Sfîntul Apostol Tit, unul din cei 70

Adaugat la septembrie 7, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 7, 2024

Sfîntul Apostol Tit era de fel din Creta şi din părinţi de bun neam, pentru că se trăgea din seminţia lui Miroi, antipatul Cretei; dar erau necredincioşi, deoarece se ţineau de păgînătatea închinării de idoli, şi chiar el singur tot aceleaşi păgînătăţi a slujit de la început. El din tinereţea lui a arătat multă sîrguinţă către înţelepciunea păgînească, îndeletnicindu-se la citirea cărţilor vechi de filosofie şi făcătoare de stihuri, precum ale lui Homer şi ale celorlalţi scriitori. El petrecea cu fapte bune, în nerăutate şi în întreaga înţelepciune, măcar că era în necunoştinţă de Dumnezeu. El şi-a păzit fără de prihană fecioreasca curăţenie a trupului său, precum mai pe urmă a mărturisit despre dînsul Sfîntul Ignatie purtătorul de Dumnezeu, în scrisoarea sa către Filadelfi, numindu-l pe dînsul feciorelnic. Deci, pe Dumnezeu, pe Care Tit nu-L ştia prin credin-ţă, pe Acela îl cinstea prin fapte bune şi Lui I se arăta plăcut.

Cînd era de douăzeci de ani, a auzit un glas din cer venind către dînsul şi zicîndu-i: „Tite, ţie ţi se cade să te duci de aici şi să-ţi mîntuieşti sufletul tău, pentru că nu-ţi ajunge spre mîntuire numai învăţătura păgînească”. Acest glas auzindu-l Tit, dorea ca şi a doua oară să-l mai audă pe el, pentru că ştia glasurile şi cuvintele care se făceau uneori de la idoli, dar nu voia să le creadă pe ele, pentru că începuse a cunoaşte înţelepciunea lor cea drăcească. El a mai petrecut acolo un an, cînd i s-a dat în vis o dumnezeiască poruncă, ca să citească cărţi evreieşti; şi după acea vedenie, el a început a le cerceta.

Căzîndu-i în mînă cartea Sfîntului prooroc Isaia, a deschis-o şi a găsit la capitolul 41 acestea: Înnoiţi-vă către Mine ostroave…, pe care citind-o, a găsit într-însa oarecare cuvinte, ca şi cum ar fi fost grăite spre inima lui de Dumnezeu. Acele cuvinte sînt acestea: Robul Meu eşti şi Eu te-am ales pe tine. Nu te teme că te-am lăsat, Eu sînt cu tine. Nu te amăgi cu zeii cei mulţi păgîneşti, pentru că eu sînt Dumnezeul tău. Şi iarăşi: Eu sînt Dumnezeul tău, care ţin dreapta ta şi-ţi grăiesc ţie. La sfîrşitul capitolului a citit despre idoleasca înşelăciune, astfel: „Dintre idolii lor nu este unul care să grăiască; că dacă vei întreba pe ei de unde sînt, nu-ţi vor răspun-de; căci aceia care îi fac pe ei sînt printre voi, şi vă înşeală pe voi”. Aceste cuvinte din cartea proorocească, şi multe altele, i-au fost lui ca o cheie, căci, deschizîndu-i uşa minţii spre cunoştinţa adevăratului Dumnezeu şi spre înţelegerea înşelăciunii idoleşti şi a rătăcirii păgîneşti, ardea cu inima spre Dumnezeu, pe care evreii Îl cinsteau.

În acea vreme s-a auzit în insula Creta, unde trăia Tit, că Hristos Dumnezeu S-a arătat în trup printre oamenii din Ierusalim. El face multe minuni şi fapte negrăite; căci slava despre Dînsul străbătuse prin toate marginile pămîntului. Deci, antipatul Cretei, care era unchi după mamă lui Tit, sfătuindu-se cu cei mai de frunte bărbaţi, a trimis la Ierusalim pe nepotul său, pe acest bine înţele-gător şi iubitor de înţelepciune, Tit, ca pe unul care era destul a auzi şi a înţelege cele grăite de gura lui Iisus Hristos şi a vorbi cu dînsul şi tot ceea ce va afla de la Hristos, va putea cu de-amănuntul să le spună lor.

Tit, mergînd la Ierusalim şi văzînd pe Stăpînul Hristos, I s-a închinat Lui, apoi I-a urmat Lui şi ucenicilor Lui amestecîndu-se cu ceilalţi din popor, ce umblau după Hristos. El singur a fost martor al minunilor pe care Hristos le făcea. A văzut şi mîntuitoarele Patimi şi s-a încredinţat despre Învierea Lui. Iar după Înălţarea Domnului, Sfîntul Duh pogorîndu-se peste Apostoli în limbi de foc şi grăind lor în limbi străine, Tit, robul Lui, i-a auzit vorbind în limba lui şi se mira, precum despre aceasta se scrie în Faptele Apostolilor: Nemernicii cretani – între care era şi Tit -, mirîndu-se, unul către altul ziceau: „Îi auzeam pe Sfinţii Apostoli grăind măririle lui Dumnezeu în limbile noastre”. De toate acestea Tit a fost vestitor şi propovăduitor în patria sa, Creta.

Fericitul Tit a fost rînduit în slujba apostolească, cînd li s-a deschis neamurilor uşa credinţei. Mai întîi a fost botezat Cornelie sutaşul; apoi după dînsul şi ceilalţi elini. Atunci şi Tit, fiind din neamul celor netăiaţi împrejur, a luat botezul de la Sfîntul Apostol Pavel, care mai înainte s-a numit Saul. Pentru că pînă atunci, deşi Tit crezuse în Hristos de la început, însă nu se botezase; pe de o parte că pe atunci apostolii încă nu primeau în biserică pe cei netăiaţi împrejur, iar pe de alta, că greu îşi socoteau lor în Legea veche tăierea împrejur, despre care ziceau evreii, care crezuseră în Hristos, că este trebuinţă mai întîi limbilor care primeau credinţa, ziceau că nu este cu putinţă cuiva să se mîntuiască fără tăierea împrejur, precum se scrie despre aceasta în Faptele Apostolilor: Oarecare pogorîndu-se în Iudeia, învăţa pe fraţi, zicînd: De nu vă veţi tăia împrejur după obiceiul lui Moisi, nu puteţi să vă mîntuiţi. Unii ca aceştia cîrteau asupra Sfîntului şi Marelui Apostol Petru, despre botezul lui Corneliu sutaşul, zicînd: „Ai intrat şi ai mîncat cu dînşii la bărbatul acela, care nu are tăiere împrejur”.

Deci, pe cînd Sfinţii Apostoli vorbeau soborniceşte despre aceasta, au lăsat neamurile cele din nou creştinate fără tăierea împrejur. Atunci şi fericitul Tit, venind la Botez, n-a mai fost silit de nimeni la tăierea împrejur, despre care lucru Apostolul Pavel pomeneşte către Galateni, zicînd: Nici Tit, care este cu mine, n-a fost silit să se taie împrejur; însă după Botez, fiind sfinţit de ceilalţi apostoli mai mari la slujba apostolească, a fost numărat în rîndul celor şaptezeci de apostoli. El a fost trimis între neamuri cu Sfîntul Pavel la propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu, fiind următor lui nu numai ca un ucenic dascălului, ci ca şi fiul cel iubit al dascălului, pentru că Pavel îl numea fiul său. Acest lucru se poate vedea din scrisoarea lui Pavel către dînsul, care zice: Lui Tit, adevăratul fiu, dar şi milă. Zice încă şi aceasta: Este de trebuinţă să rugăm pe Tit, ca precum a început, aşa să şi sfîrşească… Şi a zis iar: Mulţumită lui Dumnezeu, Cel ce a dat pentru voi aceiaşi sîrguinţă în inima lui Tit…

De aici se poate vedea duhovniceasca dragoste în Hristos, care o avea Pavel către Tit. Uneori îl numeşte fiul său, iar alteori frate. Altădată, zăbovind Tit unde a fost trimis, Pavel se întristează şi zice în sine: Ducîndu-se în Troada la propovăduirea lui Hristos, şi fiindu-mi uşa deschisă întru Domnul, duhul meu n-a avut odihnă, neaflînd pe Tit, fratele meu... Deci, cînd Tit nu era de faţă, marele Apostol Pavel se întrista cu duhul: Tot aşa şi cînd era el de faţă avea duhovnicească mîngîiere, pentru că zice: Dumnezeu ne-a mîngîiat prin venirea lui Tit… Şi iarăşi zice: Ne-am bucurat de bucuria lui Tit.

Pavel, străbătînd multe ţări cu bună vestirea cuvîntului lui Dumnezeu, a ajuns şi în Creta, patria lui Tit. Pe atunci era antipat în Creta, Rustil, bărbatul surorii lui Tit. Acela, auzind propovădui-rea apostolească pentru Hristos Dumnezeu, întîi rîdea; apoi, murind fiul lui şi fiind înviat de Sfîntul Apostol Pavel, a crezut în Hristos şi a primit Sfîntul Botez cu toată casa sa. Apoi mulţi necredincioşi din insula aceea au primit sfînta credinţă şi Botezul. Sfîntul Pavel a pus pe fericitul Tit episcop în insula Cretei şi în celelalte insule dimprejur. Şi, încredinţîndu-i popoarele cele din nou luminate, l-a lăsat acolo; iar el s-a dus în alte ţări, ca să propovăduiască pe Hristos altor popoare.

Ducîndu-se în Nicopoli, a scris Sfîntului Tit o scrisoare învăţătoare, cum trebuie să cîrmuiască eparhia sa. El îi zicea: Pentru acesta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cele nesfîrşite, şi să aşezi preoţi prin toate cetăţile, precum ţi-am poruncit. Sfîntul Ioan Gură de Aur, socotind aceste cuvinte apostoleşti, zice: „Din cei ce erau cu Pavel, Sfîntul Tit era iscusit pentru că de n-ar fi fost iscusit, nu i-ar fi încredinţat lui insula, nu i-ar fi poruncit să împli-nească cele nesfîrşite, şi nu l-ar fi făcut judecător la atîţia episcopi, dacă n-ar fi nădăjduit foarte mult în acest bărbat”.

Sfîntul Pavel, voind să zăbovească mai mult în Nicopoli, a chemat pe Sfîntul Tit iar la el, zicînd către dînsul în scrisoarea sa: Cînd voi trimite la tine pe Artema sau pe Tihic, sîrguieşte-te să vii la mine în Nicopoli, pentru că am socotit să iernez acolo. Sfîntul Tit, ducîndu-se în Nicopoli şi zăbovind puţin cu dînsul, l-a trimis înapoi la Creta. După aceasta, Sfîntul Pavel a fost prins în Ierusalim, legat cu lanţuri, şi de acolo a fost dus la Roma. Sfîntul Tit, auzind de aceea, s-a dus la Roma să vadă nevoinţa pătimirii dascălului său. El a petrecut în Roma pînă la sfîrşitul Sfîntului Pavel, şi, îngropînd cinstitul lui trup, după tăierea poruncită de Nero, s-a întors în Creta la păstoria sa.

Tit avea scaunul arhieriei sale în una din cinstitele cetăţi ale Cretei, care se numea Gortina, şi se ostenea neîncetat, întorcînd pe păgîni la Hristos, învăţîndu-i cu cuvintele şi încredinţîndu-i cu minunile. În insula aceea era un idol slăvit al Artemidei, zeiţa păgînilor, la care se ducea mulţime de popor păgînesc şi i se închina cu aducere de jertfe. Sfîntul Apostol Tit, ducîndu-se acolo în vremea adunării şi prăznuirii păgînilor, grăia către dînşii cuvîntul lui Dumnezeu şi îi îndemna să se întoarcă la adevăratul Dumnezeu şi să-şi cunoască înşelăciunea idolească.

Poporul neluînd aminte la cuvintele lui, el s-a rugat Domnului şi îndată acel idol a căzut, sfărîmîndu-se în bucăţi. Poporul s-a spăimîntat, şi de atunci au crezut în Hristos ca la cinci sute de suflete. Asemenea, cînd din porunca împăratului Romei se zidea în Creta o capişte mare idolească, în cinstea spurcatului zeu Jupiter, şi era tocmai pe sfîrşite, Tit, apostolul lui Hristos, trecînd pe acolo, s-a rugat adevăratului Dumnezeu şi deodată a căzut capiştea, risipindu-se pînă în temelie. Prin această minune, mulţime de păgîni s-au întors la Hristos şi au zidit o biserică foarte frumoasă în numele lui Iisus Hristos adevăratul Dumnezeu.

Astfel Sfîntul Apostol Tit, luminînd cu lumina sfintei credinţe insula Creta şi cele dimprejur, şi ajungînd la adînci bătrîneţi, s-a mutat către Domnul, avînd 94 de ani de la naşterea sa. La sfîrşitul său a văzut pe sfinţii îngeri venind să-i ia sufletul. Lui i se luminase faţa ca soarele, căci întreaga sa viaţă fusese lumina lumii; şi tot al aceluia era şi sfîrşitul, cinstit prin strălucire de lumină de Domnul nostru Iisus Hristos, Mîntuitorul lumii.

Aducerea cinstitelor moaşte ale Sfîntului Apostol Vartolomeu

Adaugat la septembrie 7, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 7, 2024

După sfîrşitul mucenicesc al Sfîntului Apostol Vartolomeu, care a suferit de la păgîni pentru Hristos în Alvana, cetatea Armeniei celei mari, credincioşii, luînd cinstitul lui trup, l-au pus într-o raclă de plumb şi l-au dus într-aceeaşi cetate. De la moaştele apostolului se făceau multe minuni, dîndu-se tămăduire bolnavilor. Pentru aceea, mulţi din cei necredincioşi se întorceau la Hristos. Iar slujitorii diavoleşti, popii cei necuraţi şi chinuitorii, auzind şi văzînd cu ochii minunile acelea, nu numai puterile lui Dumnezeu nu le cunoşteau, dar se şi mîniau asupra cinstitelor moaşte ale apostolului, necăjindu-se în inimile lor.

Deci, adunîndu-se cu vrăjmăşie şi cu mînie, au luat racla de plumb în care erau puse moaştele şi au aruncat-o în mare, socotind să le scufunde în adîncul mării. Ei au aruncat încă şi alte patru racle cu moaştele altor sfinţi mucenici, ale lui Papian, Luchian, Grigorie şi Acachie. Dar, în loc ca raclele acelea să se afunde în adînc, ele au plutit ca nişte luntre, mergînd astfel pe deasupra apei şi purtînd comorile cele fără de preţ în ele; mai ales racla apostolului fiind de plumb, stătea neafundată în apă, mai presus de fire. Acea raclă se făcuse uşoară şi, ca o corabie purtîndu-se cu a lui Dumnezeu puternică îndreptare, înota pe mare în mijlocul raclelor muceniceşti, pentru că, spre cinstea Apostolului Vartolomeu, două erau de-a dreapta şi două de-a stînga.

Deci, raclele acelea mergînd cu minunată înotare, s-au în-dreptat spre Bosforul Traciei, la Propontis, şi au trecut strîmtoarea Helespontului; apoi, trecînd marea Egee şi Ionică, au ajuns în Sicilia, şi, lăsînd Siracusa în stînga, au plecat spre apus şi au ajuns la insulele Lipar. Acolo a stat racla apostolului, iar raclele celorlalţi sfinţi mucenici, petrecînd pe apostol la Lipar, l-au lăsat şi s-au despărţit, unde i-a poruncit voinţa dumnezeiască fiecăreia să meargă sau să stea. Racla lui Papian a plecat în Sicilia; a lui Luchian, în Mesina; a lui Grigorie, în Calabria; iar a lui Acachie, în Ascalon, cetate care se numeşte astfel. Despre toate acestea s-a făcut descoperire de la Dumnezeu lui Agaton, episcopul insulei Liparului; iar el cu clerul şi poporul, mergînd la malul mării şi aflînd acolo racla cu moaştele apostolului, s-au umplut cu toţii de bucurie şi au grăit: „O, Lipare, de unde ţi-a venit ţie o bogăţie ca aceasta? Cu adevărat că te-ai mărit şi te-ai proslăvit acum; deci, dănţuieşte acum şi saltă, primind în mîinile tale pe acest mare folositor al tău, care te cercetează pe tine, şi pe mijlocitorul cel către Dumnezeu!” Apoi a strigat către dînsul: „Bine ai venit la noi, apostole al lui Hristos!”

Deci, toţi se minunau şi preamăreau puterea lui Dumnezeu, cum racla aceea de plumb cu moaştele sfîntului nu s-au afundat în apă, ci mai uşoară decît luntrea a venit la dînşii o cale atît de lungă, înotînd pe mare, nu cu mînă omenească, ci ocîrmuindu-se de dumnezeiasca putere. Apoi, luînd racla aceea cu moaştele, au dus-o în biserică cu cîntare de psalmi şi cu dănţuire, şi a curs mir din sfintele moaşte ale apostolului, prin care se tămăduiau bolile cele nevindecate. Aceste cinstite moaşte au petrecut în insula aceea mulţi ani, pînă la împărăţia lui Teofil, luptătorul împotriva icoanelor. Iar în zilele lui, cu voia lui Dumnezeu şi pentru păcatele oamenilor, agarenii au prădat insula Liparului. Iar un boier din cetatea Vinenda, anume Sicard, care de demult auzise de minunile apostolului, din credinţa cea fierbinte către sfîntul, a chemat din cetatea Amanfiei nişte oameni corăbieri şi, făgăduindu-le că le va da lor averi îndestulate, i-a rugat să meargă cu corabia la insula Liparului, ca de acolo să aducă la dînsul comoara aceea sfîntă cu moaştele Sfîntului Apostol Vartolomeu.

Plecînd ei cu corabia şi ajungînd la insula aceea, au luat acea dorită bogăţie duhovnicească şi s-au întors la locul lor. Iar cînd boierul Sicard a fost înştiinţat despre moaştele sfîntului, că se apropiau de dînşii, a ieşit întru întîmpinare cu episcopul şi cu mulţime de popor cu corăbiile pe mare şi, primind cu bucurie pe apostolul lui Hristos, l-au dus cu cinste în cetatea Venenda, şi, punîndu-l în biserica cea mare, i-a aşezat praznic luminos. Din acea vreme se prăznuieşte aducerea cinstitelor moaşte ale acestui sfînt apostol, în ziua a douăzeci şi cincea a lunii august; zi în care cinstitele lui moaşte au fost aduse în Venenda. De la ele se dau multe tămăduiri de toate neputinţele, cu rugăciunile apostolului şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos.

Sfinţii mărturisitori care au pătimit în Edesa de la arieni

Adaugat la septembrie 7, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 7, 2024

Biserica lui Hristos, cîştigîndu-şi libertate pe vremea marelui împărat Constantin, şi aceasta după multe prigoniri care fuseseră asupra creştinilor de la păgînii împăraţi şi chinuitorii închinători de idoli, acum începuse a înflori în pace şi linişte. Dar prin lucrarea diavolească, se ridicase iar prigoană asupra ei, nu de la închinătorii de idoli, ci de la creştinii cei răucredincioşi, care se abătuseră de la adevărata credinţă.

După sfîrşitul lui Constantin, se întărise eresul hulitor de Hristos al lui Arie, mai întîi în împărăţia lui Constantie, fiul lui Constantin, apoi în împărăţia lui Valens; iar aceasta, fiindcă amîndoi acei împăraţi erau amăgiţi de reaua credinţă a lui Arie. Deci, stăpînind în vremile lor, au prigonit preamult Biserica lui Hristos. Sub stăpînirea lui Valens şi în păgîneasca îndrăcire a aceluia, dreptcredincioşii arhierei erau izgoniţi din scaunele lor, iar în locurile lor erau puşi eretici. În cetatea Edesa era un episcop dreptcredincios şi sfînt, anume Varsis, avînd darul de a tămădui toate bolile oamenilor şi acela se împotrivea eresului lui Arie.

Pe acesta, nesuferindu-l, răucredinciosul împărat Valens l-a izgonit de pe scaun şi l-a trimis în surghiun, mai întîi în insula Arad. Apoi, auzind că acolo se adună mult popor la acest sfînt episcop şi ascultă învăţătura lui despre credinţa cea dreaptă, l-a trimis de acolo la Oxirinh, cetatea Egiptului. Dar şi de acolo, înştiinţîndu-se de minunile şi de învăţătura sfîntului, l-a trimis într-o altă cetate mai depărtată, care se numea Fenon, fiind aproape de barbari. Acolo arhiereul şi mărturisitorul lui Hristos s-a şi sfîrşit în chip fericit. Iar în insula Aradului, patul ce rămăsese după dînsul, dădea tămăduiri de neputinţe, încît, cîţi pătimeau de ori ce fel de boli, punîndu-se pe patul acela, îndată se făceau sănătoşi şi se eliberau de duhuri necurate.

Răul împărat Valens, izgonind de pe scaunul episcopal al Edesei pe un arhiereu sfînt ca acesta, a ridicat în locul lui pe unul cu numele şi cu obiceiul de lup, pentru că Lup era numele acelui mincinos arhiereu, fiind chiar lup. Puteai să vezi deci, intrînd în turma lui Hristos, în loc de arhiereu, un lup răpitor îmbrăcat în haina cea de oaie a arhieriei. Deci, poporul cel dreptcredincios al Edesei, fiind cu acel mincinos păstor eretic, care ajunsese în acel loc sfînt ca o urîciune a pustiirii, n-a voit a se împărtăşi, ci ieşind afară din cetate la cîmp şi adunîndu-se într-un loc pustiu, săvîrşea slujbele lui Dumnezeu ca şi în biserică, căci nici o biserică din cetate nu se dăduse dreptcredincioşilor, ci toate le erau închise lor, iar bisericile cele mai mari le stăpîneau arienii din porunca împăratului.

Apoi şi împăratul, venind din Antiohia, a mers în Edesa şi, înştiinţîndu-se că toţi creştinii dreptcredincioşi se îngreţoşează de reaua credinţă cea arienească şi nu vor să aibă împărtăşire cu episcopul Lup, ci fug de el şi se adună afară din cetate la rugăciunile lor, s-a mîniat asupra eparhului Edesei, cu numele Modest, pentru că lasă pe popor să facă aceea. Deci, a lovit cu palma peste obraz pe eparh şi i-a poruncit să pregătească oaste înarmată, şi cînd poporul cel credincios, după obiceiul lui, se va aduna dimineaţa la rugăciune afară din cetate, atunci să scoată împotriva lor ostaşii, omorînd şi risipind acea adunare creştinească.

Eparhul, deşi luase necinste de la împărat, însă cruţînd poporul nevinovat, a spus în taină celor credincioşi să nu mai iasă afară din cetate, nici să se adune la slujba şi rugăciunea cea obişnuită, de vreme ce mînia împărătească i-a poruncit să scoată asupra lor ostaşi înarmaţi şi să-i ucidă. Dreptcredincioşii, auzind de aceasta, în loc să se teamă, s-au umplut de mai mare rîvnă şi, sculîndu-se foarte de dimineaţă, au ieşit afară din cetate la locul adunării lor cu femeile şi cu copii lor, dorind ca acolo toţi să-şi pună sufletele lor pentru Iisus Hristos. Eparhul, împlinind porunca împărătească, a ieşit ca la război cu ostaşii cei înarmaţi.

Dar, pe cînd erau la porţile cetăţii, au văzut pe o femeie ieşind din casa ei, neînchizînd nici uşile după ea, nici îmbrăcîndu-se cumsecade, şi nu avea cu dînsa, decît un prunc mic; deci, sîrguindu-se, trecea de la ceata lui şi alerga afară din cetate. Atunci eparhul a poruncit să o prindă şi să o aducă la sine. Oprind-o în cale, a întrebat-o pe ea, zicînd: „Femeie săracă, unde te sîrguieşti atît de dimineaţă să alergi degrabă?” Femeia a răspuns: „Mă duc la cîmp unde se adună creştinii!”

Eparhul a zis: „Au n-ai auzit că eparhul o să meargă acolo cu oaste, şi pe toţi cîţi va găsi acolo o să-i ucidă?” Femeia a răspuns: „Am auzit şi pentru aceasta mă grăbesc, ca să mor împreună cu dînşii pentru Hristos!” Eparhul a întrebat: „Dar pe pruncul acesta pentru ce îl duci cu tine?” Femeia a răspuns: „Voiesc ca şi pruncul meu să se învrednicească de chinuire împreună cu mine”. Eparhul, auzind aceasta, s-a mirat de o dorinţă de moarte ca aceea a celor dreptcredincioşi, pentru dreapta credinţă. Atunci, întorcînd oastea înapoi, a mers la împărat şi i-a zis: „De-mi porunceşti mie să mor, sînt gata; dar lucrul cel poruncit de tine, nu-l pot săvîrşi!”

Apoi a spus împăratului de acea femeie cu pruncul, cu cîtă sîrguinţă se grăbea afară din cetate, la cîmp, dorind muceniceasca moarte a ei şi a pruncului său. Asemenea i-a spus şi despre dorinţa spre moartea cea cu osîrdie a poporului; adică s-au pregătit să moară cu femeile şi cu copiii lor pentru mărturisirea credinţei lor celei în Hristos. Şi i-a mai zis: „Nu se poate sili poporul Edesei spre împărtăşirea credinţei cu episcopul, decît numai să-i taie pe toţi pînă la unul! Dar ce folos va fi atunci? Căci ei, pentru vitejeasca pătimire a lor, vor avea slavă între cei de pe urmă creştini, iar nouă ne va rămîne ruşinea şi ocara veşnică!”

Astfel eparhul a schimbat gîndul împăratului de la uciderea poporului, căci n-a mai poruncit să facă nici un rău poporului, ci numai pe preoţi, pe diaconi şi pe ceilalţi clerici, care nu se împărtăşeau cu episcopul arienesc, să-i prindă şi să-i pună la încercare.

Deci, eparhul chemînd la sine toată rînduiala duhovnicească din Edesa, care petrecea în buna credinţă, mai întîi îi îndemna pe ei cu cuvinte blînde, ca, supunîndu-se poruncii împăratului, să primească împărtăşire cu episcopul Lup, şi le zicea: „Cea mai de pe urmă nebunie a voastră este aceasta, că, fiind oameni puţini, nu ascultaţi pe împăratul vostru, care stăpîneşte atîtea ţări şi mai vîrtos vă împotriviţi lui”. Eparhul zicîndu-le aceasta, toţi tăceau. Apoi eparhul a zis către mai-marele preoţilor, anume Evloghie, bătrîn de ani: „De ce nu-mi răspunzi?” Evloghie a zis: „De vreme ce vorbeşti către toţi de obşte, de aceea eu singur nu îndrăznesc a apuca cu răspunsul meu înaintea celorlalţi; iar de mă vei întreba de ceva pe mine singur, îţi voi răspunde”. Eparhul a zis: „De ce nu te împărtăşeşti cu împăratul?” Iar fericitul Evloghie, rîzînd de acea întrebare ereticească, i-a zis: „Au doar împăratul a luat şi rînduiala de preot, ca să mă împărtăşesc cu dînsul?”

Atunci eparhul, umplîndu-se de mînie, a ocărît pe sfîntul bătrîn şi a zis: „O, nebunule, pentru ce te înstrăinezi de credinţa împăratului şi nu te împărtăşeşti cu aceia care au împărtăşire cu împăratul?” Atunci toţi împreună cu bătrînul Evloghie, mărturisind dreapta lor credinţă cea întru Hristos Dumnezeu, se arătau gata să-şi pună sufletele lor pentru dînsa. Deci, eparhul cu porunca împărătească, prinzînd 80 de bărbaţi din rînduiala duhovnicească şi legîndu-i cu lanţuri, i-a trimis în surghiun în Tracia. Cînd acei mărturisitori ai lui Hristos erau duşi în surghiunie, pretutindeni poporul credincioşilor din cetăţi şi din sate ieşea în întîmpinarea lor, le făcea mare cinste şi îi îndestula cu cele de trebuinţă.

Ereticii, văzînd aceasta, au trimis degrabă înştiinţare împă-ratului, zicînd: „În loc de necinste, mai multă cinste li se dă celor ce se duc în surghiun!” Atunci împăratul a poruncit să-i despartă cîte doi şi să-i trimită pe unii în Tracia, pe alţii în Arabia, iar pe alţii în Egipt şi în alte ţări. Fericitul Evloghie şi cu dînsul şi un alt cinstit preot, anume Protoghen, au fost duşi în Antinoe, cetatea Tebidei, unde nu erau mulţi credincioşi, ci numai elini care se închinau idolilor. Sfinţii, petrecînd acolo puţină vreme, au tămăduit toate bolile ce erau în popor, cu chemarea numelui lui Iisus Hristos, şi pe mulţi i-au adus la credinţa creştinească prin Sfîntul Botez.

Pierind răucredinciosul Valens, şi luînd sceptrul împărăţiei Răsăritului Teodosie, cel binecredincios, s-a ruşinat arieneasca rătăcire şi a tăcut. Slăbind puterea şi chinuitoarea stăpînire a ereticilor, care prigoneau Sfînta Biserică, mărturisitorii lui Hristos, cei ce erau izgoniţi şi cîţi nu se duseseră către Domnul şi erau printre cei vii, li s-a dăruit libertate, întorcîndu-se fiecare în patria sa, iar dreptcredincioşii arhierei şi-au luat iar scaunele.

Atunci şi acei doi sfinţi preoţi, Evloghie şi Protoghen, s-au întors din surghiun în Edesa. Creştinii cei dreptcredincioşi şi-au reluat bisericile de la arieni, iar Evloghie a fost pus episcop al Edesei, pentru că Sfîntul Varsis s-a dus către Domnul pe cînd era în surghiun, Protoghen a fost episcop în cetatea Carea din Mesopo-tamia şi amîndoi au împodobit Biserica lui Hristos cu cuvîntul şi cu fapta pînă la sfîrşitul lor; iar noi pentru toate acestea slăvim pe Hristos, Mîntuitorul nostru cel slăvit în veci, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh. Amin.

Sfîntul Sfinţit Mina, Patriarhul Constantinopolului

Adaugat la septembrie 7, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

septembrie 7, 2024

Cel între sfinţi Mina, Patriarhul Constantinopolului, a vieţuit pe vremea împăratului Iustinian. El a fost mai întîi preot şi hrănitor întru primirea străinilor la azilul Sfîntului Samson din capitala Bizanţului. Patriarhul Antim fiind gonit din scaun, pentru socoteala lui cea ereticească, Sfîntul Mina, ca un dreptcredincios şi vrednic de rînduiala cea înaltă, a fost ridicat la patriarhie de Prea-sfinţitul Agapit, episcopul Romei, care venise pe vremea aceea în Constantinopol.

În zilele patriarhiei Sfîntului Mina, a fost în cetatea Constantinopolului o minune ca aceasta: un copil oarecare evreu a intrat în biserică în timpul împărtăşirii Preacuratelor Taine ale Trupului şi Sîngelui lui Hristos, cu alţi copii creştini, şi, apropiindu-se cu ei, s-a împărtăşit. Mergînd el acasă, l-a întrebat tatăl său unde a fost şi de ce a zăbovit, iar el, ca un copil, i-a spus adevărul că a fost în biserica creştină şi a luat împărtăşanie.

Auzind tatăl lui acestea, s-a mîniat foarte mult şi, apucîndu-l, l-a aruncat într-un cuptor aprins în care făcea sticle, pentru că era meşter de sticlărie, şi n-a spus femeii sale de aceasta. Mama copilaşului, căutîndu-l, plîngînd şi chemîndu-l pretutindeni, nu l-a găsit. A treia zi, mergînd pe la cuptorul cel înfocat, copilul a răspuns din mijlocul lui.

Atunci ea îndată s-a sîrguit şi l-a scos de acolo, întrebîndu-l cum a petrecut viu şi nears pînă acum în acel foc. Copilul i-a spus: „Adeseori venea la mine o femeie luminoasă şi răcorea focul, dîndu-mi apă; de asemenea îmi aducea şi hrană cînd flămîn-zeam”. Îndată a străbătut vestea de această minune prin toată cetatea şi s-a înştiinţat împăratul Iustinian şi Sfîntul Patriarh Mina. Deci, pe copilul acela şi pe maica lui i-a botezat, iar pe tatăl cel împietrit, pentru că n-a voit să se boteze, împăratul l-a judecat ca pe un ucigaş şi a poruncit ca să-l înfigă în ţeapă.

Sfîntul Mina păstorind bine Biserica lui Hristos timp de 16 ani, s-a mutat cu pace către Domnul.