Sfîntul Petru Vameşul

Adaugat la octombrie 5, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 5, 2024

În părţile Africii era un vameş, anume Petru, foarte nemilostiv, care niciodată nu miluia pe săraci, nici nu se mai gîndea la moarte, nu mergea nici la bisericile lui Dumnezeu şi îşi astupa urechile sale de la cei care cereau milostenie. Iar bunul iubitor de oameni, Dumnezeu, Cel ce nu vrea moartea păcătosului, ci se îngrijeşte de mîntuirea tuturor, şi cu judecăţile care ştie mîntuieşte pe fiecare, Acela, şi cu Petru acesta a făcut după bunătatea sa, şi a mîntuit pe el cu un chip ca acesta: Într-o vreme săracii şi scăpătaţii şezînd la uliţe, începu a lăuda casele milostivitorilor, şi a se ruga lui Dumnezeu pentru dînşii, iar pe cei nemilostivi îi ocărau.

Deci, a ajuns cuvîntul şi pînă la acest Petru, căruia îi ziceau că este cu totul nemilostiv. Şi se întrebau unul pe altul dacă luat-a cineva cîndva din casa lui Petru ceva milostenie, zicînd toţi că nimeni n-a luat de la dînsul ceva. S-a sculat apoi un sărac şi a zis: „Ce-mi veţi da mie dacă eu voi merge acum şi voi scoate de la dînsul milostenie?” Şi făcură între dînşii rămăşag. Deci, mergînd săracul, a stat la poarta casei lui Petru. Ieşind Petru din casă şi ducînd slugile un catîr încărcat de pîine la casa vameşului, săracul, cel ce făcuse rămăşag cu tovarăşii săi, i s-a închinat lui şi a început a cere milostenie întradins, plîngîndu-se. Iar el, neaflînd piatră, a apucat o pîine şi a aruncat în cel sărac, l-a lovit în obraz şi s-a dus. Iar săracul, apucînd pîinea, a mers la tovarăşii săi, zicîndu-le că din înseşi mîinile lui Petru a luat pîinea aceea. Şi a lăudat pe Dumnezeu că Petru vameşul este milostiv.

După două zile s-a îmbolnăvit vameşul şi, fiind aproape să moară, s-a văzut pe sine în vedenie că era cercetat la oarecare judecată şi punîndu-se faptele lui în cumpănă, de o parte a cumpenelor stau nişte arapi puturoşi şi mîrşavi, iar de altă parte a cumpenelor stau nişte bărbaţi foarte luminoşi la chip. Deci, arapii aducînd toate faptele cele rele pe care Petru vameşul, din tinereţe, în toată viaţa sa, le făcuse, le puneau în cumpănă, iar bărbaţii cei purtători de lumină nimic bun nu aflau din faptele lui Petru, pe care să le pună de partea cumpenei lor, împotriva lucrurilor lui celor rele care erau aduse de diavoli. Şedeau întristaţi şi, nepri-cepîndu-se, unul către altul zicea: „Noi, dar, nu avem nimic aici”. Atunci a răspuns unul dintre dînşii: „Cu adevărat nu avem nimic, fără numai o pîine pe care a dat-o lui Hristos mai înainte cu două zile, şi aceea încă fără de voie”. Deci puseră pîinea aceea de partea aceea a cumpenii şi îndată a tras cumpăna mai mult decît cea dintîi. Atunci ziseră către vameş acei bărbaţi frumoşi la chip: „Mergi, sărace Petre, şi mai adaugă la pîinea aceasta, ca să nu te ia pe tine arapii aceia mîrşavi şi să te ducă în chinul cel veşnic”.

Venindu-şi apoi în sine Petru cugeta la cele ce văzuse, şi a cunoscut că vedenia nu era nălucire, ci era adevărată, pentru că a văzut toate păcatele cele făcute din tinereţe, pe care acum le şi uitase; pe toate acelea, adunîndu-le, arapii le-au pus în cumpănă. Şi zicea în sine, minunîndu-se, Petru: „Dacă o pîine, pe care am aruncat-o în faţa săracului, mi-a ajutat mie atît de mult încît nu m-au luat pe mine diavolii, cu cît mai mult milostenia cea multă, făcută cu blîndeţe şi cu osîrdie, va ajuta acelora care, fără cruţare, îşi împart bogăţiile lor la săraci?” Şi de atunci s-a făcut foarte milostiv, încît nici pe sine singur n-a vrut să se cruţe. Mergînd odată el la vamă, l-a întîmpinat un corăbier gol, care sărăcise din înecarea corăbiei. Acela, căzînd la picioarele lui, cerea să-i dea şi lui o haină cu care să-şi acopere goliciunea trupului. Iar Petru, dezbrăcînd de pe sine haina cea de deasupra, bună, de mult preţ, i-a dat-o lui. Iar corăbierul, ruşinîndu-se a umbla într-o haină ca aceea, aşa de preţioasă, a dat-o la un neguţător să o vîndă. Deci, s-a întîmplat că Petru, întorcîndu-se de la vama sa, a văzut haina aceea spînzurată în tîrg, la vînzare. De aceea s-a mîhnit foarte şi, mergînd în casa sa, n-a gustat hrană de mîhnire, ci a încuiat uşa cămării sale şi, plîngînd şi tînguindu-se, gîndea întru sine zicînd: „N-a primit Dumnezeu milostenia mea, n-am fost vrednic ca să aibă săracul pome-nirea mea”. Aşa, mîhnindu-se şi suspinînd, a adormit puţin şi, iată, a văzut pe cineva frumos la chip şi strălucind mai mult decît soarele şi avînd pe capul său o cruce era îmbrăcat în acea haină, pe care el o dăduse corăbierului celui sărac.

Şi l-a auzit pe el, zicînd către dînsul: „Ce plîngi, întristîndu-te, frate Petre ?” Iar el a răspuns: „Cum să nu plîng, stăpînul meu, că pe cele ce le dau săracilor din acelea ce mi-ai dat mie, ei iarăşi le vînd în tîrg?” Atunci, i-a zis lui Cel ce i se arătase: „Oare cunoşti haina aceasta pe care Eu o port?” Iar vameşul i-a răspuns: „Aşa, stăpîne, o cunosc că era a mea, cea cu care am îmbrăcat pe cel gol”. I-a zis lui Cel ce i se arătase: „Nu te mîhni, dar, iată, de cînd ai dat-o săracului Eu am luat-o şi o port, precum Mă vezi, şi laud schimbarea ta cea bună, că M-ai îmbrăcat pe Mine, cel pierit de frig”.

Apoi, deşteptîndu-se din somn vameşul, s-a mirat şi a început a ferici pe cei săraci şi a zis în sine: „Dacă săracii sînt Hristos, viu este Domnul, că nu voi muri pînă ce nu voi fi şi eu ca unul dintr-înşii”. Deci îndată şi-a împărţit toate averile sale la săraci şi pe robii pe care-i avea i-a slobozit. Oprindu-şi un rob, i-a zis lui: „O taină am să-ţi spun ţie, pe care să o păzeşti şi să o asculţi, pentru că de nu mă vei asculta pe mine şi de nu vei păzi aşezămîntul meu, apoi să ştii că la păgîni te voi vinde pe tine”. Iar robul i-a zis lui: „Toate cele ce-mi vei porunci stăpîne, dator sînt să le fac”. Şi Petru i-a zis lui: „Să mergem în sfînta cetate, ca să ne închinăm Mor-mîntului celui făcător de viaţă al lui Hristos şi acolo să mă vinzi pe mine la cineva din creştini şi preţul meu să-l dai săracilor şi tu singur slobod vei fi”. Iar sluga aceea, mirîndu-se de o ciudată soco-teală ca aceea a stăpînului său, n-a vrut să-l asculte şi i-a zis: „A merge cu tine în sfînta cetate sînt dator, ca o slugă a ta, iar a te vinde pe tine, stăpînul meu, să nu fie aceea, că nu o voi face aceasta nicidecum”.

Şi i-a zis Petru, iarăşi, lui: „De nu mă vei vinde pe mine, apoi eu te voi vinde pe tine la păgîni, precum mai înainte ţi-am zis ţie”. Şi au mers la Ierusalim.

Apoi, închinîndu-se la sfintele locuri, a zis iar către slugă: „Vinde-mă pe mine, că de nu mă vei vinde tu, apoi eu te voi vinde la barbari, în robie rea”. Deci, sluga, văzînd gîndul cel neschimbat al stăpînului său, l-a ascultat. Găsind pe un cunoscut al său, om temător de Dumnezeu, făuritor de argint cu meşteşugul, anume Zoil, i-a zis: „Ascultă-mă, frate Zoile, cumpără de la mine un rob bun”. Iar argintarul i-a zis lui: „Frate, să mă crezi că am sărăcit, şi nu am ce să dau pentru dînsul”. Zis-a lui iar sluga vameşului: „Să iei împrumut de la cineva bani şi să-l cumperi că este foarte bun, şi te va binecuvînta Dumnezeu pentru dînsul”. Apoi, crezînd Zoil cuvintele lui, a luat de la oarecare prieten treizeci de bani de aur şi a cumpărat cu ei pe Petru de la sluga lui, neştiind taina aceasta, cum că Petru este stăpîn al slugii sale.

Deci, sluga aceea, luînd preţul pentru stăpînul său, s-a dus la Constantinopol, nespunînd la nimeni ceea ce făcuse şi preţul acela l-a împărţit la săraci. Iar Petru slujea la Zoil, lucrînd acel lucru la care nu se obişnuise mai înainte; uneori slujea făcînd bucătăria, alteori curăţind gunoiul din casa lui Zoil, iar alteori în grădină, săpînd pămîntul şi cu alte slujbe şi pătimiri muncindu-şi trupul, se smerea fără măsură. Iar Zoil, văzînd că s-a binecuvîntat casa lui pentru Petru, precum altă dată casa lui Pentefri pentru Iosif, şi bogăţia i se înmulţise, l-a iubit pe Petru şi se ruşina văzîndu-i sme-renia cea nemăsurată. Odată i-a zis lui: „Frate Petre, voi să te slo-bozesc de acum pe tine şi de aici înainte ca pe un frate să te am”. Iar el n-a vrut să fie slobod, ci ca un rob voia să-i slujească lui. Şi puteai de multe ori să-l vezi pe el batjocorit de celelalte slugi, iar uneori chiar bătut şi în multe feluri mîhnit. El însă răbda toate acestea tăcînd. Într-o noapte, Petru a văzut în vis în chip de soare pe Acela Care i se arătase lui în Africa purtînd haina lui. Acela ţinea treizeci de monezi de aur în mîinile sale, şi a zis către dînsul: „Să nu te mîhneşti, frate Petre, că eu ţi-am luat preţul, ci să rabzi pînă la vremea aceea ce cunoscut vei fi!”.

Iar după cîţiva ani au mers din părţile Africii nişte vînzători de argint la locuri să se închine, şi i-a chemat pe dînşii Zoil, stăpînul lui Petru, în casa sa la ospăţ. Şi cînd ospătau ei, au început oaspeţii a cunoaşte pe Petru, şi unul altuia zicea: „Cît de mult seamănă omul acesta cu Petru Vameşul”. Iar Petru, înţelegîndu-i, îşi ascundea faţa despre dînşii, ca să nu fie cu totul cunoscut.

Însă ei îl cunoscură bine pe el, şi începură a zice către cel ce-i chemase pe ei: „Domnule, Zoile, avem să-ţi spunem ţie un lucru: să ştii că mare om ai în casa ta slujindu-ţi ţie, că cu adevărat Petru este acesta, care cîndva mare putere avea în Africa şi pe cei mulţi robi ai săi i-a făcut liberi. Sculîndu-ne, să-l luăm pe el, că s-a supărat foarte dregătorul nostru pentru dînsul, şi se mîhneşte de el”.

Iar Petru, stînd afară, a auzit aceste cuvinte ale lor şi, lăsînd jos vasul pe care îl ducea, a alergat la poarta curţii, vrînd să fugă; dar portarul curţii aceleia era mut şi surd din naşterea sa, el numai prin semn deschidea şi închidea poarta. Grăbindu-se să iasă, robul lui Dumnezeu, Petru, a zis mutului: „Ţie îţi grăiesc, întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, deschide uşa degrab”. Iar mutul a grăit: „Da, stăpîne, voi deschide degrab!”. Şi îndată i-a deschis lui şi a ieşit. Deci, venind mutul la stăpînul său a grăit înaintea tuturor şi toţi din casa lui s-au mirat că l-au văzut pe el grăind.

Apoi, sculîndu-se, îl căutară pe Petru, dar nu l-au găsit. Şi le zicea mutul: „Vedeţi, doar n-a fugit, că mare rob al lui Dumnezeu este, că la venirea nopţii mi-a zis mie aşa: „Întru numele Domnului Iisus Hristos, ţie îţi zic, deschide-mi”. Şi îndată am văzut din gura lui ieşind o văpaie care s-a atins de gura mea şi am grăit.

Sculîndu-se, toţi au alergat în urma lui, dar nu l-au ajuns, şi pretutindenea căutîndu-l cu de-amăruntul nu l-au aflat.

Atunci au făcut pentru dînsul plîngere mare, că nu au ştiut că este unul ca acela rob al lui Dumnezeu. Şi proslăviră pe Dumnezeul Cel ce are mulţi plăcuţi ascunşi ai săi.

Iar el, fugind de mărire omenească, se ascundea prin neştiute locuri pînă la mutarea sa către Dumnezeu, căruia se cuvine mărire în veci.

În această zi facem pomenirea Cuviosului Iona Presbiterul, tatăl lui Theofan, făcătorul de canoane, şi al lui Theodor cel însemnat.

Tot în aceasta zi, facem pomenirea Cuviosului Macarie (1623)

Sfîntul Mucenic Foca grădinarul

Adaugat la octombrie 5, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 5, 2024

În aceeaşi cetate a Sinopei era, într-altă vreme, alt Foca, care îşi făcuse o grădină aproape de mare şi sădind într-una felurite verdeţuri şi, vînzînd din acestea, avea hrana pentru sine şi ajuta pe cei săraci, iar alte verdeţuri din grădina sa le punea lîngă cale ca să le ia cei ce treceau pe acolo. Fiindcă era foarte iubitor de prieteni şi de străini, făcea mai mare grădină duhovnicească în sufletul său decît cea materială, sădind florile gîndurilor celor curate şi aducînd roadele bunătăţilor, încît putea sufletul acela sfînt a se numi chiar grădină a Sfîntului Duh. Căci era ea ca o grădină mult roditoare, că în ea se înmulţeau rodurile cele duhovniceşti care sînt dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, milostivirea, credinţa, blîndeţea, înfrînarea poftelor; iar încuiată, pentru că acolo nu intrau tîlharii gîndurilor, pentru că n-a putut aici să intre vechiul tîlhar, diavolul, cel ce a furat în grădina Raiului pe strămoaşa noastră, nici a furat bunătăţile Sfîntului Foca, care cu frică-şi lucra mîntuirea sa, ascultînd pe apostolul cel ce zice: „Fiţi treji, priveghiaţi! că potrivnicul vostru, diavolul, ca un leu răcnind umblă, căutînd pe cine să înghită” (I Petru 5, 8).

Deci, vieţuind sfîntul aşa, a străbătut vestea între oameni pen-tru viaţa lui cea îmbunătăţită. Că fapta cea bună nu poate a se tăi-nui ca lumînarea cea aprinsă, care şi în noaptea întunecoasă străluceşte de departe. Aşa şi Sfîntul Foca povăţuindu-i în mijlocul întunericului, în neamul cel necredincios şi îndărătnic strălucea prin bună credinţă pe mulţi la lumina cunoştinţei.

S-a auzit despre dînsul pînă la „necuratul” mai mare al ţării aceleia, căruia i s-a spus că Foca crede în cel Răstignit şi întoarce şi pe alţii în urma sa. Iar dregătorul îndată a trimis pe slujitori să ucidă pe robul lui Hristos. Şi mergînd slujitorii, căutau pe Foca să-l ducă la moarte. Iar el i-a întîmpinat şi a întrebat: „Pe cine căuta-ţi?” Atunci ei au zis: „Pe Foca, căutăm”. Iar Foca le-a zis: „Întoarceţi-vă la mine, domnii mei, şi eu voi spune vouă despre dînsul”. Şi i-a primit pe ei în casa sa şi i-a ospătat din destul, pentru că aşa se cuvine după Scriptură a face vrăjmaşilor tăi: de flămînzeşte vrăjmaşul tău, dă-i lui pîine, sau de însetează, adapă-l pe el. După ce slujitorii s-au veselit bine de vin, i-a întrebat Foca: „Pentru ce pricină căutaţi pe omul acela?”. Iar ei i-au spus lui taina, zicînd: „La chinuire îl căutăm. Că ne-a trimis mai marele ca să-l ucidem că nu cinsteşte pe Dumnezeu, ci Celui Răstignit se închină”. Iar Foca a zis: „Rogu-mă vouă, stăpînii mei, îngăduiţi pînă mîine în casa mea mîncînd şi bînd şi dimineaţa eu îl voi da pe el vouă. Că nimeni nu-l ştie aşa precum îl ştiu eu şi locuieşte nu departe de mine. Acum s-a dus oareunde, dar va veni fără de zăbavă şi eu singur îl voi aduce în mîinile voastre”. Iar ei, ascultîndu-l, dănţuiau în chiar casa lui Foca pe care îl căutau.

Iar el în acea vreme şi-a gătit lui însuşi un mormînt în grădină şi a rînduit toate cele spre trebuinţa îngropării. Orice avea le-a împărţit la săraci, şi a petrecut toată noaptea aceea în rugăciune, gătindu-se de moarte înainte. Cînd a fost a doua zi, slujitorii aceia trimişi de mai marele, sculîndu-se, au zis către dînsul: „Oare unde este Foca pe care te-ai făgăduit să-l dai în mîinile noastre?”; el le-a zis cu veselie: „Este aici, stăpînii mei! Faceţi cu dînsul ce vreţi”! Slujitorii ziseră: „Dar unde este el?” Foca a răspuns: „Eu sînt Foca pe care voi îl căutaţi să-l ucideţi. Eu sînt robul lui Iisus Hristos, ca-re de spurcaţii voştri idoli mă lepăd. Deci, omorîţi-mă!” Ei, auzind, s-au mirat şi s-au ruşinat, nevrînd să-şi sîngereze mîinile cu sîngele unui om bun ca acesta, care îi ospătase şi le făcuse bine destul şi, vrînd să se ducă, au zis. „Vom spune mai marelui că deşi l-am căutat pretutindenea pe Foca, nu l-am aflat”. El s-a închinat lor şi apucîndu-se de picioarele lor i-au rugat să-şi îndeplinească porunca: „Cu nimic – zicea – nu-mi veţi răsplăti binele ce v-am făcut eu, decît atunci cînd, dezlegîndu-mă din legăturile trupului, mă veţi tri-mite la doritul meu Hristos”. Sfîntul Foca dorea să se dezlege şi să petreacă cu Hristos, şi cu osîrdie vroia ca pentru Hristos, Domnul său, să-şi verse sîngele. „O dragoste ca aceea a avea către Dumnezeu îmi este mai bună mie – zice – decît viaţa aceasta vremel-nică”. Şi rugînd aşa pe slujitori, a luat cununa muceniciei pentru că ei i-au tăiat capul cu sabia şi el a trecut de la grădina pămîntească la cea cerească. Iar sfintele lui rămăşiţe au fost îngropate în mor-mîntul gătit de dînsul, deasupra cărora, mai pe urmă, răsărind bunacredinţă, s-a zidit o Biserică în numele lui. Şi multe daruri sco-teau credincioşii de la sfintele moaşte ale pătimitorului lui Hristos ca dintr-un izvor care izvora neîmpuţinată apă de minuni; pentru că unii primeau tămăduiri în boale, alţii mîngîiere în necazuri, iar alţii ajutor în primejdii cu rugăciunile Sfîntului Mucenic Foca.

Şi nu numai în acea cetate a Sinopei, ci în toată lumea, pe pămînt şi pe mare, tuturor celor ce cu credinţă chemau numele lui, şi se încredinţau ajutorului şi rugăciunilor lui, s-a arătat mare făcă-tor de bine şi ajutător grabnic în nevoie.

Cei ce înoată pe mare au obicei a chema în ajutor pe Sfîntul Foca, pentru că de multe ori li se arăta lor aievea; uneori noaptea, întîmplîndu-se să fie învăluire, îl deştepta pe cîrmaciul dormind lîngă cîrmă; alteori, se vedea singur că întinde vetrelile; uneori se arăta stînd pe partea dinainte a corăbiei şi socotind trecerea mării, iar alteori se vedea umblînd pe mare. Era mărit numele Sfîntului Foca în multe corăbii, care pluteau pe Marea Neagră, pe Marea Adrianopolului şi pe Ocean. Şi cîntecele acelea pe care obişnuiesc corăbierii a le cînta, le prefăcuseră ei în cîntări de laudă Sfîntului Foca, aşa încît în tot ceasul numele lui era în gurile oamenilor celor ce umblau pe mare în corăbii şi făceau lucrări pe ape; şi în odihna lor aveau pe Sfîntul Foca, cel ce era acolo mereu. Ei aveau o rînduială ca aceasta: cînd şedeau la masă sau la vreun ospăţ, deosebeau o parte din bucate şi din băutură Sfîntului Foca. Dar de vreme ce nu putea să fie una ca aceea, adică să şadă cu dînşii sfîntul la masă, să mănînce şi să bea, fiind fără de trup şi nevăzut, şi nu-i trebuia hrană sau băutură; unul dintre dînşii cumpăra acea parte de hrană a Sfîntului Foca, iar preţul se punea într-un sicriaş anume. Şi aceasta o făceau în toate zilele: o parte din masa lor o hărăzeau sfîntului şi, unul după altul, cumpărînd acea parte; astăzi unul dintre dînşii, mîine altul, poimîine al treilea şi aşa mereu; începînd de la cel dintîi, pînă la cel de pe urmă, partea aceea o cumpărau şi adunau preţul ei deosebit. Iar cînd soseau la un mal undeva, preţul acela ce se aduna din părţile cele vîndute ale Sfîn-tului Foca le împărţeau la săraci, la neputincioşi, la sărmani şi la străini. Şi s-a păzit acea obişnuită rînduială între dînşii timp de mulţi ani, pînă la acea vreme cînd vrăjmaşii sfintei Cruci, prin voia lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre luînd toate părţile acelea, smeriră foarte mult sfînta credinţă, şi îi împuţinară pe creştini. Cu toate acestea, şi acum Sfîntul Foca, folositorul tuturor cel de obşte, nu încetează a ne ajuta nouă, celor ce înotăm pe marea lumii acesteia, în corabia cea de puţină vreme a vieţii noastre; spre cerescul liman să îndreptăm plutirea noastră, prin rugăciunile cele calde ale sale pentru noi către Dumnezeu, prin care de toată înecarea, învăluirea şi furtuna să ne izbăvim, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfîntul Sfinţitul Mucenic Foca, Episcopul Sinopiei

Adaugat la octombrie 5, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 5, 2024

În cetatea Sinopiei era un om numit Pamfil, şi avea de soţie pe Maria. Aceştia au născut pe acest fericit Foca, care din tinereţe era plin de darul Duhului sfînt; îi gonea pe diavoli din oameni şi tămăduia neputinţele. Ajungînd la vîrsta bărbatului desăvîrşit, pen-tru viaţa lui cea îmbunătăţită, a fost ales episcop acelei cetăţi. Şezînd pe scaunul său, păştea bine oile cele cuvîntătoare, cu cu-vîntul şi cu lucrul, adăugînd, spre nevoinţa sa, mai mari osteneli. Şi au fost arătate la toţi lucrurile lui cele bune, pentru care se pros-lăvea Tatăl cel ceresc. A întors mulţi oameni de la rătăcirea lor şi pe păgîni de la închinarea către idoli i-a adus la cunoştinţa unuia Dumnezeu. Iar cînd a vrut Domnul ca să-l învredniceasă, a înştiinţat pe robul său de această voie a sa prin vedenie, astfel: Un porumbel a zburat de sus, avînd în gura sa o cunună de flori, pe care punînd-o pe capul fericitului, i-a grăit cu glas omenesc, zicîndu-i: „Acum s-a umplut paharul tău, care se cade a-l bea”. Din această vedenie sfîntul a cunoscut muncile cele ce erau să-i vină pentru Hristos. Iar noi, din aceasta cunoaştem plăcerea lui cea ma-re către Dumnezeu, că s-a învrednicit a fi încoronat din cer fiind în trup. Aşa iubeşte prea bunul Dumnezeu pe cei drepţi şi plăcuţi ai săi: îi încununează pe dînşii cu slavă şi cu cinste şi pune pe capetele lor coroană. Acest Sfînt Foca era mire ceresc după curăţia sa sufletească şi trupească, cu care cerul a vrut să se împreune, şi i-a pus lui cunună.

Cununa aceea era cununa cea mai bună a cămării Mîntuitorului, cu care avea să fie încoronat în veci, cînd se va veseli la nunta Mieluşelului.

După acest semn prea slăvit, a fost prins şi chinuit pe timpul împărăţiei lui Traian (98-117) de către African. El a silit mult pe sfînt să jertfească idolilor, dar sfîntul, în locul acelora, a vrut a se aduce pe sine însuşi jertfă lui Dumnezeu.

Şi, după ce nu s-a supus mai marelui şi nu a dat lucrului făcut de mîini omeneşti cinstea aceea care se cuvine Unuia Dumnezeu care şade pe Heruvimi, atunci mai marele a poruncit ca legînd pe sfînt la un lemn să-i rupă mădularele. Şi era trupul lui zdrobit de răni, şi rupt în bucăţi. Precum păsările răpitoare flămînde se gră-mădesc la vreun stîrv şi îl rup mîncîndu-l, aşa rupeau muncitorii din trupul cel curat al pătimitorului lui Hristos. Însă el a răbdat cu vitejie şi a auzit un glas din înălţime întărindu-l şi aşa a biruit muncile pentru Iisus, Cel ce l-a întărit pe el cînd pătimea, ca într-un trup străin; că nu şi-a cruţat trupul pentru mărturisirea Aceluia care nici sufletul nu l-a cruţat, ci L-a pus pentru noi pe Cruce. Suferinţele grele şi pătimirea le socotea ca pe o răcorire a raiului, pentru Hristos, Domnul Cel ce a pătimit pentru noi. Pentru că a suferit cu înlesnire robul Domnului, pentru dragostea dumneze-iască, şi de s-ar fi adunat din toată lumea asupra lui chinuitorii şi toate chinurile, el era gata să le rabde pe toate pentru iubitul său, zicînd cu David: „Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea” (Psalm 56, 10). Apoi, cei ce-l chinuiau l-au pus pe el pe o tigaie arsă în foc şi îndată tigaia s-a răcit, pentru că biruia duhovnicescul foc care ardea spre Dumnezeu în inima lui puterea focului celui simţit. El s-a arătat biruitor asupra tuturor muncilor la care a fost supus, că se arăta oastea cea îngerească şi lumina lui Dumnezeu cea nemăsurată, împrejurul lui. Şi era în temniţă luminat cu lumină cerească, în legături, veselit cu nădejdea cereştii mîntuiri, în necazuri mîngîiat de îngeri şi în bătăi întărit de Iisus. Iar după chinurile cele de multe feluri, îl aruncară într-o baie înfocată, şi acolo, rugîndu-se, şi-a dat duhul în mîinile lui Dumnezeu şi s-a încoronat cu coroana biruinţei în Biserica celor ce dănţuiesc, iar trupul lui cel sfînt a fost îngropat de cei credincioşi cu cinste şi mai multe minuni se săvîrşesc la mormîntul lui.

Sfîntul Prooroc Iona

Adaugat la octombrie 5, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

octombrie 5, 2024

Sfîntul prooroc Iona era fiul lui Amatie. Mama acestui prooroc Iona, fiind văduvă, petrecea în Sarepta Sidonului. Această văduvă a hrănit pe Ilie proorocul în vreme de foamete; mai ales ea a fost hrănită de dînsul, că vadra de făină n-a scăzut si urciorul cu untdelemn nu s-a împuţinat în casa ei prin venirea proorocului. Atunci Iona, fiind prunc mic, s-a îmbolnăvit şi a murit. Şi a zis văduva către Ilie: „Ce ai avut cu mine, omule al lui Dumnezeu? Ai venit la mine ca să-mi pomeneşti păcatele mele şi să-mi omori fiul?” Iar Ilie a zis: „Dă-mi fiul tău”. Şi l-a luat din braţele ei şi l-a suit în foişor unde şedea el şi l-a pus pe patul său. Apoi, a strigat Ilie către Dumnezeu şi a zis: „Doamne, Dumnezeul meu, oare şi văduvei la care locuiesc îi faci rău, omorînd pe fiul ei?” Şi suflînd de trei ori peste copil a strigat către Domnul şi a zis: „Doamne, Dumnezeul meu, să se întoarcă sufletul acestui copil în el!” (III, Regi 17, 18-21).

Şi s-a făcut aşa că a înviat pruncul, cel ce avea să fie în pîntecele chitului înainte închipuitor al Învierii lui Hristos.

Venind în vîrstă, vieţuia cu fapte bune, umblînd în toate poruncile Domnului, fără de prihană; şi bine a plăcut lui Dumnezeu atîta, încît s-a învrednicit proorocescului dar şi a proorocit despre patimile Domnului şi despre pustiirea Ierusalimului şi sfîrşitul lui: „Cînd vor vedea pietrele strigînd cu subţire glas şi de jale şi din lemn glas către Dumnezeu, atunci se va apropia mintuirea şi vor merge toate neamurile în Ierusalim la închinăciunea Domnului şi va fi Ierusalimului a se urî întru pustiire de fiare şi atunci va veni sfîrşitul a toată suflarea”.

Către acest Iona a fost cîndva cuvîntul Domnului care i-a zis: „Scoală-te şi mergi în cetatea cea mare, Ninive, şi propovăduieşte într-însa că s-a suit zvonul răutăţii ei la mine”. Iar Iona, socotindu-se întru sine, a zis: „Dar dacă nu vor crede cuvintele mele ninivitenii şi vor începe a mă munci?” (Iona 1,2). De aceea, temîndu-se, s-a sculat şi a fugit în Tarsis, vrînd să se ascundă de la faţa Domnului. Dar nu poate nimeni să se ascundă de Dînsul, că „al Domnului este pămîntul şi plinirea lui”. Cine se va ascunde de la Acela care pretutindeni este şi pe toate le împlineşte? Deci, fugind Iona, a mers la Ioppi şi a aflat o corabie mergînd la Tarsis şi a dat chiria şi a intrat într-însa, vrînd să plutească spre părţile unde gîndea. Iar Domnul, vrînd să-l înveţe pe robul său şi să-i îndrepte micşorarea sufletului, a ridicat un vînt puternic pe mare şi s-a făcut o furtună grozavă. Iar corabia în mijlocul valurilor izbindu-se, pătimea de furtună şi era să se sfărîme. Şi se temeau corăbierii şi a strigat fiecare către dumnezeul său, şi au lepădat toate uneltele şi toată încărcarea din corabie în mare, ca să se uşureze (corabia) de dînsele. Iar Iona se pogorîse în fundul corăbiei şi dormea acolo horcăind. Şi a mers la dînsul cîrmaciul şi l-a deşteptat zicîndu-i: „Ce hrăpeşti? Tu nu auzi primejdia ce ne-a cuprins, că pierim? Scoală-te şi te roagă Dumnezeului tău ca să ne mîntuiască pe noi, să nu pierim”.

Şi a zis fiecare către aproapele său: „Veniţi să aruncăm sorţi şi vom cunoaşte pentru cine este răul acesta asupra noastră; care din noi este mai păcătos la Dumnezeu?”. Şi au aruncat sorţi şi au căzut ei pe Iona. Şi ziseră către dînsul: „Spune-ne nouă pentru ce este răul acesta asupra noastră şi care este lucrul tău; de unde vii şi unde mergi, din ce ţară şi din ce popor eşti tu?”. Şi zise către dînşii (Iona): „Rob al Domnului sînt eu şi cinstesc pe Domnul Dumnezeul cerului, Care a făcut marea şi uscatul. Şi greşind înaintea Lui, m-am temut şi acum fug de la faţa Lui”.

Oamenii se temeau auzind acestea şi, fiindu-le frică, ziseră către dînsul: „Ce-ţi vom face ţie ca să se potolească marea deasupra noastră?” Fiindcă marea se ridica şi se înălţa mai tulburată. Şi a zis către dînşii Iona: „Luaţi-mă şi mă aruncaţi în mare şi va înceta marea deasupra voastră, că am înţeles că pentru mine este furtuna aceasta aşa de mare asupra voastră”.

Au luat pe Iona şi l-au aruncat în mare şi s-au micşorat valurile mării. Şi se temură oamenii, cu frică mare, de Domnul, şi au jertfit Domnului jertfă şi-I înălţară rugăciune.

Domnul a poruncit unui chit mare să înghită pe Iona. Şi a fost Iona în pîntecele chitului trei zile şi trei nopţi, stînd şi rugîndu-se; şi-a întins palmele sale în chipul crucii şi striga către Domnul în necazul său. Iar Domnul, milostiv, „l-a certat pe el, iar morţii nu l-a dat”, că a poruncit chitului şi a aruncat pe Iona pe uscat. Cînd s-a aflat el pe pămînt şi a văzut lumina zilei, cerul, pămîntul şi marea, s-a închinat lui Dumnezeu „Celui ce a izbăvit din stricăciune viaţa lui”.

Iar după aceasta a fost cuvîntul Domnului către Iona a doua oară, zicîndu-i: „Scoală-te şi mergi în Ninive, cetatea cea mare, şi propovăduieşte într-însa după propovăduirea cea mai dinainte pe care Eu ţi-am grăit-o ţie”. Şi s-a sculat Iona şi a mers în Ninive, iar Ninive era o cetate mare a lui Dumnezeu, ca de trei zile cale. Şi a început Iona a intra în cetate, după o cale de o zi, a propovăduit şi a zis: „Încă trei zile şi Ninive se va prăpădi”. Şi au crezut oamenii niniviteni în Dumnezeu. Au poruncit post şi s-au îmbrăcat în saci, de la cei mari pînă la cei mici ai lor şi a ajuns cuvîntul pînă la împăratul Ninivei, care s-a sculat de pe scaunul său şi a lepădat hainele de pe sine şi s-a îmbrăcat în sac şi a şezut pe cenuşă, dînd poruncă în toată cetatea să păzească postul trei zile nu numai oamenii, ci şi dobitoacele, şi apă să nu bea. Şi s-a îmbrăcat toată cetatea în saci, şi a ţinut post, şi a strigat cu tărie către Dumnezeu, şi s-a întors fiecare din calea sa cea rea, şi s-a căit.

Deci, văzînd Dumnezeu întoarcerea lor, i-a miluit, şi n-a adus asupra lor relele pe care voia să le aducă. Şi a făcut cu dînşii după negrăită mila sa. Iar după acele trei zile a ieşit Iona din cetate – şi suindu-se pe un munte – şi-a făcut lui o colibă, şi şedea sub dînsa în preajma cetăţii. Şi văzînd că nici un rău nu pătimeşte cetatea, s-a mîhnit cu mîhnire mare şi a zis către Domnul: „O, Doamne, care nu sînt acestea cuvintele mele, pe care le-am grăit, încă fiind eu în pămîntul meu? Pentru aceasta am apucat a fugi în Tarsis, că am cunoscut că milostiv eşti tu şi îndurat, îndelung răbdător, şi mult milostiv. Şi acum, Stăpîne Doamne, ia sufletul meu de la mine, că mai bine este să mor decît să mai trăiesc”. Şi a poruncit Domnul Dumnezeu unei tigve, noaptea, de a crescut deasupra capului lui Iona, ca să-i facă umbră şi să-l acopere pe el de arşiţa soarelui. Şi s-a bucurat Iona de tigvă cu bucurie mare, şi s-a odihnit sub dînsa în ziua aceea, iar în noaptea viitoare, a poruncit Dumnezeu unui vierme să roadă tigva, şi a doua zi s-a uscat tigva şi ardea soarele cu zăduful capul lui Iona şi slăbea cu sufletul Iona, şi se lepăda de sufletul său zicînd: „Mai bine este mie să mor decît să trăiesc”. Şi a zis Domnul Dumnezeu către Iona: „Te-ai scîrbit tu pentru tigvă”? Şi a zis (Iona): „M-am scîrbit eu pînă la moarte”. Şi a zis Domnul: „Tu te-ai mîhnit pentru o tigvă cu care nu te-ai ostenit, nici te-ai îngrijit pentru ea, care într-o noapte s-a făcut şi într-o noapte a pierit, iar Mie oare să nu-mi fie milă de Ninive, cetatea aceea mare, în care petrec mai mult de o sută douăzeci de mii de oameni, care s-au întors către mine şi s-au pocăit?”

Deci, întorcîndu-se Iona de la Ninive, n-a petrecut în pămîntul său, ci, luîndu-şi pe mama sa, s-a dus în pămîntul Assiriei, în ţara celor de altă seminţie, pentru că zicea: „Numai aşa voi şterge ocara mea, că am minţit proorocind risipirea cetăţii Ninive”.

Iar după ce a murit mama lui, au îngropat-o pe ea în Libanul Devorin. Iar el, locuind în pămîntul Assiriei, a murit acolo şi a fost îngropat în peştera Kenezeului, fiind înainte de naşterea lui Hristos cu opt sute de ani.

Iar acum, stînd înaintea lui Hristos Domnul în ceruri şi săturîndu-se de vederea feţii Lui, îl slăveşte pe El cu proorocii şi cu apostolii şi cu toţi sfinţii în veci. Amin.