Sfîntul Mucenic Vasile, Episcopul Amasiei

Adaugat la mai 9, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

mai 9, 2024

După pieirea lui Maxenţiu tiranul, necuratul împărat al Romei, pe care l-a biruit ca pe un vrăjmaş dreapta lui Dumnezeu prin arma Crucii ce a arătat-o marelui Constantin şi pe care, afundîndu-l în repeziciunile apelor, l-a înecat ca pe un alt Faraon, împărăţia Romei cea de la Apus a avut uşurare de sub jugul tiraniei; iar cea de la Răsărit era încă în prigonire, pentru că un alt vrăjmaş al lui Dumnezeu, Maximin tiranul care stăpînea la Răsărit, grăia nedrept asupra adevăratului Dumnezeu şi în chinuri cumplite ucidea pe cei ce credeau cu bună credinţă.

Atunci marele Constantin, împăratul cel binecredincios, însoţind pe sora sa cu Liciniu, cel primit la împărăţie, l-a trimis la Răsărit împotriva lui Maximin, iar Liciniu ducîndu-se cu ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, în Care credea atunci, a biruit puterea lui Maximin, încît de-abia el singur şi cu puţini ostaşi au putut scăpa. Dar deşi au scăpat de mîna lui Liciniu, însă n-au putut scăpa de mîna lui Dumnezeu, pentru că ascunzîndu-se în Tarsul Ciliciei au apărut deodată peste trupul lui nişte răni de netămăduit şi cu nemăsurate dureri era chinuit. Apoi a căzut cu faţa în jos la pămînt şi i s-a aprins trupul de un foc nevăzut, topindu-i-se ca ceara mădularele, iar sufletul lui ticălos se ţinea numai în oase. Apoi şi oasele lui, fiind fără carne şi sînge, au început să se rupă unul după altul, făcîndu-i nespuse dureri. Şi n-a murit pînă ce nu şi-a mărturisit păgînătatea şi tirania sa, căci cu nevinovăţie prigonea pe robii lui Hristos, adevăratul Dumnezeu. Mărturisind aceasta şi pe zeii săi blestemîndu-i, a murit.

Iar Liciniu, cuprinzînd tot Răsăritul, a intrat în Nicomidia împreună cu soţia sa, cu multă slavă şi prăznuire. La început era pace şi linişte pretutindeni, veselie şi bucurie între creştini, că după cumplita prigonire de la Maximin, se odihneau de primejdii. Însă prin lucrarea diavolului celui rău iarăşi s-a ridicat viforul necazurilor, pentru că Liciniu, întărindu-se în împărăţia Răsăritului, s-a depărtat de la Hristos Dumnezeu şi s-a întors iarăşi la necurata închinare de idoli în care fusese crescut. Dar pentru că împărăţea cu Constantin şi avea în însoţire pe sora acestuia, care era creştină, de aceea primise creştineasca credinţă şi se jurase lui Constantin ca niciodată să nu se depărteze de la creştinătate, ba încă să o şi apere. După aceea, împărăţind la Răsărit, a uitat facerile de bine ale lui Hristos Dumnezeu, Cel care i-a ajutat asupra lui Maximin şi i-a dăruit împărăţia Răsăritului, uitînd de ajutorul lui Constantin, căci s-a rupt de dînsul, şi precum lui Hristos Domnul, aşa şi împăratului Constantin i s-a făcut vrăjmaş.

Deci Liciniu, fiind în Nicomidia, s-a lepădat de Hristos şi s-a închinat idolilor, poruncind ca iarăşi pretutindeni să aducă jertfe diavolilor, şi a ridicat asupra creştinilor prigonire. Întîi a izgonit din palatele împărăteşti şi din toată curtea pe toţi cei ce erau creştini – senatori, boieri, slugi şi înarmaţi -, făcîndu-se foarte străin de acoperămîntul şi de sprijinul lui Hristos. Şi întorcîndu-se către basmele elineşti şi către viaţa cea necurată, a început fără de ruşine a se tăvăli în necurăţiile trupeşti, făcîndu-se nesăţios spre păcatul trupesc, răpind cu sila femeile şi fiicele senatorilor spre amestecare. Dar mai ales pe cele creştine cu sila le lua, spre ocara sfinţilor şi spre întinarea credinţei în Hristos Dumnezeu.

Auzind de aceasta binecredincioasa şi creştina împărăteasă, soţia lui, al cărui nume era Constanţia, îi sîngera inima de toate cele făcute de dînsul şi îl înştiinţa prin scrisori pe fratele său, Constantin. Şi avea această împărăteasă în palatul său o fecioară foarte frumoasă şi deplin înţeleaptă care îi slujea ei, cu numele Glafira, cu credinţa creştină, din Italia, de neam cinstit şi binecredincios. Pe acea fecioară văzînd-o Liciniu s-a aprins cu poftă necurată asupra ei şi a poruncit famenului celui mai mare din postelnicii lui, cu numele Venegn, ca să-i zică ei despre aceasta. Iar Venegn, ca un mare dar, a adus ei acea veste precum că împăratul o iubeşte şi voieşte să fie cu dînsa; apoi îi porunceşte ca să fie gata spre desfrînare. Dar acea sfîntă fecioară, fiind plină de frica lui Dumnezeu, s-a îngreţoşat de un păcat ca acela şi a izgonit cu necinste pe acel vestitor, ocărînd fărădelegea aceea. Apoi, ferindu-se de ura împărătesei şi de pizma ei, i-a spus acel lucru şi o ruga, zicînd: „Pentru Dumnezeu, Cel ce a zidit cerul şi pămîntul, de Care tu te temi şi Căruia împăratul Constantin, fratele tău, cu credinţă îi slujeşte, nu lăsa să se piardă fecioria mea cu acea însoţire fără de lege”.

Auzind împărăteasa aceasta, a iubit-o şi mai mult pentru întreaga ei înţelepciune, dar cu frica lui Dumnezeu se sfătuia cum ar putea-o tăinui. Şi întrebînd împăratul de dînsa, împărăteasa a poruncit să se vestească în palatul împărătesc, că Glafira şi-ar fi ieşit din minte; că zace bolnavă şi este aproape de moarte. Deci, auzind împăratul de aceasta, a încetat de a se mai gîndi la Glafira, iar împărăteasa, căutînd vreme potrivită, a liberat pe fericita Glafira dîndu-i o mulţime de aur, argint, pietre scumpe, podoabe de mult preţ, haine scumpe şi toate cele trebuincioase. Încă şi slugi şi slujnice credincioase i-a dat, încît să-i ajungă spre trebuinţa ei. Şi încredinţînd-o unor oameni cinstiţi şi binecredincioşi din slugile sale, le-a poruncit s-o ducă în părţile Armeniei, nespunînd nimănui nimic despre dînsa; şi să stea acolo pînă ce Domnul va voi să rînduiască cele bune pentru dînsa. Ei au dat cuvînt împărătesei, că o să împlinească cu dinadinsul toate cele poruncite. Deci, luînd pristavii pe fericita Glafira, au îmbrăcat-o pe ea şi pe fecioarele cele ce erau cu dînsa în haine bărbăteşti şi au ieşit din cetatea Nicomidiei. Şi, mergînd cale multă, s-au apropiat de Armenia, ajungînd la cetatea Amasia, care era mitropolie a ţării Pontului.

Văzînd Glafira frumuseţea acelei cetăţi, a zis către slujitorii ei: „Dacă vom afla aici neam creştinesc, să petrecem în cetatea aceasta”; şi le-a poruncit să întrebe despre creştini. Şi au întîlnit pe un tînăr din casa unui cinstit cetăţean din Amasia, cu numele Cvintie. Acel tînăr, cunoscînd pe acei străini că sînt creştini şi că ei caută pe cei de o credinţă cu dînşii, a alergat singur la ei şi i-a rugat să vină în casa lui şi să stea cît vor voi, spunîndu-le că el este creştin; arătîndu-le că în cetatea lor sînt mulţi creştini şi au episcop pe un bărbat ales, asemenea apostolilor. Străinii s-au bucurat auzind unele ca acestea; apoi au mers la Cvintie şi au petrecut în casa lui, căci le-a dat camere spre odihnă. A venit la dînşii şi episcopul cetăţii aceleia, cu numele Vasile, de care ne este cuvîntul, bărbat bun şi plin de darurile duhovniceşti. Acela întrebîndu-i cine sînt şi de unde sînt, Glafira cea înţeleaptă i-a spus toată taina cea despre dînsa, că este din Italia cu neamul, creştină cu credinţa, slujitoare surorii împăratului Constantin, adică soţiei împăratului Liciniu, spunînd şi despre pricina înstrăinării sale.

Auzind acestea de la dînsa, Sfîntul episcop Vasile şi Cvintie i-au poruncit ca nici ea, nici slujitorii ei să nu iasă afară din casă, nici să vorbească cu cineva, ca nu cumva să afle de dînsa ighemonul din cetatea aceea; căci pentru dînsa vor fi în primejdie toţi creştinii Amasiei. Aceasta a zis şi robul lui Dumnezeu, Vasile, că acea fugă şi înstrăinare a ei va fi spre slava lui Dumnezeu. În acea vreme acel sfînt episcop zidea o biserică în cetate, că pînă atunci creştinii nu aveau o biserică înăuntrul cetăţii, ci aveau numai afară o biserică foarte mică. Fericita fecioară Glafira a dat episcopului mult argint spre zidirea bisericii şi toate cele ce-i dăruise împărăteasa le-a cheltuit la acea zidire, în cinstea lui Hristos Dumnezeu, nelăsînd nimic pentru dînsa. A scris şi la împărăteasa, stăpîna sa, înştiinţînd-o unde este, la cine petrece şi despre zidirea bisericii, rugînd-o să trimită aur mai mult, spre săvîrşirea şi împodobirea bisericii. Împărăteasa a făcut aceea cu bucurie şi cu osîrdie a trimis la dînsa avere multă şi daruri bisericii şi episcopului şi i-a scris încredinţîndu-i-o pe roaba sa, fecioara Glafira.

Dar nu după puţină vreme, prin lucrarea diavolească s-a făcut aceasta, că scrisoarea Glafirei cea scrisă către împărăteasă, a găsit-o Venign, postelnicul împăratului şi, citind-o, a aflat că Glafira este vie – pe care o socoteau că este moartă -, cum şi unde se află şi a spus de aceasta împăratului Liciniu. Iar împăratul, umplîndu-se de mai multă mînie, a scris îndată la ighemonul Amasiei, poruncindu-i ca pe Vasile episcopul creştinesc şi pe Glafira slujitoarea, ferecîndu-i în fiare, să-i trimită degrabă la dînsul în Nicomidia. Însă, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, mai înainte de a ajunge scrisoarea împăratului în Amasia la ighemon, fericita şi Sfînta Glafira s-a dus către Domnul. Deci ighemonul, prinzîndu-l numai pe Vasile episcopul, l-a ferecat şi l-a trimis la împărat, iar despre Glafira l-a înştiinţat că a murit.

Mergînd Sfîntul Vasile din Amasia în Nicomidia, îi urmau doi diaconi, Partenie şi Teotim, toţi pe cale pătimind multe răutăţi de la ostaşii cei păgîni şi cu năravuri de fiară. Iar după ce a ajuns la Nicomidia, robul lui Dumnezeu, Vasile, a fost închis în temniţă, iar Partenie şi Teotim au petrecut la un om care locuia aproape de temniţă, cu numele Elpidifor, care era creştin cu credinţa şi primitor de străini. Acel Elpidifor, ştiind toate cele despre Sfîntul Vasile, a amăgit cu aur pe străjerul temniţei cu care se cunoştea, ca să aibă neoprită intrarea în temniţă la episcop, el şi amîndoi diaconii. Deci, se duceau la sfîntul cînd pofteau şi cîntările cele din toate zilele le săvîrşeau în temniţă împreună cu dînsul, mai ales rugăciunile de noapte. Iar mai înainte de ziua aceea în care urma să fie pus Sfîntul Vasile la încercare înaintea împăratului, la miezul nopţii acesta a strigat pe străjer şi l-a întrebat de diaconii săi şi despre Elpidifor, iar acela i-a chemat la dînsul cu sîrguinţă. Iar el, după obicei, a început a cînta psalmii lui David, începînd de la stihul: „Adu-ţi aminte, Doamne, de David şi de toate blîndeţile lui”, şi, cîntînd ceilalţi psalmi, cînd a ajuns la acele cuvinte: „De mă voi sălăşlui la marginile mării şi acolo mîna Ta mă va povăţui şi dreapta Ta mă va sprijini, Doamne”, întinzîndu-şi mîinile în sus, aceste cuvinte le-a repetat de trei ori cu lacrimi. Diaconii, văzînd pe sfînt mîhnit şi plîngînd în rugăciuni, se îndoiau, pentru că socoteau că episcopul lor se temea de caznele ce avea să le sufere, iar episcopul ştia cele ce zicea, că sfîrşitul lui voia să se arate cînd trupul lui, după tăiere, era să fie aruncat în mare.

După sfîrşitul cîntării de psalmi, cînd se lumina de ziuă, a zis către diaconi: „Fraţilor, ispitele cele de la diavol se ridică asupra noastră, iar cele de la oameni vin peste noi şi sînt aproape; însă nu vă temeţi, nici să slăbiţi de necazurile ce au să fie; ci bărbăteşte şi neclintiţi să petreceţi în credinţă, ca să nu vă aflaţi ruşinaţi la venirea Domnului. Apoi să fie deşteptat ochiul sufletului către Cel ce poate să ne mîntuiască din moarte şi cu neabatere priviţi spre El, Care este puternic ca mîhnirea să o prefacă în bucurie, plîngerea spre veselie, lacrimile spre rîs şi ostenelile să le întoarcă în odihnă. Pe toate cele frumoase şi plăcute ale lumii acesteia să le socotiţi ca nişte gunoaie, pentru Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos; cu El să vă faceţi moştenitori împreună cu toţi sfinţii, săturîndu-vă de dulceaţa Împărăţiei Lui. Să mai ştiţi încă, fiii mei, că în această noapte mi s-a arătat Domnul şi mi-a spus care îmi va fi sfîrşitul durerii mele, apoi mi-a spus cîte măriri va face spre mine, robul Său. Deci, nu vă mîhniţi, ci întoarceţi-vă acolo şi să întăriţi pe fraţi întru Hristos, iar pe Evtihie, fiul lui Calist, să-l alegeţi episcop la voi, în locul meu; pentru că aşa mi-a descoperit Domnul, Care, cu darul Său, acest trup al meu îl va da vouă”.

Deci, pe diaconii care plîngeau cu amar, i-a sfătuit cu obişnuita sa învăţătură să se întoarcă în Amasia. Iar către Elpidifor a zis: „Tu, frate, eşti ales de Dumnezeu să slujeşti fraţilor prin primirea de străini, ca pentru dragostea ta să primeşti răsplătire veşnică la cer. Îţi încredinţez pe aceşti doi fraţi ai mei. Să nu-i părăseşti, ci împreună cu dînşii să petreci în necazuri şi să te osteneşti oriunde te va chema Domnul la slujba Sa”.

După ce a liberat sfîntul de la sine pe Elpidifor şi pe amîndoi ucenicii săi, împăratul a poruncit să aducă înaintea sa pe cel legat spre a-l cerceta, aruncînd mai întîi asupra lui pricina cu Glafira, căci, primind-o la sine, a ascuns-o, neînştiinţîndu-l despre aceasta. Iar sfîntul, dîndu-i îndată răspunsul cuviincios prin cuvinte cu îndrăzneală, l-a pornit pe împărat spre mînie şi a poruncit ca iarăşi să-l ducă pe sfînt în temniţă. După aceea a trimis la dînsul pe tribun, zicîndu-i: „Îţi voi ierta ţie pentru Glafira şi cu daruri mari te voi cinsti dacă te vei supune mie şi vei aduce zeilor mei jertfe, căci te voi face mai mare peste slujitorii care sînt aici”.

Iar plăcutul lui Dumnezeu, Vasile, a răspuns tribunului, zicîndu-i: „Acestea să le spui împăratului: de-ar fi voit să-mi dea chiar şi toată împărăţia sa, niciodată nu va putea să-mi dea atît cît voieşte să ia de la mine, căci te sîrguieşti a mă depărta de la Dumnezeul Cel viu şi a mă uni cu diavolii cei pierzători de suflete; voieşti a mă depărta de slava cea fără de sfîrşit şi fără de moarte şi a mă cinsti cu cele de puţină vreme şi grabnic pieritoare, a căror podoabă şi lumină este ura şi întunericul cel netrebnic. Dar de voieşti să mă asculţi pe mine, sfetnicul cel bun, tu mai degrabă supune-te mie şi te întoarce de unde ai căzut, la Hristos, de Care te-ai lepădat, pentru că este bun Dumnezeul nostru şi nu este mai milostiv, mai drept şi mai bun decît Mîntuitorul. Deci pocăieşte-te şi te depărtează de la deşartele lucruri, ca să nu vină asupra ta cele rele pentru a ta nebunie, de la dreptul Judecător, de Care tu, lepădîndu-te, ai zis că nu este Dumnezeu”.

Tribunul a spus împăratului aceste cuvinte ale sfîntului, iar împăratul a zis către tribun: „Spuneţi-i lui Vasile iarăşi, sfătuindu-l să se supună voinţei noastre, doar cumva va asculta; iar de nu, apoi, tăindu-i capul, să-l aruncaţi în mare, ca să vedem de va putea Acel galileean să-l izbăvească”. Deci tribunul iarăşi a mers la sfînt şi i-a zis: „Între viaţă şi moarte eşti acum, omule! Una din amîndouă alege-ţi: ori plăcerea împăratului să o faci închinîndu-te zeilor lui, ori să ştii că de sabie şi de înecarea mării te-ai apropiat”.

Auzind aceasta sfîntul, s-a bucurat şi a răspuns: „Eu, Dumnezeului meu şi Împăratului Cel fără de moarte mă străduiesc a plăcea şi a păzi poruncile Lui, iar aceia pe care voi îi numiţi dumnezei sînt diavoli, împreună cu cei care cred într-înşii şi vor fi aruncaţi în vremea judecăţii Lui, de adevăratul meu Dumnezeu, Cel ce stăpîneşte pe toţi, în focul gheenei cel nestins şi în întunericul cel mai dinafară, unde va fi plîngerea şi scrîşnirea dinţilor. Deci faceţi cu mine ceea ce voiţi, căci eu sînt gata nu numai să fiu tăiat şi înecat în mare cum ai zis, ci şi la munci fără de număr pentru Hristos; şi cît va fi sufletul în trupul meu de Dumnezeu, Ziditorul meu, nu mă voi depărta, nici mă voi face vinovat focului cel a toate mistuitor!”

Din toate aceste cuvinte ale Sfîntului Vasile înţelegînd tribunul că-i este cu neputinţă a-l sfătui şi a-l face să se plece spre gîndul lor, a poruncit mai întîi să-l bată, apoi să-i taie capul şi să-l arunce în mare, ca în acest fel, omorînd pe mai mulţi creştini şi mai ales pe păstorii turmei lui Dumnezeu, să-i dea peştilor spre mîncare. Iar mucenicul lui Hristos, Vasile, suferind bătaia cu bucurie, zicea: „Nici necazul, nici strîmtorarea, nici muncile cele multe, nici focul, nici sabia, nici moartea nu vor putea să mă despartă de dragostea lui Hristos, pentru că este puternic, ca de toate să mă izbăvească”, şi, fiind dus la moarte, cînta psalmii lui David; iar Elpidifor mergea după dînsul, împreună cu diaconii şi cu mulţi creştini.

Ajungînd la locul rînduit, Elpidifor, dînd ostaşilor cîţiva arginţi, i-a rugat să lase pe Vasile să vorbească puţin cu cunoscuţii săi. Iar aceştia neoprindu-l, dumnezeiescul slujitor al lui Hristos, plecîndu-şi genunchii pe malul mării şi întinzîndu-şi mîinile în sus, s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd: „Cel ce ai făcut cereştile puteri cele fără de trupuri, Cel ce ai întins cerul ca o piele şi ai întemeiat pămîntul peste ape, Cel ce ai zidit marea şi toate dintr-însa, Doamne, Dumnezeul meu, Cel ce pretutindeni şi în toţi eşti şi de-a pururea petreci şi faci voia celor ce se tem de Tine şi păzesc poruncile Tale, auzi rugăciunile mele şi păzeşte pe credincioasa Ta turmă peste care m-ai pus pe mine, netrebnicul robul Tău, a fi păstor. Izbăveşte-o pe ea de ispitele elineşti şi de toată hulirea cea rea a păgînilor, care grăiesc asupra Ta cele de hulă. Tu, Atotputernice pierde îndrăcirea idolească şi strică diavoleasca lucrare, iar adunarea Bisericii Tale creşte-o şi înmulţeşte-o. În toată cetatea aceasta şi în cele dimprejurul ei, un popor să fie, cu un suflet şi cu un gînd să fie întru mărturisirea Ta, a Dumnezeului Cel adevărat; şi pe acelaşi popor fă-l doritor de lucruri bune ca să-ţi placă ţie, ca întru toţi să se preamărească numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor”.

Zicînd „Amin”, pe Elpidifor şi pe amîndoi diaconii i-a cuprins şi i-a sărutat precum oarecînd Sfîntul Apostol Pavel pe presbiterii Efesului, cu sărutare sfîntă, spunînd: „Bine este cuvîntat Dumnezeu, Care nu ne-a dat pe noi întru vînarea dinţilor nevăzuţilor noştri vrăjmaşi; ci a sfărîmat cursele lor şi pe noi ne-a izbăvit, căci de acum înainte nu mai pot să ne ispitească vrăjmaşii noştri. Închinaţi-vă, fraţilor şi fiilor mei, pe care întru Sfîntul Duh i-am păscut! Darul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu noi cu toţi. Amin!” După aceea, întorcîndu-se către călău, i-a zis: „Săvîrşeşte-ţi, prietene, porunca ta!” Şi iarăşi, plecîndu-şi genunchii, şi-a întins grumajii bucurîndu-se şi veselindu-se; apoi, tăindu-l, şi-a săvîrşit nevoinţa sa cea bună.

După tăierea sfîntului, a rugat Elpidifor pe ostaşi, dîndu-le mult aur, ca să nu arunce trupul mucenicului în mare, ci să i-l dea lui, ca să-l îngroape, dar aceia n-au voit, zicînd: „Ne temem ca nu cumva să ştie împăratul, căci ne va tăia capetele noastre”. Iar Elpidifor a cerut numai capul sfîntului, dar nici pe acela nu l-a primit. Şi aşa ostaşii, luînd o luntre pescărească şi punînd într-însa trupul şi capul mucenicului, s-au dus departe de la mal şi le-au aruncat în adîncul mării, într-o parte capul şi în altă parte trupul. Creştinii de pe mal plîngeau şi priveau, între care era şi Ioan prezbiterul Nicomidiei, care a privit spre toate chinurile sfîntului şi a fost mai pe urmă scriitor al pătimirii lui, iar credinciosul rob al lui Hristos, Elpidifor, luînd pe amîndoi diaconii, s-a întors la casa sa, mîngîindu-i în supărare.

În acea noapte i s-a arătat în somn o vedenie dumnezeiască, pentru că îngerul Domnului, arătîndu-i-se, i-a zis: „Episcopul Vasile a venit în Sinope şi acolo vă aşteaptă pe voi; deci, sculîndu-te, ia pe diaconii lui şi, intrînd într-o corabie, să mergi la dînsul”. Această vedenie i s-a arătat lui Elpidifor de trei ori într-o noapte. Spunînd Elpidifor despre acea vedenie diaconilor, îi întreba pe dînşii dacă au auzit undeva vreun loc sau cetate, care să se cheme Sinope. Partenie a răspuns: „Sinope este o cetate a Pontului, unde Sfîntul Apostol Andrei s-a ostenit întru bună vestirea lui Hristos. Dar şi eu am văzut în vis pe Sfîntul Vasile şi mi se părea că-i dădeam mîna şi împreună cu dînsul intram în biserica Domnului, zicîndu-mi: „Precum vezi, ţie îţi va fi dat””.

Deci, luînd Elpidifor aur destul şi toate cele de trebuinţă pentru drum, s-a suit într-o corabie cu amîndoi diaconii şi au plecat în cetatea Sinope, cea de lîngă mare, rugîndu-se lui Dumnezeu ca mai deplin să-i descopere sfintele moaşte, pe care mai înainte le-a văzut în vis. Iar dacă s-au apropiat de cetate, în acea noapte Elpidifor a văzut în vis un înger, zicînd către dînsul: „La dreapta cetăţii să aruncaţi mreaja în mare, că veţi afla mărgăritarul cel căutat!” Atunci, îndată le-a arătat cu degetul locul acela şi oarecare semne, unde se vedea o casă luminoasă şi într-însa era Sfîntul Vasile cu o mulţime de ostaşi; şi a grăit către Elpidifor cel ce se arătase: „Iată, vezi pe cel pe care îl cauţi! Deci, mîine de dimineaţă să-l iei pe el”.

Deşteptîndu-se Elpidifor, a povestit vedenia aceea prietenilor săi. Venind ziua, a mers în partea dreaptă a cetăţii, unde a găsit semnele acelea şi locul pe care în vis i-l arătase îngerul; şi îndată au văzut acolo nişte pescari dregîndu-şi mrejile pentru vînat şi a zis către dînşii Elpidifor: „Ce voiţi să vă dăm, numai să aruncaţi mrejile voastre pe numele fiecăruia din noi şi orice veţi vîna al nostru să fie?” Pescarii s-au învoit şi au tocmit preţul. Deci, au aruncat sorţii, Elpidifor cu diaconii şi asupra căruia va cădea mai întîi, asupra lui să arunce pescarii mreaja. Sorţul a căzut mai întîi pe Teotim. Deci au aruncat pescarii pe numele lui Teotim şi n-au pescuit nimic. Apoi au aruncat sorţi pe numele lui Partenie, dar şi pescuitul aceluia a fost zadarnic. După aceasta a zis Elpidifor: „Eu nu întru al meu nume, ci întru numele Dumnezeului meu poruncesc să arunce mreaja şi nădăjduiesc spre El, că nu în deşert va fi încercarea aceasta”.

După ce au aruncat-o, pescarii au simţit greutatea în mreajă şi, zîmbind, au zis unul către altul: „Mai norocos este Dumnezeul acestui om, decît al celorlalţi”. Şi, trăgînd afară mreaja la pămînt, au văzut un trup de om mort; şi schimbîndu-şi cuvîntul, pescarii ziceau că este mai nenorocit pescuitul lui Elpidifor decît al celor dintîi, vrînd ca iarăşi să arunce în mare trupul acela. Dar Elpidifor şi cei împreună cu dînsul au strigat către pescari, ca să nu-l arunce, ci să-l dea lor ca să îngroape acel trup după obiceiul omenesc; iar preţul cel tocmit să şi-l ia. Dar ei nu voiau să-şi ia preţul, deoarece nu pescuiseră peşte, ci trup omenesc. Însă, fiind siliţi de Elpidifor, l-a luat. Scoţînd afară la mal trupul, Elpidifor se atingea de el cu evlavie. Apoi cu bucurie şi cu lacrimi cuprinzîndu-l, îl săruta şi se minuna, cum capul cel ce era luat de la trup şi aiurea aruncat în mare, acum se lipise la loc pe trup şi numai o însemnare de tăiere se vedea la dînsul şi bun miros ieşea din acel trup. Deci, învelindu-l cu pînze curate, a închiriat o căruţă şi l-a dus în Amasia la scaunul lui, iar acolo, în biserica din nou zidită de dînsul, l-au îngropat cu cinste, plîngînd mult după dînsul tot poporul creştin.

Astfel s-a sfîrşit pătimirea Sfîntului Sfinţitului Mucenic Vasile, episcopul Amasiei. Iar după al lui fericit sfîrşit, marele Constantin, aflînd de la sora sa prin scrisori trimise în taină despre îndărătnicia, depărtarea de la creştinătate şi despre tirania lui Liciniu, degrabă a adunat puterea oştirii sale şi ajutorul lui Hristos chemîndu-l a plecat asupra lui Liciniu şi l-a biruit. Prinzîndu-l viu, l-a trimis în Galia la închisoare, unde a şi murit rău ticălosul. Iar Răsăritul izbăvindu-se de asuprirea muncitorului slujea în libertate lui Hristos Dumnezeu şi se întindea prin toată lumea slava Tatălui, a Fiului şi a Sfîntului Duh, a Unuia Dumnezeu în Treime, Căruia se cade cinstea şi închinăciunea de la toţi, în veci. Amin.

Sfîntul Ştefan, Episcopul Permului

Adaugat la mai 9, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

mai 9, 2024

Cuviosul, Părintele nostru Ştefan, era de neam rus, din părţile de miazănoapte ce se numeau Dvin, din cetatea ce se cheamă Ustiga, din părinţi vestiţi, fiu al unui bărbat credincios şi de Hristos iubitor, anume Simeon, unul din clericii soborniceştii biserici a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, cea de la Ustiuz; şi maică-sa asemenea era creştină şi se numea Maria. Fiind încă copil, l-a dat la învăţătura cărţii, în care a sporit bine pentru că, fiind deştept, învăţa degrabă, încît într-un an a putut citi pe carte şi s-a deprins cu dumnezeiasca Scriptură, apoi s-a făcut cititor în soborniceasca biserică. Şi a întrecut pe mulţi vîrstnici din neamul său prin isteţimea minţii şi cu priceperea sa, sporind mai mult ca toţi cu înţelegerea şi cu darul lui. Cu copiii ce se jucau nu se însoţea, nici nu se amesteca cu cei ce alergau la deşertăciuni şi la obrăznicii, nici nu se întovărăşea cu cei îndărătnici şi răzvrătiţi; ci numai în dumnezeiasca mărire se îndeletnicea, străduindu-se la înţelegerea Sfintei Scripturi şi a altor cărţi.

Crescînd în feciorie, curăţenie şi deplină înţelepciune, a citit multe cărţi ale Testamentului celui Vechi şi ale celui Nou, socotind deşertăciunea vieţii acesteia de puţină vreme, care trece ca iuţeala rîului şi ca floarea ierbii se vestejeşte. Apoi s-a aprins de dumnezeiasca dragoste, care niciodată nu cade şi s-a tuns în monahiceasca rînduială, în cetatea Rostovului, în mănăstirea Sfîntului Grigorie, de Dumnezeu Cuvîntătorul, aproape de episcopie; pentru că acolo erau multe cărţi şi lui îi plăcea să se îndeletnicească cu citirea lor. Iar tunderea lui s-a făcut în vremea episcopului Arsenie, de către un egumen anume Maxim. El se ostenea dîrz cu viaţa monahicească, nevoindu-se cu postul, rugăciunea, lacrimile, curăţia, smerenia, înfrînarea, răbdarea, bunătatea, ascultarea, dragostea şi cu alte fapte bune şi mulţi îşi doreau o astfel de viaţă plăcută lui Dumnezeu. Şi învăţîndu-se în legea Domnului ziua şi noaptea, adunîndu-şi folosul din cărţi, a scris cu mîna sa multe cărţi care şi pănă astăzi mărturisesc cugetarea întru Dumnezeu şi dragostea de osteneală.

Pentru o viaţă îmbunătăţită ca aceasta, fericitul Ştefan a fost hirotonit diacon de cel mai sus pomenitul Arsenie, episcopul Rostovului. După cîţiva ani, murind mitropolitul a toată Rusia, Sfîntul Alexie, iar după dînsul primind scaunul Mihail cel cu porecla Mitaiu, din porunca aceluia, fericitul Ştefan s-a hirotonit preot de Gherasim, episcopul Colomei. Şi auzind despre ţinutul Permului că nu este luminat cu Sfîntul Botez, ci petrece în păgîneasca închinare la idoli şi este plin de vrăjitorii, de farmece şi de toată necurata slujire diavolească, aflînd că în acel ţinut care este cuprins cu mărăcinii şi cu ciulinii îndrăcirii diavoleşti încă n-a semănat nimeni sămînţa Cuvîntului lui Dumnezeu s-a umplut de rîvnă după Domnul Dumnezeu; pentru că nu ajunsese acolo nici apostoleasca propovăduire, nici lumina Evangheliei nu răsărise poporului aceluia, ci era în întunericul neştiinţei de adevăratul Dumnezeu şi în umbra morţii şi a pierzării celei veşnice. Deci a fost cuprins de nemăsurată dorinţă ca, urmînd Sfinţilor Apostoli, să se ducă în pămîntul Permului să propovăduiască pe Hristos şi să mîntuiască sufletele omeneşti din pierzare, scoţîndu-i din întuneric la lumina adevăratei cunoştinţe de Dumnezeu, Ziditorul a toată făptura.

Dar pămîntul acela al Permului, fiind demult în stăpînirea Moscovei, mai întîi a învăţat bine limba lor; apoi, înţelepţindu-l Dumnezeu, a aflat nişte litere neştiute şi a alcătuit limba permilor, ca să alcătuiască Scriptura în limba lor; apoi a scris cărţi, tălmăcind cîteva cărţi ruseşti în această limbă. După aceasta, căutînd mai multă înţelegere, a învăţat şi limba grecească, citind-o şi înţelegînd-o, ştiind, deci, a citi în trei limbi: ruseşte, greceşte şi permeşte. Apoi din zi în zi sporind, îşi mărea acea dumnezeiască dorinţă, ca să meargă să propovăduiască în Permia, cu lacrimi şi cu post rugîndu-se lui Dumnezeu, ca după a Sa bună voinţă să-i lămurească calea. Şi a mers mai întîi către mai sus pomenitul episcop Gherasim al Colomiei, fiind el atunci în Moscova, cîrmuitor al Mitropoliei Rusiei celei fără de mitropolit, descoperindu-i scopul său şi dorinţa cea mare a inimii de a propovădui necredincioşilor, ca ori să-i întoarcă pe ei la Hristos Dumnezeu, ori singur să pătimească de la dînşii şi să-şi pună viaţa pentru Mîntuitorul nostru, ca să se împlinească cuvîntul Apostolului care zice: Vouă vi s-a dat nu numai a crede în Hristos, ci a pătimi pentru Dînsul.

Şi cerea fericitul Ştefan binecuvîntare de la dînsul (de la episcop) spre scopul său. Şi s-a minunat acela de o osîrdie ca aceea pentru Hristos şi de dorinţa mîntuirii sufletelor omeneşti. Apoi, cunoscînd în el dumnezeiasca chemare spre lucrul acela ca lucrare a Duhului Sfînt, a preamărit pe Stăpînul Hristos; şi dîndu-i din moaştele sfinţilor, Antimise şi Sfîntul Mare Mir, cum şi cele-lalte trebuincioase spre sfinţirea bisericilor, l-a liberat cu pace.

Luînd cuviosul scrisori din Moscova, mergea noul apostol în pămîntul Permiei, unde n-au umblat picioarele ucenicilor lui Hristos, unde n-a ieşit vestea şi propovăduirea Sfinţilor Apostoli, unde nici urmă nu era de dumnezeiasca cunoştinţă şi dreapta credinţă, nici numele lui Dumnezeu nu era numit; ci toate erau fără de Dumnezeu şi întunecate desăvîrşit cu întunericul nebuniei şi al orbirii. Şi ajungînd la pămîntul acela, a adus fierbinţi rugăciuni către Dumnezeu şi a început a umbla prin neamul cel îndărătnic şi răzvrătit, ca o oaie în mijlocul lupilor, propovăduind pe Hristos, adevăratul Dumnezeu şi învăţînd credinţa creştinească, ca să creadă în Cel ce a făcut cerul şi pămîntul şi toată făptura cea văzută şi nevăzută. De aceea unii, auzind propovăduirea lui, se mirau de învăţătura cea nouă; apoi cu încetul începeau a cunoaşte adevărul şi primeau sfînta credinţă şi se botezau; şi stînd lîngă robul lui Dumnezeu, Ştefan, învăţau şi se povăţuiau de la dînsul pe calea mîntuirii.

Dar cei mai mulţi nici nu voiau să-l audă, ci îi făceau multe supărări; unii îl batjocoreau, alţii îl defăimau cu cuvinte de ocară, iar alţii năvăleau cu securile asupra lui să-l ucidă. Alţii, voind să-l ardă, adunau pe foc vreascuri şi paie, dar dreapta lui Dumnezeu acoperindu-l, apăra pe robul Său de ucigaşele mîini şi de moarte, pentru mai multă mărire a sfîntului Său nume. Deci, botezînd cîteva suflete şi adunînd puţină turmă a oilor cuvîntătoare aduse lui Hristos, a zidit o biserică frumoasă pe locul care era aproape de gura răului Vima, ce intra în Vicegd, rîul cel mare, unde s-a făcut mai pe urmă locaşul său şi s-a numit episcopie. Iar biserica aceea a sfinţit-o în numele Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, a cinstitei şi Bunei Vestiri, la începutul luminării pămîntului Permului, precum Buna Vestire a fost începutul mîntuirii noastre. Şi se ruga cu lacrimi în biserica aceea, în toate zilele şi nopţile, pentru întoarcerea oamenilor celor necredincioşi, zicînd: „Adună, Doamne, pe poporul Tău cel risipit şi oile cele rătăcite; adu-le în Biserica Ta cea sfîntă şi numără-i pe ei cu turma Ta cea aleasă”.

Deci, nu înceta apostoleşte a-i învăţa totdeauna, arătîndu-le, rugîndu-i, întorcîndu-i de la rătăcire şi povăţuindu-i la calea cea dreaptă. Însă popoarele cele întunecate nu credeau cu înlesnire cele grăite de dînsul; ci mai ales se mîniau asupra lui şi urau pe cel ce se străduia a face bine sufletelor lor. Într-o zi, robul lui Dumnezeu, Ştefan, rugîndu-se Domnului, a mers la locul unde era zidită peştera lor cea vestită şi a aprins-o împreună cu idolii, nefiind nimeni din slujitori pe acolo ca să o stingă. Iar sfîntul şedea lîngă capiştea aceea ce ardea şi aştepta să vadă ce îi vor face cei necredincioşi.

Înştiinţîndu-se închinătorii de idoli de arderea capiştei lor, au alergat cu securile şi, aflînd-o acum căzută şi arsă iar pe Sfîntul Ştefan şezînd acolo, s-au repezit la dînsul cu strigare, răcnind cu glasuri fără de rînduială şi împresurîndu-l din toate părţile, voiau să-l ucidă cu securile. Iar sfîntul, negrăindu-le nimic împotrivă, şi-a ridicat mîinile la rugăciune, pregătindu-se să moară şi cu lacrimi în ochi striga către Dumnezeu: „Doamne în mîinile Tale îmi dau duhul meu. Acoperă-mă cu aripile bunătăţii Tale!” Şi îndată poporul cel sălbatic, schimbîndu-şi mînia cea de fiară în blîndeţe de oaie, el a rămas întreg, alesul lui Dumnezeu, nerănit, nici lovit de nimeni; pentru că pe de o parte erau biruiţi de blîndeţea lui, iar pe de alta, temîndu-se de puterea Moscovei, nu îndrăzneau să piardă pe omul care venise la dînşii şi care avea scrisori. Dar mai ales erau opriţi de puterea lui Dumnezeu, Cel ce n-a lăsat toiagul păcătoşilor peste soarta drepţilor Săi.

Stînd fericitul Ştefan la un loc însemnat, a strigat către poporul cel necredincios, zicîndu-le: „Oamenilor, pînă cînd nu vă depărtaţi de la înşelăciunea diavolească ca să scăpaţi de judecata şi de focul cel veşnic? Pentru ce vă închinaţi idolilor şi-i numiţi pe ei dumnezei ai voştrii? Ei sînt lucrul mîinilor voastre şi deşi au gură, însă nu grăiesc; au urechi, însă nimic nu aud; ochi au, dar nu văd, nici nu au miros, nici nu umblă cu picioarele, nici glăsuiesc cu gîtlejurile lor, nici iau jertfele cele ce li se aduc, nici nu mănîncă, nici beau, nici nu ajută cuiva. Pentru că iată, nici lor nu au putut să-şi ajute, arzînd în foc şi cenuşă. Apoi, de ar fi fost dumnezei, de ce nu au stins puterea focului? De ce n-au scăpat de văpaie? De ce n-au zis ceva împotriva celui ce i-a ars? De ce n-au făcut vreo izbîndire? Căci cum poate să facă ceva lemnul cel nesimţitor? Iar voi vă închinaţi acelor muţi, surzi şi fără de suflet, însuşi lucrului mîinilor voastre.

Cunoaşteţi-vă rătăcirea şi înşelăciunea voastră şi lăsaţi acea pierzătoare deşertăciune şi cunoaşteţi pe Unul, adevăratul Dumnezeu, în Care cred creştinii, de Acela vă apropiaţi şi vă veţi lumina; că Acela este Cel ce a întărit cerul, a întemeiat pămîntul, cuprinzînd toată făptura şi chivernisind toată lumea. Dumnezeu din cer, Cel ce toate le vede şi aude, ştie nevoia fiecăruia şi pentru toţi poartă grijă că este al tuturor ajutător şi păzitor şi nu este alt Dumnezeu afară de El. De aceea, bărbaţi ai Permului, fraţilor, părinţilor şi fiilor, ascultaţi-mă pe mine cel ce vă voiesc binele şi credeţi în Domnul nostru Iisus Hristos, Cel propovăduit de mine, fiindcă vă spun adevărul, că de veţi crede şi vă veţi boteza, veţi fi mîntuiţi şi veţi cîştiga cereasca Împărăţie. Iar de nu veţi crede şi nu vă veţi boteza, veţi fi osîndiţi la munca veşnică”.

Acestea şi multe altele grăindu-le şi învăţîndu-i, mulţi s-au plecat, începînd a crede şi s-au apropiat de Botez, încît se înmulţea din zi în zi numărul credincioşilor şi creştea Biserica lui Hristos în Permia. Iar Cuviosul Ştefan, mergea acolo unde vedea adunată mulţimea poporului necredincioşilor şi stînd în mijlocul lor, îi învăţa. Altădată, adunîndu-se aceia cu bătrînii lor, cu vrăjitorii şi cu toţi bărbaţii cei mai de frunte ai Permului, au mers la cuviosul şi îl întrebau pe dînsul despre credinţă. Şi erau în toate biruiţi de gura cea de Dumnezeu biruitoare a propovăduitorului dreptei credinţe. Dar mai ales mergeau necredincioşii Permului la biserica cea din nou zidită, nu pentru rugăciuni, nici pentru mîntuire, ci vrînd să vadă frumuseţea bisericii şi buna podoabă ce era înăuntrul ei, şi se minunau văzînd înfrumuseţarea sfintei biserici şi grăiau unul către altul: „Precum vedem mare este Dumnezeul creştinilor, mult mai mare decît zeii noştri!”

Altădată, adunîndu-se, se sfătuiau între dînşii, zicînd: „De nu-i vom da bătăi şi nu-l vom izgoni de la noi, apoi toată ţara noastră o va umple de învăţătura sa şi va risipi capiştile cele vechi şi slujirile zeilor noştri; pentru că nu putem să ne potrivim lui în cuvinte, fără numai cu sila să-l izgonim de aici”. Alţii ziceau: „Cum să-l batem şi să-l izgonim, fiindcă a venit din Moscova şi are scrisori?” Iar alţii ziceau: „De ar începe el războiul. Dar el de la noi aşteaptă, ca noi să începem întîi a-l bate, ca să aibă el asupra noastră pricină de clevetire în Moscova. Iar dacă ar îndrăzni a lovi pe cineva din noi, în acel ceas l-am rupe şi am avea motiv cum că el a năvălit asupra noastră cu război. Dar deoarece, cînd noi îl ocărîm, el nu ne zice nimic cu mînie împotrivă, nu ne ceartă şi nici nu ne defaimă, ci cu blîndeţe toate le rabdă, nu ştim ce-i vom face lui!”

Aşa sfătuindu-se de multe ori, dar neisprăvindu-şi sfatul, se risipeau şi se împlinea cuvîntul cel scris: Orice sfat al vostru îl va risipi Domnul. Puteai, deci, să vezi pe oamenii Permului despărţiţi în două: unii erau creştini din nou luminaţi; alţii, închinători de idoli. Necredincioşii urau pe credincioşi, îi huleau, îi batjocoreau, îi întărîtau şi ispite le făceau lor şi nedreptăţi, nedîndu-le pace să vieţuiască. De acest lucru foarte mult îl durea inima pe Cuviosul Ştefan, văzînd pe credincioşi supăraţi de cei necredincioşi. De aceea se ruga cu lacrimi ziua şi noaptea Iubitorului de oameni Dumnezeu, ca să apere turma cea din nou adunată sub dumnezeiescul Lui acoperămînt; iar pe cei necuraţi, cu atotputernica Sa mînă să-i scoată din cursele diavolului şi să-i aducă la cunoş-tinţa adevărului.

Apoi iubitorul de oameni Dumnezeu, Cel ce voieşte ca toţi să se mîntuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului, văzînd ostenelile şi răbdarea alesului Său şi auzindu-i neîncetatele lui rugăciuni cele cu lacrimi, a binevoit ca pămîntul Permului să se lumineze cu lumina sfintei credinţe. Şi a trimis poporului aceluia duhul umilinţei, precum odată celor ce ascultau propovăduirea lui Petru, despre care lucru se scrie în Faptele Apostolilor. Auzind oamenii aceia învăţătura Sfîntului Ştefan s-au umilit cu inima şi a zis către Petru şi către ceilalţi apostoli adunîndu-se mulţimea poporului Permului, bătrîni şi tineri, cei mari şi cei mici, au grăit între ei: „Vedeţi oare, fraţilor, pe omul acesta ce a venit din Rusia? Aţi auzit cuvintele lui? Aţi cunoscut desăvîrşirea lui şi dragostea cea către noi? Iată prin cîte strîmtorări trece şi nu se duce de aici. Mari umilinţe a avut de la noi, defăimări şi supărări, dar el nu s-a mîniat pe noi şi nici unuia din noi nu a zis vreun cuvînt rău, nici nu ne grăieşte împotrivă, nici nu are vreun gînd rău spre noi. Ci cu blîndeţe şi bunătate le rabdă pe toate. Ba încă se şi bucură de ocările aduse de noi asupra lui şi nu încetează a ne spune despre Împărăţia cerului, despre munca cea veşnică şi despre răsplătirea fiecăruia după fapte. Apoi ne învaţă totdeauna cum să ne izbăvim de păcate şi să cîştigăm Împărăţia; şi de n-ar fi fost adevărate cele ce ni le grăieşte, n-ar fi răbdat, nici nu s-ar fi ostenit atît. Cu adevărat este robul marelui şi viului Dumnezeu, pe Care Îl propovăduieşte, Care a făcut cerul şi pămîntul, împărăţia celor buni, iar celor răi le-a pregătit munca; şi cîte cuvinte grăieşte el, toate sînt adevărate. Să mergem la dînsul să-l rugăm, ca să ne înveţe pe deplin credinţa sa şi să ne facă creştini”. Şi a mers la el mulţime multă de bărbaţi, femei şi copii.

Cuviosul Ştefan, văzînd atîta popor venind la Hristos Dumnezeu, o, de cîtă negrăită bucurie s-a umplut, încît vărsa lacrimi din ochi şi înălţa mulţumiri negrăite Stăpînului iubitor de oameni, Care nu voieşte moartea păcătoşilor! Şi i-a întîmpinat cu dragoste, ca un părinte iubitor de fii şi, deschizînd gura lui cea de Dumnezeu însuflată, îi învăţa mult despre tainele sfintei credinţe. Iar Dumnezeu le deschidea mintea, ca să înţeleagă cele grăite de sfîntul învăţător şi primeau cu dragoste cuvintele lui şi cereau Botezul, iar el îi boteza în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh. Astfel s-a luminat pămîntul Permului cu darul lui Dumnezeu şi prin ostenelile şi rugăciunile Cuviosului Ştefan. Iar popoarele cele luminate din nou şi-au sfărîmat idolii lor, care erau prin case şi pe uliţe, pe drumuri, prin păduri şi prin dumbrăvi, iar capiştile le-au risipit. Dar mai ales fericitul Ştefan se ostenea, umblînd pretutindeni, zdrobind idolii cu toporul şi arzîndu-i cu foc împreună cu darurile ce li se aduseseră de către cei necredincioşi. Căci era obicei la permenii cei necredincioşi, să aducă idolilor lor soboli, jderi, cacomi, helgi, carsaci, vulpi, urşi, rîşi şi altele la fel ca acelea, din vînaturile lor şi le spînzurau la idoli, sau lîngă idoli. Încă şi cu pînze alese acopereau deasupra pe idolii lor, îi înfăşurau cu scutece şi nimeni dintre dînşii nu îndrăznea să ia ceva din acele daruri ce se aduceau idolilor; că de ar fi îndrăznit cineva să se atingă de ceva din cele ce s-au zis, acela îndată, prin diavoleasca lucrare, cădea în cumplită boală şi pătimea, fiind zdrobit de puterea diavolească.

Dar rîvnitorul de Dumnezeu, Ştefan, netemîndu-se de acea putere a vrăjmaşului, aduna toate cele aduse la idoli în dar, le punea grămadă împreună cu idolii cei tăiaţi bucăţi şi le ardea în foc; iar el nu lua nimic din ele şi nici pe altcineva din credincioşi nu lăsa să ia, zicînd că aceea este parte diavolească. Numai din pînzele şi scutecele idoleşti, poruncea copilului său Matei, cel de neam permean, luminat din nou, ca să-şi facă obeliţe şi aceasta, spre necinstea şi ocara zeilor păgîneşti. Şi se mirau permenii foarte mult, de amîndouă acestea: cum cuviosul nu lua nimic din acele lucruri scumpe, ci toate le dădea focului şi nu primea nici o vătămare din puterea diavolească. Cu aceasta mai mult se încredinţau de puterea lui Hristos, Care biruia puterea diavolească şi se întăreau în dreapta credinţă. Apoi, sfărîmînd Sfîntul Ştefan mulţi idoli prin felurite locuri, a mai zidit încă două biserici, pentru că se înmulţiseră şi în toate zilele încă se înmulţeau credincioşii, iar adunarea păgînilor scădea şi se împuţina în toate zilele. Pe lîngă biserici, Sfîntul Ştefan a făcut şcoli şi adunînd bărbaţi şi copii îi învăţa literele permineşti, ceaslovul, psaltirea şi celelalte cărţi tălmăcite de dînsul pe limba aceasta, ca astfel din neamul şi pe limba lor să fie preoţi, diaconi şi de ceilalţi clerici şi învăţători. Şi aşa a început a înflori şi a străluci acolo sfînta credinţă creştinească.

Întărind Sfîntul Ştefan în credinţă pe poporul cel din nou luminat, a venit un vrăjitor care se numea Cudesnic, începător al fermecătorilor şi mai mare al descîntătorilor, pe care poporul perminesc, mai înainte de Botez, îl cinstea mai mult decît pe toţi vrăjitorii săi şi-l avea ca pe un tată şi învăţător, crezînd că prin vrăjitoria lui se chiverniseşte tot pămîntul Permiei. Acela a început a răzvrăti pe oamenii cei de curînd botezaţi, zicîndu-le: „Bărbaţi şi fraţi permieni, pentru ce aţi lăsat credinţa şi pe părinteştii zei? Pentru ce aţi încetat a aduce zeilor jertfe, precum aduceau părinţii noştri? Pe cine ascultaţi? Pe omul care a venit din Moscova? Oare nu de acolo se pun asupra noastră birurile cele grele, ni se fac silirile şi ne vin pristavi? Nu ascultaţi pe acel străin şi om rus, ci mă ascultaţi pe mine, cel ce vă doresc binele, fiind al vostru; că eu sînt din neamul vostru, de o seminţie, de o limbă şi se cade să mă ascultaţi pe mine bătrînul şi tatăl vostru mai mult decît pe acel ce este mai tînăr cu anii şi poate fi ca un fiu sau nepot pe lîngă anii mei!”

Însă oamenii credincioşi îi ziceau: „Mergi să vorbeşti cu dînsul, iar nu cu noi”. Şi era Cudesnic acela potrivnic cuviosului şi se făcea între dînşii ceartă mare şi se sîrguia vrăjitorul acela să piardă pe Cuviosul Ştefan cu farmecele sale, chema diavolii asupra lui şi făcea descîntece. Dar n-a sporit cu nimic, căci şi farmecele lui se stricau şi diavolii nici nu puteau să se apropie de alesul lui Dumnezeu. Apoi, nu înceta răul acela a face supărare în toate zilele cuviosului, hulind înaintea tuturor sfînta credinţă creştinească, tulburînd pe cei neîntăriţi în credinţă şi întorcîndu-i de la Hristos la a lor păgînătate. Că unii, fiind mici la suflet, credeau viclenele cuvinte ale lui, abătîndu-se de la calea cea dreaptă şi urmînd învăţăturii celei potrivnice lui Dumnezeu. Acela pe unii îi înşela cu cuvinte, iar pe alţii cu daruri şi cu plată şi, năvălind asupra Cuviosului, se sfădea, ocăra, defăima, se certa, străduindu-se în tot chipul, să biruiască pe ostaşul lui Hristos cel nebiruit.

Altădată a zis sfîntului: „Zeii noştri, deşi au fost batjocoriţi de tine, însă milostivindu-se, nu te-au pierdut; căci de n-ar fi fost milostivi, apoi demult te-ar fi sfărîmat şi ai fi fost pierdut; însă te cruţă, fiind fără răutate, ca tu, cunoscîndu-le obiceiul cel bun al lor, să încetezi a le mai face răutate. Credinţa noastră este mai bună decît credinţa voastră creştinească. Aceasta îţi arăt că la voi este un singur Dumnezeu, iar la noi mai mulţi dumnezei ajutători, apărători şi ei ne-au dat toate cîte sînt; adică în ape peşti, în văzduh păsările şi cîte sînt în dumbrăvi şi lunci: samuri, jderi, rîşii şi celelalte fiare, care din vînarea noastră ajung pînă la voi; şi se îmbogăţesc cu ei domnii, boierii şi dregătorii; şi îmbrăcîndu-se cu dînsele, umblă mîndrindu-se, le dăruiesc unul altuia, fac negoţ şi-i trimit în ţările de primprejur, în pămînturile cele depărtate, la Ordu, la greci, nemţi şi în Lituania; şi toate acelea din vînatul nostru, pe care ni-l dau zeii noştri cei mulţi. Însă şi cu alt lucru, este mai bună credinţa noastră decît a voastră. La noi un om sau doi merg asupra ursului, se luptă cu dînsul şi-l ucid cu ajutorul zeilor noştri, cărora le făgăduiesc pielea; iar la voi asupra unui urs ies mai mulţi, ca la o sută sau două de oameni, sau şi mai mulţi şi abia atunci dacă pot birui o fiară; iar uneori nu pot, ci se rănesc şi ei, întorcîndu-se fără nimic şi în zadar ostenindu-se. Iarăşi credinţa noastră este mai bună decît a voastră pentru aceasta, că degrabă se aduc toate înştiinţările; că ni se dă de ştire de către zeii noştri; iar la voi nu-i aşa, ci în multe zile de abia se aduce la voi oarecare înştiinţare. Pentru aceste pricini este mai bună credinţa noastră, decît a voastră”.

Dar robul lui Dumnezeu, Ştefan, la toate acelea răspundea împotrivă, spunîndu-i că mai puternic este Unul şi adevăratul Dumnezeu al creştinilor, decît idolii cei mulţi ai păgînilor, care nu sînt dumnezei, ci diavoli aruncaţi din cer în adîncime; ei amăgesc pe poporul cel neştiutor, ca să creadă în idolii cei fără de suflet şi nu ajută oamenilor cu nimic, ci mai mult îi vatămă, pentru că sînt diavoli răi, nemilostivi, cumpliţi, iuţi, mînioşi, bîrfitori, plini de ură, învrăjbitori neamului omenesc, pe care îndată l-ar pierde de pe pămînt, de n-ar fi legaţi şi ţinuţi de dumnezeiasca putere. Iar vînatul în tot felul, se dă oamenilor nu de la idolii cei ce stau în loc nemişcaţi, nici de la diavolii cei ce n-au nici un fel de putere peste zidirea lui Dumnezeu, ci de la acelaşi singur Dumnezeu, Dătătorul tuturor bunătăţilor, Care fiecăruia îi dă după osteneala lui darurile Sale. Iar lupta cu fiarele se face nu numai în ţinutul Permului, ci şi în toate pămînturile şi ţarinile; şi aceea se face nu din ajutorul părinţilor voştri zei, ci ori din trupeasca putere sau din iscusinţa luptătorului; dar mai ales cu puterea dumnezească, căci a supus Dumnezeul cerului sub picioarele oamenilor toate fiarele, dobitoacele, păsările şi peştii. Şi s-au aflat mulţi în credinţa creştinească, care cu numele lui Iisus Hristos au îmblînzit fiarele cumplite, gurile leilor le-au închis, urşii cu cuvîntul au legat, peste aspidă şi peste vasilisc au călcat, pe leu şi pe balaur l-au biruit.

Iar împotriva înştiinţărilor celor ce degrabă vin de la diavoli prin vrăjitori, sfîntul zicea aceasta: „În credinţa creştină nu mulţi bărbaţi s-au aflat mai înainte văzători, încît nu numai cele ce se făceau în zilele lor, departe, mai înainte le vedeau cu ochii cei sufleteşti, ca şi cum ar fi fost de faţă; ci şi cele ce aveau să se facă după mulţi ani de la moartea lor, prooroceşte mai înainte le spuneau; căci şi sfinţii prooroci în Aşezămîntul cel Vechi, cu mulţi ani mai înainte, au vestit cele ce s-au împlinit după aceea în Aşezămîntul cel Nou”.

După aceasta şi altele asemenea ca acestea lungi vorbiri cu dînsul, au întărit amîndoi un cuvînt, ca să ispitească cu lucrul credinţa, a cui este mai bună. Iar după chibzuinţa a însuşi lui Cudesnic s-a hotărît în acest fel: „Să treacă prin foc şi prin apă şi cine nu se va arde în foc, sau cine nu se va îneca în apă, credinţa aceluia este mai bună şi lui îi va urma poporul”. Şi plăcut a fost cuvîntul acesta la tot poporul Permului, cel ce se adunase la auzirea pricinii, lăudînd o judecată ca aceea. Iar sfîntul a grăit către vrăjitor: „Ai voit un lucru ce covîrşeşte puterile smereniei mele; dar nădăjduiesc spre îndurările Atotputernicului Dumnezeu şi mă bizuiesc spre mila Aceluia, care caută mîntuirea tuturor, că puternic este, ca pe mine şi în foc şi în apă viu şi întreg să mă păzească cu minune, pentru slava numelui Său cel Sfînt. Ca prin acea minune să se întărească în credinţă poporul cel ce stă de faţă, iar tu cu ai tăi diavoli spre care nădăjduieşti, să te ruşinezi!”

Aceasta zicînd către vrăjitor, a grăit poporului: „Bine este cuvîntat Domnul; luaţi foc şi aduceţi-l aici şi aprindeţi acea casă pustie, care totdeauna stă deschisă; iar eu cu Cudesnic, luîndu-l de mînă, voi intra într-însa”. Şi îndată au adus foc şi au aprins casa. Cuviosul Ştefan ridicîndu-şi mîinile către Dumnezeu, s-a rugat, zicînd: „Stăpîne, Preamilostive şi Preaputernice, dă-ne ajutor în necaz, trimite mila Ta, arată iubirea Ta de oameni, arată puterea Ta, ca să cunoască poporul ce stă de faţă, credinţa cea adevărată şi să cunoască că Tu eşti adevăratul Dumnezeu şi eu sînt robul Tău. Iată vrăjmaşii Tăi au sunat şi cei ce Te urăsc au ridicat capul; ridicat-au asupra cerului gura lor şi limba lor a trecut pe pămînt. Pentru aceasta fă cu mine semn spre bine, să vadă cei ce mă urăsc şi să se ruşineze; că Tu, Doamne, mi-ai ajutat şi m-ai mîngîiat; pentru că Tu eşti Dumnezeul Cel ce ne mîngîi în necazul nostru, prin Mîngîietorul Tău Duh cel Sfînt cu care eşti binecuvîntat în veci. Amin!”

Sfîrşind rugăciunea, a zis către popor: „Pace vouă, fraţilor, mîntuiţi-vă, iertaţi-mă şi vă rugaţi pentru mine, căci eu pentru sfînta credinţă sînt gata a muri. Deci, mă duc spre încercarea ce-mi stă în faţă, nădăjduind spre Iisus, Începătorul şi Împlinitorul credinţei”.

Întorcîndu-se către vrăjitor, a zis: „Să mergem împreună, luîndu-ne de mînă, precum am făgăduit!” Iar vrăjitorul, înfricoşîndu-se de focul cel foarte învăpăiat, nu voia să meargă. Şi l-a apucat cuviosul cu tărie şi-l trăgea cu sila în foc cu sine, iar Cudesnic se apăra şi se întorcea înapoi şi, căzînd la pămînt striga, nevrînd să meargă în foc, şi îi spunea ca îndată va arde în foc ca fînul şi ca paiele. Iar poporul striga asupra lui cu ocară ca să meargă în foc, precum singur a hotărît, iar el se ruga ca să-l lase.

Atunci a zis către dînsul Cuviosul Ştefan: „Au nu tu singur ţi-ai ales şi ai voit astfel să ispiteşti pe Dumnezeul Cel viu? De ce acum te lepezi?” Iar el, închinîndu-se pînă la pămînt şi căzînd înaintea picioarelor lui, arăta pricina sa şi îşi mărturisea neputinţa şi îşi vedea deşertăciunea şi amăgirea sa. Şi spunea că, vrînd să înfricoşeze pe Ştefan, a aflat o scornire ca aceasta, ca să intre în foc, socotind că robul Dumnezeului Cel viu se va teme să intre; dar s-a întors vicleşugul pe capul lui Cudesnic şi pe creştetul capului său s-a pogorît nedreptatea. Asemenea s-a făcut şi pentru apă, cînd a tăiat în rîu gheaţa în două locuri, din susul apei făcîndu-se o copcă şi din jos alta şi amîndoi luîndu-se de mînă să intre în copca cea de sus; iar apoi mergînd pe sub gheaţă în jos să iasă afară din copca cealaltă. Atunci vrăjitorul, fiind silit de sfînt, n-a voit să intre şi s-a ruşinat ticălosul pentru toate farmecele şi învăţăturile sale cele vrăjitoreşti.

Deci, l-a întrebat sfîntul: „Voieşti să crezi şi să te botezi, de vreme ce acum te-am biruit?” Iar el se lepăda, nevrînd credinţa creştinilor şi Sfîntul Botez. Şi a grăit sfîntul către popor: „Voi sînteţi martori că singur ticălosul acesta a aflat chipul cum să ispitească dreapta credinţă prin foc şi prin apă; şi acum el nu voieşte să-şi împlinească cuvîntul său şi n-a intrat nici în foc, nici în apă, nici nu crede nici Sfîntul Botez nu-i trebuie. Ce credeţi voi despre el, spuneţi-mi?” Iar poporul a strigat: „Este vinovat şi i se cuvine pedeapsa morţii”. Şi apucîndu-l, l-au dat în mîinile Sfîntului Ştefan ca să-l pedepsească cu moartea, precum voieşte. Şi-i ziceau: „De-l vei lăsa viu, apoi mai amară supărare îţi va face!”

Sfîntul a răspuns: „Ba nu! Mîna noastră nu va fi asupra vrăjmaşului nostru! Că nu m-a trimis Hristos să ucid, ci să propovăduiesc şi nu mi-a poruncit să muncesc, ci să învăţ cu blîndeţe şi să sfătuiesc cu linişte; nici nu mi-a poruncit Stăpînul meu să pedepsesc, ci să cert cu milă!” După aceea zise: „Dreptul mă va certa cu milă şi mă va mustra. Iar de nu voieşte să creadă, fiind împietrit şi orbit de răutate, aceea îi va fi lui spre pedeapsă veşnică. Pentru că zice Domnul nostru: Cel ce va crede şi se va boteza, se va mîntui; iar cel ce nu crede, se va osîndi. Destul este, cu certare să-l oprim, ca să nu dea mai mult învăţătura sa cea înşelătoare, nici să răzvrătească poporul lui Dumnezeu şi nici să vieţuiască în mijlocul turmei lui Hristos. Lupul cel răpitor să nu aibă legătură cu lumina, ci să se dea afară acea răutate din mijlocul tuturor şi mădularul cel putred cu sabia Duhului să se taie. Să se izgonească din hotarele acestea lupul acesta; iar de ar îndrăzni ca iarăşi aici să se arate şi să înveţe, atunci să nu scape de pedeapsa morţii!” Deci, certînd pe Cudesnic, l-a izgonit din hotarele Permiei şi a adus pace în Biserica lui Hristos, iar locaşurile lui Dumnezeu se zideau pretutindeni, pe cînd capiştile idoleşti se risipeau desăvîrşit.

Înmulţindu-se Biserica lui Hristos în pămîntul Permului, era trebuinţă de episcop în acea ţară, de vreme ce era foarte departe a se trimite la mitropolitul din Moscova pentru hirotonisiri. Drept aceea, sfătuindu-se Cuviosul Ştefan cu poporul cel din nou luminat, s-a dus în Moscova la marele voievod Dimitrie Ivanovici şi la Mitropolitul Pimen şi le-a spus toate cele ce s-au făcut cu darul lui Dumnezeu în pămîntul Permului. Apoi cerea să dea episcop acelui pămînt, pentru că seceriş era mult, iar lucrători puţini. Iar marele voievod şi mitropolitul împreună cu episcopii şi cu tot sfîntul sobor, sfătuindu-se despre aceasta, au zis: „Cine este mai vrednic şi mai cucernic ca să fie episcop în pămîntul Permului, decît acela care a luminat acel pămînt cu darul lui Hristos şi a suferit atîtea neajunsuri şi osteneli şi care a tălmăcit cărţile ruseşti în limba permilor; a sfărîmat idolii, a zidit sfinte locaşuri şi este ca un apostol al Permului? Deci, acela să fie acolo episcop, căci cu adevărat este vrednic acest bărbat de un asemenea dar”.

Astfel, Sfîntul Ştefan a fost ales episcop al Permului. Acea hirotonisire a fost foarte plăcută binecredinciosului şi marelui voievod Dimitrie Ivanovici, de vreme ce acest fericit Ştefan îi era cunoscut şi-l iubea foarte mult. Apoi marele voievod şi mitropolitul, dîndu-i foarte multe daruri, l-a trimis la scaunul lui în Permia, unde ajungînd sfîntul, multă bucurie a făcut oamenilor prin venirea sa şi se ostenea ca mai înainte, întărind în credinţă pe oamenii cei credincioşi, iar pe cei ce rămăseseră necredincioşi lămurindu-i şi botezîndu-i. Apoi a zidit biserici lui Dumnezeu şi a hirotonit preoţi, şi toată rînduiala bisericească bine a aşezat-o. Asemenea şi mănăstiri a zidit şi dădea milostenie multă, hrănind pe săraci şi pe scăpătaţi; îmbrăca pe cei goi şi pe cei mîhniţi îi mîngîia, iar pe cei străini îi odihnea, făcîndu-se părinte milostiv şi binefăcător pentru toţi, căci avea pentru toţi mare purtare de grijă, nu numai pentru mîntuirea sufletului, ci şi pentru trebuinţele trupeşti. Pentru că de multe ori aducea din Bologna cu corăbiile multe pîini la Permia şi le împărţea la oamenii cei scăpătaţi, în timpuri de foamete.

Iar după ce a adus lui Dumnezeu tot pămîntul Permului, toate rînduindu-le bine, şi a ocîrmuit Sfînta Biserică cu bună rînduială şi a păscut turma cea cuvîntătoare, s-a apropiat de sfîrşit, plăcutul lui Dumnezeu, Sfîntul Ştefan, Episcopul Permului. Căci ajungînd la adînci bătrîneţi, slăbea cu trupul de ostenelile cele de mulţi ani pentru mîntuirea sufletelor omeneşti atît de multe; şi încă era nevoie ca iarăşi să meargă în Moscova, la mitropolitul Ciprian, pentru nişte treburi bisericeşti. Drept aceasta, chemîndu-şi turma sa, a învăţat-o din destul din dumnezeieştile Scripturi, ca să petreacă în credinţă şi în dreptate. Iar printre multe alte sfaturi bune a zis: „Vremea sfîrşitului meu este aproape şi mă voi muta de la voi, precum mi-a arătat Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia vă încredinţez pe voi”.

Apoi, făcînd rugăciune, s-a dus în cale şi, ajungînd la Mosco-va, cetatea de scaun, s-a îmbolnăvit şi zăcînd cîteva zile s-a mutat către Domnul, pe Care din tinereţe L-a iubit. Sfîrşitul lui a fost în timpul marelui cneaz Dimitrie, care a biruit puterea lui Mamae şi a mitropolitului Ciprian. Apoi s-au adunat la înmormîntarea sfîntului domni, boieri, rînduiala bisericească şi poporul şi au petrecut trupul lui cu cinste în mănăstirea Mîntuitorului, unde acum este curtea împărătească şi l-a pus în biserica cea de piatră în partea stîngă.

Astfel, Cuviosul Părintele nostru Ştefan, episcopul şi luminătorul Permului, sfîrşind alergarea vieţii sale celei plăcute lui Dumnezeu şi multora de folos, a lăsat oamenilor păstoriei sale mare durere, iar îngerilor lui Dumnezeu le-a făcut bucurie întoarcerea atîtor de mulţi păcătoşi. Pentru aceasta şi sufletul lui cel sfînt a fost luat de îngereştile mîini şi dus cu veselie la Dumnezeu, unde cu cetele sfinţilor ierarhi stă înaintea scaunului Domnului şi pentru toată lumea se roagă Tatălui şi Fiului şi Sfîntului Duh, Unul în Treime Dumnezeu, a Cărui slavă este în veci. Amin!

Sfînta Glafira

Adaugat la mai 9, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

mai 9, 2024

Fecioara Glafira era slujnica soţiei împăratului Licinius, Constanţia. Acesta s-a rănit de frumuseţea ei şi căuta apropierea ei. Fecioara a cerut ajutorul împărătesei, ca să scape de împăratul curtezan. Îmbrăcînd-o în haine bărbăteşti şi dîndu-i bani de călătorie, împărăteasa a trimis-o la Pontus împreună cu un alt slujitor credincios. Împăratului i-au spus că Glafira a înnebunit şi că este pe moarte. Pe drum spre Armenia, Sf. Glafira s-a oprit la Amasea, unde a fost găzduită de episcopul locului, Sf. Vasile.

La vremea aceea sfîntul construia o biserică în oraş. Sf. Glafira a donat toţi banii de la Constanţia pentru construcţia bisericii şi i-a scris împărătesei să-i mai trimită alţii ca să poată termina construcţia. Împărăteasa i-a îndeplinit rugămintea dar scrisoarea a căzut în mîinile lui Licinius, care înfuriat, i-a ordonat guvernatorului oraşului să-i trimită pe ierarh şi pe fecioară la el. Însă Sf. Glafira a murit înainte să ajungă edictul în Amasea iar Sf. Vasile a fost dus la împărat. Doi diaconi, Partenie şi Teotim l-au urmărit pe Sf. Vasile şi s-au stabilit într-un loc aproape de închisoarea unde era acesta ţinut.

Evlaviosul creştin Elpidefor l-a mituit pe gardian şi în fiecare noapte mergea cu Partenie şi Teotim să-l viziteze pe sfînt. Cu o seară înainte de proces, el a început să cînte Psalmi rostind „şi dacă m-aş sălăşlui la marginea mării şi acolo …mîna ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta” (Psalmi 138/139:9-10). Acelea erau cuvinte profetice.

De trei ori sfîntul a căzut în lacrimi şi diaconii se temeau că nu va putea îndura chinurile dar el i-a liniştit.

La proces sfîntul a refuzat cu tărie să se lepede de credinţă şi să devină preot păgîn, aşa încît a fost condamnat la moarte. Elpidefor le-a dat bani soldaţilor ca să-l lase pe Vasile să se roage şi să vorbească cu prietenii săi înainte de execuţie. Apoi sfîntul i-a spus călăului: „Prietene, du la îndeplinire ce ţi s-a spus” şi liniştit şi-a plecat capul ca să-l taie sabia.

Elpidefor a vrut să cumpere cu bani de la soldaţi rămăşiţele pămînteşti ale sfîntului dar soldaţilor le-a fost frică de împărat şi au aruncat trupul şi capul sfîntului în mare. După acestea un înger al lui Dumnezeu i-a apărut lui Elpidefor în vis de trei ori spunîndu-i: „Episcopul Vasile este la Sinope şi te aşteaptă.”

Auzind mesajul, Elpidefor şi diaconii au mers pe mare pînă la Sinope, unde au angajat nişte pescari care să-i ajute cu plasele de pescuit. Cînd au aruncat năvoadele acolo unde au spus cei doi diaconi, nu au găsit nimic. Atunci Elpidefor le-a spus să arunce plasele în numele Domnului Dumnezeului său, pe Care el Îl proslăvea şi abia atunci năvoadele au scos la suprafaţă moaştele Sf. Vasile care avea capul alipit de corp şi numai urma loviturii de sabie se mai vedea pe gît. Sfintele moaşte ale Sf. Vasile au fost duse la Amasea şi îngropate în biserica construită de el însuşi.