Romana

Русский

Cu noi este Dumnezeu!

Informatii Utile


Cautare


Sfantul Savatie, facatorul de minuni si intemeietorul Solovetului

Adaugat la octombrie 10, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 10, 2024

Sfantul Savatie, facatorul de minuni si intemeietorul Solovetului  Primul loc de nevointe calugaresti al preacuviosului Savatie a fost Manastirea Kirilo-Beloozersk. Peterecandu-si viata in post, rugaciune si priveghere, el a fost o pilda pentru toti calugarii, capatand respect si dragoste din partea celor care il cunosteau. Dar nesuferind slava lumeasca, smeritul calugar si-a pus in gand sa plece intr-un loc mai linistit, mai tainuit. Asa a ajuns la Manastirea Valaam de pe Lacul Ladoga, insa sufletul sau smerit nu si-a gasit linistea nici aici; prin faptele sale curand i-a intrecut pe toti, avand iarasi parte de slava si uimirea confratilor sai.

Savatie a inceput sa caute un loc si mai tainic. S-a bucurat nespus sufletul sau iubitor de pustie, cand a aflat ca in nordul indepartat, in Marea Alba, este o insula nelocuita „“ Solovet „“ care-i destul de departe de mal (la doua zile de plutire daca marea este linistita), dar are lacuri cu peste, apa dulce, munti si paduri, fiind insa nelocuita datorita izolarii sale. Din cand in cand insula era vizitata de pescari, care, dupa ce isi teriminau treaba, o paraseau. Preacuviosul a inteles curand ca acolo, in insula Solovet, isi va castiga linistea deplina si insingurarea.

Punandu-si nadejdea doar in Dumnezeu, batranul Savatie s-a indreptat catre gura raului Vaga, si astfel pronia Domnului i-a aratat acolo pe viitorul sau confrate pentru insula Solovet: calugarul Gherman. Cu bucurie au plecat ei pe mare catre insula nepopulata, iar Dumnezeu a binecuvantat gandul calugarilor, drumul lor pe apa a fost linistit.

Ajunsi pe insula cu bucurie, au gasit un loc in apropierea unei ape, pe care l-au socotit a fi bun de locuit. Aici au infipt ei o cruce, au facut o chilie si s-au stabilit in ea, rugandu-se neincetat Domnului.

Pentru a-i mangaia pe pustnici, Domnul le-a descoperit prin semen minunate insemnatatea ce o va capata in viitor insula Solovet. Locuitorii de pe tarm au inceput sa-i pizmuiasca pe preacuvioasii parinti, gandind ca insula este proprietea lor. Un pescar a sosit pe insula cu nevasta si toata familia sa si s-a stabilit nu departe de chilia calugarilor. Preacuviosii Savatie si Gherman nu au intrerupt randuiala calugareasca.

Astfel, intr-o zi de duminica, sfarsindu-si pravila de chilie, parintele Savatie a iesit sa cadeasca crucea pe care o ridicasera cand au poposit pe insula si deodata a auzit un plans tare, ca si cum cineva ar fi fost batut. Crezand ca e o nalucire, s-a intors in chilie si i-a relatat tot confratelui sau, Gherman. Acesta, iesind si el, a auzit tipete si vaiete si s-a indreptat catre locul de unde se auzeau acestea. A gasit-o acolo pe nevasta pescarului, care i-a povestit urmatoarele: ” cand am plecat dupa barbatul meu, m-au intampinat doi tineri plini de lumina si, apucandu-ma, m-au batut cu niste bete, spunandu-mi: . Dupa aceea, tinerii s-au facut nevazuti.” Intorcandu-se in chilie, Gherman i-a povestit cele auzite lui Savatie si amandoi au dat slava lui Dumnezeu! Inspaimantat de vedenie, pescarul si-a luat toata familia si toata averea si s-a intors in satul sau, din ziua aceea nici un mirean ne-mai-indraznind sa se salasluiasca pe insula Solovet.

S-au scurs cativa ani de viata pustniceasca a preacuviosilor in aceasta insula pustie. Sufletul preacuviosului Savatie si-a gasit aici odihna si pacea deplina dupa care tanjea cu atata ardoare si statornicie. Cand Gherman a plecat pentru a procura cele necesare pentru trai, parintele Savatie a ramas pe insula de unul singur, in fata Atotvazatorului Dumnezeu, care l-a intarit pe el in rabdare, rugaciune si fapte duhovnicesti. Fiind mangaiat de aratarea ingerilor, se nevoia neincetat cu rugaciunea mintii si cu fiecare zi tot mai mult sporea intru dorirea vietii vesnice.

Presimtind ca i se apropie sfarsitul, preacuiosul Savatie a dorit sa se impartaseasca cu Sfintele Taine si pentru acesta, suindu-se intr-o luntre, a plecat spre tarm. Dupa doua zile a ajuns la mal si s-a indreptat spre biserica de pe raul Vega, unde tocmai slujea egumenul Natanael, venit in vizita la dreptmaritorii crestini. Dupa randuiala lui Dumnezeu, egumenul (staretul) tocmai se ducea la un bolnav sa il impartaseasca si l-a intalnit pe pustnicul din Solovet in drum spre Vega. De acesta intalnire s-au bucurat amandoi: Savatie se mangaia ca a gasit ce cauta, iar Natanael privea cu bucurie la caruntetea si la fata luminata de post a preacuviosului, de care auzise atat de multe.

„Te rog, parinte, i se adresa preacuviosul Savatie, dezleaga-mi pacatele pe care le voi marturisi, cu puterea ce-ti este data de la Dumnezeu, si ma invredniceste sa ma impartasesc cu Sfintele Taine, caci de mult doresc sa-mi indulcesc sufletul cu aceasta Hrana Dumnezeiasca. Hraneste-ma cu dansa acum. Hristos Dumnezeu mi te-a scos in cale ca sa-mi ierti pacatele facute de mine in toata viata mea: cu cuvantul, cu lucrul si cu cugetul”>
La care Natanael i-a raspuns: „Dumnezeu sa te ierte pe tine, frate” si tacand putin, a zis printre lacrimi, cu uimire: „O, daca as fi avut eu pacatele tale, preacuvioase!”. Savatie i-a zis: „Sfarsitul vietii mele s-a apropiat, te rog ca indata sa ma invrednicesti de Dumnezeiasca Impartasanie”. Egumenul l-a rugat sa astepte pana dimineata, pana se va intoarce de la omul cel bolnav, dar cuviosul Savatie a zis: ” Parinte, nu lasa pe maine, pentru ca nu stim nici daca azi vom mai fi in viata, dara-mi-te ce va fi mai tarziu, de unde sa stim?” Asa ca Natanael a indeplinit dorinta cuviosului, l-a impartasit si sarutandu-l frateste, l-a rugat sa astepte in biserica iar el si-a urmat calea.

In ziua aceea la mal a ajuns un negustor din Novgorod, Ioan, care adusese marfa multa. El l-a gasit in chilia de langa biserica pe cuviosul Savatie care, intrand cu el in discutie, il invata dragostea pentru neagoniseala, milostenie si alte fapte bune. Ioan a vrut atunci sa-i propuna batranului sa-i dea ceva din averea sa, dar preacuviosul nimic nu a vrut sa ia si a zis: „fiule, ramai aici pana dimineata si vei vedea mila lui Dumnezeu si bine vei pleca in drumul tau”. Ioan n-a vrut sa ramana si s-a pregatit de plecare, dar deodata s-a pornit o furtuna care a starnit apele marii si ale raului, asa ca negustorul a ramas acolo peste noapte, impotriva vointei sale.

A doua zi vantul s-a linistit si cand Ioan a venit la Preacuviosul Savatie in chilie sa primeasca binecuvantare pentru calatorie, l-a vazut pe preacuviosul imbracat in haine de calugar, cu cadelnita langa el, dar sufletul sau sfant deja era plecat la Talal Ceresc. Chiar atunci s-a intors de la cel bolnav egumenul Natanael care, gasindu-l pe preacuviosul mort, a inceput printre lacrimi sa sarute trupul sau cel sfant. Amandoi si-au amintit cum unul l-a impartasit, iar celalalt s-a invrednicit, dupa aceeasi randuiala dumnezeiasca, de sfaturile cele dinainte de moarte ale Cuviosului Savatie. Sfarsitul sau s-a peterecut la 27 sept 1435.

Moastele preacuviosului Savatie au fost aduse in manastirea Solovet pe cand era egumen preacuviosul Zosima si au fost ingropate in pamant in altarul catedralei cu hramul Adormirii Maicii Domnului.In anul 1547 Sinodul de la Moscova a hotarat ca memoria preacuviosului Savatie sa fie cinstita la 27 septembrie.

În această zi la Prolog s-a pus pomenirea sfinţilor Apostoli Marco, Aristarh şi Zina. Vezi despre dînşii în luna ianuarie, în 4 zi-le. În aceeaşi zi sfînta muceniţă Epiharia, care a pătimit pentru Hristos pe vremea împărăţiei lui Diocleţian.

Tot în aceasta zi, facem pomenirea Sfîntului Mucenic Petru, mitropolitul de Krutiţi.

Şi cuviosul Ignatie, egumenul eparhiei Capadociei care a plăcut lui Dumnezeu pe timpul împărăţiei lui Nikifor Foca (963-969) şi a lui Ioan Tzimiskos (969-976).

Sfîntul Mucenic Calistrat

Adaugat la octombrie 10, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 10, 2024

Pătimirea Sfîntului Mucenic Calistrat şi a celor împreună cu dînsul

Văzînd zavistnicul vrăjmaş turma cea aleasă a lui Hristos din zi în zi înmulţindu-se, s-a sculat asupra ei cu mare mînie, vrînd ca pe toate oile cele cuvîntătoare să le răpească şi să le piardă. Avînd ca unelte la acest lucru pe cei mai împietriţi şi fără de omenie care s-ar putea numi mai bine fiare iar nu oameni: pe Diocleţian (284-305) şi Maximian (286-305), împăraţi păgîni ai Romei, pe aceştia i-a pornit ca pe nişte lupi răpitori asupra turmei lui Hristos şi printr-înşii cu răzbunare şi cu nemilostivire au împuţinat-o. Pentru că, atîta mînie le-a revărsat în inimă asupra creştinilor, încît lăsînd toa-te celelalte griji ale împărăţiei, şi-au îndreptat vederile lor spre aceasta cu toate puterile ca să piardă cu desăvîrşire pe toţi creştinii. Crezînd că acel gînd şi lucru al lor este cel mai cinstit şi mai de căpetenie decît toate celelalte lucrări mari ale împărăţiei şi decît cele slăvite biruinţi şi dănţuiri asupra vrăjmaşilor lor, pentru aceea şi chinuitorii, conglăsuind în răutate, au trimis pe la toate marginile împărăţiei lor, ca de pretutindeni să silească pe creştini la jertfe idoleşti, iar pe cei ce nu se vor supune să-i muncească, să-i ucidă, şi cu felurite morţi să-i piardă.

Aşa făcîndu-se acestea, mulţi din cei credincioşi şi osîrduitori iubitori de Hristos s-au împodobit cu cunună mucenicească, iar alţii de la Biserica luptătoare au trecut la cea triumfătoare, cîntînd cîn-tare de biruinţă asupra vrăjmaşilor. Între mulţi alţii, unul ca acesta s-a arătat viteazul ostaş al lui Hristos, Calistrat, care a mers pe ca-lea cea frumoasă a muceniciei, însă nu singur, ci cu mulţi alţii, şi călcînd pe vrăjmaşul, a stat înaintea biruitorului lumii Hristos, purtînd şi arătînd ranele cele ce le-au luat pentru Dînsul, şi luînd plata nevoinţei sale.

Locul naşterii Fericitului Calistrat, al acestui pătimitor al lui Hristos, era Cartagina din Africa, de unde l-au luat la slujba ostă-şească, aşezîndu-l în tabăra Voievodului Persentin, în care strălucea cu mărire numai el singur, ca o stea într-o noapte neluminată de lună, pentru că toţi ostaşii cei împreună cu el erau împîclaţi cu întunericul idoleştii nedumnezeiri şi numai el strălucea ca lumina sfintei credinţe, la care îl învăţase tatăl său care era creştin.

Tatăl lui învăţase de la moşul lui, cel cu numele Neocor, care în vremea patimilor celor de voie ale Domnului nostru Iisus Hristos se aflase în Ierusalim, pe vremea lui Ponţiu Pilat, slujind în oas-te şi, după ce văzuse toate minunile cele ce s-au făcut la moartea şi la învierea Domnului, a crezut în Dînsul. Şi botezîndu-se de către Apostoli, s-a întors la casa sa, ducînd mărgăritarul cel de mult preţ al credinţei celei în Hristos, prin care pe fiul său, adică pe tatăl lui Calistrat, şi pe toţi casnicii săi i-a îmbogăţit, spunîndu-le lor toate cele despre Iisus Hristos, pe care singur cu ochii săi le-a văzut, şi pe cele ce le-a auzit de la apostoli.

Aceeaşi duhovnicească şi nefurată bogăţie a credinţei moş-tenind şi Sfîntul Calistrat după moşul şi după tatăl său, îmbogăţea cu ea pe acei care putea, învăţîndu-i în taină cunoştinţa adevărului, şi întorcînd la Dumnezeu suflete omeneşti. Din pricina aceea se sminteau ostaşii cei ce erau împreună, şi îl pîndeau cu de-adinsul, ca să poată şti de dînsul dacă este creştin cu adevărat sau nu.

Deci, dar, fiind el cu voievodul taberii sale în Roma, s-a făcut cunoscută creştineasca lui dreaptă credinţă în acest fel: Avea obicei, Fericitul, ca în toate nopţile să se scoale la rugăciune şi să se roage din destul în taină. Şi odată cînd, după obiceiul său, sculîndu-se se ruga, a simţit nişte ostaşi care se odihneau aproape de el. Aceştia, auzindu-l pe el că cheamă adeseori numele lui Iisus Hristos, au cu-noscut bine că este cu adevărat creştin. Şi, căutînd vreme potrivită, au spus voievodului Persentin cele ce auziseră.

Iar voievodul chemînd îndată pe Calistrat, l-a întrebat zicînd: „Oare sînt adevărate Calistrate, cele spuse despre tine de tovarăşii tăi?” Iar el a răspuns: „Nu ştiu ce or fi spus despre mine, pentru că ştiu că nu le-am făcut niciun rău”. Apoi Persentin a poruncit ostaşilor să-i zică lui pe faţă, iar ostaşii au zis voievodului: „Numai să-i porunceşti stăpîne să jertfească idolilor şi îndată vei afla cine este, care este gîndul lui şi ce credinţă are”.

Deci, a poruncit voievodul lui Calistrat ca să aducă jertfă idolilor şi să se închine lor. Iar sfîntul Calistrat a răspuns: „Nu am învăţat ca să aduc jertfă la mulţi dumnezei, ci unuia Dumnezeu, Cel adevărat şi viu, care pe toate dintru nefiinţă le-a adus, şi pe om din pămînt l-a zidit. Iar pe dumnezeii cei cinstiţi de voi, pe care mîinile omeneşti i-au făcut, îi numesc nu dumnezei, ci idoli, pre-cum m-am învăţat din Sfînta Scriptură, care zice: „Toţi dumnezeii păgînilor sînt idoli, şi idolii păgînilor, argint şi aur, lucruri de mîini omeneşti”.

Din aceeaşi Scriptură am învăţat a cunoaşte pe Dumnezeul cel ce petrece în ceruri şi Aceluia îi aduc jertfă de laudă şi „a da Celui prea Înalt făgăduinţele” (Psalm 49, 15). Deci, oare, pentru a-ceasta mă clevetesc aceştia pe mine, că cinstesc pe unul adevăratul Dumnezeu, iar nu pe dumnezei mincinoşi? S-ar fi căzut lor să mă clevetească, de m-ar fi ştiut că nu slujesc bine în rîndurile ostaşilor, sînt fricos, sau că fug de faţa vrăjmaşului. De ar fi fost aşa, apoi puteau să grăiască împotriva mea înaintea ta, voievodule, şi ţie ţi se cădea să asculţi nişte clevetiri ca acestea. Dar, în niciunul din aces-te cazuri neştiindu-mă vinovat, pentru ce asculţi pe clevetitori? Şi la judecată mă aduci pe mine, numai pentru această singură vină, că dogmele mele nu se aseamănă cu ale voastre?”

La aceste cuvinte voievodul a răspuns cu mînie, zicînd: „Nu este acum vreme de vorba cea mult ritoricească, ci vreme de munci grele şi pedepsiri cumplite, pe care degrab le vei lua, de nu te vei supune mie şi de nu vei jertfi idolilor, cărora şi împăratul însuşi se închină. Au doar nu mă ştii pe mine că sînt aspru, putînd şi mai înainte de munci a-i înfricoşa pe toţi numai cu căutătura şi cu gla-sul?” Iar sfîntul Calistrat a răspuns: „Mînia ta şi scrîşnirea dinţilor tăi măcar deşi aduc frică, însă este vremelnică, dar cu mult mai groaznică este frica şi scrîşnirea dinţilor cea veşnică, în care a cădea mă tem foarte şi numai singură pomenirea ei mă înfricoşează foarte”. Iar voievodul, neputînd să-şi ţină mînia sa, a poruncit ca întinzînd pe sfîntul să-l bată. Şi bătîndu-l mult, nimic de nerăbdare n-a arătat şi grăia către Dumnezeu zicînd: „Juratu-m-am şi m-am hotărît să păzesc judecăţile dreptăţii Tale” (Psalm 118, 106). Şi ia-răşi: „Smeritu-m-am pînă în sfîrşit Doamne, viază-mă după cuvîntul tău şi nu mă lăsa ca să fiu de batjocură pierzătorului om, şi mă întăreşte, o, Doamne, a suferi aceste munci, dă putere smeritului şi neputinciosului meu trup şi fă duh mai bărbătesc întru mine”. Iar văzînd chinuitorul sîngele lui curgînd din rane ca pîrîul, a poruncit să-l slăbească din munci şi i-a zis lui: „Acestea sînt începuturile răsplătirilor tale pentru neascultarea ta, Calistrate! Te sfătuiesc deci, bine să faci ceea ce ţi-am zis şi să scapi de cele mai mari munci care te aşteaptă căci mă jur pe zei că de nu te vei supune poruncii împăratului, apoi mîinile chinuitorilor vor zdrobi în bucăţi trupul tău, şi sîngele tău îl vor linge cîinii, iar carnea ta o vor mîn-ca leii; cu aşa amară moarte vei pieri”.

Iar viteazul Calistrat a răspuns: „Nădăjduiesc în Dumnezeul cel tare, în Dumnezeul cel viu, că Acela mă va izbăvi din gurile leilor şi va scoate din mîna cîinilor sufletul meu, care numai singur, în toată oştimea aceasta, cunoaşte pe Dumnezeul cel adevărat spre care nădăjduiesc, ca nu numai sufletul meu, ci multe suflete de aici le va lua la Sine, dîndu-le lor cunoştinţa prea Sfîntului Său nume”.

După aceste cuvinte, mîniindu-se mai mult voievodul, a po-runcit să aştearnă pe pămînt hîrburi ascuţite, şi întinzînd gol pe ele pe sfîntul Calistrat, să-l tîrască mult, adăugînd durere peste durere rănitului său trup. Iar după ce sfîntul le-a răbdat pe acelea, a po-runcit chinuitorului, ca punînd o pîlnie în gîtlejul lui, să toarne apă ca într-un burduf.

După ce s-a făcut şi aceasta, a zis chinuitorul: „De nu vei jert-fi idolilor, Calistrate, îndată te voi arunca în mare, căci mă tem ca să amăgeşti şi pe alţi ostaşi, dacă nu te voi pierde degrab”. Răs-puns-a mucenicul: „O, prea nelegiuitule! Tu te îngrijeşti păzind turma cea care este înaintea diavolului, tatăl tău, ca să nu se împuţineze, iar eu nădăjduiesc spre Dumnezeu, că o voi cîştiga pe ea Hristosului meu şi o voi întări în adevărata credinţă şi în mijlocul cetăţii acesteia îi voi zidi Lui Biserică”. Iar voievodul, aprin-zîndu-se de iuţime foarte tare, a zis: „Necuratule şi ticălosule, moartea este acum deasupra capului tău, iar tu Biserică mai gîn-deşti a zidi şi a-i aduce pe mulţi la Dumnezeul tău?!” Aceasta zi-cînd, îndată a poruncit să aducă un sac de piele, în care băgînd pe sfîntul mucenic, l-a aruncat în adîncul mării, iar el sta pe mal, vrînd să vadă înecarea lui.

Sacul acela în care era sfîntul Calistrat, ca Iona în pîntecele chitului, după dumnezeiasca voie s-a lovit prin repeziciunea apei de o piatră ascuţită, care se întîmplase a fi în mare, şi s-a spart. Iar pe sfîntul Calistrat, luîndu-l doi delfini pe spatele lor, îl purtau pe deasupra apei, pînă ce, scoţîndu-l, l-au lăsat la mal cu blîndeţe. Iar sfîntul cînta cu veselie: „Venit-am din adîncurile mării, şi nu m-a înecat viforul apei, nici nu m-am ostenit strigînd, cînd m-am rugat către Tine Doamne, că degrab ai auzit rugăciunea mea, şi din legăturile cele nedezlegate şi din adîncul cel mai de jos m-ai scos cu minune şi mai presus de nădejde ai rupt sacul meu, şi m-ai încins cu veselie” (Psalm 68, 3…).

Aşa cîntînd sfîntul cu glas de bucurie, se mira mulţimea ostaşilor, şi alergînd la dînsul, au căzut la picioarele lui, rugîndu-l ca să-i scoată şi pe ei din înşelăciunea cea idolească, şi să-i ducă la Hristos Dumnezeul său. Şi era numărul lor patruzeci şi nouă, care ziceau: „Iată, am cunoscut că Dumnezeul tău este Mare şi Ade-vărat, care din adîncul mării te-a izbăvit pe tine”.

Iar fericitul mucenic a zis: „Domnul meu Iisus Hristos nu iz-goneşte pe cei ce vin la Dînsul, pentru că zice: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28). Acestea grăindu-le, şi-a întins spre cer mîinile sale, şi ridicîndu-şi ochii se ruga: „Doamne, Cela ce în ceruri locuieşti, şi spre cei smeriţi priveşti, caută spre turma ta aceasta mică şi păzeşte-o pe ea de tot răul, fereşte-o nevătămată de fiara aceasta văzută, de Persentin chinuitorul şi de nevăzutul diavol, căci tu Însuţi eşti slăvit în veci”. Iar voievodul, văzînd ceea ce se făcuse, s-a mirat şi a zis: „Mă jur pe luminatul soare, că este plin omul acela de mari farmece, căci a ieşit şi din mare, şi precum a făgăduit, a amăgit pe ostaşii mei cu vrăjile lui”.

Apoi către sfîntul a zis: „Eu voi strica farmecele tale degrab, Calistrate, şi vei şti atunci cine este Persentin, slujitorul marilor zei, şi cine este Cel Răstignit pe Care-L cinsteşti, şi spre Care în zadar nădăjduieşti”. Apoi a şezut la judecată, şi a poruncit ca pe toţi os-taşii cei ce crezuseră să-i bată tare, sfărîmîndu-le incheieturile. Iar ei, bătuţi fiind, cum ar spune cu o singură gură toţi ziceau: „Doam-ne Iisuse Hristoase! Fii ajutător robilor Tăi, şi ne dă nouă pînă în sfîrşit răbdare, căci pentru Tine de voie pătimim, aşa am vrut. Şi să fie păzit de Tine şi învăţătorul nostru şi păstorul Calistrat, ca de la dînsul să ne învăţăm mai desăvîrşit a Te cunoaşte pe Tine Unul Dumnezeu, căci acum ca oile cele pierdute sîntem înaintea Ta, Doamne”.

Iar după ce s-a alinat puţin mînia lui Persentin, a poruncit ca, încetînd de a-i mai bate pe ei, să-i ducă în temniţă pînă ce se va gîndi ce să facă cu dînşii. Căci îl cuprinsese nu puţină mîhnire, pentru că oastea de sub comanda lui se împuţinase cu cincizeci de ostaşi.

Aruncaţi fiind ei cu Sfîntul Calistrat în temniţă, au învăţat de la dînsul desăvîrşit cunoştinţa lui Dumnezeu. Pentru că sfîntul le spunea, începînd de la zidirea lumii, şi de călcarea de poruncă a omului cea din Rai, pînă la întruparea lui Hristos, şi pînă la pati-mile cele de voie şi la Înviere. Încă le-a spus lor de judecata vii-toare, despre suflet, despre viaţa ce va să fie, despre răsplătirea drepţilor, şi despre muncile păcătoşilor în iad. Şi toate tainele sfintei credinţe spunîndu-le lor, i-a întărit spre muceniceasca nevoinţă.

Iar a doua zi, voievodul a şezut în divan la judecată, încon-jurat de mulţime de oaste. Şi scoţînd din temniţă pe sfîntul Calis-trat cu cei împreună cu dînsul, a început a zice: „Spune-mi mie, Calistrate, tu şi cei ce sînt cu tine, oare veţi aduce jertfă zeilor, ca din chinurile grele să vă mîntuiţi? Sau mai stăruiţi încă la cea dintîi nesupunere a voastră?” Iar sfîntul Calistrat a zis: „Eu pentru mine răspund că nu mă voi depărta de Domnul meu pînă la moarte; iar aceştia singuri pentru dînşii să spună, întreabă-i pe ei, şi vei auzi ce-ţi vor zice ţie”. Apoi voievodul a zis către dînşii: „Voi înşela-ţilor, ce ziceţi?” Iar ei au răspuns: „Sîntem creştini, mărturisim pe unul Dumnezeu care a zidit cerul şi pămîntul şi credem într-însul, şi într-Unul născut Fiul Lui, în Domnul nostru Iisus Hristos, şi în Sfîntul Duh, precum ne-a învăţat pe noi bunul nostru învăţător Calistrat”. Acestea cu un glas zicîndu-le sfinţii, voievodul a poruncit să-i bată tare pe ei, pe rînd, pe cîte unul. Apoi, legîndu-le mîinile şi picioarele, a poruncit să-i arunce într-un iezer ce era acolo aproape, şi cînd era să-i arunce, se ruga sfîntul lui Dumnezeu, zi-cînd: „Doamne, Cela ce întru cei de sus locuieşti şi spre cei smeriţi priveşti, întoarce-Ţi ochii Tăi cei milostivi spre această mică turmă a Ta, şi binevoieşte ca într-acele ape să se spele ea cu scăldătoarea naşterii de a doua şi prin primirea de fii, odată cu venirea Sfîntului Tău Duh, toată spurcăciunea omului cel vechi spălînd-o, să fie părtaşi ai moştenirii celor ce din veac bine ţi-au plăcut Ţie!”.

Deci, legaţi fiind ei şi aruncaţi în apă, îndată s-au dezlegat legăturile lor, şi stăteau în apă cu feţe luminoase, bucurîndu-se de botezul lor. Şi s-a văzut o cunună foarte frumoasă de sus pogo-rîndu-se, şi un glas s-a auzit zicînd: „Îndrăzneşte, Calistrate, cu turma ta, şi vino cu dînşii să te odihneşti în locaşurile veşnice”. Şi odată cu glasul, s-a făcut cutremur mare de pămînt; iar aflîndu-se acolo aproape, un idol al oarecăruia spurcat zeu păgînesc a căzut de cutremur, şi ca praful s-a risipit. Acest lucru văzîndu-l alţi ostaşi, o sută treizeci şi cinci, şi din cer auzind glasul cel ce venise spre Calistrat, au crezut în Domnul nostru.

Însă nimic nu le-a zis lor voievodul, temîndu-se de gîlceavă şi de tulburarea cea din tabără, fără numai pe cei dintîi patruzeci şi nouă cu sfîntul Calistrat, a poruncit ca iar să-i arunce în temniţă, între care aflîndu-se Sfîntul Calistrat, a zis către dînşii: „Iată fra-ţilor, cu Darul lui Hristos v-aţi învrednicit sfîntului botez, pentru care se cuvine cu vrednicie a mulţumi lui Dumnezeu. Deci, să ne sculăm şi să ne rugăm Lui”. Şi sculîndu-se toţi, şi înălţîndu-şi mîi-nile cu ochii spre cer, făceau rugăciune cu Calistrat, zicînd: „Doamne Dumnezeule, Cel ce voieşti ca toţi oamenii să se mîn-tuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină, Cel ce ai scos această turmă a Ta din gurile leilor şi ai chemat-o la mîntuirea cea veşnică, învredniceşte-ne pe noi ca în sfînta credinţă să ne sfîrşim, prin care credem în Tine, Dumnezeul nostru, şi ne dă nouă ca la Tine să venim fără de prihană şi curaţi, să ne arătăm sfintei feţii Tale şi să ne închinăm Ţie, Celui binecuvîntat în veci”.

Şi se rugau Sfîntul Calistrat şi toţi sfinţii mucenici cu stăru-inţă. Iar după ce s-a înnoptat, au intrat în temniţă, după porunca chinuitorului. Şi alţi ostaşi din tabără, cu săbiile scoase, i-au tăiat pe toţi în bucăţi. Aşa, Sfîntul Calistrat şi cei împreună cu dînsul mucenici s-au nevoit bine, suferind cu statornicie pînă la sînge pen-tru Domnul lor. Iar sfintele lor moaşte s-au adunat şi au fost îngro-pate cu cinste de acei o sută şi treizeci de ostaşi care au crezut în Hristos.Tot de către aceştia s-a zidit mai pe urmă şi Biserică deasupra sfintelor lor moaşte şi s-a împlinit cuvîntul cel mai înainte zis al sfîntului Calistrat, pe care către Persentin l-a grăit: „În mijlocul cetăţii acesteia voi zidi Biserică”, care măcar deşi nu în viaţă, s-a zidit după muceniceasca lui moarte şi se proslăveşte într-însa numele Domnului Dumnezeu şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, Căruia şi de la noi să-I fie slava, în vecii vecilor. Amin.