Sfînta Muceniţă Agata

Adaugat la februarie 18, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

februarie 18, 2024

Împărăţind rău-credinciosul Deciu şi fiind pus de dînsul Chintian ca voievod în Sicilia, a ieşit o păgînească poruncă prin toate ţările, ca toţi creştinii să fie ucişi. În acel timp era în cetatea Panormului o fecioară foarte frumoasă, anume Agata, născută din părinţi de neam bun şi bogaţi. Aceştia auzind de aceea tiranică poruncă, fără de Dumnezeu, dată spre uciderea creştinilor, s-a aprins cu rîvna după Hristos, Domnul său, Căruia s-a făcut mireasă, prin curată feciorie. Şi aşa, trecînd cu vederea moştenirea sa şi cinstea bunului său neam, cum şi bogăţia cea vremelnică ce îi rămăsese de la părinţi, cum şi toată slava lumii acesteia întru nimic socotind-o, a început dinainte a se pregăti spre pătimirea cea pentru Hristos.

Chintian, ighemonul, auzind de frumuseţea, de bunul neam şi de bogăţia acestei sfinte fecioare, fiind cuprins de gînd necurat spre dînsa şi cu patimă poftind-o, se gîndea cum ar putea să o vadă şi spre necurata sa poftă să o aducă, împreună cu averea ei. Înştiinţîndu-se el că ea crede în Hristos, îndată a trimis ostaşi din cetatea Catana în Panorm, ca să aducă la judecată pe sfînta, ca pe o creştină. Deci, mergînd trimişii la Sfînta Agata, voiau să o prindă şi-i făgăduiau că o vor duce cu cinste la voievodul lor, numai spre a-i da cuvînt că se va închina la zeii lor. Dar dînsa, poruncind slugilor să o aştepte puţin, a intrat în camera dinăuntrul casei sale şi, închizîndu-se într-însa, şi-a ridicat mîinile în sus şi se ruga, zicînd: „Doamne, Iisuse Hristoase, Tu ştii inima şi voinţa sufletului meu, credinţa şi dragostea mea către Tine. Tu să-mi fii povăţuitor şi ajutor asupra vrăjmaşului pe care prin Tine, Dumnezeul meu, l-am călcat şi l-am omorît; iar acum, Stăpîne, mă rog Ţie, să nu laşi pe acel om rău, robul diavolilor, să-mi întineze trupul meu, în care cu bucurie şi cu cinste am vieţuit pînă acum. Grăbeşte şi Te sîrguieşte ca să biruieşti pe diavol şi pe Chintian, sluga lui, ca să nu zică: unde este Dumnezeul ei? Primeşte ca jertfă şi prisos lacrimile mele întru miros de bună mireasmă, că Tu, Unul, eşti Dumnezeu şi Ţie Ţi se cuvine slava în veci. Amin”.

Astfel rugîndu-se, a ieşit din cetate cu ostaşii, petrecînd-o cîţiva creştini cunoscuţi. Mergea cu osîrdie şi cu vitejie de suflet ca să fie pentru Domnul său ca un zid nesurpat, zicînd în sine: „Mai înainte aveam război cu diavolul, sîrguindu-mă să-mi păzesc fecioria curată, să biruiesc patimile trupului meu, dar pe care le-am şi biruit, cu darul Hristosului meu, şi am călcat pe vrăjmaşul cel ce încurcă pe oameni cu dulceţile şi cu poftele. Acum merg la al doilea război, la care am să-mi pun sufletul meu pentru Hristos. Tu însă, diavole, nu te vei bucura de mine, ci mai vîrtos singur te vei ruşina, căci nădăjduiesc în Hristos, Dumnezeul meu, că va privi din înălţime spre nevoinţa mea cu mulţimea sfinţilor îngeri, şi-mi va ajuta mie, neputincioasa”.

Astfel grăind în sine, cu lacrimi fierbinţi îşi spăla faţa. Apoi, mergînd ea, i s-au dezlegat curelele încălţămintelor, iar punîndu-şi picioarele pe o piatră ca să le lege, a privit şi n-a văzut pe nimeni din cunoscuţii ce o petreceau, pentru că toţi, lăsînd-o pe ea, se întorseseră. Pentru aceea, mai mult a lăcrimat şi s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd: „Atotputernice, Doamne, pentru cetăţenii mei, cei ce n-au crezut pe roaba Ta, că voiesc să pătimesc pentru numele Tău cel sfînt, arată vreo minune în locul acesta”. Şi îndată a crescut un măslin sălbatic, fără de roade, care închipuia minţile cele sălbatice ale panormitenilor.

Intrînd ea în cetatea Catana, voievodul a poruncit să o ducă în casa unei femei bogate, anume Afrodisia, care avea cinci fiice tinere, cărora le-a poruncit ca, cu înşelătoarele lor cuvinte şi obiceiuri, să-i schimbe mintea ei spre dragostea trupească şi să o îndemne să aducă zeilor jertfă. Acelea, luînd-o, cinstind-o şi făgăduindu-i multe, apoi chiar şi îngrozind-o, se sîrguiau să o înduplece spre voia lui Chintian. Însă cu nimic n-au reuşit să o înduplece de la dragostea lui Dumnezeu spre dragostea lumii şi nu numai cu cuvintele, dar nici cu lucrurile. Pentru că, deşi ei o împodobeau cu haine de mare preţ, îi dădeau daruri, îi puneau înainte mîncăruri de preţ, dulceţuri de multe feluri şi ospeţe, apoi alcătuiau dansuri şi jocuri şi făceau înaintea ochilor ei toate faptele mireneşti cele fără de rînduială şi toate glumele, ea nici nu voia să privească la acelea, ci zicea: „Să ştiţi că mintea şi gîndul meu sînt întemeiate pe piatră şi niciodată nu pot să se despartă de dragostea lui Hristos. Cuvintele voastre cele înşelătoare sînt asemenea cu vîntul, iar bucuriile lumeşti sînt ca ploaia şi îngrozirile voastre ca pîraiele, care, deşi vor veni în casa mea, nu vor putea să o clintească, pentru că stă întemeiată pe piatra care este Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu”. Acestea grăind, pîraie de lacrimi îi udau pieptul, căci, precum doreşte cerbul spre izvoarele apelor, aşa dorea şi sufletul ei pătimirea pentru Domnul său.

Afrodisia, văzînd că inima sfintei este nemişcată şi nebiruită, a mers la voievodul Chintian şi i-a zis: „Mai lesne este a înmuia piatra şi a preface fierul în plumb topit, decît a îndupleca pe fecioara aceea şi a o întoarce de la Hristosul ei. Pentru că eu şi fiicele mele nimic n-am făcut toată ziua şi noaptea, decît numai am îndemnat-o pe de o parte cu momeli şi rugăminţi, iar pe de alta cu îngrozire, ca să fie la un gînd cu noi. Eu i-am adus mărgăritare şi ghirlande alese, haine de mare preţ, aur şi pietre scumpe înaintea feţei ei, slugi şi bogăţii, dar ea pe toate le nesocoteşte ca pămîntul cel călcat în picioare”.

Atunci Chintian, voievodul, mîniindu-se, a poruncit să o aducă în palatul său cel tăinuit şi, şezînd la locul său, plin de gînduri necurate, a început a o întreba: „De ce neam eşti?” Răspuns-a Sfînta Agata: „Din neam bun sînt născută şi am rudenii cinstite şi bogate”. Iar Chintian i-a zis: „De eşti de neam slăvit, apoi de ce porţi haină proastă, ca o roabă?” Răspuns-a sfînta: „Sînt roaba lui Hristos şi pentru aceea port chip de rob”. Deci, i-a zis Chintian: „Cum zici tu că eşti roabă, dacă eşti liberă şi fiică din părinţi de neam bun?” Răspuns-a sfînta: „Acesta este bunul neam al nostru şi libertatea, ca adică să slujim lui Hristos”. Zis-a voievodul: „Au doară noi nu sîntem liberi cei ce nu slujim lui Hristos al vostru?” Răspuns-a Agata: „Întru atîta robie aţi ajuns, încît nu numai robi păcatului v-aţi făcut, ci şi închinători urîţilor şi nesimţitorilor idoli, cinstind lemnul şi piatra ca pe Dumnezeu”.

Chintian a zis: „De vei mai huli astfel, apoi multe munci vei lua. Deci, spune-mi de ce te lepezi de zeii noştri?” Răspuns-a Agata: „De aceea mă lepăd de ei, fiindcă nu sînt zei, ci diavoli al căror chip îl faceţi de aramă şi de marmură, iar faţa lor o auriţi”. Zis-a Chintian: „Ascultă sfatul meu cel bun, fecioară, şi adu jertfe, ca să nu cazi în multe feluri de chinuri şi să aduci necinste şi ocară bunului tău neam, căci mai pe urmă, chiar nevrînd, te vei închina zeilor, stăpînilor lumii”. Răspuns-a Sfînta Agata: „Fie femeia ta ca Afrodita şi tu singur fii ca Zeus, zeul tău”.

Aceasta zicînd sfînta, Chintian a poruncit să o lovească peste obraz, zicîndu-i: „Nu ocărî pe voievodul”. Răspuns-a Sfînta Agata: „Unde este înţelegerea ta, voievoade? Eu îţi doresc ţie să fii ca zeul tău, iar tu nu voieşti să fii asemenea lui, ci singur te ruşinezi de zeii tăi; deci cu mine împreună începe a-i lepăda pe ei”. Zis-a voievodul: „De multe patimi eşti vinovată, la care îndată te voi supune, de nu vei face ceea ce-ţi poruncesc”. Răspuns-a fecioara: „Nu mă tem de nimic, pentru că de mă vei da spre mîncarea fiarelor, acelea, văzîndu-mă pe mine, se vor îmblînzi, auzind şi de numele lui Hristos. În foc de mă vei arunca, îngerii din ceruri îmi vor aduce rouă, sau răni şi munci dacă îmi vei face, am ajutor pe Duhul adevărului, Care mă va izbăvi din mîinile tale”. Atunci a poruncit voievodul să o ducă într-o temniţă întunecoasă, unde mergea sfînta ca la un ospăţ şi veselie, încredinţîndu-se lui Dumnezeu.

A doua zi, Chintian, voievodul, aducînd iarăşi înaintea judecăţii sale pe Sfînta Agata, a întrebat-o: „Cum te-ai hotărît pentru a ta sănătate?” Răspuns-a sfînta: „Sănătatea mea este Hristos”. Zis-a voievodul: „Leapădă-te de Hristos, ca să nu pieri încă în tinereţile tale”. Răspuns-a sfînta: „Leapădă-te şi tu de zeii tăi cei mincinoşi, care sînt pietre şi lemne, şi te apropie de adevăratul Dumnezeu, Cel ce te-a făcut, ca să nu cazi în chinurile cele veşnice”. Atunci, mîniindu-se, voievodul a poruncit să o spînzure goală de un lemn şi să o bată.

Fiind bătută sfînta, tiranul i-a zis: „Îndreaptă-ţi gîndul tău spre închinarea zeilor ca să fii vie”. Ea a grăit: „Chinurile tale îmi aduc veselie şi mă bucur pentru ele, precum se bucură cineva de aflarea comorilor celor mari. Folositoare îmi sînt chinurile acestea vremelnice, căci precum nu este cu putinţă a se aduna grîul în magazie pînă ce nu va fi curăţit de pleavă, astfel cu neputinţă este sufletului meu să intre în rai, de nu se va sfărîma mai înainte trupul meu cu chinuri”. Deci, îndemnă voievodul pe slujitori ca mai cu dinadinsul s-o chinuiască; după aceea a poruncit ca cu cleşte de fier să-i rupă pieptul şi să-l taie. Dar făcîndu-se aceasta, a zis muceniţa către voievod: „Nedumnezeitule şi fără de omenie prigonitorule, nu te ruşinezi a tăia pieptul de femeie pe care şi tu singur l-ai supt la maica ta? Însă altceva am în sufletul meu, de care tu nu poţi să te atingi, căci este sfinţit lui Dumnezeu din tinereţele mele”.

După aceasta, aruncară în temniţă pe sfînta, iar la miezul nopţii i s-a arătat Sfîntul Apostol Petru, cu chipul bătrîn şi cinstit, purtînd în mîinile sale multe doctorii, iar înaintea lui mergea un tînăr frumos cu o făclie luminoasă şi a înţeles sfînta că a venit un doctor. Deci a zis către dînsa apostolul care i se arătase: „Necuratul tiran te-a rănit cu nişte bătăi ca acestea, dar n-a sporit nimic; căci tu, cu bărbăţia ta, mai mult l-ai biruit. Drept aceea, ticălosul a poruncit ca pieptul tău nu numai să-l chinuiască, ci chiar să-l taie; pentru aceasta sufletul lui se va chinui în veci. Iată, eu stăteam şi priveam la tine în ceasul acela, cînd ai răbdat chinurile şi am cunoscut că este cu putinţă să se tămăduiască pieptul tău; pentru aceea am şi venit aici”. Sfînta muceniţă Agata a răspuns: „Eu niciodată n-am obişnuit trupul meu cu nici un fel de doctorie, şi acum mi se pare că nu se cade a strica obiceiul cel bun, păzit din tinereţe”. Bătrînul i-a zis: „Şi eu sînt creştin şi nădăjduiesc să te tămăduiesc; am venit la tine, deci nu te ruşina de mine”.

Sfînta i-a răspuns, zicînd: Tu eşti bărbat, iar eu fecioară, deci cum voi putea ca fără de ruşine să-mi descopăr pieptul înaintea ta? Voiesc mai bine să rabd înainte durerea rănilor mele, decît să mă golesc înaintea ochilor bărbăteşti. Mulţumescu-ţi, cinstite părinte, căci pentru mine ai venit aici, vrînd să tămăduieşti rănile mele, însă să ştii că doctoriile cele făcute de oameni nu se vor apropia de trupul meu niciodată”. Iar bătrînul i-a zis: „De ce nu voieşti să te tămăduiesc?” Sfînta a răspuns: „Am pe Domnul meu Iisus Hristos, Care le tămăduieşte pe toate şi Care, cu voia şi cu cuvîntul Său, ridică pe cei căzuţi. Acela, de va voi, poate să mă mîntuiască şi pe mine, roaba Sa cea nevrednică”.

De o credinţă mare ca aceasta a sfintei muceniţe bucurîndu- se, apostolul a zîmbit puţin şi i-a zis: „Acela m-a trimis la tine, fecioară, pentru că eu sînt Apostolul Său; deci, fii acum tămăduită”. Zicîndu-i acestea, s-a făcut nevăzut. Atunci Sfînta muceniţă Agata, cunoscînd cine era cel ce i s-a arătat, a început a mulţumi lui Dumnezeu, zicînd: „Îţi mulţumesc Doamne al meu, Iisuse Hristoase, că Ţi-ai adus aminte de mine şi ai trimis pe Apostolul Tău ca să mă tămăduiască”. Apoi a privit la trupul său şi a văzut toate rănile tămăduite; după aceea, toată noaptea, o lumină negrăită umplînd temniţa, o lumină pe ea. De aceea, înfricoşîndu-se străjerii, au fugit şi au lăsat temniţa neîncuiată. Acolo erau şi alţii legaţi, care, văzînd minunea, ziceau către sfînta: „Iată, uşile sînt deschise şi nimeni nu străjuieşte, deci ieşi şi fugi”. Dar sfînta le-a răspuns: „Să nu-mi fie mie a mă lipsi de cununa mucenicească şi a duce pe străjeri în primejdie. Eu, avînd ajutor pe Domnul meu, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu, Care m-a tămăduit, voi petrece pînă în sfîrşit întru mărturisirea Lui”.

Trecînd patru zile, într-a cincea a venit iarăşi tiranul la judecată şi, aducînd pe Sfînta Agata, a zis către dînsa: „Pînă cînd te vei împotrivi poruncii împărăteşti? Jertfeşte zeilor, ca să nu te pedepsesc cu chinuri mai cumplite”. Sfînta a răspuns: „Toate cuvintele tale sînt deşarte şi porunca împăratului tău nedreaptă, care întinează chiar văzduhul. Însă spune-mi, o! ticălosule şi nebunule, cine caută ajutor de la lemnele şi de la pietrele cele nesimţitoare? Eu aduc jertfă de laudă Aceluia Care a tămăduit pieptul meu şi a vindecat trupul meu”.

Atunci tiranul a poruncit să-i descopere pieptul şi văzîndu-l întreg şi sănătos cum era mai înainte, a întrebat-o: „Cine te-a tămăduit?” Muceniţa a răspuns: „Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu”. Zis-a Chintian: „Iarăşi numeşti pe Hristos, de Care eu nici nu voi a auzi?”. Şi a poruncit ca să aştearnă pe pămînt hîrburi ascuţite şi cuie arse în foc şi să toarne cărbuni aprinşi, peste care, întinzînd pe sfînta, s-o ardă şi s-o chinuiască. Făcînd aceasta, deodată s-a cutremurat nu numai locul acela, ci şi toată cetatea şi, despicîndu-se pămîntul, a înghiţit pe Vultia, iubitul lui Chintian, şi pe Teofil, prietenul lui – după al căror sfat Chintian făcea o faptă ca aceea. Toţi cetăţenii temîndu-se de cutremur au alergat în curte la Chintian, strigînd să nu mai chinuiască pe nevinovata fecioară, căci pentru dînsa s-a făcut cutremurul acesta.

Chintian, temîndu-se de cutremur şi de tulburarea poporului, a poruncit să ducă pe sfînta în temniţă, în care intrînd muceniţa şi-a ridicat mîinile spre cer şi a zis: „Mulţumescu-Ţi Doamne că m-ai învrednicit a pătimi pentru numele Tău cel sfînt şi, luînd de la mine dorul vieţii celei vremelnice, mi-ai dat răbdare. Deci, ascultîndu-mă, Doamne, în ceasul acesta, binevoieşte ca să las lumea aceasta şi să trec spre mila Ta cea bogată şi mare”. Astfel rugîndu-se şi-a dat duhul în mîinile lui Dumnezeu.

Înştiinţîndu-se cetăţenii de aceasta, au venit cu sîrguinţă şi, luînd sfîntul ei trup, l-au dus cu cinste la groapă. Atunci a venit în cetatea aceea, la cinstitul trup al muceniţei, un tînăr frumos, neştiut de nimeni, avînd cu sine o sută de tineri bine împodobiţi. Acela, petrecînd la mormînt trupul sfintei, a pus în racla ei o tăbliţă de piatră, pe care era scris: „Minte cuvioasă, cinste lui Dumnezeu şi patriei izbăvire”. O scrisoare ca aceasta punînd pe capul sfintei muceniţe, îndată s-a făcut nevăzut şi tot poporul a cunoscut că erau îngerii lui Dumnezeu.

După aceasta, Chintian, voievodul, luînd pe ostaşii săi, s-a dus în cetatea Panormului, ca să ia bogăţia Sfintei muceniţe Agata şi să facă toate averile ei, ale lui. Venind la rîul ce le era în cale, care se numea Psemit, s-a suit în luntre cu ai săi şi trecea peste rîul acela, dar caii, sălbăticindu-se deodată, s-au pornit asupra lui: unul, cu dinţii i-a muşcat faţa şi i-a sluţit-o, iar altul l-a călcat în picioare; şi atîta l-au chinuit, pînă l-au aruncat în rîu. Astfel s-a înecat ticălosul, sfîrşindu-şi greu viaţa sa cea rea, iar trupul lui, mulţi căutîndu-l, nu l-au găsit, pentru că a pierit împreună cu sufletul. De atunci nici unul din dregătorii împărăteşti n-a îndrăznit să supere rudeniile Sfintei Agata, iar slava ei a început a se lăţi pretutindeni şi s-a zidit o biserică pe moaştele ei, iar haina cu care umbla sfînta s-a pus pe mormîntul ei, întru pomenirea smereniei sale.

Trecînd un an după sfîrşitul sfintei, din muntele Etna, care era aproape de cetatea Catana, a erupt un foc mare, care, ieşind ca un rîu din gura ce era în muntele acela, urla groaznic şi pietrele topindu-le ca ceara, le arunca din înălţimea muntelui, încît tot poporul Catanei era cuprins de mare frică, temîndu-se de pierderea cetăţii lor. Deci, au alergat la biserica Sfintei Muceniţe Agata nu numai creştinii, dar şi necredincioşii, şi, luînd haina ei, au stat împotriva focului care se pornise asupra cetăţii şi se apărau cu acea haină de văpaia cea pierzătoare şi înfricoşătoare. Atunci, focul, ca şi cum se ruşina de haina aceea a sfintei muceniţe, s-a întors înapoi şi s-a stins. Acest lucru văzîndu-l poporul, cu mare bucurie a lăudat pe Dumnezeu, iar pe Sfînta Muceniţă Agata a slăvit-o. Minunea aceasta a fost în luna februarie, în cinci zile, în care sfînta a pătimit pentru Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.

Sfînta Muceniţă Teodula

Adaugat la februarie 18, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

februarie 18, 2024

Pe vremea împărăţiei lui Diocleţian şi Maximian, împăraţii Romei, în cetatea Anazavriei era un voievod, anume Pelaghie, care a zis către slujitorii săi: „Duceţi-vă în toată stăpînirea mea, căutaţi pe creştini şi, prinzîndu-i, aduceţi-i la judecată, ca, ascultînd porunca împărătească, să se închine zeilor noştri”. Ducîndu-se slujitorii să împlinească porunca, au prins pe o femeie creştină, anume Teodula. Dar ea, netemîndu-se atît de chinuri, pe cît se temea să nu fie necinstită de cei necredincioşi, le da mult aur, rugîndu-i să-i dea drumul. Ei, neluînd în seamă aurul, au dus-o la voievodul lor şi i-au spus despre dînsa cum că voia să se răscumpere cu aur. Atunci, voievodul a lăudat pe slujitorii care nu s-au bucurat de aur şi nu au eliberat-o şi pentru care lucru i-a cinstit cu daruri. El, şezînd la judecată şi punînd de faţă pe acea fericită femeie creştină, a întrebat-o de numele ei. Ea a răspuns: „Sînt creştină”. Voievodul Pelaghie a zis: „Mai înainte de a începe să te chinuim, spune-ne numele tău”. Sfînta a răspuns: „Ţi-am spus o dată şi n-am minţit, că mă numesc creştină; acesta îmi este numele cel cinstit şi veşnic, iar de oameni sînt numită Teodula. M-am născut din părinţi credincioşi şi sînt prea bine crescută în legea creştină”.

Voievodul i-a zis: „Te văd răspunzîndu-mi fără minte”. Teodula a răspuns: „Voi sînteţi fără minte, că aţi lăsat pe Dumnezeu şi vă închinaţi pietrelor”. Voievodul a zis: „Te sfătuiesc ca pe o soră să jertfeşti zeilor, ca să vii să te desfătezi în averile mele şi să fii în mare cinste”. Teodula a răspuns: „Desfătează-te în averile tale tu şi tatăl tău, satana, că veţi fi împreună moştenitorii muncii veşnice”. Voievodul zise: „Ştiu că voi, femeile, sînteţi pornite cu năravurile şi ocărîţi pe stăpîni, însă eu sînt negrabnic spre mînie şi cu blîndeţe te învăţ să te supui mie şi să jertfeşti zeilor, ca să nu-ţi pierzi sufletul”. Sfînta răspunse: „Eu nu-mi pierd sufletul, ci îl mîntuiesc, petrecînd în mărturisirea lui Dumnezeu, iar trupul va merge în pămînt. Deci nu fără de minte îţi zic să-mi chinuieşti trupul precum voieşti căci Dumnezeu, văzînd răbdarea mea, îmi va trimite ajutorul Său, de vreme ce voiesc a pătimi cu osîrdie pentru El, precum şi El a pătimit pentru noi pe cruce, lucrînd mîntuirea poporului Său”. Pelaghie, voievodul, a zis: „Socoteşti că prin aceste cuvinte ale tale mă vei porni spre mînie, ca să te pierd mai degrab. Să ştii bine că te voi chinui multă vreme, tăind unul cîte unul din mădularele tale, pînă ce te voi pierde”. Sfînta a răspuns: „Vicleanule şi răpitorule lup, cum vei putea să pierzi pe oaia care are ca păstor pe bunul Hristos, Făcătorul tuturor şi dintr-ale Cărui mîini nimeni nu va putea să mă răpească?”

Atunci, mîniindu-se, tiranul a poruncit să o dezbrace pe sfîntă şi s-o spînzure de cosiţele capului de un chiparos şi s-o chinuiască arzîndu-i pieptul cu ţevi de fier încinse. Sfînta chinuindu-se, a zis: „Să ştii, voievodule, că nu simt chinurile, ci pe tine te văd chinuindu-te şi biruindu-te”. Voievodul îi răspunse: „Zeii noştri sînt milostivi şi ştiu că vrei să te întorci către dînşii; de aceea, cruţîndu-te, au luat durerea de la tine, ca să nu simţi muncile”. Sfînta i-a zis: „Unde sînt zeii tăi care m-au cruţat? Arată-mi-i, ca să-i cinstesc”. Voievodul, auzind acest cuvînt, s-a bucurat foarte şi cu sîrguinţă a poruncit ca, dezlegînd-o, s-o ducă în capiştea lui Adrian, pe care îl aveau ca pe un zeu prea lăudat. Deci, intrînd sfînta în capiştea aceea, a văzut pe idolul lui Adrian şi, rugîndu-se adevăratului Dumnezeu, a suflat asupra idolului şi îndată a căzut, lovindu-se ca de un tunet, şi s-a frînt în trei părţi. Apoi, ieşind sfînta afară, a zis către voievod: „Intră şi dă mînă de ajutor zeului tău, deoarece a căzut şi s-a sfărîmat”. Voievodul, intrînd, a văzut pe idol căzut la pămînt, sfărîmat în trei bucăţi şi s-a tînguit după el cu plîngere mare.

Ajungînd vestea la împăraţi despre sfărîmarea lui Adrian, şi au trimis un bărbat în cetatea Anazavriei, ca să afle de este adevărat şi să-l dea pe voievod la fiare. Înştiinţîndu-se de aceasta, voievodul a căzut înaintea Sfintei Teodula cu plîngere, rugînd-o să facă întreg pe zeul lor, iar el a făgăduit să se facă creştin, de va vedea pe zeul acela stînd la locul său, unde fusese mai înainte. Sfînta, făcînd rugăciune către atotputernicul Dumnezeu, a poruncit idolului să se ridice întreg şi să se aşeze la locul lui. Atunci îndată idolul s-a ridicat întreg şi s-a aşezat la locul unde fusese mai înainte. Deci, venind omul cel trimis de la împăraţi şi văzînd pe idol întreg, s-a întors, nefăcînd voievodului nici un rău. După aceasta a venit la Pelaghie o scrisoare de la împăraţi, poruncindu-i ca, chinuind-o pe Teodula cu diferite chinuri, s-o piarză cu moarte. Pelaghie nu numai că nu şi-a îndeplinit făgăduinţa, adică a se face creştin, dar, uitînd şi facerile de bine ale Sfintei Teodula, a pus-o iarăşi la chinuri şi a poruncit să-i ardă picioarele cu ţepuşe înfocate. Făcîndu-se aceasta, s-a apropiat de Pelaghie un închinător de idoli, anume Comentarisie, zicîndu-i: „Mă rog strălucirii tale, voievodule, să-mi dai stăpînire asupra ei şi eu o voi face să se închine zeilor, iar de nu voi face aceasta apoi să-mi tai capul”. Deci voievodul i-a dat putere asupra sfintei.

Tiranul, făcînd cinci piroane lungi, a înfipt unul în urechea ei stîngă şi a trecut prin urechea dreaptă. Alt piron l-a înfipt în urechea dreaptă şi a străbătut capătul pironului în cea stîngă, al treilea l-a înfipt în fruntea ei, iar celelalte două în pieptul ei. Sfînta, ridicîndu-şi ochii către cer, s-a rugat lui Dumnezeu să-i dea răbdare şi îndată a primit ajutorul lui Dumnezeu şi tămăduire, pentru că au căzut piroanele şi a rămas sănătoasă. Comentarisie, luînd pe sfîntă în casa sa, o sfătuia cu cuvinte înşelătoare să se închine zeilor lor, ca şi eu – zicea dînsul – să primesc cinste de la voievod şi tu de la împăraţi să te învredniceşti de mare slavă. Sfînta a zis către el: „Gîndeşte-te tu singur şi te fă creştin, ca să te învredniceşti nu de cinstea cea de puţină vreme, ci de cea veşnică, întru Împărăţia Domnului nostru Iisus Hristos, Celui ce are să judece viii şi morţii şi să răsplătească fiecăruia după faptele lui”. Comentarisie a zis: „Spune-mi mie, roaba lui Hristos, tot adevărul, că s-a aprins inima în mine, după cuvintele tale”.

Teodula i-a grăit: „Lumea aceasta, bogăţiile şi toată slava ei, degrabă trec, iar veacul cel viitor este nesfîrşit. De va face cineva aici fapte bune, va lua răsplătire bună în veacul acela, iar cei ce fac rele în lumea aceasta, vor fi acolo munciţi în veci. Mai ales cei ce se închină idolilor, ca şi voi, vor cădea în chinurile cele nesfîrşite”. Cu aceasta şi cu mai multe cuvinte, Sfînta Teodula l-a adus pe Comentarisie la cunoaşterea adevărului şi, umilindu-se cu inima a zis: „Rogu-mă ţie, doamnă Teodula, nu pomeni răutăţile cele ce ţi-am făcut, ci te roagă pentru mine, Dumnezeului tău, ca şi eu să fiu creştin”.

A doua zi, a stat Comentarisie în faţa voievodului cu Sfînta Teodula şi i-a zis: „N-am putut să întorc pe roaba adevăratului Dumnezeu de la dreapta şi fericita ei cale, dar, mai ales, ea m-a povăţuit şi pe mine la calea cea dreaptă, izbăvindu-mă de întunericul neştiinţei şi, aducîndu-mă la Hristos, adevăratul Dumnezeu, în Care cu neîndoire cred şi mărturisesc preasfînt numele Său, şi mă închin Lui, cu osîrdie”. Aceste cuvinte ale lui auzindu-le, voievodul a poruncit ca îndată să-i taie capul cu sabia, iar trupul să i-l arunce în mare, şi astfel s-a sfîrşit chinuirea lui în 24 de zile ale lui ianuarie.

Sfînta Teodula a fost aruncată într-un cuptor aprins şi a petrecut într-însul nevătămată. După aceasta, a dat-o în stăpînire unuia, anume Eladie, ajutător al voievodului, ca să o îndemne la închinarea idolilor, dar şi acela, ca şi Comentarisie, prin cuvintele cele de Dumnezeu insuflate ale Sfintei Teodula, a fost adus către Hristos şi, stînd înaintea voievodului, a mărturisit că este creştin; pe care apoi l-a tăiat cu sabia. Atunci, arzînd tiranul o tigaie, a întins pe fericita Teodula pe tigaia aceea şi a turnat peste dînsa smoală fiartă, ceară şi unt. Însă tigaia a crăpat de foc şi aruncînd scîntei mari şi văpaie înfocată, a ars mulţimea poporului ce sta de faţă, iar pe voievod, ajungîndu-l focul şi vătămîndu-l, l-a dat morţii celei amare, pe cînd Sfînta Teodula a rămas fără vătămare.

Această minune văzînd-o mulţimea poporului, a crezut în Hristos, între care era şi Macarie cu Evagrie, cinstiţi cetăţeni. Mai pe urmă, necredincioşii, arzînd ei iarăşi cuptorul, au aruncat într-însul pe Sfînta Teodula şi cu dînsa şi pe Macarie şi Evagrie şi pe mulţimea acelora ce au crezut în Hristos, în acelaşi cuptor. Acolo, rugîndu-se cu toţii, şi-au dat sfîrşitul şi, trecînd la viaţa cea nesfîrşită, se încununează cu cununa biruinţei şi dănţuiesc cu toţi sfinţii, slăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, în veci. Amin.

Tot în această zi, pomenirea Sfîntului Ierarh Teodosie, arhiepiscopul Cernigovului.