lui Iuda. Şi, şezînd el în chilie, nu ştia ce va mai face, decît numai se mustra de conştiinţă, suspinînd şi deznădăjduindu-se, neîndrăznind a-şi deschide nici gura la rugăciune, nici a-şi întoarce mintea spre Dumnezeu. După aceea, s-a gîndit să fugă de acolo, într-o altă ţară mai depărtată, să se ducă în lume, lepădîndu-şi călugăria, ca să slujească la bătrîneţe lumii şi diavolului. Deci, a ieşit din peşteră şi s-a apucat de calea cea gîndită şi alerga repede, fiind alungat de deznădejde, ca de o furtună mare.

Însă darul cel mare şi fără măsură al iubirii de oameni a lui Hristos, Cel nebiruit de păcatele a toată lumea, Care voieşte ca toţi oamenii să se mîntuiască şi să nu piară nici unul, nu l-a trecut cu vederea nici pe acest bătrîn căzut, nici nu l-a lăsat pînă la sfîrşit să fie de batjocura diavolilor. Ci, cu negrăitele Sale judecăţi, i-a pregătit ridicarea şi îndreptarea.

Căci, ducîndu-se pe calea pe care o apucase, i s-a întîmplat în cale o mănăstire şi, intrînd într-însa, s-a închinat egumenului şi fraţilor. Iar ei, spălîndu-i picioarele, i-au pus înainte pîine, ca să mănînce. Dar Iacob nici nu voia să audă de aceea, decît numai suspina cu greu adeseori şi rugîndu-l fraţii să primească hrană, le-a zis: „Amar mie ticălosul, cum voi putea să-mi ridic ochii la cer, cum voi mai îndrăzni să chem numele lui Hristos, pe Care L-am supărat şi cum voi îndrăzni a mă atinge de bunătăţile Lui, fiind desfrînat şi ucigaş!” Şi a mărturisit tuturor pe rînd, toate cele ce făcuse.

Auzind toate acelea, egumenul şi fraţii s-au tulburat şi, fiindu-le milă de dînsul, îl mîngîiau să nu se deznădăjduiască, ci să facă canon de pocăinţă pentru păcatele sale cele făcute. Şi l-au rugat mult să rămînă la dînşii, dar n-a voit să-i asculte nicidecum, ci s-a dus în lume.

Mergînd el nu puţină depărtare de cale prin pustie, l-a întîmpinat un frate oarecare insuflat de Dumnezeu – după purtarea Lui de grijă -, şi, închinîndu-se bătrînului Iacob, l-a rugat să se abată din cale şi să meargă la dînsul în pustniceasca sa chilie, care era acolo aproape. Deci, silindu-l prin rugăminte, l-a dus la el şi, spălîndu-i picioarele, îi arăta toate cele ce se cădeau iubirii de străini, punîndu-i înainte hrana ce-o avea şi-l ruga să guste. Dar Iacob, fiind mustrat de vinovăţia sa, suspina adeseori din adîncul inimii şi se bătea în piept, iar de hrană nici nu voia a se atinge.

Atunci, fratele acela a căzut la picioarele bătrînului, mîngîindu-l şi cu jurămînt adeverindu-l că nu se va scula de la pămînt, pînă ce nu-i va făgădui că va gusta din cele puse înainte. Deci făgăduindu-i, fratele s-a sculat de la pămînt şi a gustat din hrană, aşa cum putea să fie, ca în pustie. Apoi, după gustarea hranei, sculîndu-se amîndoi, au mulţumit lui Dumnezeu şi iarăşi au stat. Atunci fratele vieţuitor în pustie a zis către bătrînul Iacob: „Părinte, spune-mi ceva de folos, învaţă-mă pe mine fiul tău în Hristos şi-mi întăreşte inima, căci sînt foarte tulburat de multe şi felurite gînduri”.

Iacob, tînguindu-se foarte, plîngea nemîngîiat şi, bătîndu-şi pieptul, grăia: „Lasă-mă, frate, să plîng pentru grelele mele păcate, cu care am mîniat pe Dumnezeu. Căci în aceste deşarte şi necinstite bătrîneţi ale mele, ca un oarecare copil, fiind împins de diavol, am căzut în pierzare şi am pierit. Pentru că patimile pe care le-am biruit în tinereţile mele, de acelea am fost biruit la bătrîneţe; căci m-am aruncat în necuratul noroi al desfrînării şi am îndrăznit a face fapte cu mult mai rele decît aceea”.

Auzind acestea fratele acela, s-a umplut de mare mîhnire şi întristare şi ruga pe bătrîn să-i spună de-amănuntul toată acea ispitire diavolească. Îl ruga pentru două pricini: întîi, ca mărturisindu-şi păcatele, să se deştepte spre pocăinţă, iar al doilea, ca şi el auzind de căderea bătrînului să-şi fie păzitor, ferindu-se de asemenea căderi.

Deci, Iacob a început a povesti astfel: „Eu am slujit Domnului cincizeci de ani şi mai bine în post şi în viaţa pustnicească, împotrivindu-mă tare patimilor, de care lucru sînt şi semne pe trupul meu; căci mîna mea am ars-o în foc pentru curăţie, şi mare dar mă învrednicisem a avea eu nevrednicul, de la Preabunul Dumnezeu şi multe minuni a făcut Dumnezeu prin mine, omul cel fărădelege.

Dar pe urmă satana a intrat în oarecare fată, ai cărei părinţi auzind de darul lui Hristos care era în mine, au adus-o, ca să mă rog pentru dînsa şi cu ajutorul lui Dumnezeu, am izgonit pe diavol dintr-însa. Atunci, părinţii ei m-au rugat să stea fata lor la mine încă trei zile, pînă ce se va însănătoşi desăvîrşit; şi lăsînd-o la mine, s-au dus. Iar eu, aprinzîndu-mă de poftă trupească şi orbindu-mă cu mintea, nepomenind nici pe Dumnezeu în ceasul acela, nici de gheenă temîndu-mă, nici gîndind că-mi pierd ostenelile cele de mulţi ani, am siluit-o pe fată şi am prihănit-o cu desfrînarea. Dar nu mi-a fost destul acel păcat. Ci, îndemnîndu-mă diavolul, am îndrăznit a face şi altul mai grozav decît cel dîntîi. Căci am omorît pe fata aceea şi i-am aruncat trupul în pîrîu. Deci, deznădăjduindu-mă de mîntuire, am ieşit din locul meu şi mă duc în lume; căci, cum voi putea să ridic ochii spre înălţimea cerului? Şi de voi îndrăzni a chema numele lui Hristos, El, pogorîndu-se din cer, mă va arde”.

Mărturisind el acestea cu multe lacrimi şi cu amară tînguire, fratele acela s-a umilit cu inima, şi, căzînd pe grumajii bătrînului, îl săruta, grăind: „Rogu-mă ţie, părinte, nu slăbi cu sufletul, nici te deznădăjdui de mîntuirea ta, ci crede că este loc de pocăinţă la Dumnezeu. Mărturiseşte Lui păcatele tale, pentru că Domnul este multmilostiv şi milostivirea Lui asupra noastră este negrăită. Căci, dacă n-ar fi fost chip de pocăinţă la Dumnezeu, apoi cum David, după primirea proorocescului dar, căzînd în groapa desfrînării şi a uciderii, ar fi putut cîştiga iertarea păcatelor sale celor mari?

Dacă n-ar fi fost loc de pocăinţă, apoi nici Sfîntul Petru, bătrînul între apostoli – căruia i-a încredinţat Domnul cheile Împărăţiei cerului, după lepădarea de trei ori de Domnul nostru Iisus Hristos, în vremea patimii celei de voie şi după plîngerea cu amar -, n-ar fi luat iertare de greşelile sale şi mai mare cinste; căci a fost pus păstor oilor celor cuvîntătoare ale lui Hristos. Deci, să ne pocăim pînă ce avem vreme”.

Cu nişte cuvinte ca acestea, fratele acela, întărind sufletul lui Iacob, îl rugă ca să rămînă împreună cu dînsul, dar acela nu voia. Atunci a căzut fratele la picioarele bătrînului, şi, sărutîndu-le, îl ruga să nu se despartă de dînsul; căci se temea ca bătrînul să nu-şi piardă sufletul, căzînd în deznădejde. Neputînd a-l îndupleca, s-a întristat foarte şi plîngea. Şi, rugîndu-se lui Dumnezeu pentru el, cu osîrdie, l-a slobozit, dîndu-i hrană trebuincioasă pentru cale şi l-a petrecut pînă la cincisprezece stadii, îndemnîndu-l spre pocăinţă. După aceea, cuprinzîndu-l şi sărutîndu-l cu lacrimi, s-a întors la chilia sa.

Mergînd Iacob multă cale spre a se duce în lume, s-a abătut puţin şi a aflat un mormînt vechi, făcut în chip de peşteră, în care erau o mulţime de oase, care se prefăcuseră în praf, de vechimea vremii. Deci, intrînd în mormîntul acela şi toate oasele adunîndu-le într-un colţ, s-a închis acolo. Apoi, plecîndu-şi genunchii la pămînt, cu strigare şi cu mare tînguire, bătîndu-se în piept, se mărturisea lui Dumnezeu, grăind:

„Cum voi privi la Tine, Dumnezeul meu? Ce începătură voi pune mărturisirii mele? Cu ce îndrăzneală voi mişca spre rugăciune necurata mea limbă şi gură şi de care păcat mai întîi voi începe a cere iertare? Pentru desfrînare sau pentru ucidere? Dă-mi iertare greşelilor mele cumplite, Preabunule Stăpîn! Fii milostiv mie, nevrednicul, Preamilostive Dumnezeule şi nu mă pierde pentru lucrurile mele cele urîte, căci nu sînt mici fărădelegile mele. Am făcut desfrînare şi ucidere, am vărsat sînge nevinovat, încă şi trupul l-am dat apelor, fiarelor şi păsărilor spre mîncare. Şi acum, Doamne, Ţie, Atotştiutorule, pe acestea le mărturisesc, cerînd iertare. Nu mă trece cu vederea, Stăpîne, ci, după negrăita Ta iubire de oameni, miluieşte-mă pe mine necuratul, arată-mi bunătatea Ta cea preamare şi curăţeşte toate fărădelegile mele, ca să nu mă înece vrăjmaşul, pe mine cel afundat în adîncul păcatului şi balaurul cel mai de jos să nu mă înghită”.

Într-o mărturisire ca aceasta a greşelilor sale şi într-o pocăinţă ca aceasta fericitul Iacob a petrecut zece ani, îngropînd în mormînt viaţa sa; şi s-a făcut el ca un mort, sălăşluindu-se cu oasele morţilor, iar spre cei vii neîntorcîndu-se deloc. Căci, deşi se întîmpla cîndva a veni cineva acolo, el către nimeni nu vorbea şi celor ce-l întrebau nu le răspundea, şi nici nu vorbea nimic, decît numai spre Dumnezeu îşi deschidea gura la rugăciune şi spre mărturisirea greşelilor sale, în mormîntul cel închis.

Iar hrana lui erau nişte verdeţuri de mîncare ce creşteau pe acolo, în locurile cele pustii; şi din acelea numai atît gusta, cît să nu moară de foame. Toată acea vreme, de zece ani, a petrecut-o în neîncetate lacrimi, în suspinuri şi în rugăciuni, ziua şi noaptea strigînd cu tînguire către Dumnezeu, mărturisind şi bătîndu-şi pieptul fără cruţare. Iar întru tot Înduratul şi Multmilostivul Dumnezeu, Cel ce nu voieşte moartea păcătosului, ci întoarcerea spre viaţă, n-a trecut cu vederea o pocăinţă ca aceea a lui atît de lungă. Ci, auzind suspinul şi mărturisirea lui, i-a iertat greşelile şi i-a dăruit iarăşi darul facerii de minuni. Şi după pocăinţă, minunea lui cea dintîi a fost aceasta ce urmează.

Secetă şi arşiţă cumplită cuprinzînd toată latura aceea şi tot poporul rugîndu-se lui Dumnezeu cu post şi cerînd ploaie, s-a făcut descoperire episcopului acelei cetăţi, ca unui bărbat îmbunătăţit şi sfînt, zicîndu-i: „Este un sfînt părinte care locuieşte într-un mormînt în latura voastră. Acela dacă se va ruga lui Dumnezeu pentru voi, toate răutăţile vor înceta şi ploaie aducătoare de roade se va pogorî”.

Episcopul, adunînd dimineaţa clerul său şi tot poporul, le-a spus descoperirea ce i se făcuse de la Dumnezeu. Şi au mers cu cruci şi cu cîntări de rugăciuni la mormîntul Cuviosului Iacob. Bătînd în uşa cea închisă, episcopul rugă, împreună cu tot poporul, pe plăcutul lui Dumnezeu, ca să aibă milă de latura lor şi să se roage lui Dumnezeu, ca să întoarcă de la ei dreapta mînie şi certare, să înceteze seceta şi să trimită ploaie pe pămînt. Dar el nimic nu le răspundea din mormîntul acela, căci nici ochii nu îndrăznea a-i ridica în sus. Ci, numai îşi bătea pieptul, grăind în sine: „Milostiv fii, Hristoase, pentru multele şi cumplitele mele fărădelegi”.

Iar episcopul multă vreme a stat bătînd şi rugîndu-se cu dinadinsul. Şi, neputînd nici măcar să audă un răspuns de la dînsul, s-a întors împreună cu toţi cei ce veniseră, tînguindu-se şi plîngînd; şi intrînd în biserică, iarăşi săvîrşeau cîntări şi rugăciune cu lacrimi. Apoi, mărindu-se arşiţa şi mai mult şi supărîndu-i secetă mare şi foamete, striga tot poporul, mai cu osîrdie, către Dumnezeu, îndoind postul şi rugăciunea.

Apoi iarăşi s-a făcut episcopului descoperire, şi glas se auzea, grăindu-i astfel: „Mergi la robul Meu Iacob, despre care ţi-am descoperit. Acela de se va ruga către Mine pentru voi, îndată vă veţi izbăvi de răutăţile ce a cuprins latura voastră!” Deci, episcopul a mers iarăşi cu tot clerul şi cu poporul la mormîntul acela şi năvăleau cu osîrdnice rugăciuni, supărînd pe robul lui Dumnezeu ca să facă pentru ei rugăciune.

Deschizînd uşcioara, l-au scos pe Sfîntul Iacob de acolo cu sila. Iar fericitul, chiar nevrînd, ridicîndu-şi ochii la cer şi înălţînd mîinile în sus, s-a rugat pentru poporul acela multă vreme. Şi încă rugăciunea fiindu-i în gură, îndată s-a vărsat ploaie mare pe pămînt şi arşiţa a încetat; pentru că Domnul a făcut voia celui ce se temea de El şi rugăciunea aceluia a auzit-o, cu însuşi lucrul împlinind aceasta, şi s-a împlinit ceea ce zice proorocul: Atunci vei striga şi Dumnezeu te va auzi. Şi încă tu grăind, îţi va zice: Iată am venit.

Episcopul şi tot poporul înspăimîntîndu-se de acea slăvită minune şi totodată bucurîndu-se, înălţa lui Dumnezeu cîntări de mulţumită, cu veselie şi cu prăznuire şi pe plăcutul Lui, pe Sfîntul Iacob, preamult îl cinsteau. Iar ziua aceea, în care s-au izbăvit de nişte răutăţi ca acelea, cu rugăciunile Sfîntului Iacob, şi au cîştigat mila lui Dumnezeu, au hotărît ca s-o prăznuiască în toţi anii.

Cuviosul Iacob, de atunci luînd încredinţare că Dumnezeu i-a primit pocăinţa şi i-a iertat greşelile, a început a face multe minuni cu darul lui Hristos, căci, cîţi bolnavi erau aduşi la el, din toată latura aceea, cuprinşi de orice fel de boală, toţi dobîndeau îndată vindecare; iar diavolii, cu cuvîntul sfîntului, erau izgoniţi; şi, în puţină vreme, a făcut mai mari minuni, după a sa pocăinţă, decît mai înainte.

Într-acelaşi an în care a cerut de la Dumnezeu ploaie, s-a apropiat de sfîrşitul său. Deci, chemîndu-l pe episcop, a făcut învoială cu el ca, după moartea lui, să-i îngroape trupul într-acelaş mormînt. Şi, după cîteva zile, s-a odihnit întru Domnul şi s-a sălăşluit sfîntul lui suflet întru bunătăţile Domnului său, împreună cu sfinţii cei ce, prin pocăinţă, au bineplăcut lui Dumnezeu. El a trăit, de la naşterea sa, şaptezeci şi cinci de ani.

Îndată ce s-a vestit despre mutarea Sfîntului Iacob în toată latura aceea, s-a adunat de pretutindeni mulţime de popor la îngroparea lui, cu lumînări, tămîie şi aromate. Episcopul a venit cu tot clerul, cîntînd cele cuviincioase şi, cu aromate de mult preţ ungînd sfîntul lui trup, l-au îngropat cu cinste într-acelaşi mormînt, precum vorbiseră mai înainte de sfîrşitul său. Iar după puţină vreme, episcopul a zidit o biserică în numele acestui sfînt Iacob, aproape de mormîntul lui.

Apoi luînd de acolo cinstitele lui moaşte, le-a adus în biserică şi a aşezat a se prăznui sfînta lui pomenire în toţi anii, întru cinstea plăcutului lui Dumnezeu, Preacuviosului Părintele nostru Iacob şi întru slava lui Hristos Dumnezeu, Cel slăvit împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în veci. Amin.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Ioasaf.