Sfînta Cuvioasa Muceniţă Anastasia Romana

Adaugat la noiembrie 11, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 11, 2024

In vremea împăraţilor Deciu şi Valerian şi a ighemonului Prov, era o mănăstire mică de fecioare în apropiere de cetatea Romei. Această mănăstire se afla la un loc deosebit şi neştiut, avînd cîteva călugăriţe îmbunătăţite, între care era şi egumena Sofia, bătrînă şi desăvîrşită în fapte bune. în acea mănăstire se afla şi fericita fecioară Anastasia, de prin părţile Romei, care, rămînînd orfană de părinţi la vîrsta de trei ani, a fost luată de bătrîna Sofia, care a crescut-o în mănăstire, învăţînd-o toate faptele bune, încît le covîrşea pe toate celelalte fecioare, nu numai în frumuseţe, dar şi în post, în nevoinţe şi în toate celelalte osteneli. Ajungînd cu vîrsta aproape de douăzeci de ani şi aflînd unii cetăţeni de frumuseţea ei, au dorit ca s-o ia în căsătorie şi foarte mult se sîrguiau pentru acest lucru. Dar sfînta fecioară, socotindu-le pe toate deşertăciune, s-a făcut mireasă lui Hristos, păzindu-şi fecioria, priveghind ziua şi noaptea în rugăciuni.

Iar diavolul se silea foarte mult ca s-o abată pe fecioara lui Hristos de la viaţa ei cea asemenea cu îngerii şi s-o înduplece spre lume, ostenindu-se asupra ei cu războiul trupului, cu gînduri necurate, cu înşelăciunile şoaptelor celor viclene şi cu alte feluri de meşteşuguri ale sale. N-a sporit însă nimic împotriva aceleia în a cărei neputincioasă fire se sălăşluia puterea lui Hristos, căci călca cu feciorelnicele ei picioare blestematul trup al şarpelui iadului. Neputînd diavolul s-o biruiască pe mireasa cea nebiruită a lui Hristos cu războiul cel dinăuntru şi tăinuit, s-a ridicat împotriva ei pe faţă, pornind contra fecioarei pe cumpliţii muncitori. Pentru că în acea vreme era prigoană mare împotriva creştinilor, i-a îndemnat pe necredincioşii care îi urau pe creştini, ca s-o defaime pe ea la ighemonul Prov.

Mergînd aceia la necuratul ighemon, i-au spus despre Anastasia că este o fecioară cum nu se află alta mai frumoasă în toată Roma. Apoi i-au mai spus că îşi petrece viaţa într-un loc deosebit, la nişte femei sărace, care vieţuiesc fără de bărbaţi şi nevoind să se căsătorească, batjocorind viaţa păgînilor, crezînd în Cel răstignit şi rîzînd de zeii lor. Ighemonul, auzind de frumuseţea Anastasiei, îndată a trimis pe slujitorii săi ca s-o aducă. Aceştia s-au dus, dar nu au putut să deschidă mănăstirea, pînă ce n-au tăiat uşile cu securile. Văzînd acest lucru, pustnicele celelalte s-au speriat foarte tare şi, temîndu-se, au deschis o altă uşă şi au fugit. Iar egumena Sofia nu a lăsat-o pe Anastasia, zicîndu-i: „Fiica mea, Anastasia, nu te înfricoşa, căci acum a venit vremea nevoinţei. Iată Mirele tău, Iisus Hristos, vrea să te încununeze pe tine. Deci nu vreau să fugi din mănăstire şi să te pierd, mărgăritarul meu, pe care de la trei ani luîndu-te, te-am crescut şi pînă acum te-am păzit ca pe lumina ochilor”.

Deci Sofia a ieşit înaintea ostaşilor şi le-a zis: „Pe cine căutaţi şi ce vă trebuie?” Iar ei au răspuns: „Bătrîno, dă-ne pe fecioara Anastasia, pe care o ai aici, căci aşa voieşte ighemonul Prov”. Iar Sofia a zis: „Bine, cu bucurie vă voi da pe Anastasia, însă numai atît mă rog vouă, domnii mei, să mai aşteptaţi două ceasuri pînă ce o voi împodobi pe ea, ca să fie plăcută ochilor stăpînului vostru”. Slujitorii, socotind că vrea s-o înfrumuseţeze cu podoabe şi cu îmbrăcăminte obişnuită, au aşteptat două ceasuri. însă duhovniceasca maică Sofia, vrînd să-şi înfrumuseţeze pe fiica sa cu podoabe sufleteşti ca să fie plăcută Mirelui ceresc, a luat-o şi a dus-o în biserică.

Punînd-o înaintea altarului, cu plîngere a grăit către dînsa: „Fiica mea, Anastasia, acum se cade să arăţi cu fapte dragostea ta cea mare către Domnul, acum se cade ţie să rabzi chinuri pentru Hristos, iubitul tău Mire, şi să arăţi că eşti adevărata lui mireasă. Deci mă rog ţie, iubita mea fiică, să nu te înşele limba cea ascuţită ca briciul, să nu te ameţeşti de darurile şi de slava lumii celei deşarte, nici să nu te înfricoşezi de chinurile cele vremelnice, care îţi mijlocesc ţie viaţa cea veşnică. Iată, cămara Mirelui este deschisă; iată, locul odihnei cele veşnice îţi este gătit ţie; iată, cununa cea împletită ţie; iată, acum te cheamă la nuntă Mielul. Deci mergi către Dînsul cu veselie, mergi la nunta vieţii celei veşnice. Mă rog ţie, fiica mea, ia aminte la cuvintele mele şi adu-ţi aminte de ostenelile mele şi de grija ce am avut pentru tine, căci te-am crescut luîndu-te din pruncie, şi toată sîrguinţa o puneam pentru aceasta, ca să te pregătesc mireasă curată împăratului slavei. Pentru aceasta m-am ostenit şi m-am rugat, pentru aceasta ziua şi noaptea te-am învăţat, ca să te uneşti cu Domnul din toata inima şi din tot sufletul.

Deci acum, fiica mea, să nu mă ruşinezi pe mine, maica ta, înaintea Domnului şi să nu-mi pogori în groapă bătrîneţile mele mai înainte de vreme, pentru că, dacă voi auzi de tine ceva împotriva dragostei lui Hristos, îndată mă voi sfîrşi de mîhnire, îndată voi muri. Iar dacă voi auzi că rabzi pentru dragostea lui Hristos, că îţi pui pentru Dînsul viaţa ta, atunci voi fi maica ce se bucură de fiică, atunci se va înălţa cornul meu ca al inorogului şi bătrîneţile mele în untdelemn gras. Deci, fiica mea, să nu-ţi cruţi frumuseţea ta trupească şi să nu iubeşti viaţa cea vremelnică. Ci, cînd te vor amăgi cu cuvinte viclene, tu să nu-ţi abaţi inima spre ele; cînd te vor înfricoşa cu chinurile, tu să grăieşti: „De frica voastră nu mă voi teme, nici mă voi tulbura, căci cu mine este Dumnezeul meu”. Cînd vor începe a te bate fără milă, tu să nu te temi de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu pot să-1 ucidă. Sau, de te vor sfîşia şi-ţi vor chinui trupul, tu să te bucuri în pătimirile tale, căci împlineşti lipsa necazurilor lui Hristos în trupul tău. De vor începe a zdrobi mădularele tale, tu să-ţi aduci aminte că şi perii capului tău sunt număraţi de Domnul, Care va păzi toate oasele tale şi nici unul dintr-însele nu va pieri.

Capul de ar voi să ţi-1 taie, tu să priveşti la Hristos, Capul a toată Biserica, Care este slava ta şi care îţi înalţă capul tău. Nu te teme, fiica mea, de pătimirea cea aspră, căci Mirele tău îţi va sta în faţă nevăzut şi o să-ţi uşureze durerile tale şi o să te scoată din chinurile cele grele. Cînd vei suspina, El îţi va da ţie uşurare. Cînd vei slăbi, El te va întări. Cînd vei cădea din pricina bătăilor, El te va ridica. Cînd în dureri te vei umple de amărăciune, El îţi va îndulci inima şi-ţi va răcori sufletul şi nu se va depărta de tine, pînă ce, scoţîndu-te din mîna chinuitorilor, te va duce în cămara Sa cea cerească şi, chemînd toate puterile îngereşti şi cetele tuturor sfinţilor, îţi va face bucurie şi te va încununa ca pe o mireasă a Sa, cu cununa cea nestricăcioasă, ca să împărăteşti împreună cu El întru slava cea veşnică”.

Iar Anastasia a zis: „Gata este inima mea să pătimesc pentru Hristos, gata este sufletul meu ca să mor pentru Dînsul; toată dorirea şi răsuflarea mea spre El era de demult şi este şi acum, ca întru mărturia dragostei mele către Domnul meu cel iubit să-mi pun sufletul meu pentru Dînsul. Iar acum, deoarece a venit vremea dorinţei mele, cu bucurie voi merge înaintea judecătorilor şi voi mărturisi preasfînt numele Dumnezeului meu. Dar tu, stăpîna şi maica mea, nu te teme pentru mine, nici nu te îndoi de tinereţea mea, căci cred că Domnul meu Iisus Hristos mă va întări pe mine, roaba Lui, Căruia roagă-te şi tu, maica mea iubită, ca să nu mă lase şi să nu mă depărteze pe mine, pînă ce voi săvîrşi nevoinţa chinurilor întru numele Lui şi va cădea ruşinat vrăjmaşul, care s-a ridicat asupra noastră”.

Astfel vorbind între ele două ceasuri şi mai bine şi dîndu-şi cea mai de pe urmă sărutare, slujitorii trimişi de ighemon s-au supărat aşteptînd. Şi intrînd în biserică, le-au găsit nu îngrijindu-se de împodobirea trupească, ci vorbind cu umilinţă, mîngîindu-se una pe alta şi întărindu-se întru Domnul. De aceea, s-au mîniat foarte tare şi, apucînd pe Anastasia ca lupul pe oaie, i-au pus fiare pe grumaz şi au dus-o repede în cetate, înfăţişînd-o înaintea ighemonului. Iar ea, deşi stătea cu faţa înaintea lui, cu mintea sa era mai mult înaintea lui Hristos, Mirele ei, şi cu ochii inimii privea frumuseţea Lui.

Văzînd-o, toţi s-au mirat de frumuseţea ei şi de smeriţii ei ochi, precum şi de blîndeţea ei. Apoi ighemonul a zis către dînsa: „De ce neam eşti, de ce credinţă, şi care îţi este numele?” Iar sfînta a răspuns cu glas blînd, căutînd în jos: „Sunt fiica unui cetăţean din cetatea Romei şi sunt crescută în dreapta credinţă, iar numele meu este Anastasia”. Ighemonul a zis: „Romanilor le este neobişnuit acest nume şi nu ştiu^ce înseamnă Anastasia”. Sfînta a răspuns: „Anastasia se tîlcuieşte înviere, căci Dumnezeu m-a înviat pe mine, ca să grăiesc împotriva ta, pînă ce îl voi birui pe tatăl tău, satana”. Ighemonul a zis: „Să-mi răspunzi cu blîndeţe, fecioară, ca să nu mă porneşti spre mînie, căci îţi cruţ tinereţea şi nu vreau să pierd frumuseţea ta, ci ascultă-mă ca pe un tată care vrea să te sfătuiască de bine. De ce te-ai amăgit fără de folos cu învăţătura creştinească şi îţi pierzi în deşert anii tăi, lipsindu-te de viaţa cea bună şi de desfătările pe care zeii le-au dat oamenilor, spre veselie? De ce ascunzi într-un colţ întunecat o aşa frumuseţe, care şi la boierii cei mari poate să fie plăcută? Ce mîngîiere ai dacă fugi de petrecerea împreună cu oamenii şi ca o fiară locuieşti singură? Care îţi este cîştigul dacă eşti chinuită şi mergi la moarte pentru Cel răstignit? Oare nu este bine să te închini zeilor noştri cei fără de moarte, să-ţi iei un bărbat cinstit, frumos şi de neam bun, să te mîngîi cu bucurii şi să te veseleşti cu fiii, să vieţuieşti în cinste şi în slavă, între oamenii cei buni şi să ai multe averi, aur şi argint, şi să nu-ţi pierzi în cea mai mare trudă şi sărăcie viaţa cea dată de zei, spre bună petrecere? Deci, te sfătuiesc pe tine, apropie-te şi te închină zeilor şi îndată vei avea bărbat de neam mare şi cinstit, slăvit şi bogat, care va fi înaintea scaunului împărătesc cu multă laudă şi cu care şi tu asemenea vei fi în mare cinste şi te vei îndulci de toate bunătăţile, în toate zilele vieţii tale”.

La aceste cuvinte, Sfînta Anastasia, ridicîndu-şi ochii săi cei plecaţi în jos şi căutînd la ighemon, a zis: „Bărbatul meu, bogăţia mea, viaţa şi veselia mea este Domnul meu Iisus Hristos, de la Care nu mă voi întoarce cu amăgitoarele tale cuvinte. Nu mă vei înşela precum a înşelat şarpele pe Eva, nici îmi vei îndulci chinuirea cea amară a voastră. Nu mă vei despărţi de Domnul meu nici cu frica chinurilor, pentru care de o sută de ori, de ar fi cu putinţă, sunt gata să mor”. Atunci ighemonul a poruncit celor ce stăteau de faţă să o bată peste obraz, zicîndu-i: „Oare aşa răspunzi luminatului stăpînitor?” Apoi, vrînd să o facă de ruşine, a poruncit să-i rupă hainele de pe dînsa şi să fie arătată goală înaintea tuturor. Şi a zis către dînsa: „Oare frumos îţi este, fecioară, ca să stai înaintea tuturor aşa goală?” A răspuns sfînta: „Nebunule, neruşinatule şi de toată necurăţia plin, aceasta nu este ruşinea mea, ci a ta. Ştie Domnul meu că niciodată soarele n-a văzut goliciunea mea, iar tu, punîndu-mă astfel în faţa poporului, să ştii că mai mult te-ai făcut de ruşine pe tine, decît pe mine. Pentru că pe mine de ruşinea aceasta mă va acoperi Mirele meu cu veşmîntul slavei, iar pe tine te va acoperi în veci ruşinea feţei tale. Acum tot omul cu minte va zice: de n-ar fi fost ighemonul fără ruşine şi plin de pofte nelegiuite, n-ar fi dezgolit în faţa tuturor trupul cel feciorelnic”. Apoi a zis celor ce o dezbrăcaseră: „Dacă aţi dezgolit trupul meu şi dacă aţi pus înaintea mea uneltele chinurilor, pentru ce zăboviţi? Bateţi, tăiaţi, rupeţi trupul meu cel gol, acoperiţi-1 cu bătăi şi cu sîngele meu. Iată, mă vedeţi gata spre a suferi chinuri şi să nu nădăjduiţi că veţi auzi altceva de la mine, decît numai aceasta, că voiesc să mor pentru Hristos”.

Atunci, la porunca ighemonului, au întins-o cu faţa în jos şi au legat-o de patru stîlpi, apoi au pus sub dînsa foc cu smoală şi cu pucioasă şi astfel au chinuit-o cu foc şi cu fum greu, iar pe spate au bătut-o cu toiege fără milă. Sfînta răbda chinurile şi, în loc de suspinuri, zicea psalmul lui David: „Miluieşte-mă, Dumnezeule”. Atît de mult a fost bătută, încît au obosit cei care o băteau. După aceasta au dezlegat-o de pe stîlpi şi, luînd-o de pe foc, au legat-o pe o roată şi, întorcînd roata, toate oasele i le-au zdrobit, iar venele i s-au rupt. Dar ea se ruga către Domnul: „Scăparea mea şi scutul meu, nu Te depărta de la mine, că slăbeşte sufletul meu din pricina durerilor şi a oaselor mele zdrobite”. Şi îndată, cu puterea lui Dumnezeu, roata s-a oprit şi a stat nemişcată şi Sfînta Anastasia a fost dezlegată de o mînă nevăzută. Apoi cu tot trupul s-a arătat nevătămată şi sănătoasă, încît toţi se mirau de o asemenea minune. Deci ighemonul putea cu o minune ca aceasta să vină în simţire şi la cunoştinţa adevăratului Dumnezeu, dar 1-a orbit răutatea şi a început cu alte munci a o chinui pe sfînta. A poruncit ca sfînta să fie spînzurată, să-i fie strujite coastele şi să-i rupă trupul, iar ea răbda toate acestea cu bărbăţie şi numai spre Unul Dumnezeu îşi ridica ochii, zicînd: „Vezi durerea mea cu care pătimesc pentru Tine, Mirele meu, şi binevoieşte ca sîngele vărsat de netrebnica roaba Ta să-Ţi fie bineprimit şi să nu fiu lepădată din ceata sfintelor mărturisitoare”.

După aceasta au coborît-o de pe lemn şi a zis ighemonul către dînsa: „Anastasia, oare bine îţi este acum?” Iar sfînta a răspuns: „Foarte bine, pentru că ce chin nu-mi este mie de folos şi bineprimit de către Acela pe care îl iubesc mai mult decît viaţa şi decît sufletul meu?” Atunci ighemonul a zis: „Dacă îţi place să rabzi chinuri pentru Cel răstignit, îţi voi înmulţi această plăcere”. Şi a poruncit ca să-i fie tăiaţi sînii cu briciul. Sfînta, văzînd sîngele care curgea din ea, a început a slăbi foarte mult şi cerea apă de băut. Unul dintre cei ce erau acolo, pe nume Chirii, aducînd apă, i-a dat să bea, iar ea, gustînd puţină apă, a zis către cel ce i-a dat apă: „Să nu te lipseşti de plată de la Domnul, după cuvîntul Lui, care a zis: Oricine vă va adăpa cu un pahar de apă rece în numele Meu – căci ai lui Hristos jsuntem – nu-şi va pierde plata sa”. Ighemonul a zis către dînsa: „îţi sunt de ajuns chinurile sau mai vrei să fii chinuită?” A răspuns sfînta: „Fă ce voieşti, Dumnezeul meu este puternic ca şi pentru mai mari chinuri să întărească puterea mea cea slăbită şi să-ţi surpe mîndria ta”. Atunci chinuitorul a poruncit ca să-i smulgă unghiile de la degete, după aceea să-i taie mîinile şi picioarele şi apoi să-i sfărîme toţi dinţii. Sfînta a începuj iarăşi a slăbi şi a cere apă, căci din gura ei curgea mult sînge. Atunci Chirii, cel mai înainte pomenit, a adăpat-o cu puţină apă, iar ighemonul, văzîndu-1 pe Chirii că adapă pe muceniţă cu apă şi socotind că este creştin, căci aşa şi era, îndată a poruncit ca acesta să fie tăiat cu sabia. Şi fiind tăiat, fericitul Chirii s-a dus către Domnul ca să-şi ia plata sa pentru paharul cel cu apă rece cu care a adăpat pe muceniţa în numele lui Hristos.

Sfînta, răcorindu-se cu apă, a răsuflat puţin şi se ruga, zicînd: „Nu mă lăsa pe mine, Dumnezeule, Mîntuitorul meu”. Şi ighemonul a poruncit ca să i se taie limba. Atunci sfînta a zis: „Chiar şi limba de-mi vei tăia, băutorule de sînge şi nelegiuitule, inima mea tot nu încetează a striga către Domnul, căci El, pe cei ce se roagă în tăcere, mai bine îi ascultă”. Luînd sluga un cleşte, 1-a băgat în gura sfintei şi i-a tras limba afară şi i-a tăiat-o. Atunci tot poporul a strigat înspăimîntat, defăimînd şi ocărînd pe ighemon pentru o muncire atît de cumplită şi lipsită de omenie. Ighemonul, mîniindu-se pe popor, a poruncit ca sfînta să fie dusă afară din cetate şi să i se taie cu sabia cinstitul ei cap. Astfel şi-a săvîrşit nevoinţa muceniciei, sfînta şi vrednica de laudă, mare muceniţă a lui Hristos, Anastasia.

Sfîntul ei trup a fost lăsat neîngropat ca să fie spre mîncare fiarelor şi păsărilor, dar cu dumnezeiască acoperire se păzea neatins. Venind noaptea, îngerul s-a arătat fericitei stareţe Sofia şi i-a poruncit să ia trupul Sfintei Anastasia care zăcea în cîmp, afară din cetate. Ea, luînd o pînză curată, a ieşit din mănăstire şi nu ştia în ce parte să meargă. Apoi, rugîndu-se lui Dumnezeu cu tot dinadinsul şi fiind povăţuită de el, a mers la locul unde era aruncat sfîntul trup al duhovniceştii ei fiice, şi, sărutîndu-1 cu dragoste şi udîndu-1 cu multe lacrimi, zicea: „Iubita mea fiică, pe care în linişte şi cu osteneli te-am crescut; în post, în rugăciuni, în feciorie şi în curăţie te-am păzit, frica lui Dumnezeu şi sfînta Lui dragoste te-am învăţat; fiica mea cea dulce pentru care totdeauna sufeream, pînă ce s-a închipuit în tine Hristos, mulţumesc ţie că m-ai ascultat pe mine, sărmana ta maică, şi ai îndeplinit dorinţa mea. Nu în zadar m-am ostenit cu tine, pentru că ai stat înaintea Mirelui tău în haina cea de nuntă a fecioriei tale neprihănite, împodobindu-te cu sîngele tău. Deci mă rog ţie acum, nu ca unei fiice, ci ca unei maici şi stăpînă a mea, să fii sprijinul bătrîneţilor mele, cu rugăciunile către Dumnezeu, şi mă pomeneşte, bucurîndu-te cu Domnul. Iar cînd îmi va porunci să mă duc din trupul meu de lut, roagă-te bunătăţii Lui, ca să fie milostiv păcatelor mele”.

Plîngînd astfel, se gîndea ce să facă, pentru că era singură, ba şi slabă şi abia putea umbla cu toiagul. Neputînd să ia şi să ducă acel trup ca să-1 îngroape, se mîhnea, nepricepîndu-se ce să facă. Atunci, după rînduiala lui Dumnezeu, au venit nişte oameni necunoscuţi de ea, cinstiţi la vedere, cucernici la vorbă şi creştini cu credinţa. Aceştia, găsind-o pe stareţă plîngînd deasupra trupului, i-au ajutat ei şi, adunînd mădularele tăiate, adică mîinile şi picioarele, care erau aruncate afară din cetate, au pus sfîntul cap la loc deosebit şi cinstit şi, cîntînd acolo deasupra gropii, au îngropat comoara cea de mult preţ, slăvind pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh. Amin.

Cuviosul Părinte Avramie Sihastrul şi Fericita Maria, nepoata lui

Adaugat la noiembrie 11, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 11, 2024

Fericitul Avramie s-a născut din părinţi creştini şi din tinereţe se îndeletnicea cu treburile la biserică, ascultînd şi învăţînd cu rîvnă dumnezeieştile Scripturi. Părinţii lui, iubindu-1 foarte mult, îl îndemnau să se căsătorească, însă el nu voia. Şi fiind de multe ori silit de dînşii să-şi ia soţie, în cele din urmă el s-a supus voinţei lor. După ce s-a făcut nunta, în a şaptea zi, şezînd el în casă cu soţia, deodată a răsărit ca o lumină în inima lui dorul de Dumnezeu, şi, sculîndu-se, s-a dus din casă, fără să spună la nimeni nimic. Fiind povăţuit de Dumnezeu, Avramie a ieşit din cetate şi la o depărtare cam de două stadii a aflat o casă părăsită. Deci a intrat acolo şi s-a sălăşluit într-însa cu mare plăcere, luînd aminte de mîntuirea sa şi slăvind pe Dumnezeu. Iar părinţii şi rudeniile lui erau mîhniţi de ceea ce făcuse şi îl căutau pretutindeni pe fericitul Avramie. După şaptesprezece zile l-au aflat în chilie rugîndu-se lui Dumnezeu.

Văzîndu-1, s-au mirat foarte mult, dar fericitul a zis către dînşii: „Nu vă miraţi, ci preamăriţi pe Dumnezeu, iubitorul de oameni, Cel ce m-a izbăvit din lumea cea deşartă, şi vă rugaţi Domnului pentru mine, ca să-mi dea răbdare pînă la sfîrşit, ca să pot purta jugul cel bun pe care m-a învrednicit să-1 iau asupră-mi. Lăsaţi-mă să locuiesc aici în linişte, pentru dragostea lui Dumnezeu şi mă voi deprinde a face sfînta Lui voie”. Atunci ei, văzînd gîndul lui neînduplecat, au zis: „Amin”. Şi i-a mai rugat pe ei fericitul să nu-1 mai supere venind mereu la dînsul. Apoi, închizînd uşile, a lăsat o ferestruică mică prin care primea hrana şi astfel vieţuia, slujind lui Dumnezeu. Şi i s-a luminat gîndul, sporind în viaţă bună, în înfrînare mare, în smerenie, în curăţie şi dragoste. Vestea despre dînsul a străbătut pretutindeni şi toţi care auzeau de el veneau să-1 vadă, luînd folos de la dînsul, pentru că i se dăduse lui cuvîntul înţelepciunii, al înţelegerii şi al mîngîierii.

După zece ani de la plecarea lui, s-a întîmplat de au murit părinţii fericitului Avramie şi i-au lăsat lui averi multe. Iar el, nevrînd să-şi lase rugăciunile sale şi liniştea, a rugat pe un prieten al lui să împartă toată averea la săraci şi, făcînd aşa, a rămas fără grijă, pentru că sîrguinţa fericitului era să nu-şi lipsească mintea de lucrurile cele sfinte, ci să şi-o curăţească de lucrurile cele pămînteşti. De aceea nimic n-a cîştigat pe pămînt, decît numai o haină, o rasă şi un vas mic, din care obişnuia a mînca sau a bea, şi o rogojină pe care se odihnea. în toată vremea călugăriei sale nu şi-a schimbat rînduiala, ci a petrecut cincizeci de ani în rînduiala monahală, cu mare osîrdie şi cu mare dragoste către Dumnezeu.

Atunci, între satele dimprejurul unei cetăţi, era un sat foarte mare în care locuiau numai elini, de la mic pînă la mare, şi nu se găsea nimeni ca să poată să-i întoarcă pe ei la Dumnezeu. Au fost trimişi mulţi prezbiteri şi diaconi de episcopul eparhiei aceleia, dar nu i-au putut întoarce de la înşelăciunea idolească. Pentru că nu puteau să rabde necazurile ce le sufereau de la dînşii, mulţime de monahi nu o dată au încercat aducerea lor la credinţa în Dumnezeu, dar, nesporind nimic, s-au lepădat de dînşii.

Intr-una din zile, episcopul, şezînd cu clericii săi, şi-a adus aminte de fericitul Avramie şi a zis: „Eu n-am văzut în viaţa mea un bărbat desăvîrşit ca acesta, în tot lucrul bun şi plăcut lui Dumnezeu, precum fericitul Avramie”. Clericii au răspuns: „Aşa este, stăpîne! El este robul lui Dumnezeu şi monah desăvîrşit”. Iar episcopul a zis către dînşii: „Vreau să-1 aşez pe el preot în satul acela elinesc, căci cu răbdarea şi cu dragostea lui va putea să înduplece inimile lor şi îi va întoarce la Dumnezeu”. Apoi, sculîn-du-se, împreună cu clerul a mers la Avramie.

Ajungînd ei, după ce s-au sărutat, episcopul a început a grăi cu dînsul despre acest sat de necredincioşi şi 1-a rugat să meargă acolo. Auzind Avramie de aceasta, s-a mîhnit foarte tare şi a zis către episcop: „Iartă-mă, sfinţite părinte, şi lasă-mă aici să-mi plîng păcatele mele, pentru că sunt neputincios şi nedestoinic pentru acest lucru”. Iar episcopul a zis către dînsul: „Cu darul lui Dumnezeu îţi va fi cu putinţă, dar să nu te leneveşti la ascultarea cea bună”. A răspuns fericitul: „Rogu-mă sfinţiei tale, lasă-mă aici să-mi plîng răutăţile mele”. Iar episcopul a zis către dînsul: „Iată ai lăsat lumea şi ai urît cele ce sunt într-însa, te-ai răstignit şi toate le-ai îndreptat, dar ascultare nu ai”.

Auzind acestea, Avramie a plîns mult şi a zis: „Ce sunt eu altceva decît un păcătos? Şi ce viaţă am eu, de cugeti unele ca acestea despre mine?” Iar episcopul a răspuns: „Şezînd aici numai pe tine singur te mîntuieşti, iar acolo, cu darul lui Dumnezeu, pe mulţi vei mîntui şi-i vei întoarce la Dumnezeu. Deci socoteşte care faptă îţi va fi mai mare: oare să te mîntuieşti pe tine singur, sau pe mai mulţi?” Iar fericitul a răspuns, plîngînd: „Fie voia lui Dumnezeu! Merg pentru ascultare”. Şi scoţîndu-1 episcopul din chilie, 1-a dus în cetate şi 1-a trimis cu mare bucurie împreună cu clerul, în satul acela. Iar fericitul, pe cale, se ruga lui Dumnezeu, zicînd: „Iubitorule de oameni, Bunule, vezi neputinţa mea şi trimite darul Tău spre ajutorul meu, ca să fie preamărit preasfînt numele Tău”. Sosind în sat, a văzut pe oameni cuprinşi de înşelăciunea diavolească slujind idolilor şi a suspinat, plîngînd. Apoi, ridicîndu-şi ochii spre cer, a zis: „Umile fără de păcat, Dumnezeule, nu trece cu vederea lucrul mîinilor Tale”.

După aceea a trimis în cetate la prietenul său, căruia îi încredinţase averea de la părinţi ca s-o împartă la săraci, rugîndu-1 ca din averea rămasă să-i trimită şi lui ceva pentru zidirea bisericii. Iar prietenul acela îndată a trimis cît putea să-i fie de trebuinţă. Apoi fericitul a început a zidi biserică lui Dumnezeu cu sîrguinţă şi în puţină vreme a ridicat-o cu bună rînduială şi a înfrumuseţat-o ca pe o mireasă împodobită. Iar pînă ce s-a zidit biserica, fericitul mergea şi se ruga lui Dumnezeu între idoli, nezicînd nici un cuvînt nimănui. După săvîrşirea bisericii, a adus într-însa rugăciunile Domnului cu multe lacrimi, zicînd: „Adună-i, Doamne, pe oamenii cei risipiţi şi uneşte-i pe ei în această biserică, luminează-le ochii lor cei înţelegători, ca să te cunoască pe Tine, Unule, Bunule şi iubitorule de oameni, Dumnezeule”.

Săvîrşind rugăciunea, a ieşit din biserică, răsturnînd capiştea şi sfărîmînd idolii lor. Iar ei, văzînd cele ce a făcut Avramie, ca nişte fiare s-au năpustit asupra lui şi, bătîndu-1, l-au izgonit afară din sat. Dar el, întorcîndu-se noaptea, a intrat acolo iarăşi şi, mergînd în biserică, cu plîngere se ruga lui Dumnezeu să mîntuiască pe oamenii cei pierduţi.

Făcîndu-se ziuă, l-au aflat pe el în biserică rugîndu-se şi s-au spăimîntat. Păgînii veneau în toate zilele în noua biserică, nu la rugăciune, ci să vadă frumuseţea zidirii şi podoabele ei. Deci fericitul îi învăţa cum să cunoască pe Dumnezeu. Iar ei îl băteau cu beţe ca pe o piatră neînsufleţită şi îl aruncau la pămînt. Apoi l-au legat de grumaz şi l-au tîrît afară din sat. Socotind că este mort, au pus peste dînsul pietre şi, lăsîndu-1, s-au dus. Iar el, fiind abia viu, către miezul nopţii şi-a venit în fire, s-a sculat şi a început a plînge, zicînd către Dumnezeu: „Pentru ce Stăpîne, ai defăimat lacrimile mele şi smerenia mea? Pentru ce, ţi-ai întors faţa Ta de la mine şi ai trecut cu vederea lucrul mîinilor Tale? Acum, Stăpîne, caută spre robul Tău şi ascultă rugăciunea mea; întăreşte-mă şi dezleagă pe robii Tăi din legăturile diavoleşti şi îi învredniceşte să te cunoască pe Tine, Unul adevăratul Dumnezeu, că nu este altul afară de Tine”. Apoi a intrat în sat şi, mergînd în biserică, cînta şi făcea rugăciuni.

Făcîndu-se ziuă, au venit oamenii şi, văzînd că el este viu, s-au înspăimîntat, dar fiind răi şi nemilostivi l-au chinuit, aruncîndu-1 iarăşi la pămînt, l-au legat cu o funie de grumaz şi l-au tîrît afară din sat. Astfel a pătimit fericitul vreme de trei ani, răbdînd cu credinţă, fiind legat, bătut, izgonit, tîrît şi împroşcat cu pietre, flămînd şi însetat. Pentru toate cîte i s-au făcut nu s-a mîniat pe ei, nici nu a zis ceva, nici nu s-a împuţinat cu sufletul. Nu s-a mîhnit, răbdîndu-le pe toate, ci mai ales şi-a adăugat dragostea şi dorirea pentru ei, rugînd şi învăţînd pe bătrînii lor ca pe nişte părinţi, iar pe cei tineri ca pe nişte fraţi şi pe copii ca pe nişte fii, deşi era înfruntat şi batjocorit de dînşii.

Apoi, într-o zi, s-au adunat toţi cei care locuiau în satul acela, de la mic şi pînă la mare şi, fiind înspăimîntaţi de răbdarea lui Avramie, au început a grăi între ei: „Oare vedeţi răbdarea cea mare a bărbatului acestuia? Oare aţi văzut dragostea lui cea negrăită către noi? Că răbdînd felurite chinuri, nu s-a depărtat de aici şi către nici unul n-a zis vreun cuvînt rău, nici nu s-a întors de la noi, ci cu mare bucurie le-a răbdat pe toate acestea? Cu adevărat el ne este trimis nouă de la Dumnezeu, despre Care totdeauna ne grăieşte, spunîndu-ne că este împărăţie, rai, viaţă veşnică şi sunt adevărate cuvintele lui, pentru că de nu ar fi fost aşa, nu ar fi răbdat de la noi atîtea răutăţi. încă şi neputinţa zeilor noştri a fost arătată, pentru că nu au putut să-i facă lui nici un rău cînd el îi sfărîma pe ei. Cu adevărat este robul lui Dumnezeu Celui viu şi toate cele zise de el sunt adevărate. Deci veniţi să credem în Dumnezeul Cel propovăduit de dînsul”. Astfel toţi, pornindu-se, au alergat cu un suflet la biserică, strigînd: „Slavă cerescului Dumnezeu, Celui ce a trimis pe robul Său ca să ne mîntuiască de înşelăciunea diavolului”.

Fericitul, văzîndu-i pe ei, s-a bucurat foarte mult şi faţa lui strălucea ca lumina de dimineaţă. Bucurîndu-se, a grăit către dînşii: „Părinţii mei, fraţii mei şi fiilor, veniţi să dăm slavă lui Dumnezeu, Celui ce a luminat ochii inimii voastre, ca să-L cunoaşteţi pe El şi să vă curăţaţi de necurăţiile diavoleşti. Deci credeţi în Dumnezeul Cel viu din tot sufletul, căci Acela este Făcătorul cerului şi al pămîntului şi al tuturor făpturilor. El este fără de început, nespus şi neajuns, dătător de lumină, iubitor de oameni, înfricoşat şi bun Domn. Credeţi şi întru Fiul Său, Unul născut, Care este înţelepciunea, puterea şi voia Lui; credeţi şi în Preasfîntul Lui Duh, care le învie pe toate şi veţi cîştiga viaţa cea cerească”. Apoi, răspunzînd, toţi au zis: „Cu adevărat, părintele şi povăţuitorul vieţii noastre, precum grăieşti şi ne înveţi pe noi, aşa credem şi suntem gata a face toate cele ce ne porunceşti”. Şi îndată, luîndu-i pe ei, fericitul i-a botezat pe toţi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, de la mic şi pînă la mare, cam o mie de suflete.

Apoi, în toate zilele le citea din dumnezejeştile Scripturi, învăţîndu-i pe ei şi spunîndu-le cele referitoare la împărăţia cerului şi la rai; apoi le vorbea despre gheena focului, despre dreptate, despre credinţă şi despre dragoste. Iar ei erau întocmai ca şi pămîntul cel bun, care primeşte sămînţa cea roditoare şi dă rod, unul o sută, altul şaizeci şi altul treizeci. Cu aşa mare sîrguinţă, cu tăcere şi cu osîrdie ascultau învăţăturile lui şi se supuneau cuvintelor lui. îl aveau pe fericitul înaintea ochilor lor ca pe îngerul lui Dumnezeu şi se legaseră de el cu legătura dragostei, luînd aminte la sfînta lui învăţătură. Şi fericitul a petrecut cu dînşii încă un an de la botezarea lor, învăţîndu-i cuvîntul lui Dumnezeu, neîncetat şi ziua şi noaptea. Apoi, văzînd sîrguinţă lor către Dumnezeu şi credinţa lor cea mare, voia să-i lase, pentru că se vedea pe sine foarte iubit de dînşii şi cinstit şi se temea să nu fie mintea lui legată de vreo grijă pămîntească şi să i se schimbe călugăria lui. Sculîndu-se într-o noapte, s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd: „Unule fără de păcat, Unule sfinte, Cel ce întru sfinţi Te odihneşti, Unule iubitorule de oameni şi milostive Stăpîne, Cel ce ai luminat ochii lor cei înţelegători, i-ai dezlegat de înşelăciunea idolească şi le-ai dăruit lor înţelegerea Ta, păzeşte-i pe ei pînă la sfîrşit şi îi fereşte, Stăpîne, şi apără turma Ta cea bună pe care ai cîştigat-o cu multa Ta iubire de oameni, îngrădeşte-i pe ei cu darul Tău şi luminează întotdeauna inimile lor, ca, săvîrşind cele plăcute Ţie, să se învrednicească împărăţiei Tale cereşti. Iar pe mine, nevrednicul şi neputinciosul, mă apără şi să nu-mi socoteşti mie acest păcat, căci toate cunoscîndu-le Tu, ştii cît te iubesc şi te doresc pe Tine”.

Sfîrşind rugăciunea, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci şi în taină a plecat de acolo în alt loc şi s-a ascuns de dînşii. Apoi, făcîndu-se ziuă, poporul cel nou luminat, după obiceiul său a venit la biserică şi, căutîndu-1 pe Avramie, umblînd ca oile cele pierdute în căutarea păstorului lor şi strigîndu-1 cu lacrimi pe nume, nu l-au mai aflat. După ce l-au căutat pretutindeni şi nu l-au aflat, s-au mîhnit foarte mult şi, ducîndu-se îndată la episcop, i-au spus lui toate cele întîmplate. Auzind acestea episcopul, s-a mîhnit şi a trimis pretutindeni mulţi oameni sîrguincioşi pentru a-1 căuta pe fericitul Avramie, mai ales pentru lacrimile şi rugăciunile turmei sale. Acesta a fost căutat ca o piatra scumpă, dar cei trimişi nu l-au aflat. Apoi, mergînd episcopul împreună cu clerul în sat şi văzîndu-i pe toţi întăriţi în credinţa şi în dragostea pentru Dumnezeu, a ales dintre dînşii bărbaţi vrednici, pe care i-a numit prezbiteri şi diaconi şi, binecuvîntîndu-i, s-a dus.

Fericitul Avramie, auzind toate acestea, s-a bucurat foarte mult şi a preamărit pe Dumnezeu, zicînd: „Ce voi răsplăti Ţie, o, Stăpînul meu bun, pentru toate cîte mi le-ai dat mie? Mă închin şi slăvesc rînduiala ta”. Astfel rugîndu-se el, s-a dus bucurîndu-se la chilia sa unde şezuse mai înainte şi, făcîndu-şi o altă chilie mică lîngă chilia cea dintîi, s-a închis înăuntru, bucurîndu-se de Dumnezeu, Mîntuitorul său.

Insă diavolul, văzînd toate cele făcute de Avramie şi turbînd de invidie, se sîrguia în tot chipul să-1 biruiască pe bunul ostaş al lui Hristos. Vrînd să-1 înalţe pe el cu mîndria, a venit la dînsul cu cuvinte de laudă, căci, stînd fericitul Avramie în miezul nopţii la rugăciune, a strălucit deodată o lumină de soare în chilia lui şi s-a auzit un glas ca şi cum venea de la Dumnezeu, zicîndu-i: „Fericit eşti, fericit eşti, Avramie, atît de fericit, încît nimeni dintre oameni n-a săvîrşit voia mea precum ai făcut tu şi pentru aceasta eşti fericit”. Fericitul, cunoscînd îndată înşelăciunea diavolului, şi-a înălţat glasul său şi a zis: „întunericul tău să fie cu tine întru pierzarea ta, o, plinule de înşelăciune şi de răutate, căci eu, deşi sunt om păcătos, am încă nădejde spre darul şi ajutorul Dumnezeului meu şi nu mă tem de tine, nici nu mă înfricoşează pe mine nălucirile tale, pentru că zidul meu cel nebiruit este numele Mîntuitorului meu Iisus Hristos, pe care îl iubesc şi cu numele Lui te cert pe tine, necuratule diavol”.

Atunci îndată ca fumul s-a stins diavolul. După puţine zile, iarăşi rugîndu-se fericitul Avramie noaptea, a venit satana ţinînd o secure şi a început să taie şi să dărîme chilia lui. Şi cum se părea că este dărîmată, diavolul a strigat către ceilalţi slujitori ai lui cu glas mare, zicînd: „Sîrguiţi-vă, prietenii mei, sîrguiţi-vă, ca degrabă să intrăm şi să-1 sugrumăm pe el”. Iar fericitul a zis: „Toate neamurile m-au înconjurat şi în numele Domnului i-am biruit pe ei”. Şi îndată satana a pierit, iar chilia sfîntului a rămas întreagă. După puţine zile, rugîndu-se la miezul nopţii, şi-a văzut rogojina pe care se odihnea arzînd cu mare văpaie şi călcînd pe văpaie a zis: „Peste aspidă şi peste vasilisc voi paşi şi voi călca peste leu şi peste balaur şi peste toată puterea vrăjmaşului, pentru numele Dumnezeului meu Iisus Hristos, Cel ce-mi ajută”. Iar satana fugea şi striga cu glas mare, zicînd: „Eu te voi birui, grozayule, pentru că am găsit meşteşug împotriva ta”.

Intr-una din zile, cînd fericitul mînca, a intrat iarăşi diavolul în chilia lui, în chip de tînăr şi, apropiindu-se de el, voia să-i răstoarne la pămînt vasul din care mînca. Iar Avramie, pricepînd că este diavolul, ţinea bine vasul, netemîndu-se deloc. Apoi necuratul, luînd un sfeşnic în care ardea o lumînare, a început a cînta cu glas mare, zicînd: „Fericit cel fără de prihană în cale, care umblă în Legea Domnului”. Deci a cîntat acest psalm pînă la sfîrşit, dar sfîntul nu i-a răspuns pînă ce nu a terminat de mîncat.

După ce a terminat de mîncat, s-a însemnat cu semnul crucii şi a zis către dînsul: „Necuratule diavol şi de trei ori ticălosule, neputinciosule, fricosule, dacă ştii că sunt fericiţi cei fără de prihană, pentru ce îi superi? Că fericiţi sunt şi de trei ori fericiţi toţi cei ce nădăjduiesc spre Dumnezeu şi îl iubesc pe El din toată inima”. Diavolul a răspuns: „îi supăr ca să-i biruiesc şi le fac sminteală dorind ca să-i întorc de la tot lucrul bun”. A zis către dînsul fericitul: „Să nu ai parte, blestematule, ca să biruieşti sau să sminteşti pe cineva din cei care se tem de Dumnezeu. Tu îi biruieşti pe cei asemenea cu tine, care s-au depărtat de la Dumnezeu cu voia lor; pe aceia îi înşeli şi îi^biruieşti, căci Dumnezeu nu este cu dînşii, iar dinaintea celor ce îl iubesc pe Dumnezeu pieri, aşa precum piere fumul în vînt, pentru că rugăciunea lor cu lacrimi te alungă, precum vîntul alungă praful. Viu este Dumnezeul meu şi binecuvîntat în veci. El este slava şi lauda mea şi nu mă tem de tine, chiar şi tot anul de vei sta aici, sau şi mai mult decît un an, tot nu voi face voia ta, necuratule diavol. Deci nu mă îngrijesc de tine, aşa precum nu se îngrijeşte cineva de o javră de cîine”.

Acestea zicîndu-le fericitul, îndată a dispărut diavolul şi iarăşi, după cinci zile, cînd săvîrşea fericitul cîntarea cea de la miezul nopţii, a venit vrăjmaşul cu nălucire de popor mult şi a aruncat, precum se părea, o funie în chilia lui şi trăgînd, strigau între ei: „Să o aruncăm pe ea în groapă”. Şi fericitul, văzîndu-i pe ei, a zis: înconjuratu-m-au ca albinele fagurele şi s-au aprins ca focul în spini, dar întru numele Domnului i-am biruit. Apoi satana a strigat: „Nu mai ştiu de acum ce să fac! Iată, acum m-ai biruit cu totul şi puterea mea ai zdrobit-o, nepăsîndu-ţi de mine. Dar eu nu te voi lăsa în pace pînă ce nu te voi smeri”. Iar fericitul i-a răspuns: „Blestemat să fii tu şi toate lucrurile tale, necuratule, iar Stăpînului nostru Dumnezeu, pe care îl iubim, I se cuvine slava şi închinăciunea, căci El ne ajută ca tu să fii zdrobit şi batjocorit de noi. Să ştii de acum, ticălosule şi neruşinatule, că noi nu ne temem de tine, nici de nălucirile tale”.

Astfel, multă vreme s-a luptat cu diavolul care încerca cu felurite năluciri să-1 înfricoşeze, dar n-a putut să biruiască gîndul lui cel tare ci, dimpotrivă, diavolul era biruit de sfînt. De aceea el sporea cu mari nevoinţe în dragostea către Dumnezeu, pe Care L-a iubit din tot sufletul şi o astfel de viaţă petrecea, încît s-a învrednicit de dumnezeiescul dar şi de aceea diavolul n-a putut să-1 biruiască. Iar în toată vremea călugăriei lui nu i-a trecut nici o zi fără lacrimi, nici nu şi-a deschis gura pentru a rîde, nici nu s-a atins untdelemn de trupul lui şi în toate zilele era pregătit pentru moarte.

Fericitul Avramie avea un frate după trup, care avea o singură fiică. Murind tatăl ei, a rămas copila orfană. Pe această copilă au luat-o cunoscuţii şi au dus-o la unchiul ei. Fetiţa avea şapte ani, iar Avramie a poruncit ca ea să locuiască în chilia cea din afară. El petrecea singur în chilia cea dinăuntru şi între dînşii era o uşă mică, prin care sfîntul o învăţa pe nepoată Psaltirea şi celelalte cărţi sfinte. Copilita petrecea monahiceşte ca şi el, în post şi în rugăciuni şi în toate nevoinţele vieţii monahale. Iar fericitul se ruga de multe ori cu lacrimi la Dumnezeu pentru dînsa, ca să aibă mintea sănătoasă şi să nu se plece spre deşertăciunea pămîntească, căci tatăl ei îi lăsase avere destulă. Din acel ceas, sfîntul a poruncit ca averea ei să fie împărţită toată la săraci, iar ea îl ruga pe unchiul ei, zicînd: „Roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, părinte, ca să mă izbăvesc de cursele cele de multe feluri ale diavolului”. Apoi în toate se asemăna unchiului său în viaţa monahală, pentru care el se bucura, văzînd nevoinţele ei cele bune, lacrimile, smerita cugetare, blîndeţea şi dragostea către Dumnezeu. Deci a petrecut împreună cu el monahiceşte douăzeci de ani, ca o mieluşea curată şi ca o porumbiţă neîntinată. După douăzeci de ani diavolul i-a întins curse să o vîneze, ca măcar în felul acesta să-1 poată supăra pe fericitul Avramie şi să-i depărteze mintea de la Dumnezeu.

Era acolo un monah, care numai cu numele era monah, dar fapte nu avea. Acela a venit la sfîntul ca şi cum ar vrea să se folosească de la el. Văzînd pe fericita aceasta, nepoata sfîntului, a dorit să vorbească cu dînsa, căci se aprinsese inima lui ca o flacără de multa dragoste ce prinsese către dînsa. Deci a ispitit-o vreun an de zile, pînă cînd, ajutîndu-i satana, a intrat în chilia fecioarei şi a amăgit-o.

După ce a săvîrşit păcatul, nepoata sfîntului s-a înspăimîntat şi, rupîndu-şi hainele de pe dînsa, se bătea peste obraz; apoi de necaz voia să se sugrume şi zicea în sine: „Eu am murit cu sufletul şi mi-am pierdut zilele, iar osteneala monahicească, înfrînarea şi lacrimile mele, întru nimic s-au prefăcut, pentru că am mîniat pe Dumnezeu, şi însămi pe mine m-am pierdut; iar pe cuviosul meu unchi l-am aruncat în mare ruşine şi necaz, eu fiind batjocorită de diavol. De acum înainte pentru ce să mai vieţuiesc eu, ticăloasa? O, vai mie, în ce am căzut! Cum s-a întunecat gîndul meu şi cum de m-am pierdut nu pricep. Ce ceaţă întunecată a acoperit mintea mea? Nu ştiu ce voi face şi unde mă voi ascunde, sau încotro mă voi duce şi în care groapă mă voi arunca? Unde este învăţătura cuviosului meu unchi? Unde este învăţătura lui Efrem, prietenul lui, care îmi zicea: „Ia aminte de tine şi-ţi păzeşte sufletul neîntinat, pentru Mirele Cel fără de moarte, pentru că Mirele tău este sfînt”. De acum înainte nu voi mai îndrăzni a privi la cer, din pricină că sunt moartă pentru Dumnezeu şi pentru oameni. Iar aici nu voi mai putea şedea, căci în ce fel voi începe eu, păcătoasa, plină de necurăţie, să vorbesc cu sfîntul meu părinte? De voi îndrăzni, va ieşi foc din acea uşiţă a lui şi mă va arde. Mai bine este să plec în alt loc, unde nu va fi nimeni care să mă ştie pe mine, căci, de vreme ce am murit, de acum nu mai am nădejde de mîntuire!” Sculîndu-se îndată, s-a dus în altă cetate, unde, schimbîndu-şi haina, a mers într-o casă de oaspeţi.

După ce a plecat ea, fericitul Avramie a văzut în vedenie un balaur înfricoşat, foarte mare şi groaznic. Acesta, şuierînd tare, a venit la chilia lui şi aflînd o porumbiţă a înghiţit-o şi iarăşi s-a întors la locul său. Apoi, deşteptîndu-se fericitul din somn, s-a mîhnit foarte mult şi a plîns cu amar, zicînd: „Nu cumva satana va ridica prigoană asupra Sfintei Biserici, ca pe mulţi să-i depărteze de la credinţă, sau va fi dezbinare în Biserică?” Rugîndu-se Domnului, a zis: „Cel ce toate le ştii, iubitorule de oameni, Doamne, Tu singur ştii şi vedenia aceasta”. Apoi iarăşi, după două zile, a văzut pe acelaşi balaur ieşind de la locul său şi venind în chilie la dînsul şi-a pus capul sub picioarele sfîntului şi a crăpat. Aflîndu-se porumbiţa aceea în pîntecele lui, şi-a întins mîna sa şi a luat-o vie, neavînd întinăciune.

Apoi, fericitul, deşteptîndu-se, a strigat de două ori pe fecioara călugăriţă, nepoata lui, zicînd: „De ce te-ai lenevit? De două zile aştept să aud din gura ta mărirea lui Dumnezeu şi nu aud nimic?” Deschizînd uşiţa, n-a mai găsit-o pe ea acolo şi a înţeles că acea vedenie fusese pentru dînsa şi, plîngînd, a zis: „O, vai mie, că pe mieluşeaua mea a răpit-o lupul şi fiica mea este prădată”. Apoi şi-a ridicat glasul său cu lacrimi, grăind: „Mîntuitorule a toată lumea, întoarce pe mieluşica Ta, Maria, în ograda vieţii, ca să nu se pogoare bătrîneţile mele cu mîhnire, în iad. Nu defăima rugăciunea mea, Doamne, ci trimite darul Tău degrabă ca să o scoată pe ea din gura balaurului”.

Trecuseră două zile de la plecarea fericitei cînd sfîntul a văzut vedenia, apoi doi ani a petrecut Maria fără unchiul ei. Iar acesta se ruga lui Dumnezeu ziua şi noaptea pentru dînsa. După doi ani i-a spus cineva unde este şi cum vieţuieşte şi atunci, rugînd pe unul din cunoscuţii săi, 1-a trimis acolo ca sî ştie cu încredinţare despre dînsa. Trimisul acela s-a dus şi, aflînd-o, s-a întors şi i-a spus. Apoi sfîntul a poruncit să-i fie adusă o haină ostăşească şi un cal şi s-a îmbrăcat în haine ostăşeşti, punîndu-şi o căciulă înaltă în cap ca să-şi poată acoperi faţa. A luat şi un galben cu sine, apoi, încălecînd pe cal, a plecat. Ajungînd la acea casă de oaspeţi, a căutat în toate părţile, vrînd să o afle şi după aceea, zîmbind, a zis către gazdă: „Prietene, am auzit că se află aici o fecioară frumoasă. Nu mi-o arăţi pe ea să o privesc şi eu?”

Gazda, văzîndu-1 că este cărunt, a rîs de el în inima sa, căci a bănuit că pentru desfrînare întreabă de ea şi i-a răspuns: „Am aici o fecioară foarte frumoasă”. Şi într-adevăr, fericita era frumoasă la faţă peste fire. Atunci cuviosul, cu faţă veselă, a zis către gazdă: „Să o aduci la mine ca să mă veselesc astăzi, privind-o”. Şi chemînd-o pe ea, a venit la dînsul. Iar cînd a văzut-o sfîntul, în împodobirea desfrînată, era să-1 podidească plînsul. însă s-a abţinut, ca să nu fie recunoscut de dînsa şi ca nu cumva ea, înţelegînd, să fugă de el. Apoi, şezînd ei şi bînd, a început a glumi cu dînsa acest minunat bărbat, iar ea, sculîndu-se, 1-a îmbrăţişat şi a început a-i săruta grumazul. Sărutîndu-1, a simţit un miros frumos care ieşea din curatul lui trup, chinuit cu ne voinţe.

Atunci, aducîndu-şi aminte de zilele cele dintîi ale înfrînării sale, a suspinat, a lăcrimat şi a zis: „O, vai mie!” Iar gazda a zis către dînsa: „Doamnă Măria, astăzi sunt doi ani de cînd petreci cu noi aici şi niciodată n-am auzit de la tine vreun cuvînt de mîhnire, iar acum ce-ţi este ţie?” Iar ea a răspuns: „De aş fi murit mai înainte de aceşti ani, aş fi fost fericită”. Atunci îndată fericitul Avramie, ca să nu fie recunoscut de Măria, a zis către dînsa cu cuvînt aspru: „Acum ţi-ai adus aminte de păcatele tale, cînd ai venit la mine?” Şi scoţînd galbenul i 1-a dat gazdei, zicîndu-i: „Prietene, să ne faci nouă o cină bună, ca să mă veselesc deseară cu fecioara, pentru că am venit de departe pentru dînsa”.

O, mare este înţelepciunea cea duhovnicească! O, cîtă tărie şi răbdare! Acela care, vreme de cincizeci de ani, în călugăria sa, n-a mîncat pîine pînă la saturare, nici apă din destul n-a băut, acum mănîncă carne şi bea vin, ca să mîntuiască sufletul cel pierdut. Cetele sfinţilor îngeri s-au mirat în ceruri de o socoteală ca aceasta a fericitului sfînt. Mînca carne şi bea vin ca să scoată din noroi sufletul cel înecat. O, înţelepciune sfîntă şi înţelegere adîncă!

Deci, după cina şi veselia lor, fecioara i-a zis: „Domnule, scoală-te să mergem în pat, ca să ne odihnim”. Iar el i-a zis: „Să mergem”. Apoi, intrînd el în cameră, a văzut un pat mare cu aşternut bogat şi s-a aşezat pe el. Atunci a zis către dînsa: „închide uşile şi vino de mă descalţă”. Iar ea, închizînd uşile, a venit la dînsul şi el a zis: „Doamnă Măria, apropie-te aici de mine”. Apropiindu-se ea, el sărutînd-o, a apucat-o de mîini şi o ţinea tare, ca să nu scape. Apoi, lepădînd căciula cea ostăşească din cap, a început a plînge, zicînd către dînsa: „Fiica mea, Măria, dar nu mă cunoşti pe mine? Nu sunt eu acela care te-am crescut? Unde îţi este mintea, fiica mea? Cine te-a pierdut? Unde este chipul tău cel îngeresc pe care l-ai avut, fiica mea? Unde este înfrînarea şi plîngerea ta? Unde este privegherea ta şi culcarea pe pămînt? Căci din înălţimea cerului te-ai coborît în groapă. O, fiica mea, pentru ce nu mi-ai spus mie cînd ai greşit, ca eu să fi primit pocăinţa pentru tine cu iubitul meu Efrem? Pentru ce ai făcut unele ca acestea şi pentru ce m-ai necăjit şi în astfel de griji m-ai aruncat? Dar cine este fără păcat? Numai Unul Dumnezeu este fără de păcat”.

Auzind ea acestea, s-a făcut ca o piatră neînsufleţită în mîinile lui, temîndu-se şi ruşinandu-se. Apoi iarăşi i-a zis fericitul: „Nu-mi grăieşti, fiica mea Măria? Nu-mi grăieşti, inima mea? Oare nu am venit eu pentru tine aici? O, fiica mea, eu voi răspunde lui Dumnezeu pentru tine în ziua judecăţii, eu voi lua asupra mea pocăinţă pentru păcatele tale”. Şi plîngînd pînă la miezul nopţii, o ruga şi o învăţa pe ea. Iar ea, luînd puţină îndrăzneală, a zis către dînsul, plîngînd: „Nu pot căuta spre tine, pentru ruşinea faptelor mele. Cum voi putea să mă rog lui Dumnezeu, căci sunt întinată cu fapte necurate”. Iar el a zis către dînsa: „Asupra mea să fie păcatul tău. O, fiică, pe mine să mă întrebe Dumnezeu de păcatul tău, iar tu numai să mă asculţi pe mine şi să mergem la locul nostru. Iată şi Efrem se roagă lui Dumnezeu pentru tine. O, fiica mea, miluieşte-mi bătrîneţile, mă rog ţie, inima mea! O, fiica mea, scoală-te şi mergi cu mine!”

Iar ea a răspuns către dînsul: „Dacă ştii că eu voi putea să mă pocăiesc şi îmi va primi Dumnezeu rugăciunea, voi merge şi voi cădea la cuvioşia ta şi voi săruta sfintele tale picioare, căci te-ai milostivit spre mine şi ai venit aici să mă scoţi din noroiul faptelor mele”. Şi punîndu-şi capul pe picioarele lui, toată noaptea a zis: „Cu ce-ţi voi răsplăti pentru toate, stăpîne al meu?” Iar a doua zi a zis către dînsa: „Fiică, scoală-te să mergem”. Iar ea a zis către dînsul: „Am aici puţin aur şi haine, ce porunceşti să fac cu acestea?” A răspuns fericitul: „Pe toate să le laşi aici, căci acestea sunt ale vrăjmaşului”.

Apoi, sculîndu-se, au plecat îndată. Şi punînd-o pe cal, astfel o ducea, iar el mergea înaintea ei, bucurîndu-se ca un păstor cînd află oaia cea pierdută şi cu bucurie o ia pe umerii săi; aşa mergea şi fericitul şi se bucura cu inima. Cînd au ajuns la locul lor, îndată a închis-o pe Măria în chilia cea dinăuntru, unde a stat el mai înainte, iar el petrecea în chilia în care a stat Măria. Atunci ea s-a îmbrăcat într-o haină de păr şi petrecea în călugărie cu smerenie şi cu plîngere, cu înfrînare şi cu blîndeţe, chemînd pe Dumnezeu spre ajutor, pocăindu-se cu multă sîrguinţă. Astfel se pocăia şi se ruga, încît pocăinţa şi rugăciunea noastră este umbră pe lîngă a ei. Iar Dumnezeu, Milostivul, Cel ce nu voieşte să piară nici unul şi toţi să vină la pocăinţă, a miluit pe roaba Sa, care cu adevărat s-a pocăit şi i-a iertat păcatele. Ca semn al iertării ei, i-a dat darul să tămăduiască neputinţele celor ce veneau la ea.

Apoi fericitul Avramie a trăit încă zece ani şi, văzînd pocăinţa ei cea mare, lacrimile, ostenelile şi rugăciunile către Dumnezeu, cele cu dinadinsul, se mîngîia şi slăvea pe Dumnezeu. După aceasta s-a sfîrşit şi a adormit întru Domnul, avînd şaptezeci de ani de la naşterea sa. Iar cînd a murit, s-a adunat aproape toată cetatea şi toţi, cu sîrguinţă, se apropiau de cinstitul lui trup, iar bolnavii cîştigau tămăduire.

Mieluşeaua lui Hristos, Măria, a vieţuit cinci ani în mare înfrînare după mutarea unchiului ei, rugîndu-se cu lacrimi lui Dumnezeu, ziua şi noaptea, căci de multe ori cei ce erau pe acolo, cînd treceau noaptea prin apropiere auzeau glasul plîngerii şi al tînguirii ei fără de măsură şi, stînd, se mirau şi preamăreau pe Dumnezeu. Pocăindu-se desăvîrşit şi bineplăcînd lui Dumnezeu, fericita Măria cu pace s-a mutat; şi acum, după umilele plîngeri, cu bucurie se veseleşte împreună cu sfinţii Domnului, Căruia I se cuvine slava şi închinăciunea în veci. Amin.

Cuviosul Părinte Avramie, arhimandritul mănăstirii Rostovului, noul făcător de minuni

Adaugat la noiembrie 11, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 11, 2024

Cuviosul părintele nostru Avramie în tinereţile sale, lăsînd pe părinţii săi, împreună cu toată tulburarea lumească, şi-a luat crucea şi a urmat lui Hristos, pe Care L-a iubit cu osîrdie şi, făcîndu-se monah, s-a făcut curat lăcaş al Duhului Sfînt, pentru că, robindu-şi trupul său Duhului şi cu multe osteneli chinuindu-l, stăpînea patimile şi viaţa lui se asemăna cu viaţa îngerilor celor fără de trup. Pentru aceasta a fost începător al monahilor şi lumină a lumii, pe care a îmbogăţit-o cu minunile sale, căci cu darul lui Hristos tămăduia bolile şi patimile trupeşti şi sufleteşti cele de netămăduit.

Văzînd Cuviosul Avramie înşelăciunea idolească ce era în cetatea Rostovului, (căci încă nu toţi cetăţenii primiseră Sfîntul Botez şi cei mai mulţi trăiau păgîneşte şi se închinau la idolul de piatră ce se numea Veles, întunecîndu-le satana inima cu înşelăciune, făcîndu-le năluciri şi îngrozindu-i, încît nici nu îndrăznea cineva să treacă pe lîngă acel idol), s-a dus la împărăteasca cetate şi pe cale i s-a arătat Sfîntul Ioan Teologul care i-a dat un toiag, zicîndu-i: „Să te duci la Rostov şi să sfărîmi cu toiagul acesta pe idolul Veles şi să zici aşa: „în numele Domnului nostru Iisuş” Hristos îţi porunceşte ţie Ioan Teologul ca să te sfărîmi!”” întorcîndu-se fericitul la Rostov, îndată a îndeplinit porunca şi a făcut praf pe idol, iar pe locul acela a zidit o biserică în numele Sfîntului Ioan Teologul, luînd binecuvîntare de la episcop. După aceasta a mai zidit o altă biserică mică, a Arătării Domnului nostru Iisus Hristos, apoi, zidind chilii, a adus monahi, îngrijindu-se de dînşii ca să ducă viaţă de obşte. Şi multe răutăţi a suferit sfîntul din partea necredincioşilor, căci voiau să-i zădărnicească sfinţenia şi să-i ardă mănăstirea. însă Dumnezeu nu l-a lăsat. După puţină vreme cuviosul i-a adus la Hristos pe toţi, prin buna sa înţelegere, încît s-au botezat de la mic pînă la mare şi au început a merge la biserică, spre mărirea lui Dumnezeu. Iar sfîntul, prin citirea cărţilor, îndulcea inima lor.

După aceea a zidit o biserică mare şi a împodobit-o cu felurite frumuseţi. De aceea domnii Rostovului, iubind mult pe acest mare cuvios Avramie şi pe fraţii lui, au început a da averi multe şi moşii spre chivernisirea mănăstirii şi spre trebuinţa fraţilor. Episcopul, făcînd sfat cu domnii, l-a făcut pe Sfîntul Avramie arhimandrit, iar el de atunci a început a adăuga osteneli peste osteneli, vieţuind în fapte bune.

Odată, diavolul, vrînd să facă împiedicare sfîntului părinte în vremea rugăciunii, a intrat în vasul lui de spălat. Sfîntul, voind să-şi spele mîinile, s-a apropiat de vas şi, înţelegînd vicleşugul vrăjmaşului, a luat degrabă crucea şi a pus-o deasupra vasului aceluia, încît diavolul nu mai putea să iasă de acolo, fiind ars multe zile de sfînta cruce. în acea vreme au venit domnii, după obicei, să se roage în mănăstire şi să ia binecuvîntare de la Sfîntul Avramie şi au intrat în chilia lui, dar sfîntul nu era atunci în odaie, ci se afla în brutărie, ostenindu-se să spele hainele fraţilor. Auzind că au venit domnii, s-a întors în chilie să-i binecuvinteze şi a văzut cuviosul pe duhul cel necurat deasupra mănăstirii, căci domnii îndrăznind a lua crucea de deasupra vasului în lipsa sfîntului părinte, îndată a ieşit duhul necurat din vas,.întocmai ca un fum negru, şi i-a îngrozit pe toţi cei ce erau acolo. Iar diavolul zicea de pe mănăstire către cuvios: „Ticălosule, tu m-ai făcut să mă chinui în vas şi să fiu ars de puterea crucii, dar îţi voi face şi eu ţie împiedicare, peste puţină vreme”.

Şi mergînd sfîntul în chilie, a învrednicit pe domni de binecuvîntare şi, după ce i-a învăţat multe, i-a slobozit cu pace. După aceasta, diavolul, prefăcîndu-se în ostaş, a mers la voievodul cel din Vladimir şi i-a zis: „Este în Rostov, sub stăpînirea ta, un monah, Avramie vrăjitorul, prefăcîndu-se că este sfînt. El a găsit în pămînt un vas mare de aramă în care se află o mulţime de vase de aur, brîuri şi lanţuri de aur, al căror preţ nu se poate hotărî. Cu această comoară a zidit mănăstirea şi a făcut o biserică mare şi domniei tale nu ţi-a spus, căci acea comoară se cuvenea domniei tale, iar nu acestui stareţ”. Iar voievodul a trimis la sfîntul un ostaş cumplit, căruia i-a poruncit, zicîndu-i: „îndată ce-l vei afla pe stareţ să nu-i zici nici un cuvînt, ci să-l aduci imediat înaintea mea”. Atunci s-a întîmplat ca să fie Cuviosul Avramie în chilie la rugăciune, îmbrăcat numai în dulamă şi în papuci. Iar cumplitul ostaş a mers la dînsul fără veste şi, neavînd milă, l-a ridicat, nelăsîndu-l nici să-şi ia încălţăminte, nici haină să îmbrace, înţelegînd sfîntul uneltirea vrăjmaşului, nu i-a fost frică şi a dat mulţumită lui Dumnezeu. Apoi, luîndu-l ostaşul pe cuviosul părinte, îl batjocorea, căci l-a aşezat pe o asină şi i-a dat papuci femeieşti în picioare, ducîndu-l înaintea marelui domn în cetatea Vladimirului, numai într-o dulamă.

Atunci voievodul a poruncit ca să-l aducă de faţă pe acel ostaş, în care era închipuit diavolul, iar el a început a defăima pe sfînt pentru aflarea comorii. Dar sfîntul, ridicîndu-şi mîinile spre cer, s-a rugat şi a certat duhul cel viclean cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos şi îndată a pierit acesta. Iar voievodul, văzînd înşelăciunea diavolului şi pe sfîntul batjocorit, s-a înspăimîntat şi pe toţi cei ce erau de faţă i-a cuprins frica. Apoi voievodul a început cu lacrimi a-şi cere iertare de la sfînt pentru că a săvîrşit o greşeală ca aceea, iar cuviosul, fiind fără de răutate, l-a iertat pe domn, care, văzînd smerenia şi bunătatea fericitului, i-a dat mare cinste. Apoi, dăruind mănăstirii averi şi moşii multe, l-a slobozit în pace.

Şi a vieţuit cuviosul în mănăstirea aceea mulţi ani, iar la bătrîneţe s-a dus către Domnul, Căruia bine I-a plăcut. Pentru care Dumnezeului nostru I se cuvine slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Maica noastra Ana, care si-a schimbat portul si numele barbateste si s-a numit Evfimian

Adaugat la noiembrie 11, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

noiembrie 11, 2024

Aceasta Preacuvioasa Maica noastra Ana s-a nascut în Bizant, fiind fiica a unui diacon cucernic de la biserica Preasfintei Stapînei noastre Nascatoare de Dumnezeu cea din Vlaherne, pe vremea împaratului Leon Isaurul, în anii 716. De aceea ramînînd ea fara de parinti, se silea o matusa a ei sa o marite dupa vreun om cinstit, precum ceea ce pîna la urma a si facut. Si venind de la Muntele Olimpului unchiul ei dupa tata, om foarte ales dintre sihastri si priceput spre cele dumnezeiesti, caruia cu toate ca îi taiase limba Leon Iconomahul, tot vorbea si dupa taietura curat si neîmpiedicat, daca a vazut-o maritata, zise: „Pentru ce ati dat-o dupa barbat pe aceasta, care tragea spre dumnezeiestile nevointe si osteneli?” Si dîndu-i blagoslovenia sa, s-a dus. Trecînd cîtiva ani, a pierit acel necredincios împarat Leon; iar Irina si Constantin pravoslavnicii si preacredinciosii împarati, trimitînd sa aduca pe sfîntul acesta si aflîndu-i de patima ce patimise de la cel mai dinainte împarat, i-a primit rugaciunea si blagoslovenia si el învatîndu-i cele ce erau de folos spre buna placerea lui Dumnezeu, s-a dus la locasul sau.

Atunci iarasi vazînd pe fericita aceasta, i-a zis: „Îmbarbateaza-te si te întareste fiica, ca multe sunt scîrbele dreptilor si sa stii ca nu vei naste copilul din pîntecele tau, pîna nu-ti vei îngropa mai întîi pe barbatul tau”, ceea ce asa a si fost; ca fiind ea grea de sase luni, i-a murit barbatul si plîngînd si tînguindu-se, dupa ce a nascut copilul si l-a întarcat, l-a dat în mîinile altui unchi al ei. Iar ea s-a supus la nevointele pustnicesti, care si de ce fel sunt stiu cei ce i-au urmat si au savîrsit prea deplin viata cea sihastreasca. Deci aflîndu-se ea întru acestea, a venit iarasi de la Muntele Olimpului acel om sfînt, care cunostea cele de mai înainte si cazîndu-i la picioare si cerîndu-i blagoslovenia, a auzit zicîndu-i-se: „Întareste-te întru Domnul, fiica”. De aceea a întrebat-o: „Unde-ti este copilul?” Iar ea a raspuns: „Unul l-am dat fratelui tau celui dupa Dumnezeu, mie facator de bine, iar celalalt este cu mine”. Acestea si alte cuvinte amestecate zise din inima foarte mîhnita si aducîndu-si amîndoi copii înaintea cinstitului staret, plîngînd se ruga, zicînd: „Roaga-te pentru copii mei acestia, cinstite parinte”. Iar el i-a zis: „Nu acestia au trebuinta de rugaciune!” Care cuvînt a fost greu la urechile ei si suspinînd dintru adînc, a zis: „Vai mie, pacatoasei, ce rau va sa-mi mai vie?” Si staretul zice: „Nu ti-am spus fiica, ca multe sunt scîrbele dreptilor? De nu vom suferi, nu ne vom mîntui niciodata, ca asa se cade si asa place lui Dumnezeu”; iar ea a zis: „Au doara, parinte, s-a parut Stapînului nostru Hristos sa-mi mute copilasii cei fara de vîrsta la locasurile cele de acolo?” Si minunatul parinte a zis: „Bine ai zis fiica mea, ca în curînd va sa-i ia Domnul de la tine”. Iar ea multumind lui Dumnezeu de cuviinta, si cazînd la picioarele cinstitului staret si luîndu-i rugaciunea, a început cu amîndoua mîinile a-si împarti averea la saraci si apoi în scurta vreme murindu-i copilasii, a plîns mult dupa ei si dînd si ce mai ramasese la saraci, mergea pe la biserici, facînd rugaciune si aprinzînd lumînari. Si luîndu-si ziua buna si iertaciune de la toti, afla pe un oarecare monah de la Muntele Olimpului si a fost tunsa de dînsul în chipul monahicesc.

Deci se îmbraca pe de desubt cu port barbatesc si pe dinafara cu femeiesc si purcezînd pe ascuns a mers spre partile Olimpului si acolo lepadînd definitiv portul femeiesc a mers la o mînastire de cele de obste, a vorbit cu portarul si i-a zis ca-i este aminte foarte a vedea pe egumen. Deci portarul facînd stire egumenului, a chemat-o de a mers la dînsul si cazînd cinstita femeie le picioarele egumenului si cerînd blagoslovenie dupa obicei, iar dumnezeiescul acela barbat blagoslovind-o si sculînd-o i-a zis: „Pentru care pricina ai venit aici? Si cum îti este numele!” Si ea zise: „Pricina venirii mele la aceasta sfînta mînastire, sfinte parinte, este multimea pacatelor mele, ca sa pot afla pe Dumnezeu, blînd si milostiv la ziua judecatii, sihastrind aici ramasita vietii mele, iar numele îmi este Evfimian”. Deci staretul zise: „De ai pus în inima ta, fiul meu, gînd ca acela si poftesti sa te mîntuiesti, sa fugi din adunare, ca firea celor fameni se biruieste lesne de gîndurile poftelor”. Acestea zicîndu-i si blagoslovind-o a rînduit-o în ceata celorlalti frati. Iar ea atîta a înaintat si a sporit spre toata fapta buna si smerirea, încît s-a facut pilda tuturor monahilor, ce se nevoiau la mînastire. Iar sluga pe care o alesese ea si o lasase iconom peste casa ei, tocmind toate precum îi poruncise, iesise si cauta pe stapîna sa. Si întîmpinînd pe monahul acela care o tunsese îl întreba de stie unde se afla cea care a parasit cele pamîntesti si cauta cele ceresti; iar el raspunzînd i-a zis: „Cum ca stiu de întîmplarea ei, fiul meu, nu tagaduiesc, dar unde s-ar fi aflînd ea acum, nu stiu; ci vino peste un ceas sa mergem împreuna la o mînastire”. Si mergînd au aflat de la portar, ca era înauntru cea care era cautata. Si l-au rugat sa-i dea de stire. Deci iesind ea, si aratîndu-i monahul pe sluga sa, i-a zis: „Iata credinciosul iconom al casei tale, mult s-a ostenit cautîndu-te si de vei vrea sa mergem la mînastirea noastra”.

Auzind acestea sfînta si mergînd la egumenul mînastirii si luînd binecuvîntare de la dînsul si de la toti fratii, a iesit de s-a dus cu sluga ei si cu monahul la lavra. Si petrecînd cîtava vreme acolo, s-a dovedit de nespuse minuni facatoare. Drept aceea ducîndu-se vestea minunilor, venea la mînastire multa multime din cei ce se lepadau de lume, ca sa se faca monahi, iar strîmtoarea locului împiedica înmultirea monahilor. Pentru aceea egumenul mînastirii a dat stire patriarhului ce era atunci în Constantinopol, Sfîntul Tarasie, ca sa stie de lucrurile cele minunate ale monahului Evfimian, ca întelegîndu-se vestea minunilor, au navalit multime multa la mînastire si nu mai încapea din pricina strîmtorarii si micsorarii locului. De care lucru, aflînd patriarhul i-a daruit un loc pustiit.

Deci luîndu-l egumenul pe acesta, în putina vreme a zidit acolo o mînastire din temelie spre mîntuirea sufleteasca a multora. Iar mînastirea acum se numeste a avramitenilor. Si a asezat pe sfînta ca sa-si savîrseasca vremea nevointei acolo. Si asa vestindu-se la toti acea îngereasca petrecere si vietuire si vadindu-se cu încetul ceea ce se ascundea, nu este cu putinta a scrie la cîta suma de numar venise din cei ce se adunau în toate zilele. Iar de vreme ce se întîmpla sfintei si bîntuiala de catre un oarecare ce era numai cu chipul monah, dar cu faptele asemenea cu cei ce locuiesc cu pizmataretul diavol, care nu înceta a ocarî în toata vremea si a batjocori pe sfînta, defaimînd-o de fata ca ar fi famen. Deci ea socotindu-le acestea întru nimica, s-a adeverit ca mai mult îi sunt de folos cele ce o defaimau. Iar oarecare femeie iubitoare de Dumnezeu, auzind acele cuvinte grozave si pline de scîrba, ale acelui necurat si ucigas, precum s-a aratat mai pe urma, îi zicea: „Socoteste frate, dar daca nu va fi famen, nici cu pofta precum ti se pare, ci este femeie nepatimasa? Si vei dobîndi gheena focului, caci ocarasti si defaimi pe cea nevinovata si pîngaresti pe cei ce aud. Caci cu putina vreme mai înainte o femeie oarecare împartindu-si averea la saraci, nu s-a mai vazut si oare nu cumva este aceea, care zici tu ca este famen si-ti bagi sufletul întru adîncimea pierzarii?” Iar pîngaritul acela si vicleanul, luînd-o si aceasta spre rautatea lui, a vadit cuvîntul la multi si parasind ocarile, pîndea vreme ca sa-i dea brînci sfintei undeva, sa o surpe jos, ca sa i se dezgoleasca trupul sa se adevereze, precum a si facut si n-a vazut nimic. Si i-a secat lui trupul jumatate, fiind pedepsit de puterea dumnezeiasca.

Ducîndu-se el din mînastire, a mers la patria sa si acolo aflîndu-se a fost prins cu vina de ucidere si fiind osîndit l-au pus în teapa, dîndu-si pîngaritul lui suflet la pierzare. Iar sfînta, defaimata si aceasta si fugind de scandal, a luat doi monahi cu dînsa si s-a suit în partile ce se chemau a lui Steno si aflînd o biserica ce avea apa si o gradinita, a locuit acolo cu acei doi monahi ce se numeau Evstatie si Neofit. Si peste putina vreme s-a dus si de acolo, fiind chemata la Bizant de oarecare monahi spre partile Sigmatei, petrecînd acolo restul vietii cu placere dumnezeiasca si daruind tamaduiri si minuni multe celor ce mergeau catre dînsa, a raposat în Domnul.