Sfîntul Mucenic Ieron şi cei împreună cu dînsul

Adaugat la noiembrie 20, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 20, 2024

Slăvitul Ieron avea ca patrie Capadocia şi s-a născut în cetatea Tianiei din maică binecredincioasă şi temătoare de Dumnezeu al cărei nume era Stratonica. În acea vreme împărăţeau păgînii împăraţi Diocleţian şi Maximilian, care arătau către idoli multă rîvnă şi credinţă. Atunci li s-a vestit că toată Armenia şi Capadocia se împotrivesc poruncii lor şi nu se închină idolilor. Iar ei, sfătuindu-se mult, au ales doi bărbaţi vicleni plini de toată răutatea şi înşelăciunea, ale căror nume erau Agricolae şi Lisie. Deci, pe Agricolae l-au trimis în Armenia iar pe Lisie în Capadocia, dîndu-le două porunci. Cea dintîi, să piardă pe creştinii cei ce nu se închină idolilor; iar a doua, să scrie la oaste bărbaţi şi tineri puternici, îndemînatici la război.

Cînd a venit Lisie în Capadocia, căuta pe aceia care ar fi buni de război pentru ca să-i înscrie la oaste. Atunci i s-a spus despre Ieron, care era un bărbat tare şi puternic şi mai cu bărbăţie decît alţii. Iar Lisie îndată a trimis ostaşii să-l aducă pe el. Mergînd trimişii la el acasă, nu l-au aflat, căci era la ţarina sa, ocupîndu-se cu lucrul. Deci au mers ostaşii acolo vrînd să-l ia. Iar el, ştiind că vor să-l ia în rîndurile ostaşilor, n-a vrut să meargă cu ei, cugetînd că nu este lucru de folos a fi împreună cu închinătorii de idoli şi a ostăşi cu dînşii, fiind creştin. Aceia însă, au vrut să-l ia cu sila, dar Ieron, mîniindu-se, a apucat un lemn ce se afla acolo şi a început a-i bate pe ostaşi, astfel încît nici unul din ei nu i-a putut sta împotrivă, ci toţi au fugit. Iar el, izgonindu-i pe dînşii ca un leu, îi bătea fără cruţare. Atunci ostaşii cei izgoniţi şi risipiţi, adunîndu-se la un loc, s-au ruşinat de neputinţa lor, că nu au putut lua un om, ba chiar că au fost biruiţi de dînsul.

Temîndu-se a se întoarce deşerţi la cei ce i-au trimis, vorbeau între ei: „Dacă ne vom întoarce la ighemon fără Ieron, nu numai că vor rîde toţi de noi că un om a biruit atîţia ostaşi, dar vom fi şi aspru pedepsiţi pentru împuţinarea sufletului nostru”. Pentru aceea au trimis după mai mulţi ostaşi, chemîndu-i în ajutorul lor spre a porni şi a doua oară asupra lui Ieron. Dar acesta simţind năvălirea lor, a intrat cu însoţitorii săi într-o peşteră ce era în apropiere – căci avea împreună cu el optsprezece creştini binecredincioşi care se războiau cu păgînii ce veniseră asupra lui.

Atunci au trimis ostaşi la ighemon, spunîndu-i că Ieron s-a închis într-o peşteră cu alţi creştini şi nu pot să-l ia. Iar ighemonul a trimis îndată mai multă oaste în ajutorul lor, însă nu puteau să-i facă nimic, căci nu îndrăznea nimeni nici măcar a se apropia de uşa peşterii, temîndu-se de bărbăţia lui Ieron. Atunci a fost trimis de ighemonul un prieten al lui Ieron, anume Chiriac. Acesta mergînd, a sfătuit pe ostaşi să se depărteze de la peşteră. „Nu puteţi, zise el, să-l luaţi cu sila, ci cu blîndeţe şi cu bună sfătuire”.

Depărtîndu-se ostaşii de la peşteră, a intrat Chiriac la dînsul şi l-a sfătuit ca să nu fie potrivnic ighemonului, ci să se înscrie în rînduiala ostăşească. Astfel vorbind în pace cu dînsul, a îmblînzit mînia lui, l-a scos din peşteră şi l-a dus acasă la maica sa, care era văduvă, bătrînă şi oarbă. Iar ea aflînd că pe fiul ei Ieron îl duc la ighemonul, a început să plîngă foarte mult, numindu-l toiag al bătrîneţilor sale şi lumina ochilor săi celor orbi.

Deci se tînguia că se lipseşte de un fiu ca dînsul care o mîngîia în necazurile văduviei şi a orbirii ei. Iar ostaşii, înconjurîndu-l, îl sileau să meargă la ighemon. Apoi el, luîndu-şi rămas bun de la maica sa, care plîngea şi de la toţi cunoscuţii care se adunaseră atunci acolo, a luat cu dînsul o rudenie a sa, anume Victor şi s-a dus cu ostaşii în cetatea Melitinei. Au mai mers cu el şi doi fraţi ai rudeniei sale, Matronian şi Antonie, şi alţi prieteni de credinţă. Iar apunînd soarele şi făcîndu-se seară, n-au ajuns la cetatea Melitina, ci au rămas la un loc oarecare, unde au aşteptat pînă dimineaţa.

În acea noapte s-a arătat fericitului Ieron, cineva îmbrăcat în haine albe, care cu dragoste a zis către dînsul: „Iată, Ierone, bine vestesc ţie mîntuire; calea pe care călătoreşti este dreaptă, căci nu pentru împăratul cel pămîntesc te vei nevoi, nici vei ostăşi pentru slava care degrabă piere, ci pentru Împăratul Cel ceresc vei săvîrşi nevoinţa, şi degrabă vei veni la Dînsul, ca să primeşti de la El cinste şi laudă”. Acestea zicînd cel ce i se arătase, a umplut de nespusă bucurie inima lui şi s-a dus. Iar el, sculîndu-se vesel, a zis către prietenii şi către rudeniile care erau cu dînsul: „Acum am cunoscut în mine taina buneivoinţe a lui Dumnezeu şi de acum cu veselie alerg pe calea ce-mi stă înainte; o comoară este, o moştenire şi o bogăţie, care sînt ascunse în cer; iar bunătăţile ce sînt de faţă, nimic nu folosesc celor ce le moştenesc; căci ce va folosi omului, dacă ar dobîndi toată lumea, iar sufletul său şi-l va pierde? Nimic nu-mi este mai scump şi mai bun decît sufletul. Mi-ajunge vremea vieţii care a trecut şi care în deşert am cheltuit-o. Mă voi duce de acum către Dumnezeu. Un lucru însă mă tulbură, grija maicii mele, care, fiind văduvă şi bătrînă neputincioasă şi lipsită de lumina ochilor, nu are cine să-i ajute şi să o sprijinească pe dînsa. Dar de vreme ce merg să mor pentru Hristos, Domnul meu, Lui Îi încredinţez pe maica mea, căci El este Tatăl săracilor şi al văduvelor”.

Acestea zicînd, a lăcrimat pentru maica sa şi apoi a plecat. Iar cînd a ajuns la cetatea Melitina, Sfîntul Ieron a fost închis în temniţă şi împreună cu dînsul au fost închişi şi alţi treizeci şi trei de creştini, către care Sfîntul a început a le vorbi astfel: „Ascultaţi sfatul meu, prietenilor şi fraţilor, şi luaţi aminte vorbele mele, care pot să vă folosească vouă, nu în veacul acesta, ci în cel ce va să fie. Căci toţi cei ce se tem de Dumnezeu, nu caută vreun folos vremelnic de acum, ci pe cel care are să fie veşnic. Aţi auzit că păgînul ighemon voieşte să aducă dimineaţă jertfă zeilor, la care jertfă ne va sili şi pe noi. Deci să nu ne supunem poruncii lui şi să nu ne închinăm idolilor, nici să le aducem jertfă. Ci să jertfim mai bine jertfă de laudă adevăratului nostru Dumnezeu şi să-I aducem rugăciunile noastre, ca ascultîndu-le, să ne dea tărie şi bărbăţie a suferi muncile şi a dobîndi fericitul sfîrşit”.

Cînd a grăit Sfîntul acestea, toţi cu un suflet au răspuns: „Cuvintele tale sînt mai dulci decît fagurele de miere pentru noi, căci ne sfătuieşti ceea ce cu adevărat este de folos şi de mîntuire. Şi toţi voim a muri mai bine pentru Hristos Dumnezeul nostru, decît, închinîndu-ne idolilor, să vieţuim în deşertăciune”. Aceste cuvinte ale sfinţilor spuse în temniţă, straja le-a vestit ighemonului Lisie. Iar el, dimineaţa a şezut la judecată plin de aprindere şi de mînie şi scoţînd pe Sfinţii Mucenici din temniţă, i-a pus înaintea sa şi a zis către dînşii: „Care diavol v-a adus pe voi în nebunia cea fără de sfîrşit, ca să vă împotriviţi unei atît de mari stăpîniri, să treceţi cu vederea poruncile împărăteşti şi să nu vă închinaţi marilor zei?”

Răspuns-au sfinţii: „Cu adevărat am fi fost nebuni şi jucării ale diavolilor dacă cinstea ce se cuvine lui Dumnezeu am fi dat-o lemnului şi pietrei, care sînt lucruri făcute de mîini omeneşti. Dar noi sîntem înţelepţi, închinîndu-ne Dumnezeului a toate, Care cu cuvîntul a făcut cerul şi pămîntul şi cu Duhul gurii Lui le-a adus din nefiinţă în fiinţă”.

Acestea grăindu-le sfinţii, unul dintre cei ce stăteau înaintea ighemonului a arătat cu mîna asupra fericitului Ieron, şi a zis: „Acesta este omul care s-a împotrivit ostaşilor trimişi de tine, ighemoane, şi toate cele ce aţi auzit, el le-a făcut”. Iar ighemonul, căutînd la dînsul, a zis: „De unde eşti tu?” După ce Sfîntul a spus patria sa şi cetatea în care s-a născut, atunci ighemonul a zis iarăşi: Tu eşti potrivnicul poruncilor împărăteşti, care te lauzi cu tăria mîinilor tale şi ai făcut rău ostaşilor celor trimişi de noi?” Iar Ieron, cu bărbăţie a răspuns fără frică: „Eu sînt. Cu adevărat am urît pe cei ce urăsc pe Domnul meu şi asupra vrăjmaşilor Lui m-am luptat. Cu urîciune desăvîrşită i-am urît pe ei; că vrăjmaşi mi-au fost, pentru aceea i-am necăjit pe dînşii bătîndu-i şi izgonindu-i ca pe nişte iepuri fricoşi”.

Ighemonul, auzind acestea, s-a mîniat şi nu l-a lăudat ca pe un viteaz, ci ca pe un nesupus l-a defăimat, şi a grăit: „Nebunia te-a pornit pe tine la o îndrăzneală ca aceasta, încît nici stăpînirea împărătească nu ai ascultat-o, nici poruncii noastre nu te-ai supus, iar pe trimişii noştri i-ai rănit. Pentru aceea, mîna ta cea necurată, care a ascultat de capul tău cel nebun, poruncesc să se taie de la cot”. Deci, îndată a fost tăiată mîna Sfîntului Ieron, după porunca ighemonului. Iar pe ceilalţi sfinţi a poruncit să-i bată fără milă şi aşa s-a făcut. După aceea, iarăşi fiind aruncaţi în temniţă, ei mulţumeau lui Dumnezeu, Celui ce i-a învrednicit a suferi asemenea răni pentru numele cel sfînt al Lui.

Însă unul dintre dînşii, anume Victor, care s-a pomenit mai sus, rudenia Sfîntului Ieron, slăbind de rănile ce le luase mai înainte şi, temîndu-se de cele ce aveau să mai fie, a chemat la sine în taină pe cel ce scria numele creştinilor celor prinşi şi munciţi şi l-a rugat cu smerenie să şteargă numele lui din cartea în care erau scrise numele legaţilor ce pătimesc pentru Hristos şi să-l elibereze din temniţă. Şi a făgăduit a-i da pentru aceasta, moşia sa. Iar acela bucurîndu-se de lucrul cel făgăduit, a făcut după dorinţa lui Victor, căci a şters numele lui din numărul creştinilor şi l-a eliberat noaptea din temniţă. Deci, ieşind Victor de acolo, îndată a murit şi astfel şi-a pierdut şi moşia şi viaţa sa, şi s-a lipsit de cununa mucenicească.

Făcîndu-se ziuă, Sfîntul Ieron a înţeles cele ce făcuseră şi, umplîndu-se de mîhnire, se tînguia cu amar pentru rudenia sa, zicînd: „Vai ţie, o, Victore, cum ai făcut aceasta? Cît de urîtă s-a făcut viaţa ta! Cum ai cumpărat sufletului tău pierzare! Cum singur te-ai dat vrăjmaşilor! Pentru ce ai ales fuga cea ruşinoasă mai mult decît cununa slavei? Pentru ce ai cinstit uşurătatea cea vremelnică mai mult decît bucuria cea nesfîrşită? Cum te-au supărat pe tine durerile bătăilor celor mici, care sînt nimic în faţa muncilor celor veşnice pe care le vei dobîndi, căzînd în mîinile lui Dumnezeu?”

Aşa tînguindu-se Sfîntul pentru cel căzut din ceata mucenicilor, a chemat la temniţă pe cei doi însoţitori care îl urmau, fiindu-i rudenii de aproape, adică pe Antonie şi Matronian, şi a zis către dînşii: „Apropiaţi-vă de mine şi ascultaţi dorinţa mea cea mai de pe urmă, pe care să o aduceţi la îndeplinire, cînd vă veţi întoarce. Averea mea care este în Pisidia o dau surorii mele Teotimia, ca din aceea, avînd cele de trebuinţă spre hrană, să săvîrşească pomenirea pătimirii mele; iar cealaltă avere o las maicii mele pentru văduvia şi bătrîneţile ei, căreia să-i daţi şi mîna mea cea tăiată şi să-i ziceţi ca să scrie stăpînitorului Rustic, care stăpîneşte în Ancira, să-i dea ei casa cea din Vadisani, iar mîna mea să fie pusă acolo.

Făcînd acest legămînt cu însoţitorii săi, fericitul Ieron aştepta sfîrşitul pătimirii sale. Iar după patru zile ighemonul Lisie a şezut la judecată şi, chemînd pe sfinţi, îi silea să se închine idolilor, silindu-i şi cu îmbunări şi cu îngroziri, ca să se depărteze de la Hristos şi să se închine la idoli. Iar cînd a văzut că nimic nu sporeşte, a poruncit mai întîi să-i bată cu toiege fără cruţare, după aceea i-a judecat spre a fi tăiaţi de sabie. Însă Sfinţii Mucenici, împreună cu povăţuitorul lor, fericitul Ieron, după primirea multor bătăi, cînd mergeau la locul de ucidere, cîntau cu veselie cuvintele acestea: Fericiţi cei fără prihană în cale, care umblă în legea Domnului.

Venind la locul cel însemnat, şi-au plecat genunchii şi s-au rugat, zicînd: „Doamne, Iisuse Hristoase, primeşte sufletele noastre!” Atunci au fost tăiate cinstitele şi sfintele lor capete. Iar Antonie şi Matronian s-au apropiat de ighemon rugîndu-l să le dea voie ca să ia trupul rudeniei lor, fericitul Ieron. Dar ighemonul n-a vrut să le dea voie. Ei l-au rugat, ca măcar capul cel tăiat al lui Ieron să-l dea lor. Şi a zis ighemonul: „Dacă-mi veţi da atîta aur cît se va potrivi cu greutatea capului, veţi putea lua capul acela”. Antonie şi Matronian se mîhneau pentru că nu aveau atîta aur cît trebuia ighemonului pentru capul sfîntului, deşi acel cinstit cap care se tăiase pentru Hristos, de mii de ori era mai scump şi mai cinstit.

Iar Dumnezeu a pus gînd bun în inima unui bărbat slăvit şi bogat, cu numele Hrisantie, ca să răscumpere capul Sfîntului Mucenic Ieron. Acesta a dat ighemonului atîta aur, cît trebuia pentru a se potrivi în cumpănă cu capul şi luîndu-l, îl păstra la sine cu cinste. Iar tiranul iubitor de aur căuta şi mîna sfîntului cea tăiată, vrînd ca şi pentru ea să dobîndească aur. Dar Antonie şi Matronian, auzind aceasta, au fugit noaptea, ducînd cu ei mîna lui Ieron. Iar trupul lui şi ale celorlalţi Sfinţi Mucenici, tăiaţi împreună cu dînsul, luîndu-le creştinii noaptea, le-au îngropat pe ascuns.

Deci fraţii cei mai sus pomeniţi, luînd mîna sfîntului, au dus-o la Stratonica, maica lui, au dat-o în mîinile ei şi au spus cu de-amănuntul toate cele întîmplate. Ea primind mîna iubitului său fiu, tăiată pentru Hristos, cu lacrimi o uda, ca o maică o săruta şi la ochi o punea. Şi, pe de o parte veselindu-se, iar pe de altă parte de fire fiind biruită, cu tînguire zicea:

„O, iubitul meu fiu, te-am născut viu şi întreg, iar acum numai o parte mică am din trupul tău cel mort, pentru care mă cuprinde jalea. Vai mie, fiul meu, întru durere te-am născut, întru osteneli te-am crescut, nădăjduind a te avea toiag la bătrîneţe, povăţuitor la neputinţe, şi mîngîiere în necazuri; iar acum m-am lipsit de tine, lumina ochilor mei celor orbi. Dar pentru ce plîng în vremea aceasta, în care mi se cade a mă veseli şi a mă bucura? Căci sînt maică a mucenicului, că am adus lui Dumnezeu rodul pîntecelui meu. Căci am auzit despre tine, o, iubitul meu fiu, că nu ai murit cu moarte de obşte, ci cu cea mucenicească; iar moartea aceasta este pricinuitoare de multe bunătăţi.

Deci, ducîndu-te de la mine, nu mă lăsa pînă în sfîrşit, fiul meu, ci cu rugăciunile tale mijloceşte la Domnul, pentru care ţi-ai vărsat sîngele, ca şi pe mine să mă slobozească degrabă din viaţa aceasta plină de multe osteneli şi de mari nevoi”.

Astfel grăind cu plîngere, a pus mîna sfîntului la locul acela unde singur a binevoit să se aşeze şi toate cele poruncite de dînsul le-a adus la îndeplinire. Iar Hrisantie cel mai sus pomenit, care a răscumpărat capul Sfîntului Ieron cu mult aur, după cîtăva vreme a zidit o biserică în locul acela unde au fost tăiaţi Sfinţii Mucenici şi a aşezat într-însa acel cinstit cap, slăvind pe Sfînta Treime în veci. Amin.

Cuviosul Părintele Lazăr din muntele Galisiului

Adaugat la noiembrie 20, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 20, 2024

Cuviosul Părintele nostru Lazăr era dintr-un sat al Asiei care era aproape de Magnesia. Părinţii lui se numeau Nichita şi Irina, de bun neam amîndoi, cinstitori de Dumnezeu şi îmbunătăţiţi. Cînd s-a născut Cuviosul, s-a văzut în casa aceea un nor foarte luminos, care arăta că pruncul născut are să se facă fiu al luminii şi al zilei şi sălăşluire a dumnezeieştii străluciri. Cum au văzut norul acesta, femeile care veniseră acolo spre cercetarea celei ce născuse, atît de mult s-au înfricoşat, încît au fugit afară din casă pentru vederea cea prea slăvită. Pe lîngă aceasta a urmat şi o altă minune căci, după ce a trecut puţină vreme şi s-a ridicat norul din mijloc şi au intrat femeile în casă, o, minune, au văzut pe prunc stînd drept pe picioarele sale, cu faţa către răsărit, avînd mîinile strînse la pieptul său în chipul crucii. Pentru aceea, de atunci se spunea de către toţi că viaţa pruncului aceluia va fi negreşit foarte vestită şi preamărită.

După ce a ajuns Cuviosul mai în vîrstă, părinţii l-au dat la dascăl să înveţe sfintele cărţi. Şi învăţa tînărul ştiinţele cu înlesnire, dar ura din tot sufletul apucătura dascălului său, pentru că era robit de iubirea de argint. De aceea, orice lucru lua în mîinile sale, îndată îl dădea săracilor. Deşi dascălul său îl ocăra pentru aceasta totdeauna şi-l bătea, Cuviosul însă nu înceta a face acest lucru. Căci milostivirea ce o avea către săraci şi ura către iubirea de argint îl făcea să sufere ocările şi bătăile. Cu toate că dascălul lui îl ocăra şi-l bătea pentru banii pe care îi lua şi-i dădea săracilor, totuşi dascălul se minuna de fapta lui şi-l lăuda către toţi.

După ce a ajuns Cuviosul în vîrstă mai mare şi în cunoştinţă mai desăvîrşită, a dorit să fugă din patria sa şi să se ducă la Ierusalim, ca să se închine Sfîntului Mormînt al Domnului, precum şi la celelalte Sfinte Locuri. Însă, de cîte ori a încercat să se ducă, era oprit de rudeniile lui. Dar ca să nu fugă pe ascuns, părinţii lui l-au dus la o mînăstire ce era aproape şi se numea Orovilor, ca acolo să se silească la sfintele ştiinţe şi să se iscusească mai înainte în fapte bune; dar mai mult ca să fie păzit de monahii cei mulţi care erau într-însa şi să nu fugă.

Însă fericitul Lazăr, aprinzîndu-se de dumnezeiescul dor, nu putea a se linişti şi cugeta totdeauna să fugă. Şi, aflînd odată vreme bună, s-a furişat de părinţi, de rudenii şi de monahi şi cu toată sîrguinţa a alergat la Ierusalim.

Trecînd pe la Hone, unde a făcut minuni Sfîntul Arhanghel Mihail, s-a dus la biserica Arhanghelului, unde s-a rugat să-l ajute în călătoria lui; şi aşa a plecat de acolo şi s-a dus în Atalia. Aflîndu-se el acolo, un monah nelegiuit care călătorea împreună cu Cuviosul, a cugetat să-l vîndă saracinilor de acolo, ca să ia bani. Cînd monahul se tocmea cu dînşii în limba armenească să dea pe copilul Lazăr – după iconomia dumnezeiască -, un creştin care ştia limba aceea, a înţeles vorbirea şi dînd de ştire Cuviosului, acesta îndată a fugit de acolo şi s-a dus în muntele ce era aproape. Acolo, aflînd un ieromonah cu cinstită cuviinţă, bătrîn şi cu vîrsta şi cu înţelepciunea şi întrebat fiind de dînsul cine este şi de unde vine, Cuviosul a spus patria şi pe părinţii săi şi dorul pe care-l avea să se închine sfintelor locuri.

După aceea a spus şi vrăjmăşia monahului aceluia care voia să-l vîndă, precum şi toate cele ce i s-au întîmplat în călătorie. Iar acel bărbat întrebînd iarăşi pe Cuviosul dacă are încă acel cuget să se ducă la Ierusalim şi auzind că doreşte foarte mult aceasta, i-a zis că nu este cu cuviinţă să se ducă acolo unde voieşte, pentru că fiind foarte tînăr, cu înlesnire va fi biruit de diavolul. Că este foarte rău ca cineva să urmeze repede gîndului său, pentru că se dă pradă vrăjmaşului, care are întinse în toate părţile mrejele şi cursele pierzării. Ci, dacă voieşte să-i asculte Domnul sfatul, pentru folosul sufletului său, să rămînă în mînăstirea în care este el egumen şi acolo să se facă monah şi să petreacă cîtăva vreme, pînă ce va veni la vîrsta desăvîrşită; şi atunci poate să iasă de acolo şi să se ducă fără primejdie.

Ascultînd această bună sfătuire, dumnezeiescul Lazăr a rămas cu bucurie în mînăstirea aceea şi, dezbrăcîndu-se de hainele mireneşti şi de omul cel vechi, s-a îmbrăcat în cel nou, adică în Hristos, împreună cu hainele cele monahiceşti pe care le-a primit. De atunci s-a dat cu totul la nevoinţele cele pustniceşti. Iar postul, care subţiază grosimea trupului şi domoleşte patimile ce se ridică împotriva sufletului, atît de mult l-a iubit fericitul, precum cei iubitori de trup iubesc desfătarea şi multa mîncare. Apoi ascultarea, care este temelia nevoinţei monahiceşti, şi smerenia, cea mai înaltă decît toate faptele cele bune, cu atîta sîrguinţă le-a cîştigat, încît s-a făcut celor mai de pe urmă chip şi pildă cu aceste două fapte bune.

Dar ce să zicem despre priveghere, despre slăbirea trupului şi despre cealaltă rea pătimire, cu care se nevoia, ca să-şi subţieze trupul? Atît numai putem zice că, de vreme ce dobîndise, pe lîngă firea cea bună pe care o avea, şi nevoinţa cea bună, pentru aceasta lucra cu înlesnire toată fapta bună, ca şi cum ar fi fost ceresc iar nu pămîntesc. Pentru că firea cea bună pricinuieşte sufletului putere şi nevoinţa cea bună iarăşi duce la sfîrşit bun puterea sufletului. Pentru aceea nu se afla unul ca să nu se minuneze de nevoinţele dumnezeiescului Lazăr, să nu-l laude şi să nu-l propovăduiască tuturor. Dar mai mult decît alţii îl lăuda egumenul mînăstirii, părintele său cel duhovnicesc, căruia Cuviosul îi slujea şi lua de la dînsul în loc de plată pentru slujire, învăţătura pustniciei.

După ce a petrecut Cuviosul multă vreme în mînăstirea aceea, odată i-a zis stareţul: „Eu, fiul meu, după puţină vreme, mă voi duce în pămînt, maica cea de obşte a tuturor, iar pe tine te încredinţez lui Hristos, Stăpînului tuturor, ca Acela să aibă grijă de tine”. Iar Cuviosul, auzind acestea, a suspinat din adîcul sufletului şi a plîns foarte mult, că nu suferea nici să audă despărţirea de stareţul său. Cu toate acestea nu a trecut multă vreme şi stareţul lui s-a dus către Domnul. Iar dumnezeiescul Lazăr, plîngînd şi tînguindu-se mult pentru moartea lui, după trei zile s-a dus din mînăstire şi, mergînd într-o peşteră ce era acolo mai aproape, într-un loc foarte cu anevoie de umblat, a intrat într-însa să se liniştească şi singur să vorbească cu Dumnezeu.

Acolo, la atîta nevoinţă şi aspră pătimire s-a dat pe sine cel cu sufletul răbdător, încît este cu greu limbii omeneşti să povestească. Însă, cu cît se sîrguia să-şi ascundă de oameni faptele sale cele bune, cu atît mai mult se făcea vestit tuturor. Pentru că fapta bună arată oamenilor pe cel ce o lucrează, deşi acela s-ar sîrgui a se ascunde pe sine. Pentru aceasta în fiecare zi alergau la Cuviosul mulţime de oameni ca să-l vadă şi să primească binecuvîntarea lui.

Şi nici lungimea căii, nici asprimea cea cu greu de umblat a locului, nici vreun alt lucru nu le împiedica sîrguinţa, numai să nu se lipsească de vederea cuviosului. Iar pentru ca să înlesnească asprimea drumului, unii adunau vreascuri şi lemne multe şi le-au ars pe calea cea pietroasă. Apoi au vărsat oţet peste dînsa ca să se înmoaie pietrele cele aspre, pe care le sfărîmau cu unelte de fier. Cu chipul acesta au făcut mai lesnicioasă calea ce ducea la Cuviosul. Pentru că dumnezeiasca dragoste spre cele bune, îndeamnă pe oameni să facă şi lucruri de cele cu neputinţă şi anevoie de isprăvit.

Astfel de dragoste avea mulţimea oamenilor către Cuviosul. Iar arhiereul locului aceluia, auzind de Sfîntul Lazăr, dorea mult să se suie la dînsul dar socotea lucru foarte cu anevoie a vorbi cu Cuviosul. Pentru această pricină, Sfîntul a voit să se zidească acolo o biserică în numele Născătoarei de Dumnezeu şi chilii, ca să se odihnească fraţii care veneau la dînsul şi care voiau să se facă monahi. Căci erau foarte mulţi care se lepădaseră de lume şi voiau să vieţuiască împreună cu Cuviosul în toată viaţa lor.

Deci, Sfîntul a zidit acolo o mînăstire mare şi frumoasă, fiindcă s-a sîrguit şi mulţimea oamenilor de prin locurile apropiate, la acest lucru plăcut lui Dumnezeu. L-au ajutat din toate puterile lor, pentru că fiecare din creştinii de acolo avea mare bucurie să se arate ascultător şi supus Cuviosului şi să împlinească porunca lui.

Dar pentru că vestea despre Sfîntul Lazăr a străbătut în toate părţile şi alergau toţi la dînsul pentru folosul lor, s-a dus la el şi un oarecare om, care i-a spus că avea gîndul să se ducă în locul acela – pe care-l arăta cu degetul -, ca să prindă nişte albine sălbatice ce erau încuibate acolo în prăpăstii. Iar Cuviosul, ori pentru că a socotit moartea omului aceluia, căci era locul cu adevărat prăpăstios şi primejdios, ori pentru că a văzut mai înainte ce avea să fie din darul Sfîntului Duh ce era într-însul, a zis către el: „Mai de folos îţi este, fiul meu, să nu cauţi spre locul acela, fiindcă atîrnă deasupra capului tău o primejdie mare şi pierzare, dacă te vei apropia de dînsul; deci să te laşi de un gînd ca acesta, dacă voieşti să scapi de primejdie”.

Omul acela însă, neascultînd sfatul Cuviosului, s-a dus împreună cu alţi tovarăşi ai lui la locul cel prăpăstios şi, legat fiind cu o funie, s-a slobozit de către tovarăşii lui şi s-a coborît în prăpastie. Socotiţi ce rău mare este a nu asculta cineva pe cei care îl sfătuiesc cele de folos. Pentru că omul acela nici nu ajunsese la jumătatea prăpastiei şi funia s-a rupt, iar el a căzut jos cu cădere vrednică de jale şi de lacrimi. Şi astfel a murit mai înainte de a ajunge jos, de multele lovituri ce le-a luat de la colţurile pietrelor şi a primit rod aducător de moarte din socoteala sa cea nebunească. De atunci ceilalţi luau aminte la cuvintele cuviosului, ca la nişte cuvinte de prooroc şi nu se împotriveau lui nici într-un chip.

Altă dată s-a dus un om la cuviosul şi i-a mărturisit păcatele sale, spunîndu-i că, deşi nu ştie nici un meşteşug, el însă îşi cîştigă cu înlesnire cele necesare vieţii. Căci se scoală noaptea şi se duce în case străine, fură dintr-însele orice găseşte, se duce apoi în loc retras şi le ascunde. Iar cînd stăpînii caselor îşi caută lucrurile furate, el le spune că sfinţii îi descoperă multe lucruri ascunse şi pe lîngă aceasta îi arată lui şi locul unde hoţii au ascuns lucrurile ce li s-au furat.

Apoi, luînd cinstita Cruce pe umerii săi sau o icoană a vreunui sfînt, ia pe păgubaşi şi-i duce la locul acela, zicîndu-le să sape; şi aşa îşi află fiecare lucrurile sale. De aceea, oamenii îl cinstesc pe dînsul ca pe un prieten al lui Dumnezeu şi ca pe un sfînt vrednic de descoperiri dumnezeieşti. Pentru aceasta, oamenilor făcîndu-li-se milă de dînsul, îi dau cîte o părticică din lucrurile cele furate şi aflate.

Acestea auzindu-le Cuviosul, i-a zis: „O, fiule, acest meşteşug rău, sau mai bine zis acest vicleşug cu care zici tu că îţi agoniseşti cu înţelepciune şi cu înlesnire cele de nevoie vieţii tale, să-l laşi. Vai ţie, pentru întunecarea minţii tale, căci te amăgeşti şi te batjocoreşti de diavolul şi socoteşti ca o înţelepciune ceea ce ai învăţat pentru pierzarea sufletului tău, socotind întunericul drept lumină. Şi de nu vei înceta cu această faptă rea, vei fi vinovat de mare pedeapsă, cum zice proorocul Isaia: Căci socotiţi amarul dulce. Iar după puţin va veni peste tine pedeapsa şi urgia lui Dumnezeu”.

Auzind acestea omul, a căzut la picioarele cuviosului şi a cerut cu lacrimi iertare pentru păcatul său, făgăduind că de aici înainte nu se va mai pleca la amăgirea diavolului, ci va părăsi o nelegiuire ca aceasta şi va lucra fapte bune din toată puterea lui. Deci luînd iertare de la Cuvios, a împlinit cu lucrul făgăduinţa pe care a făcut-o, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu rugăciunile Sfîntului.

Dar, deşi Sfîntul Lazăr pricinuia mare folos multora şi cu cuvintele şi cu lucrurile cele bune, iar pe cei ce cădeau în păcat îi ridica şi pe cei ce stăteau în fapta bună îi întărea, cu toate acestea, cugeta să se ducă de acolo şi să meargă la Ierusalim, ca să scape de slava oamenilor. Căci ştia cît de mare împiedicare este aceasta celor ce aleargă pe calea ce duce la cele cereşti. Şi pentru ca să-şi împlinească dorinţa pe care o avea din tinereţe, adică să vadă şi să se închine sfintelor locuri, chemînd pe fraţii care se călugăriseră şi vieţuiau în mînăstirea pe care o zidise el, le-a arătat lor scopul.

Apoi mîngîindu-i pe dînşii, căci foarte se mîhneau pentru despărţirea lui, le-a poruncit să păzească toate cîte se cuvin cinului monahicesc şi să se îngrijească din toate puterile lor de poruncile lui Dumnezeu şi de faptele bune care pricinuiesc mîntuirea sufletului. Deci, sărutîndu-i pe dînşii, a plecat de acolo şi s-a dus la Ierusalim.

După ce s-a închinat la Ierusalim şi a văzut şi toate celelalte minunate locuri de acolo, şi chiar Mormîntul cel stăpînesc al Domnului, după puţine zile s-a dus la lavra Sfîntului Sava. Acolo a găsit cu cale să rămînă multă vreme, ca împreună cu cuvioşii părinţi care vieţuiau acolo să se nevoiască şi să agonisească mult folos de la dînşii, de vreme ce nimic altceva nu îndeamnă atît de mult pe oameni la fapta bună, ca întrecerea cea bună a acelora care petrec în fapte bune. Că, precum piatra care se freacă de altă piatră se face netedă, potrivită şi mai strălucită, aşa şi cel îmbunătăţit, cînd se întrece cu alt îmbunătăţit, mai mult sporeşte şi se face mai strălucit.

Deci Cuviosul Lazăr, fiind primit de egumenul şi de fraţii lavrei cu bucurie, a luat slujba paraclisieriei şi a făcut într-însa şase ani întregi, nevoindu-se întocmai ca monahii cei de frunte şi aleşi, care se sîrguiau în trup să ajungă pe îngerii cei fără de trup.

Dar dumnezeiescul Lazăr, nu numai se nevoia ca aceia, ci îi şi covîrşea în toate şi isprăvile lui erau pentru toţi vrednice de mirare. De aceea s-a judecat şi s-a socotit de către toţi vrednic a se face preot şi-l îndemna la aceasta chiar şi egumenul mînăstirii. Iar el la început nu voia, zicînd că nu este vrednic a lua asupra sa greutatea unei asemenea vrednicii. Dar, de vreme ce egumenul îl silea să ia asupra sa şi slujba aceasta, fiindcă ştia pe Sfîntul Lazăr cît de mare era în fapta bună, Cuviosul nu a găsit cu cale să se mai împotrivească egumenului, ca să nu se arate semeţ. Deci, nevrînd, a primit şi s-a hirotonit de către Patriarhul Ierusalimului; şi a mai petrecut Cuviosul în mînăstirea aceea încă alţi şase ani.

După aceea, văzînd pe monahii cei îmbunătăţiţi că ieşeau din mînăstire în întîia săptămînă a Sfîntului şi marelui Post de patruzeci de zile, după obiceiul cel vechi şi se duceau în pustie, iar în săptămîna Stîlpărilor iarăşi se întorceau în mînăstire, aducînd cu ei roadele bune ale pustniciei, a dorit şi el să se ducă. Şi nearătînd scopul său egumenului, a plecat pe ascuns din mînăstire. Nu că ar fi defăimat pe egumen; căci care altul a arătat atîta ascultare către cei mai mari ca fericitul Lazăr? Ci, pentru că s-a biruit de dulceaţa liniştii pe care o dorea de mai mulţi ani şi pe care căuta să o dobîndească în tot chipul.

Deci, petrecînd în pustie zilele hotărîte ale sfintei patruzecimi, s-a întors împreună cu ceilalţi fraţi în mînăstire. Dar toţi aceştia au fost primiţi şi mîngîiaţi de egumen, căci erau obosiţi de multele şi lungile osteneli ale pustiei. Numai dumnezeiescul Lazăr singur a fost izgonit din mînăstire, după porunca egumenului, nefiind lăsat nici să intre pe poartă. Şi multă vreme a petrecut afară plîngînd cu lacrimi şi rugîndu-se să-l ierte, dar egumenul nu l-a iertat nicidecum. Atunci s-a dus la Ierusalim şi a pus ca mijlocitor pe iconomul marii biserici pe care-l avea prieten vechi. Iar iconomul, cum l-a auzit, s-a dus îndată la lavră şi a rugat foarte mult pe egumen să-l ierte pe Lazăr, prietenul său. Aşa, Cuviosul a luat iertare de la egumen şi iarăşi a fost numărat cu ceilalţi fraţi ai lavrei.

Rămînînd în lavră încă un an, pînă pe vremea Sfîntului şi Marelui Post şi văzînd pe ceilalţi ducîndu-se iarăşi în pustie şi nesocotind nici supărarea egumenului, nici izgonirea sa din mînăstire, nici altceva din unele ca acestea, s-a dus iarăşi şi el în pustie. Căci dulceaţa şi frumuseţea liniştii, pentru cei ce au gustat-o o dată, li se face totdeauna dorită încît îi face să defăimeze pe toate celelalte şi să alerge numai către aceasta. Din această dulceaţă gustînd şi Cuviosul, nu a suferit să rămînă în mînăstire şi să se păgubească de fericirea şi liniştea pustietăţii. Pentru aceasta, ducîndu-se la loc liniştit şi în raiul faptei bune, n-a voit să se mai întoarcă în lavră. Ci, aflînd un loc foarte înalt, a zidit deasupra lui un stîlp; apoi, lepădîndu-se cu totul de lume şi de orice lucru pămîntesc, s-a suit pe stîlp ca un ostaş sprinten, ca să se războiască nu contra trupului şi a sîngelui, ci contra duhurilor răutăţii. Şi petrecînd mulţi ani deasupra lui, s-a nevoit cu bărbăţie împotriva diavolilor şi a săvîrşit mari biruinţe asupra lor.

Într-una din zile, coborîndu-se Cuviosul de pe stîlp şi umblînd pe un loc şes şi neted, a auzit de sus un glas, zicîndu-i: „Lazăre, se cuvine să te duci în patria ta!” Iar Cuviosul s-a minunat de glasul acela şi, căutînd împrejur şi nevăzînd pe nimeni, a socotit că acel glas era diavolesc. Dar, de vreme ce s-a dus în locul acela şi a doua şi a treia oară şi a auzit acelaşi glas, a crezut că era din dumnezeiasca pronie. Cu toate acestea a mai rămas încă acolo, ca să cunoască adevărul mai cu de-amănuntul; iar glasul acela striga mereu la fel. Pentru aceasta s-a dus la nişte cuvioşi părinţi care locuiau pe aproape şi care din tinereţe petreceau acolo în pustietate şi le-a spus lor despre glasul ce a auzit, ca dînşii să-l înveţe ce trebuie să facă.

Încredinţîndu-se de la acei cuvioşi că glasul acela era din dumnezeiasca pronie, s-a dus de acolo şi a mers la Ierusalim. Luînd în tovărăşie un monah îmbunătăţit, anume Pavel, a mers cu dînsul pînă la Sevastia. De acolo, despărţindu-se, Pavel s-a dus în Trapezunda, iar Cuviosul Lazăr s-a dus la Roma, unde dorea de multă vreme să se ducă ca să se închine celor doi mari apostoli.

Deci, mergînd cu multă sîrguinţă şi trecînd printr-o pădure, l-au întîmpinat doi urşi mari de care el s-a temut foarte şi, neavînd unde să fugă ca să scape de primejdie, s-a rugat lui Dumnezeu. Apoi, ridicîndu-şi ochii şi mîinile la cer, a zis cuvintele lui David: „Doamne, să nu Te depărtezi de la mine că necazul este aproape şi nu este cine să-mi ajute. Mîntuieşte-mă, Stăpîne, din gura fiarelor băutoare de sînge şi scapă sufletul meu de moarte”. Atunci, o, minune! a văzut îndată pe urşi că au plecat în jos capetele lor şi s-au dat la o parte din drum cu sfială şi au lăsat cuviosului calea ca unui stăpîn şi împărat al lor, să treacă pe drumul său; pentru că de fapta bună şi fiarele ştiu a se smeri.

Deşi omul lui Dumnezeu a fost păzit neatins de fiarele acelea simţite, dar fiara cea nevăzută, adică diavolul, văzînd toate acestea, s-a prefăcut în chip de cîine negru şi mare care izgonea pe Cuviosul. Astfel, uneori mergea înaintea lui pe drum şi-l înfricoşa să-l rupă cu dinţii, iar alteori mergea în urmă-i şi-l lătra tare şi sălbatic, căutînd să-l apuce de picioare. Toate acestea le-a făcut blestematul timp de trei zile. Iar cînd Sfîntul avea trebuinţă să meargă în vreun sat să-şi ia puţină hrană pentru drum, fiindcă nu ducea cu sine nici măcar o pîine, nici nu se îngrijea pentru ziua de mîine, atunci îl împiedica pierzătorul, căci cu multele lui lătrături zădăra cîinii cei adevăraţi de prin sate şi-i aducea asupra Sfîntului; dar el se pornea întîi asupra lui, apoi şi spre ceilalţi.

Drept aceea, pentru aceste împiedicări Cuviosul petrecea flămînd toată ziua şi noaptea, neputînd a se apropia de sat din pricina diavolului. Cu toate acestea, văzînd mărimea de suflet a Cuviosului, răbdarea şi nădejdea lui către Dumnezeu, s-a biruit necuratul duh şi, neputînd să-i mai stea împotrivă, ca de un bici s-a izgonit şi a rămas ruşinat, neputinciosul. Iar Sfîntul, cu ajutorul lui Dumnezeu s-a mîntuit de ispită şi de supărarea lui.

De vreme ce Cuviosul, cu ajutorul lui Dumnezeu, s-a făcut mai tare decît ispitele vrăjmaşului, a ajuns în Efes şi s-a dus la arhiereul de acolo. Vorbind împreună cu dînsul, i-a arătat dorinţa ce avea să se ducă la Roma. Iar arhiereul, minunîndu-se de blîndeţea Cuviosului, de simplitatea lui, de dulceaţa cuvintelor lui şi de darul Sfîntului Duh care strălucea într-însul, s-a robit cu totul de dragostea lui şi l-a rugat să rămînă împreună cu dînsul şi astfel să se oprească din călătoria spre Roma.

Cuviosul, deşi a părăsit gîndul ce-l avea pentru Roma, precum l-a sfătuit arhiereul Efesului, dar a rămîne împreună cu dînsul şi a părăsi liniştea, nu a primit nicidecum. Pentru aceea, plecînd de acolo, s-a dus la Mînăstirea Orovului din care fugise cînd era să se ducă la Ierusalim. Aflîndu-se acolo, la început nu se arăta pe sine cine este. Iar după cîtăva vreme, rugîndu-l monahii care erau acolo să le spună cine este, pentru că nu puteau să-l cunoască, le- a spus că este Lazăr, care odată a fost păzit de dînşii. Şi îndată a străbătut vestea în toate părţile din împrejurimi că Lazăr s-a întors iarăşi în mînăstirea lui şi alergau toţi ca să-l vadă şi mai ales maica sa – căci tatăl său acum murise.

De aceea, bucurîndu-se toţi, priveau faţa cea prea dulce a Cuviosului şi ascultau cu luare aminte cuvintele lui cele folositoare de suflet. Căci pe lîngă celelalte fapte bune ce avea Cuviosul, avea şi cuvîntul îndulcit cu sarea Sfîntului Duh, ca şi dumnezeiescul Apostol. Deci fericitul vorbea cu multă linişte şi dulceaţă şi nu cu puţin dar, încît putea să înduplece şi sufletul cel de piatră. Pentru aceasta cei mai mulţi au plîns de bucurie văzînd pe minunatul Lazăr şi auzind dumnezeieştile lui cuvinte. Dar de vreme ce mergeau la dînsul mulţi şi-i tulburau liniştea, s-a hotărît să fugă de acolo şi să se ducă într-un loc liniştit.

Deci, stînd acolo puţine zile, ca numai să împlinească dorul mamei sale, pentru că o vedea întristată foarte mult pentru despărţirea lui, a plecat căutînd să afle un loc mai liniştit. Şi auzind de sihăstria ce era în dreptul muntelui Galisiului în care era şi o biserică a Sfintei Muceniţe Marina şi unde locul era după plăcerea lui, s-a dus acolo. Şi, văzînd locul foarte liniştit, s-a numărat şi el împreună cu cei doi fraţi buni pe care i-a aflat acolo.

Apoi, înştiinţîndu-se arhiereul Efesului că Lazăr iubitul său s-a dus acolo, a simţit în inima sa mare bucurie, dorind să-l aibă aproape şi să petreacă împreună cu dînsul. Deci, ducîndu-se acolo, l-a primit cu sufletul plin de bucurie şi a dat în stăpînirea lui sihăstria aceea şi pe fraţi, poruncindu-le să asculte de Cuviosul ca nişte fii pe părintele lor, neîmpotrivindu-se niciodată voii şi socotinţei lui la nici un lucru.

Deprinzîndu-se mai mult dumnezeiescul Lazăr în luptele pustniciei, mai cu osîrdie se sîrguia la toate faptele bune. Însă dorea să nu-l ştie nimeni, căci el socotea că a lucra cineva fapta bună pentru vederea şi plăcerea oamenilor, este totuna cu a nu lucra nicidecum sau totuna cu a face răul. De acea zicea:

„Cei ce lucrează fapta bună ca să cîştige slavă de la oameni, aceştia nu au nici un folos, după cum zice sfinţita Evanghelie: şi-au luat plata lor. Că de nu ar fi fost cineva să le laude faptele bune, ei, cu adevărat, nu s-ar fi apucat nicidecum să lucreze fapta bună. Iar cei care lucrează fapta bună pe ascuns, numai lui Dumnezeu fiind cunoscută, aceştia vor lua de la Dînsul multă laudă. Iată dar cu cît este mai bună slava lui Dumnezeu decît slava oamenilor! Că aceea este vremelnică şi stricăcioasă şi nu rămîne pînă în sfîrşit, ci, mai înainte de a muri ei, se va vădi făţărnicia lor. Deci, cu cît este mai bună şi mai înaltă slava lui Dumnezeu, cu atît este mai presus acela care lucrează fapta bună în ascuns”.

Aşa lucra Cuviosul, adică îşi ascundea faptele bune şi se arăta pe sine mai prejos decît toţi, deşi el era îmbunătăţit şi slăvit. Căci, precum cel ce strigă cu trîmbiţa din partea cea mai înaltă a tîrgului, se face arătat tuturor, aşa şi dumnezeiescul Lazăr, de s-ar fi dus în partea cea mai ascunsă de loc, totuşi se făcea cunoscut tuturor, deşi nu striga cu trîmbiţa, dar faptele bune îl arătau.

Pentru aceasta, alerga totdeauna la dînsul mulţime nenumărată de oameni, iar lucrul cel dintîi al Cuviosului era să hrănească cu cuvînt sufletele celor care veneau la dînsul; iar al doilea, să hrănească şi trupurile lor cu bucate îndestulătoare. Acest lucru obişnuia a-l face totdeauna, chiar de nu ar fi avut bucate destule pentru hrana sa şi a fraţilor săi şi chiar dacă ar fi avut numai o pîine, lucru ce mira pe fiecare. Atît de multă iubire de oameni avea Cuviosul, încît covîrşea pe cei mai vestiţi în iubirea de oameni. Căci aceia făceau milostenie din prisosinţa lor sau dădeau cîte puţin celor care erau lipsiţi, iar Cuviosul, singur dintre toţi, dădea chiar hrana pe care o avea pentru ca să-şi mîngîie trupul său cel slăbănogit de post şi să-l întărească – pentru că era obosit de osteneli -, şi pe aceea o dădea altora cu mărinimie de suflet, neîngrijindu-se pentru sine; căci el se mulţumea a hrăni pe cei ce aveau trebuinţă. Aceasta se cheamă adevărata milostenie; pentru că a da cineva din cele de prisos, nu înseamnă iubire de oameni, ci a da cele ce-i sînt lui de nevoie şi a împărţi săracilor şi din puţinul pe care îl are.

Această mare iubire de oameni a Cuviosului, nu au suferit-o cei doi fraţi, care locuiau acolo mai înainte, după cum am zis, ci se mîhneau foarte şi în fiecare ceas cîrteau; iar bucatele cu care Sfîntul ospăta pe cei străini, le socoteau lipsă şi scădere a trupurilor lor. Deci, încercînd să-i schimbe obiceiul şi neputînd, s-au dus de acolo şi au lăsat pe Cuviosul cu puţini ucenici. Aceştia, cu voia Cuviosului, au semănat bob aproape de un drum de obşte şi fiind pămîntul bun şi gras, a ieşit bobul şi a făcut mult rod, încît nu era nici un călător care să nu mănînce din rodul bobului şi să nu ia încă şi la casa lui. Iar ucenicii Cuviosului se mîhneau foarte, căci vedeau ostenelile lor luate de alţii.

Sfîntul însă nu se mîhnea, ci mîngîia şi pe ucenicii săi şi-i făcea să se bucure, cu cuvintele sale cele aducătoare de mîngîiere. Şi cînd a venit vremea, le-a poruncit să culeagă bobul iar ei nu au voit să se ducă şi să se ostenească în deşert, căci nu mai rămăsese decît puţin rod într-însul. Iar Cuviosul, mai cu sila, mai cu rugămintea, i-a făcut de s-au dus toţi şi l-au cules.

Apoi, aducînd bobul în arie, au citit după regulă rugăciunea ce se obişnuieşte la arie. Şi, dacă l-au bătut, o, minunile Tale, Hristoase, Împărate! au văzut că era în arie atît de mult rod, încît ar fi socotit cineva că toate păstăile bobului s-au prefăcut în rod. Pentru aceea s-au bucurat foarte şi, aducîndu-şi aminte de cuvintele care le zicea Cuviosul cînd îi mîngîia, au alergat la dînsul şi, spunîndu-i minunea, îşi cereau iertare pentru împotrivirea ce au arătat-o către dînsul, nevoind să adune bobul. Iar Cuviosul îndată i-a iertat, căci ştia că nu au făcut-o din răutate, ci pentru că nu ştiau ce se va întîmpla de nu le va ajunge.

După puţină vreme, văzînd Sfîntul că nu se folosea acolo, ci se păgubea din pricina supărărilor şi a tulburărilor oamenilor, a plecat din acel loc şi s-a dus la un stareţ îmbunătăţit, care locuia în muntele Galisiului cel din dreapta sihăstriei. Acela i-a spus că în vîrful muntelui este o peşteră foarte îndemînatecă pentru pustnicie, căci se află în mare pustietate, iar muntele este greu de suit. Apoi că acolo suferă lipsă de hrană şi cîţi se duc acolo să vieţuiască sînt supăraţi de diavoli. După aceea i-a spus că în acea peşteră şi-a săvîrşit nevoinţele pustniciei şi marele Pafnutie.

Deci, dumnezeiescul Lazăr a hotărît să locuiască în acea peşteră. Şi cum a plecat acolo, diavolii tulburau locul acela cu glasuri nedesluşite şi cu strigăte străine; căci au înţeles că merge acolo pierzătorul lor şi pentru aceasta au început să-l înfricoşeze. Iar Cuviosul, rămînînd neînfricoşat, cînta şi umbla pe acolo cu multă îndrăzneală, ştiind că toate lucrurile diavolilor erau numai năluciri, iar nu adevărate.

Deci, suindu-se în vîrful muntelui, a stat înaintea peşterii şi a săvîrşit cîntarea ce o cînta de obicei. După aceea şi-a făcut semnul Sfintei Cruci, însemnînd şi piatra care era acolo. Atunci, o, minune! a văzut că Sfînta Cruce s-a întipărit îndată deasupra pietrei atît de adînc şi de frumos, încît oricine ar fi văzut-o, ar fi socotit că a cioplit-o un pietrar iscusit. Minunea aceasta văzînd-o Cuviosul, a cunoscut că mergerea lui acolo s-a făcut după dumnezeiasca pronie şi că, după începutul bun, va fi şi sfîrşitul bun. Deci, a mulţumit lui Dumnezeu, apoi, intrînd în peşteră şi văzînd că era îndemînatecă după cum voia şi, mai ales, că picura şi puţină apă din piatra de deasupra ca să potolească setea lui, a hotărît să se liniştească într-însa şi singur să vorbească cu Dumnezeu.

Dar cine poate să spună cîte nesuferite ispite a răbdat Cuviosul Lazăr de la diavoli, fiind în pustietate lipsit de fraţi împreună locuitori? Că în toate zilele cît a petrecut Cuviosul în peşteră, nu încetau blestemaţii diavoli de a-l ispiti în tot chipul, înfricoşîndu-l cu multe feluri de năluciri ca să-l facă să fugă de acolo. Iar Sfîntul primea cu bărbăţie războiul lor, răbdînd împotriva ispitelor ce i se aduceau neîncetat. Şi a rămas acolo mulţi ani, vorbind singur cu Dumnezeu. După aceea, şase monahi, nu se ştie de unde, s-au înştiinţat despre Cuviosul, căci afară de stareţul, nimeni altcineva nu ştia unde se linişteşte; iar bătrînul acela nu a spus nici unui om, căci aşa avea poruncă de la Cuviosul.

Acei şase monahi s-au dus la Cuviosul şi l-au rugat cu lacrimi să-i primească a locui împreună cu dînsul. Iar Cuviosul Lazăr, văzînd dorinţa lor cea mare, a primit şi le-a dat multe rînduieli de viaţă monahicească cum să petreacă. Apoi, avînd de multă vreme gînd să zidească o biserică mică în numele Stăpînului Hristos aproape de uşa peşterii, dar neputînd de unul singur fără ajutorul altcuiva şi aflînd ajutători pe cei şase monahi, a voit să se apuce de lucru, însă nu avea de cheltuială. Iar prin dumnezeiasca pronie s-a aflat o femeie bogată şi îmbunătăţită în Efes, care i-a dat bani şi a zidit biserica în numele Mîntuitorului nostru, Iisus Hristos.

După acestea, mergînd acolo şi alţi şase fraţi şi făcîndu-se doisprezece, iar locul fiind strîmt şi neîncăpător ca să facă chilii, nici acoperămînt sau altceva pentru adăpostire, ci locuind sub cer fără acoperămînt, Cuviosul s-a suit împreună cu fraţii în vîrful muntelui Galisiului şi acolo au zidit o biserică în numele Născătoarei de Dumnezeu, precum şi chilii destule împrejurul ei, ca să locuiască fraţii. Apoi au zidit şi alte chilii pustniceşti, afară din mînăstire, departe una de alta, ca fraţii să poată avea într-însele deplină linişte.

Odată, Cuviosul liniştindu-se într-una din chiliile pustniceşti în vreme de vară şi fiind multă arşiţă, pe cînd îşi citea rugăciunile ceasului al şaselea, atît de mult timp a citit încît credea că are să moară; şi neaflînd acolo apă să bea, s-a întins pe pămînt leşinat, cu mîinile înălţate către Dumnezeu, cerînd ajutor. Iar iubitorul de oameni Dumnezeu, Cel grabnic în mîngîiere şi iute în ajutor, n-a trecut cu vederea pe robul Său care se primejduia şi îndată a trimis un dumnezeiesc înger la ucenicul sfîntului, care petrecea acolo. Dîndu-i un vas plin cu apă, i-a zis să alerge la sihastru; şi cu apa a înviat pe părintele său cel duhovnicesc, care se primejduia de sete. Şi aşa a scăpat Cuviosul de moarte.

Însă, vrăjmaşul nostru diavolul nu se liniştea, ci s-a făcut în chipul unui şarpe mare şi negru şi a intrat fără de veste în chilia Sfîntului ca să-l înfricoşeze. Iar Cuviosul, cunoscînd măiestria satanei şi fiind obişnuit a face război cu dînsul, nu s-a înfricoşat nicidecum, ci a făcut asupra lui semnul cinstitei Cruci şi îndată s-a făcut nevăzut.

Atunci, fiindcă se înmulţeau monahii şi mînăstirea fiind strîmtă nu-i încăpea, de vreme ce, cînd a zidit-o Cuviosul nu socotea că se vor aduna aşa de mulţi, fiindcă locul era aspru şi lipsit de apă şi de toate cele ce sînt de nevoie, pentru aceasta Cuviosul a rugat pe Dumnezeu cu lacrimi multe zile ca să-i arate de este sfînta Lui voie să zidească o biserică mai mare şi o mînăstire mai largă ca să locuiască fraţii care veneau să se sălăşluiască acolo precum şi unde să pună temeliile bisericii.

Astfel, într-o noapte rugîndu-se el, a auzit un glas care îi poruncea să iasă afară din chilia lui şi ieşind a văzut un stîlp de foc care ajungea pînă la cer şi îngerii lui Dumnezeu, suindu-se de la pămînt, cîntau o cîntare foarte dulce: „Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui”. Deci îndată a înţeles că în locul acela unde s-a arătat stîlpul, era voia lui Dumnezeu să zidească biserica. Apoi a început zidirea cu mare osîrdie; şi zidind din temelie o biserică mare şi frumoasă, a făcut şi mînăstire împrejurul bisericii, nu mai prejos ca altă mînăstire, atît ca mărime, cît şi ca împodobire a zidirii.

Cred că este bine să spunem şi aceasta. Cum şi de unde Cuviosul, neavînd nici un ban, a aflat atîta mulţime de argint şi a făcut atîtea zidiri cu mari cheltuieli, şi cum, în atît de puţină vreme, a săvîrşit un aşa de minunat şi mare lucru al mînăstirii. Roman, împăratul de atunci al grecilor, mîniindu-se asupra lui Constantin numit Monomahul, care era unul din boierii cei dintîi ai Constantinopolului, pentru nişte pricini, dar mai ales fiindcă îl bănuia că voia să-i ia împărăţia, s-a pornit cu atîta urgie împotriva lui Constantin, încît l-a trimis în surghiun la ostrovul Metilenei, pentru a-şi plînge acolo soarta.

Acestea auzindu-le dumnezeiescul Lazăr şi împărtăşind durerea lui Constantin, s-a mîhnit foarte mult pentru soarta lui, căci nu făcuse nici un rău împăratului. Pentru aceasta, a trimis oameni la dînsul şi ca să-l mîngîie în suferinţe şi ca să-i dea bună nădejde cum că el are să fie diadoh (urmaş) al împărăţiei grecilor, după cum mai înainte a văzut Cuviosul prin dumnezeiescul dar, care se sălăşluise într-însul.

Trecînd puţină vreme, a murit Roman şi s-a făcut împărat Constantin, după cum i-a proorocit Cuviosul. Şi, aducîndu-şi aminte de proorocia acestuia, i-a trimis o mare sumă de bani, mai multe vase şi odoare, precum şi danii de mult preţ ca să termine zidirea mînăstirii desăvîrşit. Deci, cu aceşti bani a zidit Cuviosul biserica Sfintei Învieri – căci aşa a numit-o -, cu toată acea mare şi vestită mînăstire.

Zidirea mînăstirii a început, după cum s-a zis, din dumnezeiasca vedenie şi iarăşi cu dumnezeiasca pronie s-au iconomisit atîtea cheltuieli şi s-au săvîrşit cele de trebuinţa mînăstirii. Iar monahii mereu se înmulţeau datorită vieţii îmbunătăţite a Cuviosului şi în puţină vreme s-au făcut mai mult de şapte sute, dintre care unul era chiar fratele după trup al dumnezeiescului Lazăr. Acesta, învăţîndu-se de la fratele său faptele cele bune ale petrecerii monahiceşti, atît de mult a sporit în fapta bună, încît i-a întrecut pe toţi ceilalţi; aşa că el era al doilea după fratele său. Pentru aceea, după moartea Cuviosului, prin chibzuinţa şi cu alegerea tuturor fraţilor, el a primit conducerea mînăstirii şi cu laude a sporit întru dînsa.

După ce Sfîntul a săvîrşit mînăstirea, a mai zidit şi un stîlp aproape de biserică, în partea din spate, înalt şi descoperit, cu greu de suit şi foarte strîmt, avînd lăţime numai de trei palme. Şi s-a suit deasupra lui, luînd numai o haină de piele, cu capul descoperit şi desculţ şi purtînd fiare grele. Acolo suferea toate greutăţile iernii, ploi tulburătoare, ninsori multe, răceala şi iuţimea îngheţurilor, prin care se făcea ca şi cristalul pururea pomenitul. Suferea încă şi fierbinţeala verii şi arşiţele cele mari. În astfel de chip petrecea fericitul, ca un om fără de trup.

Odată s-a pornit o ploaie atît de mare şi de tulburătoare, încît ducea şi pietrele cele mari în pornirea apei şi multe dobitoace a omorît, iar roadele le-a stricat. Pentru aceea un păzitor de capre, aflîndu-se acolo, aproape de mînăstire şi văzînd potopul acela, a alergat la mînăstire ca să scape de primejdie. Deci apropiindu-se de dînsa şi căutînd la stîlp şi cerînd ajutor de la Sfîntul – o, cine va povesti mărimea minunilor Tale, Hristoase Mîntuitorule! -, a văzut pe Preasfînta Născătoare de Dumnezeu Maria că stătea în văzduh deasupra stîlpului, acoperindu-l, ferindu-l de ploaie şi păzind pe Cuviosul. Cine a văzut sau cine a auzit cîndva vreo minune ca aceasta? Că deşi un heruvim păzea pe Avva Macarie Egipteanul, iar pe Marele Paisie l-a păzit îngerul Domnului, dar o minune ca aceasta, precum socotesc, nici nu a auzit, nici nu a văzut cineva, cum că s-a făcut pentru vreun sfînt, afară de dumnezeiescul Lazăr, pe care însăşi Împărăteasa îngerilor îl acoperea ca un nor şi păzea nevătămat pe robul Său.

Ascultaţi încă şi alta asemenea. A ieşit vestea în toate părţile acelea, că de stîlpul Cuviosului nu se apropia nici ploaie, nici grindină, nici zăpadă, ci era ferit de toate acestea. Şi unii credeau acestea fără de îndoială, iar stăpînitorul locului aceluia din împrejurimi, n-a crezut pînă ce n-a văzut cu ochii săi.

Deci, în vremea iernii, cînd cădea ninsoare mare şi îl lovea în faţă de nu putea nici să respire, s-a dus cu multă osteneală la mînăstire. Şi mergînd aproape de stîlp a văzut o minune vrednică de spaimă, că ninsoarea care cădea de sus cu pornire, cînd se apropia de stîlp se ducea în lături şi cădea pe pămînt, necăzînd nici o picătură deasupra stîlpului. Minunea aceasta văzînd-o acela şi minunîndu-se foarte tare, a cerut iertare de la Cuviosul pentru îndoiala ce avusese mai înainte şi, dobîndind iertare, s-a întors la locaşul său, propovăduind tuturor minunea pe care a văzut-o, crezînd cele ce se spuneau despre Sfîntul.

Ucenicul Sfîntului s-a dus odată într-un sat din apropiere pentru oarecare trebuinţă, iar o desfrînată s-a dus la dînsul şi-l ispitea în multe feluri să-l aducă în păcat. Iar el, – o, fire a oamenilor lesne înşelătoare! -, cînd era gata să cadă în păcat, a auzit glasul Cuviosului, care îl înfricoşa foarte şi îi pomenea munca cea înfricoşată şi veşnică pe care avea să o ia pentru acest păcat. Iar de glasul acela atît de mult s-a înfricoşat şi s-a cutremurat ucenicul, încît s-a întors de la femeie. Pentru aceasta Cuviosul nu ştia nimic mai înainte de a se înştiinţa de la ucenicul său. Dar Dumnezeu, Care preamăreşte pe robii Săi, a strigat în locul Cuviosului Lazăr pe ucenic şi l-a scos din primejdie, vrînd cu aceasta să facă minunat pe Cuvios.

Într-o vreme, grecii avînd război cu perşii, între ostaşii grecilor era şi un prieten vechi al Cuviosului, care se numea Filipic. Grecii fiind biruiţi în război, mulţi dintre dînşii au fost robiţi de perşi, împreună cu Filipic şi au fost duşi în ţara barbarilor. Acolo fiind pus în temniţă, legat cu lanţuri de fier, se chinuia cu foamea şi cu alte multe rele, pentru care ruga pe Dumnezeu să moară ca să scape de o viaţă grea ca aceea. Fiind de mulţi ani în acea închisoare şi neavînd ajutor din nici o parte, dar nici nădejde de scăpare, într-o noapte şi-a adus aminte de marele Lazăr şi de minunile ce le făcea. De aceea, cu lacrimi fierbinţi l-a rugat să-l izbăvească din legături şi din temniţă. Atunci, o, minune! la miezul nopţii i s-a arătat Cuviosul şi, cum a atins fiarele, îndată au căzut din picioarele lui şi i-a poruncit să-l urmeze.

Deci, fiind dezlegat, s-a pornit împreună cu dînsul la drum, mergînd toată noaptea, iar cînd se lumina de ziuă, s-au aflat amîndoi suindu-se pe un munte. Apoi Cuviosul îndată s-a făcut nevăzut, iar Filipic a rămas singur. Atunci şi-a venit în sine şi a cunoscut că acela era muntele Galisiului şi a preamărit pe Dumnezeu pentru mîntuirea care i-a dat-o. După aceea, ducîndu-se la mînăstire şi povestind minunea, a mulţumit Cuviosului, apoi n-a mai voit să se ducă la rudeniile sale şi s-a făcut monah, petrecînd cealaltă parte a vieţii sale cu dragoste de Dumnezeu.

Iconomul mînăstirii, fiind împotriva Cuviosului, a zidit din veniturile chinoviei altă mînăstire, într-un loc pe unde curgeau ape multe. Iar locul era foarte prielnic, căci nici răceala iernii, nici arşiţa verii nu-l supăra. Şi aceasta a făcut-o iconomul ca să atragă pe monahi cu frumuseţea locului şi să-i ia acolo, ca să dobîndească slavă mare şi să lase pustie mînăstirea Sfîntului Lazăr. Lucrul acesta al iconomului nu s-a putut ascunde, deşi se silea în tot chipul pentru aceasta. După ce s-a înştiinţat, Cuviosul l-a chemat şi i-a zis cu blîndeţe ca să înceteze un lucru ca acesta şi să nu mai fie împotriva lui. Iconomul însă, nu numai că nu a voit să asculte pe părintele său cel duhovnicesc, ci i-a zis şi cuvinte aspre şi a început lucrul cu şi mai multă sîrguinţă, neţinînd seama de sfatul dat. Dar de vreme ce Cuviosul i-a zis şi a doua oară şi a treia oară să înceteze, iar iconomul a rămas acelaşi, nu i-a mai zis alt cuvînt decît acesta: „Dumnezeu, fiule, se va îngriji ca să te îndrepteze”.

Deci, după cuvîntul Cuviosului, l-a pedepsit Dumnezeu, că, mai înainte de a ajunge la chilia lui, a murit ca un ticălos şi a secerat roadele cele rele ale nesupunerii sale. Căci nu este altă patimă mai rea decît neascultarea, fiindcă are moartea ca urmare. Dovada acestui lucru este neascultarea lui Adam şi Evei, care le-a adus moartea.

Altădată nişte fraţi, aducînd vin la mînăstire, cînd au sosit la un han au descălecat de pe dobitoace şi au şezut să mănînce. Iar după ce au mîncat, unul dintre dînşii, ridicînd vasul, a zis: „Binecuvintează, părinte”. Atunci, o, minune!, a auzit îndată glasul Cuviosului, zicîndu-i: „Dumnezeu, fiul meu, să te binecuvinteze!” Glasul acesta l-a auzit şi celălalt frate care era împreună cu dînsul.

Apoi, ajungînd în cealaltă zi la mînăstire şi descărcînd vinul, Sfîntul le-a zis să bea puţin vin ca să se întărească şi, acelaşi frate, ridicînd iarăşi vasul să bea vin, a zis către Cuviosul: „Binecuvintează, părinte!”. Iar Cuviosul i-a zis: „Tu, fiule, şi ieri ai luat binecuvîntare, dar nu şi tovarăşul tău”. Şi îndată el a cunoscut că glasul care l-au auzit a fost cu adevărat al Cuviosului. În acest chip erau toate cunoscute ochilor sufleteşti ai Sfîntului, şi nu-i era nimic ascuns sau tăinuit. Pentru că cei care au ochii sufletului lor curăţiţi de patimi, privesc pe Hristos, Soarele dreptăţii şi de la Dînsul primesc strălucirea lucrurilor celor ascunse.

Un prieten vechi al Cuviosului i-a trimis printr-o slugă două vase pline cu vin bun. Iar sluga a ascuns pe drum un vas şi numai unul l-a adus Cuviosului. Acesta, cunoscînd furtul slugii, i-a zis: „Păzeşte-te, fiule, să nu te apropii de vasul care l-ai ascuns pe drum, ca să nu te primejduieşti”. Dar el, neluînd în seamă cuvîntul Cuviosului, s-a dus cu bucurie să ia vasul pe care-l ascunsese şi îndată a sărit din vas un şarpe mare şi înfricoşat care a început a-l izgoni şi de nu ar fi chemat pe Sfîntul în ajutor, nu s-ar fi izbăvit de primejdie.

Odată era mare secetă şi uscăciune în părţile acelea, secînd izvoarele şi rîurile. Pentru aceea răsadurile s-au veştejit, roadele s-au stricat şi toate ierburile de pe pămînt erau gata să se piardă. Şi mînăstirea Cuviosului suferea de uscăciunea aceasta mai mult decît orice altă parte de loc. Căci, fiind în vîrful muntelui, nu numai în vreme de secetă, ci şi în vreme de ploaie era lipsită de apă de izvor. Văzînd Cuviosul uscăciunea aceasta, mereu vărsa pîraie de lacrimi, mîhnindu-se foarte tare pentru primejdia de obşte. De aceea cu fierbinţeală ruga pe Dumnezeu să se milostivească spre zidirea Sa şi să adape pămîntul cel uscat de secetă, cu ploi îndestulate.

Iar Dumnezeu, Care toate le iconomiseşte spre folos, n-a trecut cu vederea rugăciunea Sfîntului, însă nu s-a plecat la toată rugăciunea lui, căci rugăciunea Cuviosului era să plouă în toate părţile. Dumnezeu n-a făcut după cererea lui; ci, ca să aducă pe păcătoşi la pocăinţă cu certarea aceasta, a plouat numai la mînăstire în chip foarte minunat. Căci după ce a trecut noaptea şi a răsărit soarele s-a arătat deodată un nor cu ploaie care venea deasupra mînăstirii şi a plouat îndestulat peste dînsa; iar celelalte părţi din împrejurimi se pedepseau cu uscăciune. Numai monahii care erau în mînăstire au dobîndit apă şi au umplut toate vasele ce erau acolo şi după aceea iarăşi s-a făcut senin curat.

Văzînd vecinii din împrejurimi minunea aceasta, au alergat la Cuviosul, rugîndu-l cu lacrimi fierbinţi ca să-i fie milă de ei şi să roage pe Dumnezeu să Se milostivească spre dînşii. Iar Cuviosul, ascultîndu-i, a rugat pe Dumnezeu mai mult decît întîi. Deci a auzit Domnul pe robul Său şi a încetat uscăciunea, iar pămîntul prin ploaie, iarăşi şi-a luat podoaba sa. Dar Domnul a ascultat rugăciunea Cuviosului nu numai pentru darea de ploaie ci şi pentru încetarea ei.

Odată, aflîndu-se mînăstirea într-o mare lipsă de pîine, astfel încît numai trei pîini mici se aflau în toată mînăstirea; acele trei pîini mici binecuvîntîndu-le Cuviosul, a săturat mulţime de monahi, vreo şapte sute şi mai mulţi. Aşa că, toate erau cu putinţă, după credinţa cea curată a Cuviosului şi nimic nu-i era cu neputinţă.

După acestea, Cuviosul a căzut într-o boală grea, aşa că îşi aştepta moartea cu bucurie, căci de mult era gata, dorind ca dumnezeiescul Pavel, să moară şi să fie cu Hristos. Atunci stătea împrejurul lui mulţimea ucenicilor plîngînd cu jale pentru moartea părintelui lor celui duhovnicesc, încît tînguirile lor ar fi pornit spre lacrimi şi pe cei mai tari de inimă.

Pentru aceasta părintele lor, cu toate că ajunsese la cele mai de pe urmă suflări, făcîndu- i-se milă de fiii săi şi întristîndu-se că rămîneau orfani, s-a pornit spre plîngere şi a rugat pentru dînşii pe Maica lui Dumnezeu, sprijinitoarea lui cea obişnuită, acoperămîntul şi scăparea lui. S-a rugat, zicînd să-i dăruiască încă puţină vreme de viaţă. Dar nu pentru că el ar fi fost iubitor de viaţă, căci cum ar fi putut Cuviosul să fie astfel, el care era mort pentru lume şi dorea totdeauna să moară şi să fie cu Hristos? Ci, pentru că i s-a făcut milă de fiii săi cei duhovniceşti, de aceea se ruga Cuviosul.

Iar Preacurata Fecioară, care a născut pe însăşi Viaţa, mîntuirea cea de obşte a neamului omenesc, precum a păzit pe Cuviosul de toate celelalte rele, aşa şi pînă la sfîrşitul vieţii lui i s-a făcut ajutătoare şi împiedicătoare a morţii lui. Deci, a cerut de la Fiul ei, care are stăpînirea vieţii şi a morţii în mîna Lui, să adauge la viaţa Cuviosului încă cincisprezece ani. Drept aceea, Cuviosul, cînd era bolnav, a văzut pe Născătoarea de Dumnezeu rugînd pentru aceasta pe Fiul său; care lucru s-a şi împlinit, că îndată s-a făcut sănătos şi a mai trăit încă cincisprezece ani.

De atunci pînă ce a împlinit acei cincisprezece ani, Cuviosul a suferit multe pătimiri şi nevoinţe, petrecînd o viaţă mai strîmtorată decît atunci cînd era tînăr şi puternic cu trupul. Căci în cele şapte zile ale săptămînii nu mînca nimic, iar cînd trebuia să mănînce, hrana lui erau verdeţurile crude.

Deci, astfel de viaţă ducînd şi nemaiputînd să mai stea pe picioarele sale, a tras un lemn gros deasupra stîlpului, ca să şadă pe dînsul şi să-şi întindă picioarele şi într-o parte şi în alta, căci nu putea să le mai întoarcă precum voia, fiindcă erau obosite şi rănite. Şi cu toate că şedea pe lemnul acela, picioarele însă nu se apropiau, aşa că nu avea nici o mîngîiere, ci încă şi mai multe dureri suferea Sfîntul. Căci picioarele lui erau atît de umflate şi de rănite, încît văzîndu-le, ar fi cuprins jalea pe oricine.

Pentru aceea, fiind Cuviosul istovit de puteri şi plin de dureri şi răni un an întreg şi, aflîndu-se plin de zile după Dumnezeu, după ce a plinit şi cei cincisprezece ani pe care i-a dăruit Dumnezeu prin mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu şi după ce, mai înainte, şi-a cunoscut de la Dumnezeu sfîrşitul vieţii sale, nespunînd nici unuia din ucenici, căci iarăşi ar fi plîns şi s-ar fi tînguit, a scris testamentul cu mîna sa, rînduind toate lucrurile mînăstirii şi l-a ascuns în sînul său. Şi astfel, trăind şaptezeci şi doi de ani, s-a despărţit de cele materiale şi de trup, de această vale a plîngerii şi de necazuri, mutîndu-se la Dumnezeu.

La sfîrşitul lui s-au petrecut lucruri minunate. Căci îndată ce s-a despărţit de trup dumnezeiescul lui suflet şi s-a suit la cele cereşti, s-a pogorît de sus un nor luminos, asemenea celui ce s-a arătat la naşterea lui, vestind săvîrşirea prea fericitului şi chemînd pe toţi ucenicii la stîlp, cu prea slăvita lumină ce strălucea într-însul. A chemat încă şi pe Grigorie, ucenicul Sfîntului, care se liniştea atunci în Biserica Născătoarei de Dumnezeu pe care o zidise Cuviosul pentru cei doisprezece monahi, după cum mai înainte am spus.

Deci, cîţi vedeau norul, alergau la stîlp şi, văzînd moaştele Cuviosului, plîngeau şi se tînguiau cu nemîngîiere. Apoi văzîndu-se orfani, chemau pe părintele lor, nesuferind despărţirea de dînsul şi doreau să moară cu Cuviosul. Se mîhneau încă şi pentru că socoteau că s-a sfîrşit nefăcînd nici un testament. Dar mai mult decît toţi se mîhnea Grigorie cel pomenit. Drept aceea, pentru multa dragoste ce o avea către Cuviosul, a zis către dînsul ca şi cum ar fi fost viu: „Pentru ce, părinte, ne-ai mîhnit pe noi cu aşa mare întristare? Pentru ce ne-ai pricinuit două întristări pe care nu le putem suferi? Pentru ce nu ai voit să faci aşezămînt şi să ne porunceşti cele cuviincioase, ci ai lăsat moartea ta necunoscută? Nu ţi-a fost oare milă de noi, fiii tăi? Nu vezi cum ne-a slăbit pe noi plînsul pentru tine?”

Acestea zicînd Grigorie către moaştele Cuviosului, o, minune! cel ce zăcea mort şi fără suflare, ca un om viu şi însufleţit şi-a ridicat mîna cea dreaptă şi a pus-o în sînul său, de unde, luînd testamentul, l-a dat în mîinile lui Grigorie şi iarăşi s-a aşezat mort. Iar Grigorie luînd testamentul şi citindu-l cu luare aminte, a văzut cum că nu era iscălit într-însul numele Sfîntului, după obicei; şi iarăşi a zis către cel ce zăcea mort: „Părinte, dacă iscălitura numelui tău nu va întări şi nu va adeveri acestea cîte le-ai scris în testament, noi, fiii tăi, nu te vom îngropa”. Atunci Cuviosul, cu înfricoşată minune s-a sculat iarăşi şi a şezut înaintea tuturor, iscălind numele său şi cu iscălitura sa a întărit toate cîte erau scrise în testament.

După aceea, iarăşi a adormit somnul cel dulce, iar sfintele lui moaşte au fost îngropate lîngă stîlpul unde a suferit nevoinţele cele mai presus de fire, ca să fie locul acela mormînt şi mărturie a nevoinţei Cuviosului care s-a nevoit acolo. Şi astfel sfintele lui moaşte au fost izvor nesecat de minuni, doctorie pentru multe feluri de boli, izgonire diavolilor, izbăvire de tot felul de neputinţe şi dăruire îmbelşugată a tuturor bunătăţilor celor mîntuitoare. Iar dumnezeiescul suflet s-a ridicat în ceruri de îngeri înconjurat, unde este Biserica celor întîi născuţi, unde sînt începătoriile îngerilor, horele apostolilor şi ale proorocilor, rînduielile mucenicilor, adunările dascălilor, soboarele pustnicilor şi lauda cea necontenită a Preasfintei Treimi, Căreia I se cuvine toată slava cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Tot în această zi, Sfîntul Mucenic Chiril, Mitropolitul Kazanului.

Sfinţi Mucenici Melasipp, Casina şi Antonie

Adaugat la noiembrie 20, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 20, 2024

Acesti sfinti au marturisit pe vremea lui Iulian Paravatul (Apostatul), în anii 361, în cetatea Ancira, crestini fiind ei din stramosii lor. Sfîntul Antonie a fost pus în închisoare. Iar Melasipp si Casina, spînzurati fiind, au fost strujiti si cu foc pîrjoliti, iar dupa aceea Sfîntului Melasipp i-au taiat picioarele din genunchi; iar Sfintei Casina i-au taiat sînii. Iar pe Sfîntul Antonie spînzurîndu-l, l-au sfîsiat, pentru ca el a scuipat în fata lui Iulian si îsi fericea parintii sai. Sfîntul Melasipp si Sfînta Casina, spînzurati fiind de lemnul cel de chin, si-au dat sufletele lor în mîinile lui Dumnezeu. Dupa aceasta au chinuit pe Sfîntul Antonie în neînchipuite feluri, din care nevatamat fiind pazit, pe multi i-a tras la credinta lui Hristos. Si în sfîrsit i s-a taiat capul, si a luat pururea pomenitul cununa muceniciei.

Sfinţi Mucenici Auct, Tavrion şi Tesalonica

Adaugat la noiembrie 20, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 20, 2024

Acestia s-au nevoit în Amfipoll a Macedoniei. Si Tesalonica era fiica a unui popa idolesc, ce se numea Cleon, barbat vestit pentru bogatia lui; dar bogatiile acestea pe tînara nu au împutinat-o, nici n-au despartit-o de credinta crestineasca. Caci mult rugînd-o pe ea tatal sau, nimic n-a reusit. Pentru aceasta dezbracînd-o, au batut-o patru oameni cu vine de bou crude si i-au zdrobit coastele si lipsita fiind de toate ale ei a fost surghiunita departe, de catre însusi tatal sau. Dar si asa, necontenind a marturisi pe Hristos în acel surghiun si-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu.

Iar Auct si Tavrion multe vorbind împotriva barbarului si crudului aceluia, au fost pîrîti de el catre Torivie Ipatul ca sunt crestini; si îndata au fost dezbracati si batuti cu toiege si în multe feluri au fost chinuiti. Si iesind nevatamati, au fost sagetati cu mai multe sageti. Dar cu vointa lui Dumnezeu au scapat nevatamati. Drept aceea umplîndu-se tiranul de nedumerire, a poruncit sa li se taie capetele cu sabia, ceea ce facîndu-se au aflat sfîrsitul nevointei.