Sfîntul Mucenic Bonifatie

Adaugat la ianuarie 1, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

ianuarie 1, 2024

Era în Roma o femeie oarecare cu numele Aglaida, fata unui tată slăvit, anume Acachie, care fusese mai înainte antipat al aceleiaşi cetăţi a Romei. Aceasta fiind tînără şi frumoasă la faţă, avînd multe averi ce-i rămăseseră de la părinţii ei şi ducînd o viaţă liberă, fără bărbat legiuit, îşi petrecea zilele sale în desfrîu şi în păcate, fiind biruită de patima cea firească a neputinţei trupeşti. Ea avea la dînsa un om, ca slugă credincioasă a casei şi a toată avuţia ei, cu numele de Bonifatie, tînăr şi frumos la chip. Cu acesta vieţuia în necurăţie. Nu spre ruşinare se vorbeşte aceasta, căci degrabă se va spune fericita şi minunata schimbare a acestora. Pentru că, fiind lăudaţi sfinţii lui Dumnezeu, nici păcatele lor cele mai dinainte nu se tac. Ca să se arate aceasta cum că nu toţi din tinereţe au fost buni şi drepţi, ci avîndu-şi firea stricată, asemenea multora, s-au săvîrşit cu pocăinţa cea adevărată şi cu schimbarea cea bună, făcîndu-se mari prin faptele cele bune şi slăviţi cu sfinţenia, precum vom vedea. Că şi noi, păcătoşi fiind, să nu deznădăjduim de mîntuire, ci să ne deşteptăm către ridicarea cea grabnică, ştiind, că după pocăinţa păcatelor, putem a fi sfinţi, Dumnezeu ajutîndu-ne, numai noi de vom vrea.

Cu adevărat este frumoasă această povestire, prin care se veseleşte inima şi cu urechea care aude, că mai presus de nădejde, păcătosul se face sfînt, ba încă şi mucenic al lui Hristos. Aşa şi acest Bonifatie, care mai înainte se tăvălea în necurăţie, ba era şi beţiv, s-a arătat apoi mărturisitor al lui Dumnezeu, viteaz nevoitor şi slăvit răbdător de chinuri.

Dar în vremea vieţuirii sale, cel cu iubire de patimă, deşi slujea păcatului, avea şi oarecare fapte bune vrednice de laudă: către cei săraci, era milostiv, către cei străini avea dragoste şi către cei ce pătimeau în nevoi, avea durere de inimă. Pe unii cu milostivire miluindu-i, pe alţii cu dragoste odihnindu-i şi altora cu durere de inimă ajutîndu-le; totdeauna avea în mintea sa dorinţa ca să-şi îndrepteze cîndva viaţa sa. De aceea adeseori suspina către Dumnezeu, că doar o scăpa de cursele diavolului, ca să se facă domn peste poftele şi patimile sale. Domnul însă n-a trecut cu vederea zidirea sa şi n-a lăsat pe un om ca acesta, care în parte avea şi fapte bune, să se cufunde mai mult în pofta cea rea. N-a lăsat mai mult a-şi întina cu păcatele cele necurate faptele lui cele de milostenie. Ci a binevoit şi i-a rînduit lui ca să-şi spele faptele sale cele rele, prin vărsarea chiar a sîngelui său, iar cu a lui roşeală să împodobească sufletul său ca şi cu o porfiră împărătească şi cu cununa muceniciei să se încununeze. Iată cum s-a făcut aceasta:

În acea vreme era încă prigoană asupra creştinilor şi adîncul întunericului celui idolesc cuprinsese tot răsăritul, încît mulţime de credincioşi erau munciţi pentru Hristos. Atunci stăpînei sale Aglaida, i-a venit gînd de mîntuire şi o dorinţă foarte mare şi nebiruită a pătruns în inima ei, ca să aibă în casa sa sfinte moaşte muceniceşti. Şi întrucît socotea că din slugile sale nu este mai credincios şi mai cu sîrguinţă spre a împlini acea slujbă decît Bonifatie, l-a chemat şi i-a arătat dorinţa sa. Deci, luîndu-l la o parte, i-a zis: „Ştii, frate, cu cîte păcate ne-am îngreunat şi nicidecum nu ne îngrijim de cele ce vor să fie! Cum vom sta înaintea înfricoşatei judecăţi a lui Dumnezeu, unde avem să primim munci grele după faptele noastre? Eu am auzit de la un oarecare bărbat binecredincios că, dacă cineva are sfinte moaşte ale celor ce au pătimit pentru Hristos şi le cinsteşte pe cît se poate, acela mult ajutor află către mîntuire şi în casa aceluia nu se mai înmulţeşte păcatul. Apoi, încă şi de răsplătire veşnică se învredniceşte, pentru că în aceeaşi fericire veşnică se va îndulci, de care se satură şi sfinţii mucenici. Şi mulţi chiar acum, după cum se spune, intră pentru Hristos în nevoinţele cele frumoase, dîndu-şi trupurile spre răni şi primesc cunună mucenicească.

Deci, slujeşte-mi, tu, la aceasta, căci a venit vremea ca să arăţi cîtă dragoste ai către mine. Mergi cu sîrguinţă în părţile acelea unde se aude de prigoană şi de muncirea creştinilor şi te sîrguieşte a aduce moaştele oricăror sfinţi mucenici, ca să le ţinem la noi cu cinste şi să-i zidim acelui sfînt biserică. Căci îl vom avea pe acela totdeauna nouă păzitor, ajutor şi de-a pururea mijlocitor către Dumnezeu”.

Zicînd acestea, Bonifatie cu bucurie voia să săvîrşească lucrul ce i se poruncea şi s-a arătat gata spre o cale ca aceea. Deci, i-a dat stăpînă sa mulţime de aur, pentru că în alt chip nu se puteau lua sfintele moaşte ale unui mucenic, dacă n-ar fi dat daruri şi mulţime de aur. Căci păgînii muncitori, văzînd dragostea şi osîrdia cea mare a credincioşilor către moaştele mucenicilor, nu le dădeau în dar, ci le vindeau cu mare preţ şi multă avere cîştigau ei cu acestea.

Luînd Bonifatie de la stăpînă sa mulţime de aur, pe de o parte pentru răscumpărarea moaştelor muceniceşti, iar pe de alta spre a da milostenie săracilor, a pregătit şi diferite feluri de aromate, pînză curată şi toate cele ce se cuvin pentru cinstita înfăşurare a trupurilor sfinţilor. Apoi, a luat caii şi robii stăpînei sale ca tovarăşi şi a plecat la drum.

Ieşind din casă, a zis către stăpînă sa, rîzînd: „Ce va fi, doamnă, de nu voi găsi vreun mucenic acolo unde mă duc şi de vor aduce la tine trupul meu muncit pentru Hristos? Oare îl vei primi cu cinste?” Iar ea, rîzînd şi numindu-l beţiv şi păcătos, a început a-l dojeni zicînd: „Acum nu este vreme de glumit, frate, ci de bună cucernicie. Căci trebuie în calea aceasta a te păzi cu mare grijă, de toată neorînduiala şi gluma; şi cu cinste şi cu bună credinţă să săvîrşeşti toate, apoi cu blîndeţe şi cu înfrînare să călătoreşti, că vezi că slujeşti moaştelor sfinţilor, de care nu sîntem vrednici nu numai a ne atinge, ci nici măcar a căuta spre dînsele. Deci, mergi în pace, iar Domnul Care a primit chipul robului şi Şi-a vărsat sîngele pentru noi, să trimită cu tine pe îngerul Său, neaducîndu-Şi aminte de păcatele noastre, ci să îndrepteze mergerea şi întoarcerea ta bine şi cu sporire bună”.

Bonifatie, punînd mustrarea stăpînei sale în inima sa, a mers la drum şi cugeta în mintea sa cum se va atinge de sfintele moaşte, avînd mîini necurate. Deci se căia de necurăţia sa cea mai dinainte şi a început a posti, a nu mînca deloc carne şi a nu bea vin, a se ruga cu sîrguinţă şi des. Astfel, încet, încet a venit întru frica lui Dumnezeu, căci frica era tatăl luării-aminte, iar luarea-aminte era maică a odihnei celei dinăuntru, care naşte ştiinţa, şi face ca sufletul să-şi vadă grozăvia sa, ca într-o oarecare apă curată şi netulburată. Aşa se nasc începuturile şi rădăcinile pocăinţei, începînd de la frica lui Dumnezeu, de la luarea-aminte de sine şi de la socotirea conştiinţei sale.

Apoi s-a arătat întru dînsul dorinţa vieţii celei desăvîrşite, din post, din înfrînare şi din rugăciunile cele neîncetate. După ce a ajuns în părţile Asiei şi a intrat în Tars, preaslăvita cetate a Ciliciei, în care atunci erau munciţi sfinţii, pe vremea împărăţiei lui Diocleţian şi Maximian, a lăsat pe ceilalţi robi la gazdă, cu caii, poruncindu-le să se odihnească de osteneală. Iar el singur îndată, nici praful scuturîndu-şi, s-a dus să vadă pe cei despre care a auzit că se muncesc; şi, venind în privelişte, a văzut mulţime de popor adunat, care privea la muncile ce se făceau sfinţilor.

Deci a văzut pe sfinţi în multe feluri de chinuri schingiuiţi, cărora, tuturor deopotrivă, o vină le era pusă înainte: credinţa cea creştinească şi viaţa cea cu dreapă credinţă. Iar muncile cu care erau chinuiţi, nu erau deopotrivă. Unul era spînzurat cu capul în jos şi dedesubtul lui era foc aprins; altul era întins în patru părţi şi legat de patru stîlpi; altul zăcea fiind tăiat cu fierăstrăul; altul de mîinile muncitorilor, cu unelte ascuţite se zdrobea; unuia i se scoteau ochii, altuia i se tăiau mădularele; altul era înfipt în ţeapă şi ridicat de la pămînt şi intra ţeapa pînă la grumazi, altuia i se frîngeau şi i se zdrobeau oasele, iar altul era cu mîinile şi picioarele tăiate, tăvălindu-se pe pămînt ca un ghem. Şi toţi aveau atîta răbdare şi atîta bărbăţie, încît pe feţele lor se arăta o veselie creştinească, duhovnicească, pentru că, fiind întăriţi cu darul lui Dumnezeu, răbdau cele nesuferite firii omeneşti.

Văzînd acestea fericitul Bonifatie şi socotindu-le toate cu sîrguinţă, pe de o parte minunîndu-se de bărbăţia mucenicilor, iar pe de alta poftind şi el cunună, s-a aprins cu totul de rîvnă dumnezeiască. Deci, stînd în mijlocul priveliştii şi făcîndu-se tuturor arătat, pe mucenicii care erau douăzeci la număr îi îmbrăţişă pe cîte unul, apoi a zis cu glas mare, în auzul tuturor: „Mare este Dumnezeul creştinilor, mare este Cel ce ajută robilor Săi şi îi întăreşte întru atîtea munci”. Zicînd acestea, se apropia de mucenici şi le săruta picioarele cu multă dragoste, iar care nu aveau picioare, le cuprindea mădularele rămase din trupurile lor şi le punea la pieptul său, numindu-i fericiţi, că în puţină vreme, răbdînd acele munci cu bărbăţie, îndată vor dobîndi veşnica uşurare, odihna şi bucuria cea fără de sfîrşit. Iar pentru dînsul se ruga să le fie tovarăş în acea nevoinţă şi părtaş al cununilor pe care vor să le dobîndească de la Hristos, punătorul de nevoinţe.

Atunci şi-a întors tot poporul ochii spre dînsul, dar mai ales judecătorul, care şedea la judecată şi chinuia pe sfinţii răbdători. Acela, văzînd un om străin şi necunoscut, întrebă: „Cine şi de unde este acesta?” Apoi, îndată porunci să-l prindă şi să-l aducă la el, întrebîndu-l cine este? Iar sfîntul a răspuns: „Sînt creştin”. Judecătorul a vrut să ştie numele lui şi de unde este, iar el a răspuns: „Numele cel dintîi cu care iubesc foarte mult a mă numi, este creştin şi acum am venit aici din Roma. Iar de voieşti a-mi şti şi numele cu care m-au numit părinţii, iată: Bonifatie mă numesc”. Iar judecătorul a zis: „Apropie-te, Bonifatie, mai înainte pînă nu-ţi rup trupul şi oasele şi jertfeşte zeilor, ca să-ţi mijloceşti multe bunătăţi; căci şi pe zei vei milostivi şi de muncile ce au să-ţi fie te vei izbăvi, iar de la noi cu multe daruri te vei îmbogăţi”. La acestea Bonifatie răspunse: „Nu se cuvine nici măcar a răspunde la aceste cuvinte ale tale; însă, zic ceea ce am zis de multe ori: sînt creştin şi numai aceasta vei auzi de la mine, iar dacă nici aceasta nu suferi a auzi, atunci fă cu mine ceea ce-ţi place”. Judecătorul atunci a poruncit să-l dezbrace şi să-l spînzure cu capul în jos şi să-l bată tare.

A fost bătut cumplit, încît carnea a căzut de pe el, de i se vedeau oasele goale. Iar el ca şi cum n-ar fi simţit dureri, nu băga în seamă rănile ce i se făcuseră, ci îşi întorcea ochii către sfinţii mucenici şi, avînd pătimirea acelora pildă, se mîngîia că în tovărăşia acelora s-a învrednicit a pătimi pentru Hristos.

După aceasta, poruncind muncitorului a-l slăbi puţin, îl ispitea din nou, poate îl va îndupleca: „O! Bonifatie, începuturile muncilor să-ţi fie în destul pentru sfătuirea ta, ca să-ţi alegi ce este mai bun. Ai gustat acum dureri cumplite, deci miluieşte-te acum, ticăloase şi apropiindu-te, jertfeşte zeilor, iar de nu, îndată să începi a pătimi mai mari şi mai cumplite munci”. Iar sfîntul a răspuns: „Pentru ce îmi porunceşti a face cele necuviincioase, o! nebunule. Eu nici cu auzul nu pot răbda de pomenirea zeilor tăi şi tu îmi porunceşti să le jertfesc lor?” Mîniindu-se iarăşi, judecătorul a poruncit să-i bage trestii ascuţite pe sub unghiile mîinilor şi picioarelor; iar sfîntul, ridicîndu-şi ochii şi mintea către cer, tăcea răbdînd.

Apoi a poruncit să topească plumb şi să-l toarne în gura lui şi, fiind topit plumbul, sfîntul, ridicîndu-şi mîinile în sus, se ruga, zicînd: „Doamne, Iisuse Hristoase, Cel ce m-ai făcut mai tare decît muncile, fii şi acum împreună cu mine, uşurîndu-mi durerile, Cela ce Însuţi eşti mîngîierea mea şi cu dinadinsul arată că-mi ajuţi a birui pe satana, cum şi pe acest judecător nedrept, că pentru Tine pătimesc acestea, precum Însuţi ştii”. Zicînd acestea, a rugat pe sfinţi să-i ajute, cu rugăciunile lor, ca să poată răbda acea muncă înfricoşată. Şi apropiindu-se muncitorii, i-au deschis gura cu o unealtă de fier şi i-au turnat plumbul, dar nu l-au vătămat pe sfînt.

Poporul, văzînd o muncire atît de cumplită, s-a cutremurat şi, făcînd zgomot, striga: „Mare eşti Dumnezeule al creştinilor! Mare eşti, Împărate Hristoase şi toţi credem în Tine, Doamne!” Strigînd toţi aşa, s-au întors către o capişte idolească ce era aproape, vrînd s-o risipească. Apoi strigau asupra judecătorului şi aruncau cu pietre asupra lui, vrînd să-l omoare. Judecătorul, sculîndu-se de la locul de judecată, a fugit ruşinat la casa sa, iar pe Bonifatie a poruncit să-l ţină sub strajă.

A doua zi, încetînd tulburarea poporului, judecătorul a venit din nou la judecată şi, aducînd pe Sfîntul Bonifatie, hulea numele lui Hristos şi batjocorea numele Lui, ca unul ce a fost răstignit. Iar sfîntul, nerăbdînd a auzi hulă asupra lui Dumnezeu, a răspuns cu batjocură judecătorului, bătîndu-şi joc de zeii săi cei fără de suflet şi ocărînd orbirea lor şi nebunia celor ce se închină lor. Şi, mîniind iarăşi judecătorul, a poruncit de a fiert un cazan cu smoală şi a aruncat pe sfîntul mucenic într-însul. Însă, Domnul n-a lăsat pe robul Său, căci, pogorîndu-se îndată îngerul, a rourat pe mucenic în acel cazan, iar smoala, vărsîndu-se, s-a aprins şi a ars pe mulţi din păgînii care stăteau împrejur. Sfîntul a ieşit sănătos, neavînd nici o vătămare de la foc şi de la smoală.

Atunci muncitorul văzînd puterea lui Hristos şi temîndu-se ca să nu pătimească ceva rău, a poruncit să taie îndată cu sabia pe Bonifatie. Deci, luîndu-l pe el ostaşii, l-au scos spre ucidere. Iar sfîntul, cerînd vreme de rugăciune, s-a întors către răsărit şi a zis: „Doamne, Doamne, Dumnezeule, să mă întîmpine pe mine milele Tale şi acum fii mie ajutor ca vrăjmaşul meu să nu-mi împiedice calea văzduhului, pentru păcatele mele cele făcute întru nebunie. Primeşte sufletul meu în pace şi mă rînduieşte împreună cu cei ce şi-au vărsat sîngele pentru Tine şi şi-au păzit credinţa pînă la sfîrşit. Iar pe turma cea cîştigată cu cinstitul Tău sînge, adică pe poporul Tău, Hristoase, cel de o fire cu mine, izbăveşte-l de toată necurăţia şi rătăcirea păgînească, căci bine eşti cuvîntat în veci, Amin”.

Astfel rugîndu-se, şi-a plecat capul sub sabie şi a fost tăiat, dar a curs din rană sînge şi lapte. Văzînd acest lucru, necredincioşii şi-au întors privirile la Hristos în număr de cinci sute cincizeci şi scuipînd pe idolii cei urîcioşi, s-au creştinat. Astfel a fost sfîrşitul Sfîntului Bonifatie. Şi ceea ce a zis mai înainte stăpînei sale în glumă, atunci cînd pornea de acasă, s-a adeverit.

Iar tovarăşii, robii Aglaidei, cei ce veniseră cu dînsul spre căutarea sfintelor moaşte, şedeau la gazdă, neştiind nimic din cele ce făcuse Bonifatie şi îl aşteptau. Şi văzînd că nu se mai întoarce nici seara, nici toată noaptea, la fel şi a doua zi nevăzîndu-l, au început a cugeta despre dînsul lucruri rele (precum singuri au mărturisit mai pe urmă), căci socoteau că el s-a îmbătat undeva şi zăboveşte cu femeile desfrînate. Apoi ziceau, rîzînd: „Iată, Bonifatie al nostru a venit spre căutarea sfintelor moaşte”. Dar văzînd că nici în cealaltă noapte nu se mai întoarce la dînşii, au rămas întru nepricepere şi au început a-l căuta, umblînd prin toată cetatea şi întrebînd. Din întîmplare sau mai bine zis prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, au întîlnit un om, ce era fratele logofătului, care scrisese la judecată întrebările mucenicilor, cum şi răspunsurile cele de moarte asupra lor. Şi l-au întrebat pe acela: „N-aţi văzut un om străin, care a venit pe aici?” Iar el a zis: „Ieri a venit un străin, pătimind pentru Hristos în privelişte şi s-a osîndit la moarte, tăiat fiind cu sabia. Nu ştiu de este acela pe care îl căutaţi voi, însă spuneţi, cum arăta la chip?”. Iar ei i-au dat toate cîte cerea, că nu era mare de stat, cu părul galben, arătîndu-i şi asemănarea chipului. Acela a zis lor: „Cu adevărat acela este pe care îl căutaţi”. Dar ei nu credeau, zicînd: „Nu ştii, omule, pe care căutăm noi”. Şi vorbind între dînşii, pomeneau năravurile lui Bonifatie şi rîzînd ziceau: „Au doară beţivul şi desfrînatul va pătimi pentru Hristos?” Iar fratele logofătului întărea zicînd: „Cu acel chip precum spuneţi voi, un om alaltăieri s-a întrebat la judecată. Dar ce vă opreşte pe voi ca să mergeţi şi să-i vedeţi trupul zăcînd la locul unde este tăiat?”.

Deci au mers după acel om şi ajungînd la locul de ucidere, unde era strajă de ostaşi pentru ca să nu fure creştinii trupurile mucenicilor, le-a arătat pe mucenic, zicînd: „Au nu este acesta pe care îl căutaţi?” Ei, văzînd trupul, l-au cunoscut şi luînd capul lui care zăcea deoparte, l-au lipit de trup. Atunci l-au cunoscut că este Bonifatie, s-au mirat foarte şi s-au ruşinat de gîndurile lor de rău grăite pentru dînsul şi se temeau să nu pătimească vreun rău pentru osîndirea sfîntului cu gîndurile lor urîte şi pentru că au rîs de viaţa lui, neştiind inima lui cea bună şi nici voia lui.

Apoi, căutînd ei la faţa sfîntului cu spaimă au văzut că sfîntul cîte puţin şi-a deschis ochii săi şi, privindu-i cu dragoste, le-a zîmbit şi, cu faţa luminîndu-se, le-a arătat că le iartă lor greşelile. Iar ei, spăimîntîndu-se şi mai mult, lăcrimau zicînd: „Nu pomeni, robule al lui Hristos, fărădelegile noastre, căci cu nedreptate osîndeam viaţa ta şi nebuneşte rîdeam de tine”. Apoi, dînd păgînilor cinci sute de galbeni, au luat trupul şi capul Sfîntului Bonifatie şi, ungîndu-l cu aromate, l-au înfăşurat în pînză curată care era pregătită pentru aceea şi, punîndu-l în raclă, s-au întors ducînd pe mucenicul doamnei sale.

Cînd s-au apropiat de Roma, îngerul Domnului s-a arătat în vis Aglaidei, zicînd: „Primeşte pe acela care odinioară ţi-a fost slugă, iar acum este frate al nostru şi împreună slujitor. Primeşte pe acela care ţi-era rob, iar acum este stăpîn al tău şi de acum cu bună cinstire să îl cinsteşti, căci este păzitor al sufletului tău şi apărător al vieţii tale”. Iar ea, deşteptîndu-se înspăimîntată, a luat pe unii din clericii bisericii, bărbaţi cinstiţi şi au ieşit întru întîmpinarea Sfîntului Mucenic Bonifatie. Deci acela, pe care îl trimisese în cale ca un rob, l-a primit în casa sa, ca pe un domn al său, cu cinste şi cu multe lacrimi de bucurie. Apoi şi-a adus aminte de proorocia sfîntului cînd a plecat la drum. Şi mulţumea lui Dumnezeu care a rînduit aşa. Căci Sfîntul Bonifatie s-a făcut jertfă bine primită lui Dumnezeu, pentru păcatele sale şi ale ei. Apoi a zidit o biserică prealuminată, în numele Sfîntului Bonifatie, într-un sat al său, care era la o depărtare de cincizeci de stadii de Roma. Acolo a dus cinstitele lui moaşte cu mare cinste, unde se săvîrşeau multe minuni cu rugăciunile mucenicului, căci izvorau tămăduiri celor bolnavi, diavolii se izgoneau din oameni şi îşi cîştigau cererile mulţi din cei ce se rugau la mormîntul acestui sfînt.

După aceasta, fericita Aglaida, împărţindu-şi averile sale la săraci şi scăpătaţi, s-a lepădat de lume şi a vieţuit cincisprezece ani în mare pocăinţă, a adormit întru Domnul şi s-a adăugat către Sfîntul Mucenic Bonifatie, fiind pusă lîngă mormîntul lui. Astfel, această doime, schimbîndu-şi viaţa cea mai dinainte, cu schimbare minunată, şi-a dobîndit sfîrşit bun; unul, spălîndu-şi păcatele cu sîngele s-a învrednicit cununii muceniceşti, iar cealaltă, cu lacrimile şi cu viaţa cea aspră şi-a curăţit viaţa şi aşa s-au arătat îndreptaţi şi fără prihană înaintea lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slavă în veci. Amin.

Sfîntul Ierarh Bonifatie Milostivul

Adaugat la ianuarie 1, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

ianuarie 1, 2024

Pămîntul Italiei, stăpînirea Tuschiei, era patria acestui Sfînt Bonifatie, care încă din vîrstă tînără s-a arătat iubitor de săraci. Căci, de i se întîmpla să vadă pe cineva gol, se dezbrăca de haina sa şi-l îmbrăca pe acel om şi se întorcea acasă, uneori fără cămaşă, alteori fără dulamă, încît adeseori se mînia maica sa asupra lui, fiind văduvă săracă şi zicea: „Nu este cu dreptate fiule, ca fiind însuţi sărac, a îmbrăca pe cei săraci”. Odată, intrînd maică-sa în magazia sa, în care pregătise hrană pentru tot anul, a aflat-o deşartă, căci fiul ei, Bonifatie, dăduse toate săracilor în taină; şi a început maică-sa a plînge, bătîndu-se peste faţa sa şi zicînd: „Vai mie, de unde voi lua hrană peste tot anul? Cu ce mă voi hrăni pe mine şi toată casa?” Iar el, venind la dînsa şi văzînd că nu poate să o mîngîie cu cuvîntul, a rugat-o să iasă puţin de acolo. Şi ieşind ea, Bonifatie a închis uşile magaziei după dînsul şi a căzut la pămînt rugîndu-se lui Dumnezeu; îndată s-a umplut magazia de grîu, iar Bonifatie, mulţumind lui Dumnezeu, a chemat pe maică-sa. Iar ea, văzînd magazia plină cu grîu, s-a mîngîiat foarte şi a preamărit pe Dumnezeu. Dintr-acea vreme n-a mai oprit pe fiul său ca să dea săracilor, văzînd credinţa lui cea mare, căci nu se împuţina ce dădea el, ci, orice cerea de la Dumnezeu, aceea primea.

Apoi, avea maică-sa găini, din care o vulpe, dintr-un munte ce era acolo aproape, venind adeseori, lua cîte una şi făcea văduvei mare supărare. Odată, copilul Bonifatie stînd în uşă, a văzut venind vulpea, ca de obicei şi, răpind o găină, a fugit în munte. Lui, fiindu-i jale de supărarea mamei sale, a alergat la biserică, a căzut la pămînt şi se jeluia în rugăciune asupra vulpii înaintea lui Dumnezeu: „Dumnezeul meu, eu nu pot gusta din osteneala maicii mele, iar vulpea venind, răpeşte şi înghite hrana noastră”. După rugăciune, întorcîndu-se acasă, a văzut aceeaşi vulpe venind în goana mare în ograda lor, aducînd în gură găina pe care o răpise. Apoi, slobozind-o vie, înaintea lui Bonifatie, a căzut vulpea şi a murit. Astfel ascultă Dumnezeu, chiar în lucrurile cele mici, pe cei ce nădăjduiesc într-însul, avînd mare purtare de grijă pentru noi, ca primind de la El pe cele mici, să aşteptăm a primi cu înlesnire şi cele mari.

Sfîntul Bonifatie a fost ales episcop al cetăţii Ferentiei, iar Gavdentie, preotul care a fost sluga sfîntului, spunea de minunile lui multe, că el a văzut cu ochii săi cele ce se făceau de dînsul. Biserica Ferentiei era în mare sărăcie (care celor cu minte bună li se făcea pildă de smerenie), pentru că episcopul nu avea pentru hrana sa mai mult venit bisericesc decît numai o vie.

Într-un an, căzînd din cer grindină mare, toată via a bătut-o, încît au rămas foarte puţini struguri mici. Apoi, intrînd în vie Sfîntul Bonifatie şi văzînd nenorocirea, a dat mulţumire lui Dumnezeu, că într-o lipsă ca aceea a început a cunoaşte mai multă sărăcie. Cînd a venit vremea ca să se coacă strugurii, a pus pîndari la vie după obicei, poruncind să păzească acei puţini struguri care mai rămăseseră. Apoi, într-una din zile a poruncit lui Constandie preotul, nepotul său, ca să spele şi să smolească vasele după obicei şi buţile cu vin, cîte se află în episcopie. Preotul, auzind aceasta, s-a mirat foarte mult că, neavînd struguri mulţi, porunceşte ca să se pregătească toate vasele. Dar n-a îndrăznit să întrebe pentru ce să pregătească toate vasele ci, ascultînd, le-a pregătit pe toate, după obicei.

Atunci omul lui Dumnezeu, Bonifatie, intrînd în vie şi adunînd strugurii cîţi se aflau, i-au adus în călcătoare şi, poruncind tuturor să iasă de acolo, a rămas înăuntru numai el singur, cu un copil, căruia i-a poruncit să calce acei puţini struguri. Începînd a curge din călcătoare puţin vin, arhiereul, luîndu-l într-un vas, a turnat prin toate vasele ce se pregătiseră, cîte o mică măsură, pentru binecuvîntare. Şi astfel, toate vasele, binecuvîntîndu-le, a chemat pe preot şi i-a poruncit să adune pe săraci ca să vină după obicei să ia din vinul cel nou şi care acum rămăsese în buţi. Atunci a început a se înmulţi vinul în călcătoare, iar pivniţa încuind-o şi punînd pecetea sa , a lăsat-o aşa încuiată cu tărie şi s-a dus în biserică.

După trei zile, chemînd pe preotul cel mai sus pomenit, pe Constandie şi făcînd rugăciune, a deschis pivniţa şi a aflat toate vasele şi buţile în care a turnat puţin vin pentru binecuvîntare, pline cu vin fierbînd, dînd pe deasupra, adăpînd şi pămîntul cu vin. Şi de-ar mai fi zăbovit puţin şi nu intrau în pivniţă, apoi toată faţa pivniţei s-ar fi acoperit cu tot vinul care se vărsa. Preotul, mirîndu-se mult şi spăimîntîndu-se de aceasta, sfîntul i-a poruncit să nu spună nimănui despre ceea ce văzuse, căci se temea de slava deşartă a lumii. Odată, sosind pomenirea Sfîntului Mucenic Proclu, un bărbat de bun neam din aceeaşi cetate, cu numele Furtunat, a rugat pe arhiereul lui Dumnezeu, Bonifatie, ca, după ce va fi săvîrşit slujba sfîntului mucenic, să vină în casa lui ca să-i dea binecuvîntare. Şi nu s-a îndoit arhiereul, de vreme ce cu credinţă şi cu adevărată dragoste îl ruga Furtunat pentru aceasta. Deci, săvîrşind dumnezeiasca slujbă întru pomenirea sfîntului mucenic, a venit către Furtunat la masă. Şi mai înainte, pînă a nu face el rugăciunea înaintea mesei, iată, un oarecare din aceia ce-şi cîştigau hrana prin comedii, cu cîntări şi scripcă şi cu deşertăciuni, a stat înaintea uşii cu maimuţa şi a glăsuit din chimvale.

Sfîntul, auzind glasul chimvalelor, s-a mîniat şi a zis: „Vai, nenorocit este ticălosul acesta. Eu am venit să ospătez şi încă n-am deschis gura mea spre lauda lui Dumnezeu, iar el, apucînd mai înainte cu maimuţa, a lovit în chimvale”. Apoi a adăugat acestea: „Mergeţi şi daţi lui să mănînce şi să bea şi vedeţi că este nenorocit”. Iar ticălosul acela de om, luînd pîine şi vin, voia să iasă pe poartă, dar îndată a căzut o piatră mare din dos, care l-a lovit în cap şi a căzut pe jumătate mort, ducîndu-l pe mîini în coliba sa. A doua zi a murit, după judecata omului lui Dumnezeu. Pentru că înfricoşaţi sînt sfinţii lui Dumnezeu şi cu temere se cuvine a-i cinsti pe dînşii, de vreme ce ei sînt lăcaşuri ale lui Dumnezeu şi Dumnezeu vieţuieşte într-înşii. Deci cînd se mînie sfîntul, atunci se mînie şi Dumnezeu care vieţuieşte într-însul; şi atunci sfîntul este puternic, numai cu un cuvînt să aducă mare pedeapsă asupra celui ce l-a amărît pe el.

Altă dată, acelaşi preot, Constandie, nepotul sfîntului, vînzînd un cal al său cu doisprezece galbeni, a pus preţul într-un sicriaş şi s-a dus la lucrul său. Şi s-a întîmplat a veni fără veste o mulţime de săraci la episcop, care fără de ruşine cereau ca să-i mîngîie cu orice în sărăcia lor. Sfîntul, neavînd ce să le dea, se tulbura cu cugetul. Nevrînd a lăsa mîhniţi pe săraci şi aducîndu-şi aminte de galbenii lui Constandie, ce-i luase pe cal, intrînd în camera lui, unde era sicriaşul şi pentru această nevoie sfărîmînd încuietorile, a luat galbenii şi i-a împărţit săracilor.

Întorcîndu-se preotul de la treburile lui, văzînd sicriaşul deschis şi neaflînd galbenii într-însul, s-a mîhnit foarte mult şi, făcînd gîlceavă mare, cu multă mînie a strigat: „Nu-mi este cu putinţă a trăi aici”. Şi s-au adunat toţi cei ce erau în episcopie, venind şi episcopul care-l mîngîia cu blîndeţe, învăţîndu-l. Iar el cu dosădire a răspuns sfîntului: „Toţi vieţuiesc bine la tine, numai eu singur nu am loc şi nu pot vieţui în odihnă; dă-mi galbenii mei ca să mă duc de la tine”. Iar sfîntul episcop s-a dus în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi, îmbrăcîndu-se cu felonul său, şi-a întins mîinile în sus şi ridicîndu-şi ochii se ruga ca să-i trimită lui Domnul, de unde ştie, atîţia galbeni cîţi luase de la preot, ca să-i dea şi să-i potolească mînia lui.

Aşa rugîndu-se preotul, şi-a întors ochii deodată şi a văzut galbenii, în număr de doisprezece, în mîinile sale, pe care le avea ridicate în sus; iar galbenii luminau ca şi cum ar fi fost acum scoşi din foc. Deci îndată mulţumind lui Dumnezeu şi ieşind din biserică, i-a aruncat pe haina preotului, zicînd: „Iată ai galbenii de care te-ai întristat, dar aceasta să-ţi fie întru ştiinţă cum că, după moartea mea, nu vei fi episcopul bisericii acesteia, pentru zgîrcenia ta”. Căci era adevărat că preotul acela, pentru aceea strîngea galbenii ca să dobîndească episcopia.

Cuvîntul care s-a grăit prin gura omului lui Dumnezeu n-a trecut; pentru că acel Constandie, fiind în rînduiala preoţiei, a primit sfîrşitul vieţii sale.

Odată, doi goţi, mergînd în cetatea Ravenei, au fost primiţi cu iubire de străini în episcopie de către acest sfînt bărbat, apoi, petrecîndu-i cînd ieşeau, le-a dat cu mîna sa pentru drum spre binecuvîntare un văscior de lemn plin cu vin. Şi era văsciorul acela aşa de mic, încît abia putea să le ajungă vin numai pentru o masă. Iar ei, luîndu-l, s-au dus şi în tot drumul au băut vin din vasul acela; dar vinul nu s-a împuţinat din vas nicidecum, ci totdeauna era plin. Mergînd în Ravena şi zăbovind acolo cîteva zile, întorcîndu-se, au trecut iarăşi pe la sfînt mulţumindu-i pentru acea binecuvîntare, că i-a îndestulat cu vin. Iar vasul acela, cu acelaşi vin, l-au adus sfîntului înapoi, spunîndu-i că în drum n-au gustat vin de nicăieri numai din vasul acela şi vasul nu a scăzut.

Nu se cuvine a nu arăta şi aceasta pe care a spus-o unul din clericii părţii aceleia, bărbat cinstit: „Intrînd odată Sfîntul Bonifatie în grădina sa, a văzut mulţime de omizi, care acoperiseră toată grădina, mîncînd toate verdeţurile şi a zis sfîntul către omizi: Vă jur cu numele Domnului nostru Iisus Hristos, să vă duceţi de aici şi să nu îndrăzniţi mai mult a mînca verdeţurile acestea. Şi îndată, cu cuvîntul omului lui Dumnezeu, toată mulţimea omizilor a ieşit din grădină, nerămînînd niciuna”. Astfel preamăreşte Domnul Dumnezeu pe sfinţii Săi, făcînd voia celor ce se tem de El, ca să fie şi El slăvit întru dînşii, în veci. Amin.

Sfîntul Ierarh Grigore al Omiriţilor

Adaugat la ianuarie 1, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

ianuarie 1, 2024

Cetatea Mediolanului a avut mai întîi această făclie dumnezească, pusă în sfeşnicul bisericesc întru rînduiala slujbei diaconeşti, prin descoperirea lui Dumnezeu. Apoi şi alte cetăţi şi sate l-au avut pe el propovăduitor al numelui lui Hristos şi dezrădăcinător al înşelăciunii idoleşti. El era fecior din părinţii binecredincioşi, Agapie şi Teodotia, crescut în dreaptă credinţă şi în frica lui Dumnezeu. Din tinereţe s-a umplut de darul lui Dumnezeu şi a fost făcător de minuni şi tămăduitor. Deci, îl pregătea Dumnezeu pentru treapta arhieriei, de care îi spunea lui prin părinţii cei mai înainte-văzători şi prin descoperire.

Venind odată Grigore în Mediolan, la un oarecare părinte sihastru, i-a spus lui toate cele ce aveau să i se întîmple, căci era părinte mai înainte-văzător, care văzuse şi venirea lui Grigore către el, mai înainte cu treizeci de stadii şi i-a spus-o ucenicului său.

Un alt părinte, purtător de semne, care vieţuia într-un munte şi, de care înştiinţîndu-se Grigore, s-a dus la dînsul. Apropiindu-se de muntele acela şi de locaşul acelui sfînt părinte, a văzut un stîlp de foc în văzduh şi, fiind cuprins de frică, a căzut la pămînt. Apoi, întărindu-se, se sculă şi merse ca să vadă ce era cu acea arătare de foc, ce i se arăta lui de departe ca o văpaie. Apropiindu-se a văzut pe omul lui Dumnezeu venind către dînsul pe care l-a sărutat şi l-a chemat pe nume, Grigore, deşi nu-l văzuse niciodată.

Grigore a fost găzduit la acel mare stareţ două zile, unde s-a învrednicit a avea o vedenie preaslăvită. La miezul nopţii a văzut pe acel bărbat purtător de Dumnezeu, la rugăciune, cu mîinile întinse în sus, ridicîndu-se de la pămînt şi stînd în văzduh. Mirîndu-se Grigore, cînd se făcu ziuă, bătrînul l-a chemat la sine şi i-a zis cu glas lin şi blînd: „Vino, prietene şi frate, să ne împărtăşim din folosul cel de obşte, din mirul lui Dumnezeu, căci spre aceasta ai venit la mine păcătosul, ca să te înştiinţezi de cele descoperite mie pentru tine. Deci tu, fiule, ai să vezi cetatea Romei şi să te rogi în biserica Sfîntului Mucenic Bonifatie şi a Aglaidei. De acolo ţi se cuvine a pleca în Alexandria; după aceea în Etiopia, spre a propovădui cuvîntul adevărului. Apoi vei merge în Omiriţi, în cetatea Negran, care s-a prădat de Dunaan, evreul, căreia îi trebuie învăţătură apostolească. Acolo, mari şi preaslăvite lucruri, isprăvind, te vei odihni şi vei trece la locaşurile drepţilor. Însă ai să suferi multe necazuri de la iudeii cei neplecaţi care vieţuiesc în Omiriţi, dar pe mulţi vei întoarce către Dumnezeu, Care îţi va fi bun ajutor, înţelepţindu-te şi povăţuindu-te pe tine. Acolo vei primi treapta arhiepiscopiei, prin punerea mîinilor preacuviosului Asterie, patriarhul Alexandriei.

Auzind acestea, fericitul Grigore îşi zicea că este nevrednic de aceasta şi mai degrabă ar fi vrut să petreacă cu bătrînul. Dar acel bărbat purtător de semne şi mai înainte-văzător i-a spus şi de arătarea aceea, pe care o văzuse însuşi Grigore. Căci a văzut pe marii apostoli Petru şi Pavel, punînd omoforul pe umerii lui mai înainte, însemnînd darul arhieriei, care era să i se dea lui. Şi mai mult se mira fericitul Grigore, de mai înainte-vederea bătrînului, căci şi aceea nu s-a tăinuit de dînsul, pe care însuşi a văzut-o în singurătate şi a zis: „Slavă lui Dumnezeu, Celui ce lucrează unele ca acestea întru cei ce-L iubesc! Fie voia Domnului”. După două zile l-a trimis stareţul de la sine, sărutîndu-l cu dragoste şi Grigore s-a dus mîhnindu-se că se desparte de un asemenea bărbat dumnezeiesc ca acela, arzînd cu văpaia dragostei către dînsul de-a pururea pomenindu-l.

De acolo s-a dus mai întîi la Cartagena, unde, petrecînd multă vreme, propovăduia cuvîntul lui Dumnezeu şi toate bolile vindeca. Apoi, prin rînduiala lui Dumnezeu, s-a dus la Roma şi locuia în preajma bisericii Sfîntului Bonifatie şi a Aglaidei. Venind la mormîntul Sfîntului Apostol Petru şi căzînd cu lacrimi la pămînt, i s-a făcut o vedenie, căci se vedeau uşile cerului deschise şi o lumină negrăită strălucind. Şi iată, Sfîntul Apostol Petru, care avea în mîna sa cea dreaptă o cheie, ieşi din uşile cereşti şi venea către dînsul cu multă slavă, luminînd şi strălucind cu faţa şi a zis către dînsul: „Acum am venit aici, cu mila Domnului, fiule Grigore, căci mai înainte de această vreme am fost cu apostolii ceilalţi în Negram, cetatea Omiriţilor, stînd înaintea celor ce au pătimit pentru Domnul nostru Iisus Hristos, de la evreul Dunaan, întărind pe fiecare dintr-înşii întru bună credinţă şi, cu ajutorul Domnului, toţi s-au împotrivit voii evreului, celui călcător de lege.

Iar pentru dreapta credinţă s-au nevoit bine şi au pătimit pentru adevăr. Şi acum sînt în cer împreună cu părinţii cei din veac, fiind învredniciţi cinstei celei fără de moarte. Deci, acum am venit aici ca să cercetez cetatea, iar fratele Pavel, care este ajutătorul bisericilor din toată lumea, despărţindu-se de mine de la Ierusalim, s-a dus în Persia. Iar tu, o, fiule, bună cale călătorind, sîrguieşte-te a bine plăcea lui Dumnezeu, călăuzindu-te totdeauna după legea Lui, ştiind că viaţa acestei lumi şi frumuseţea ei trec ca visul şi ca umbra şi fericit vei fi dacă vei săvîrşi alegerea ta, aşa precum ai început. Căci, umblînd în voia Domnului, pe mulţi vei aduce întru frica lui Dumnezeu. Iată, acum ţi se pregăteşte ţie scaun în cer de Însuşi Stăpînul şi vei cîştiga cele bune împreună cu noi”.

Acestea zicînd, apostolul s-a dus şi s-a sfîrşit vedenia. Iar Grigore, venindu-şi în fire, iarăşi a căzut la pămînt numindu-se pe sine ticălos şi păcătos. După multă rugăciune s-a dus la gazda sa şi în acea noapte a văzut în vis pe Sfîntul Apostol Pavel, care îi dădea un vas plin cu untdelemn, ce era mai înainte însemnare a darului preoţiei şi a arhieriei. Grigore, luînd în vis vasul din mîinile sfîntului cu untdelemnul acela, îndată s-a deşteptat şi, bucurîndu-se cu inima, cînta: „Răspuns-a inima mea cuvînt bun, căci m-a uns pe mine Dumnezeu cu untdelemnul bucuriei”. După acestea a ieşit din Roma şi s-a dus în Alexandria, punînd în toate zilele în inima sa suişul către Dumnezeu şi sporind din putere în putere, umplîndu-se de înţelepciune dumnezeiască şi de mari daruri cereşti.

În acea vreme împărăţea la greci Iustin, în Etiopia Elezvoi, dreptcredincioşi împăraţi, iar la Omiriţi împărăţea Dunaan evreul, care a ridicat prigoană asupra creştinilor şi se sîrguia a pierde numele lui Hristos din împărăţia lui. El a luat cu vicleşug slăvita cetate Negran, care credea în Hristos şi a pierdut o mulţime de credincioşi; pe unii cu foc i-a ars, iar pe alţii i-a tăiat cu sabia şi pe preacinstitul domn Areta l-a omorît împreună cu cetăţenii cei mai de frunte. De acest lucru auzind dreptcredincioşii împăraţi Iustin şi Elezvoi, le-a părut rău pentru nevinovata vărsare de sînge. Atunci a scris Iustin către Elezvoi, îndemnîndu-l spre război împotriva nelegiuitului Dunaan, ca să facă izbîndă pentru sîngele nevinovat. Iar prealăudatul împărat Elezvoi, umplîndu-se de rîvnă şi adunînd toată puterea sa, a mers asupra evreului Dunaan. Făcîndu-se război mare, cu ajutorul lui Hristos l-au biruit pe Dunaan şi toată puterea lui au sfărîmat-o pînă la sfîrşit, iar pe Dunaan cu rudeniile sale i-au tăiat cu sabia. Apoi, luîndu-i împărăţia, au curăţit-o de nelegiuirile idoleşti şi păgîneşti şi slava numelui Domnului nostru Iisus Hristos o răspîndeau în tot ţinutul, încît mulţi din evrei şi din alte neamuri care vieţuiau în Omiriţi căutau să se boteze. Însă atunci nu era nici episcop, nici preot, nici diacon şi nici un fel de cleric, căci toată rînduiala duhovnicească o prăpădise nelegiuitul Dunaan, din toată împărăţia Omiriţilor. Pentru aceea a trimis fericitul Elezvoi la Asterie, patriarhul Alexandriei, vestindu-i toate cum i-a ajutat bunul Dumnezeu şi rugîndu-l să aleagă un bărbat înţelept, cu trăire şi cu fapte bune, care să cunoască bine legea veche şi cea nouă, apoi, hirotonindu-l episcop, să-l trimită la dînsul în Omiriţi, cu toate trebuinţele bisericeşti.

Patriarhul Alexandriei s-a bucurat de o scrisoare ca aceea şi de ajutorul lui Dumnezeu dat creştinilor împotriva păgînilor şi căuta acel om care trebuia acolo, pentru a-l face episcop, pe care să-l trimită îndată la Elezvoi. Atunci mulţi se aduceau la preafericitul Asterie, dar nici unul nu s-a găsit plăcut înaintea sa. Deci, s-a întors patriarhul spre rugăciune şi spre priveghere de toată noaptea ca însuşi Domnul să aleagă şi să arate pe cel care ştie că este vrednic spre o slujbă ca aceea. Acestea făcîndu-se, s-a arătat patriarhului în vedenie Sfîntul Apostol Marcu, poruncindu-i să caute pe Grigore diaconul, care nu demult a venit în cetate şi găzduieşte la un oarecare Leontie. Pe acela să-l sfinţească şi să-l trimită la Elezvoi ca arhiepiscop, că pentru această trebuinţă l-a adus Dumnezeu de departe în acea cetate.

A doua zi, patriarhul, trimiţînd degrabă, a căutat casa lui Leontie şi, găsind-o, a chemat la dînsul pe Grigore, pe care l-a întrebat cine şi de unde este. Apoi descoperindu-i arătarea cea despre dînsul şi spunîndu-i trebuinţa Bisericii, îl sili să primească treapta arhieriei. Grigore, aducîndu-şi aminte de proorocia bătrînului purtător de semne de lîngă Mediolan, că va primi treapta arhieriei prin punerea de mîini a Cuviosului Asterie, patriarhul Alexandriei, umplîndu-se de lacrimi, a zis: „Voia Domnului să fie; fă, stăpîne, ceea ce voieşti, după porunca Domnului”. Şi îndată a sfinţit patriarhul pe Grigore în preot, apoi arhiepiscop şi s-a făcut minune înfricoşată în vremea slujbei şi a sfinţirii, căci s-a schimbat faţa lui Grigore şi se arăta în chipul luminii, ca focul luminîndu-se cu darul Preasfîntului Duh. Iar din veşmintele lui ieşea fum de mir de bună mireasmă şi de aromate de mult preţ, încît toată biserica s-a umplut de bună mireasmă. Aceasta s-a făcut în toată dumnezeiasca slujbă şi ochii tuturor priveau la Sfîntul Grigore, minunîndu-se de acea preaslăvită minune. Acea minune o vedeau şi trimişii împăratului Elezvoi şi se minunau, care lucru l-au spus mai pe urmă împăratului lor. Iar după sfinţirea şi îndestulata mîngîiere duhovnicească cu patriarhul, a fost eliberat Sfîntul Grigore cu trimişii lui Elezvoi, avînd cu sine şi tot clerul ce se cuvenea treptei sale, cum şi toate trebuinţele bisericeşti.

În puţine zile a ajuns în Etiopia, apoi în părţile Omiriţilor şi a avut o bucurie foarte mare binecredinciosul împărat Elezvoi de venirea arhiepiscopului Grigore. Mai vîrtos cînd a aflat că dumnezeiasca arătare l-a ales la acea treaptă şi că în minunat semn s-a arătat în vremea hirotoniei lui darul Duhului Sfînt, care vieţuia într-însul. Deci, l-a întîmpinat pe el cu cinste şi cu dragoste şi toată stăpînirea sa a dat-o lui. Apoi înconjura împăratul cu dînsul toate cetăţile cele din ţara Omiriţilor, zidind sfinte biserici şi împodobind mormintele sfinţilor mucenici omorîţi pentru Hristos de către necuratul Dunaan şi aducînd pe cei necredincioşi către Sfîntul Botez.

În cetatea Negran a pus domn pe fiul Sfîntului Mucenic Areta şi a zidit o biserică preafrumoasă a Sfintei Învieri a lui Hristos, alta în numele Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi a treia în numele Sfîntului Mucenic Areta şi al celor împreună cu dînsul, aproape de casa lui. Apoi a zidit şi prin alte cetăţi biserici, pe care singur Sfîntul Grigore le sfinţea şi le punea preoţi şi diaconi, încredinţîndu-le păstoria cea deşteptată asupra oilor lui Hristos celor cuvîntătoare.

Fericitul împărat Elezvoi, după uciderea lui Dunaan, mai zăbovind în pămîntul Omiriţilor destulă vreme, ca la treizeci şi şase de ani şi, toate rînduindu-le şi îndreptîndu-le bine, a voit a se întoarce la scaunul său din Etiopia. Deci, chemînd împreună cu Sfîntul Grigore pe toţi boierii, domnii şi sfetnicii, se sfătuiră pe cine să aleagă împărat al Omiriţilor, care să fie bărbat binecredincios şi priceput, blînd şi temător de Dumnezeu. Iar sfetnicii au zis către împărat: „Pe care îl ştie stăpînirea ta şi pe care îl va descoperi ţie Dumnezeu, pe acela pune-l, că între noi nu este nici unul care să-ţi semene ţie întru înţelepciune şi vrednic de cununa împărăţiei”.

Împăratul, căutînd la arhiepiscop, a zis: „Acest lucru este al tău, cinstite părinte şi învăţătorul nostru. Iată, înaintea feţei tale sînt toţi boierii, căpeteniile şi ostaşii mici şi mari. Pe acela pe care voieşti, cheamă-l în numele Domnului nostru Iisus Hristos şi unge-l pentru împărăţie. Pentru că noi toţi cei din Etiopia, Dumnezeu binevoind, voim a ne duce”. Iar sfîntul arhiepiscop a zis: „Bine ai socotit, binecredinciosule împărat, că precum inima ta este în mîna lui Dumnezeu, aşa şi cuvîntul tău de la Dumnezeu s-a dăruit. Pentru că este bine ca totdeauna în tot lucrul, mai întîi a întreba pe Părintele nostru, Care este în ceruri şi precum El porunceşte, aşa se cuvine a face”. Acestea zicînd fericitul şi sculîndu-se de la locul său, s-a depărtat de dînşii şi, plecîndu-şi genunchii la rugăciune, spre răsărit, cu ochii şi mintea înălţîndu-le la cer, s-a rugat cu sîrguinţă şi în destul ca Însuşi Dumnezeu, Cel ce ştie viaţa şi cugetul fiecăruia, să le arate pe bărbatul cel vrednic de împărăţie.

Rugîndu-se arhiepiscopul, deodată puterea Domnului nostru Iisus Hristos cea nevăzută a răpit în văzduh pe un oarecare bărbat cu numele Avramie, vrednic de acest lucru şi, aducîndu-l, l-a pus înaintea împăratului Elezvoi, încît toţi strigau cu spaimă: „Doamne miluieşte!” Iar arhiepiscopul a zis: „Iată, pe care trebuie să-l ungem pentru împărăţie. Pe acesta lăsaţi-l aici împărat şi voi fi cu dînsul, precum va binevoi pentru noi Domnul”. Şi s-a făcut bucurie mare tuturor pentru o purtare de grijă ca aceea a lui Dumnezeu.

După aceasta împăratul Elezvoi luînd pe Avramie, bărbatul cel de Dumnezeu arătat, l-a dus în soborniceasca biserică a Prea-sfintei Treimi, care era în cetatea cea împărătească a Farului şi l-a îmbrăcat în porfiră împărătească, i-a pus coroană pe capul lui şi s-a săvîrşit de Sfîntul Grigore, arhiepiscopul, ungerea cea împărătească. Apoi s-a adus jertfa cea fără de sînge pentru împăraţi şi pentru tot poporul şi s-au împărtăşit amîndoi împăraţii cu dumnezeieştile Taine din mîna arhiepiscopului.

După săvîrşirea tuturor acestora, a strigat poporului: „Lui Elezvoi, sfinţitul împărat al Etiopiei, mulţi ani! Lui Avramie, iubitorul de Hristos împărat al Omiriţilor, mulţi ani! Şi iarăşi amîndorura împreună, lui Elezvoi şi lui Avramie binecredincioşilor şi iubitorilor de Dumnezeu împăraţi, mulţi ani!” Aceasta s-a cîntat de cîte trei ori. Apoi a glăsuit: „Lui Grigore, sfinţitului arhiepiscop nostru, povăţuitorului şi dascălului, pace şi sănătate, întru mulţi ani!” După aceasta „tuturor oştilor creştineşti şi tuturor popoarelor credincioşilor, mulţi ani! Şi aşa a intrat în palatul împărătesc, dănţuind, ospătîndu-se, benchetuind şi veselindu-se de Domnul Dumnezeu, Mîntuitorul său şi de binecredincioşii lor împăraţi.

Apoi a petrecut Elezvoi încă treizeci de zile în pămîntul Omiriţilor, învăţînd şi povăţuind pe împăratul cel tînăr ca să-şi rînduiască bine şi să-şi îndrepteze împărăţia sa cu cinste, cu dreptate şi să asculte întru toate pe părintele său duhovnicesc, Grigore. După aceea, alegînd din oastea Etiopiei cincisprezece mii de bărbaţi viteji, i-a lăsat împăratului cel nou, spre ajutor şi pază împărăţiei. Apoi s-a întors în Etiopia, unde după puţine zile, lăsîndu-şi împărăţia cea pămîntească, s-a dus în pustie şi s-a închis într-o chilie întunecoasă, lîngă oarecare mănăstire şi n-a ieşit dintr-însa pînă la fericitul său sfîrşit. Iar hrană primea pe o ferestruică de la monahii care vieţuiau acolo. Aşa, după dulceţile cele împărăteşti, avînd viaţă aspră vreme îndelungată, a trecut în împărăţia cerurilor.

Un împărat ca acesta, atît de slăvit şi de bogat, acest fel de smerenie şi de sărăcie de bunăvoie, a lăsat tuturor. După mutarea lui, se povestea de monahii de acolo, un lucru ca acesta: Un frate oarecare tînăr, trimiţîndu-se la ascultare, a intrat într-o cîrciumă şi s-a îmbătat de vin, apoi a căzut în păcatul necurăţiei trupeşti. Şi a fost într-una din zile, făcînd păcatul cel obişnuit, apoi întorcîndu-se prin pustie la mănăstire, a intrat într-o pădure şi, iată, un balaur mare s-a repezit asupra lui, vrînd să-l înghită. Monahul fugea şi se abătea încoace şi încolo, vrînd a scăpa de balaur, dar acela îl gonea. Deci, strîmtorîndu-se fratele de pretutindeni şi nemaiputînd să fugă undeva, l-a ajuns balaurul să-l mănînce. Şi, aducîndu-şi aminte de fericitul Elezvoi, s-a întors şi a zis către balaur: „Te jur cu rugăciunile preasfinţitului şi dreptului Elezvoi, depărtează-te de la mine”. Iar balaurul, ca şi cum s-ar fi ruşinat de numele celui pomenit, a stat şi, prin porunca lui Dumnezeu luînd glas omenesc, a zis către monah: „Cum te voi cruţa pe tine? Pentru că îngerul lui Dumnezeu venind, mi-a poruncit să te mănînc pentru necurăţiile tale, fiincă te-ai făgăduit a sluji Domnului întru curăţie, iar acum petreci spurcînd trupul tău şi mîniind pe Duhul Sfînt”.

Monahul, auzind pe balaur grăind omeneşte şi vădindu-i faptele lui, a rămas fără răspuns şi, tremurînd, ruga cu jurămînt pe balaur ca să-l cruţe. Iar balaurul i-a zis: „Ce mă juri pe mine aşa? Tu singur mai întîi te jură mie, că de acum nu vei mai săvîrşi necurata faptă trupească şi atunci te voi lăsa pe tine”. Iar fratele se jura, zicînd: „Mă jur pe Dumnezeu Cel ce locuieşte în cer şi pe rugăciunile cinstitului împărat Elezvoi, că de acum nu voi mai mînia pe Domnul meu, pe Care acum rău l-am mîniat cu necurăţia trupească”. Aceasta zicînd monahul, îndată s-a pogorît foc din cer şi a mistuit pe balaur înaintea monahului. Iar el, fiind cuprins de frică şi de cutremur, s-a dus în mănăstirea sa şi după aceea n-a mai greşit înaintea Domnului cu păcatul desfrînării şi s-a săvîrşit întru pocăinţă bună.

Împărăţind în pămîntul Omiriţilor binecredinciosul împărat Avramie, fericitul arhiepiscop Grigore, punînd prin cetăţi episcopi, bărbaţi iscusiţi, l-a sfătuit ca să poruncească tuturor celor de sub stăpînirea lui, iudeilor şi elinilor sau să se boteze sau să fie sub pedeapsă de moarte. Ieşind o aşa poruncă împărătească, mulţime de iudei şi de păgîni, cu femei şi cu copii, veneau la baia dumnezeiescului botez, dar nu de voie ci, temîndu-se de moarte. Iar iudeii cei mai aleşi şi mai învăţaţi în lege, adunîndu-se de prin toate cetăţile şi făcînd sobor pe ascuns, se sfătuiau ce vor face şi ziceau: „De nu ne vom boteza, după porunca împăratului, toţi vom fi omorîţi şi femeile şi copiii”.

Unii dintr-înşii ziceau: „Să facem voia împăratului, ca să nu fim omorîţi fără de vreme, iar în taină să ţinem credinţa noastră”. Alţii se sfătuiau ca nu cu făţărnicie, ci pe faţă să-şi ţină legea evreiască, „ca nu cumva, scăpînd din mîinile oamenilor, să cădem în mîinile izbînditorului Dumnezeu, căci mai amar vom pieri”. Alţii ziceau: „Vedem că de acum noi nu mai trebuim Dumnezeului nostru, căci binecinstitorul nostru împărat Dunaan şi toată oastea lui a dat-o în mîna lui Elezvoi spre moarte şi ce vom face nu ştim”. Iar alţii ziceau: „De voim să păzim legea noastră şi sănătatea întreagă, apoi să ieşim în taină din hotarele acestea, unul cîte unul, fiecare luîndu-şi ale sale, pentru ca nu împreună cu trupurile să ne pierdem şi sufletele noastre”. Iar alţii au zis: „De vom vrea să fugim, se vor înştiinţa creştinii şi cu totul ne vor pierde pe noi”. Deci nu se pricepea nici unul din ei ce vor face.

Unul dintre dînşii, preaînţelept învăţător de lege, cu numele Ervan, care ştia toată legea veche şi era învăţat bine şi în filosofie, a zis către dînşii: „Voi toţi grăiţi cele deşarte, care nimic nu folosesc. De voiţi să mă ascultaţi, apoi veniţi toţi împreună cu mine şi să grăim împăratului şi lui Grigore episcopul, ca să ne dea dintre dînşii dascăli, care ar vrea să se întrebe cu noi despre lege şi despre credinţă. Dacă ne vor birui, atunci cu pricină binecuvîntată, ne vom face creştini. Iar de nu ne vor birui, apoi singuri vor cunoaşte, că ne silesc cu nedreptate a ne depărta de legea noastră. Însă să vedem ce va fi, să-i ispitim pe dînşii şi să aflăm ce fel de credinţă au. De va fi adevărată, să credem, căci poate a venit acum Mesia şi noi nu am priceput. Iar de se va afla credinţa lor mincinoasă, apoi vom fi adeveriţi, căci pentru Dumnezeu murim şi cu osîrdie să primim moartea”.

Acestea zicînd Ervan, s-au temut toţi şi au zis: „Vedem că ajuţi creştinilor; au nu ştii că a noastră credinţă este adevărată? Cum o vom lăsa?” Ervan a zis: „Nici un cuvînt viclean n-am zis înaintea voastră, fraţilor. Să ştiţi că ori aşa, ori într-alt chip, siliţi vom fi de dînşii să ne botezăm. Deci, de nu mă veţi asculta, nevinovat sînt faţă de voi, pentru că, deşi nu veţi cerca credinţa lor însă şi fără de ispitire, o veţi primi şi veţi face precum poruncesc ei. Iar de nu veţi primi credinţa lor, apoi desăvîrşit vă vor omorî”.

Acestea auzind, toţi s-au supus lui Ervan şi, făcînd scrisoare de rugăminte, au mers şi au dat-o împăratului. Împăratul citind-o, s-a mîniat foarte asupra lor, voind să-i dea morţii pe toţi. Dar s-a oprit să nu facă aceasta fără sfatul arhiepiscopului, căruia dîndu-i acea scrisoare şi citind-o, fericitul a zis: „Frumos şi bine grăiesc iudeii, pentru că a crede din bunăvoire, mai mare lucru este, decît de nevoie”. Lasă-i, o! împărate, ca mai întîi să se întrebe cu noi şi după aceea vei face cu dînşii ce vei voi”. Şi s-a învoit împăratul cu sfatul arhiepiscopului. Apoi s-a dat iudeilor vreme spre a se pregăti de întrebare patruzeci de zile, în care să-şi caute dascăli pentru dînşii, care ar voi să vină fără temere la întrebare.

După împlinirea acelor zile s-a adunat mulţime de iudei, avînd cu ei mulţi din rabinii cei mai înţelepţi, care ştiau bine legea şi care erau pregătiţi spre întrebare. Deci s-a făcut întrebarea cea de obşte în cetatea Farului, venind împăratul cu toată suita, sfinţitul arhiepiscop cu tot sfinţitul sobor, mulţime mare de popor creştinesc, ca să audă întrebarea aceea. Era şi soborul evreiesc, cu cărturarii şi cu învăţătorii lor de lege, cu cei puternici în cuvinte. Şi au pus pe Ervan înaintea episcopului, ca pe un domn al ritorilor şi începător al cuvîntului, care ştia bine legea şi cărţile proorocilor şi era iscusit şi în filosofie. Apoi, poruncind să fie tăcere, s-a început între arhiepiscop şi Ervan această întrebare, care se află în cartea Mineiului; însă aici nu s-a scris prea multe de aceasta, pentru mulţimea cuvintelor.

Făcîndu-se tăcere şi toţi, cu gurile deschise, luînd seama la vorbe, a început sfîntul arhiepiscop a grăi către Ervan, preaînţeleptul învăţător al legii evreieşti şi către toată adunarea, zicînd: „Noaptea trecînd şi soarele dreptăţii răsărind, pentru ce voi staţi împotriva Luminii Lui şi nu credeţi întru Dînsul?” Ervan a zis: „Dacă Soarele dreptăţii a răsărit şi noi ne împotrivim precum zici tu, crezînd în Dumnezeul legii, apoi cu cît mai vîrtos voi, neamuri fiind, care ţineţi cele străine vă împotriviţi luminii dreptăţii, ocărînd dumnezeiasca lege, cea dată nouă de la Dumnezeu”.

Arhiepiscopul a zis: „Noi, cei ce sîntem din neamuri, a cui făptură sîntem?” Ervan zise: „Arătat este că a lui Dumnezeu făptură sînteţi”. Arhiepiscopul a zis: „Dacă şi noi ca şi voi sîntem făptură a lui Dumnezeu, ce cinste mai mare decît noi aţi cîştigat?” Ervan a răspuns: „Aceea pe care am avut-o mai mult decît egiptenii”.

Arhiepiscopul atunci a zis: „Bine ai adus la mijloc pe egipteni; dar arată-mi cinstea voastră mai mare decît a acelora”. Ervan zise: „Au n-ai citit minunile cele mari pe care le-a făcut Dumnezeu prin Moise în pămîntul Egiptului, în Marea Roşie şi prin pustie? Cum după ieşirea lui Israil a înecat pe egipteni, iar pe acela l-a mîntuit?”

Arhiepiscopul a spus: „Nici o deosebire nu este între cinstea voastră şi cea a egiptenilor. Căci pe aceia i-a înecat Dumnezeu în mare, iar pe voi, pentru răutatea voastră, v-a pierdut pe uscat şi, trecînd Marea Roşie, v-aţi înecat la mal, cumplit sfîrşindu-vă în pustie, de vreme ce din şase sute mii de popor şi mai mult, numai Halev şi Isus a lui Navi s-au învrednicit a vedea pămîntul făgăduinţei. Vezi dar cum v-au cinstit pe voi Dumnezeu, mai mult decît pe egipteni?” Ervan zise: „Dar cui a plouat mană în pustie, lui Israil sau neamului din Egipt?” Arhiepiscopul zise: „Dar ţi se pare că erau mai cinstite mîncările ce aveaţi în Egipt sau mana cea din pustie?” Ervan zise: „Arătat este că mana a fost mai cinstită”. Arhiepiscopul zise: „Apoi pentru ce v-aţi întors cu cugetele înapoi, poftind cărnurile cele de porc din căldări, usturoiul, ceapa şi toată hrana egipteană, iar mana aţi urît-o?”.

După acestea s-a început întrebarea pentru Sfînta Treime. Ervan zicea: „Creştinii au trei dumnezei, pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh. Dumnezeu însă a grăit în Sinai: Ascultă, Israile, Domnul Dumnezeul nostru, Domnul Unul este şi afară de Dînsul alt Dumnezeu nu este. Deci, împotriva legii lui Dumnezeu fac creştinii, cinstind trei dumnezei, iar nu Unul. Arhiepiscopul îi răspunse: „Numai un Dumnezeu avem, Făcătorul tuturor, însă în trei feţe, Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh, într-o dumnezeire”. Apoi îi aduse acest grai al lui David: Cu cuvîntul Domnului, cerul s-a întărit şi cu Duhul gurii Lui, toată puterea lor, a cărui înţelegere este aşa: Domnul este Dumnezeu Părintele; Cuvîntul Lui este Dumnezeu Fiul; Duhul gurii Lui, este Dumnezeu Duhul Sfînt. Într-acest chip se arată trei feţe dumnezeieşti, iar dumnezeirea este una, căci Fiul şi Duhul sînt de o fiinţă cu Părintele, împreună fără de început, pururea de o fiinţă şi de un scaun”.

Despre Cruce şi despre moartea Domnului se aduceau împotriva evreilor, scrierile Legii vechi, proorociirile şi vorbele cele întunecate ale umbrei, precum sînt acestea: Şi va fi viaţa ta spînzurată înaintea ochilor tăi. Apoi acestea: Veniţi să punem lemn în pîinea lui, corabia lui Noe a fost chipul Crucii zicînd: Copacul cel din Savec, în care berbecele a schimbat junghierea lui Isaac. Apoi toiagul lui Iosif, la al cărui vîrf s-a închinat Iacov: Şi schimbarea mîinilor bătrînului în binecuvîntarea celor doi fii ai lui Iosif. După aceea, toiagul lui Moise, cu care a despărţit marea: Întinderea mîinilor la înălţime, spre a birui pe Amalec. Şarpele cel înălţat în pustie despre care se zice: Lemnul care a îndulcit apele în Mera. În fine multe altele care se află în Lege şi cele care cu taină s-au scris mai înainte.

Deci s-au întins întrebările pînă seara, de amîndouă părţile, tare împotrivindu-se, însă, în toate cuvintele, arhiepiscopul se arăta biruitor, căci Duhul Sfînt vorbea într-însul după cele scrise: Căci nu veţi grăi voi, ci Duhul Părintelui vostru, Care grăieşte întru voi.

Sosind seara şi întrebările încă nesfîrşindu-se, s-a sculat împăratul de pe scaunul său, asemenea şi arhiepiscopul şi s-a risipit soborul, amînînd întrebarea pe a doua zi. Iar iudeii au înconjurat pe Ervan al lor, bucurîndu-se şi sărutîndu-l, îl fericeau ca pe unul care putea sta împotriva creştinilor. Iar Ervan a zis: „Rugaţi-vă ca să ne ajute Dumnezeul Legii, de vreme ce vedeţi pe episcop, că este om maestru şi nu este cu putinţă a-l birui”. Iar ei ziceau să îndrăznească şi să nu se teamă.

A doua zi, adunîndu-se iarăşi soborul, împăratul şi arhiepiscopul şezînd cu iudeii şi cu Ervan, nici în ziua aceea şi nici în următoarea, ci tocmai în a cincea zi s-a făcut întrebarea aceea. Împăratul, cu toată suita, stătea cu dulceaţă ascultînd cele ce se vorbeau şi se mîngîia de înţelepciunea dată de Dumnezeu sfinţitului lor arhiepiscop. Căci cu adevărat asculta multe cuvinte ale proorocilor, tălmăcindu-le şi arătînd multe taine, precum se scrie în cartea cea deosebită pentru întrebarea aceasta, care este de folos a o citi şi a-i lua seama.

Făcîndu-se vorbă despre întruparea lui Hristos şi despre Preacurata Fecioară, se aduceau de arhiepiscop cuvintele lui Isaia, proorocul: „Iată fecioara va lua în pîntece şi va naşte fiu”. Stînd împotrivă Ervan, zicea că Maria a născut numai om simplu, iar nu un Dumnezeu. Dar îl biruia arhiepiscopul cu aceste cuvinte: Şi numele Lui se va chema Emanuel, care se tîlcuieşte: cu noi este Dumnezeu. Ervan a zis: „Cum a cuprins pîntecele cel femeiesc pe înfricoşata mărire a dumnezeirii?” Arhiepiscopul a răspuns: „Aşa precum a încăput cortul lui Avraam pe Dumnezeu, sub stejarul Mamvri, cînd S-a pogorît să mănînce cu dînsul”. Iar Ervan a zis: „Dar cum n-a ars focul dumnezeirii trupul cel femeiesc?” Arhiepiscopul zise: „Precum n-a ars focul rugul în Sinai, aşa şi pîntecele Fecioarei, nu l-a vătămat dumnezeirea. Fecioară a născut şi fecioară a rămas”. Ervan a zis: „Cu nălucire s-a născut dintr-însa, iar nu cu adevărat, pentru că este cu neputinţă a nu se vătăma pîntecele întru naştere şi tuturor este cu totul necrezută aceasta”. Arhiepiscopul zise: „În vremea aceea, cînd a intrat Avacum la Daniil în groapa leilor, prin uşa gropii cea strînsă cu legături şi întărită cu peceţi, spune-mi, cum a intrat el şi cum a ieşit, nici uşile deschizînd, nici peceţile rupînd?”

După întrebarea din ziua a treia, căuta Ervan să fugă şi nu-l lăsau ceilalţi iudei, zicînd: „De ne vei lăsa pe noi, apoi toţi vom pieri. Deci rămîi, în tot chipul luptîndu-te, doar ne va ajuta nouă Dumnezeu. Iar de vom fi biruiţi în cuvinte, apoi mai avem alte chipuri de împotrivire, întru care nu pot să ne biruiască”. Deci, fiind înduplecat de rugăminţile lor, se pregătea de a patra întrebare, la care a început a ocărî pe creştini, pentru sfintele icoane, că se închină lor, numindu-le idoli, iar pe cei ce se închină lor, îi numea închinători de idoli şi potrivnici legii lui Dumnezeu. Apoi zicea că a poruncit Dumnezeu a nu face idoli nici orice fel de asemănare. Atunci l-a întrebat arhiereul: „Cînd a fost potopul în zilele lui Noe, în ce chip s-a mîntuit el?” Iar Ervan a răspuns: „Cu corabie făcută din lemn”. Arhiepiscopul a zis: „Dar putea Dumnezeu şi fără corabie a-l izbăvi din potop sau nu putea? Cum ţi se pare?” Ervan a zis: „Socotesc că putea, pentru că scris este, că toate sînt cu putinţă la Dumnezeu”. Arhiepiscopul zise: „Dacă putea Dumnezeu a face aceea, apoi de ce folos era corabia, spre a mîntui pe dreptul Noe? De aceea se cuvenea ca Noe să dea mulţumire, pentru a sa mîntuire, corăbiei, nu lui Dumnezeu”. Ervan zise: „Să nu fie aceasta, ci Domnului se cuvine a-I da laudă, ca unui ziditor, iar nu materiei celei fără de suflet”.

Arhiepiscopul zise: „Iată, mărturiseşti singur, că prin materia cea fără de suflet – prin corabie – i-a rînduit Dumnezeu mîntuirea. Aşa ne face şi nouă, prin aceste icoane văzute, care, deşi sînt neînsufleţite, totuşi sînt puse înainte, spre mîntuirea noastră. Privind la dînsele, ne ridicăm mintea către chipul cel dintîi, pentru dorire dumnezeiască şi spre rîvnă plăcută lui Dumnezeu. Şi zugrăvim nu un idol, ci pe Domnul nostru Iisus Hristos, după a Sa omenire, iar nu după dumnezeire, care este nedescrisă. Precum Noe a adus mulţumire lui Dumnezeu pentru corabie şi pentru mîntuirea sa, ridicînd jertfelnic, aşa şi noi mulţumim lui Hristos Dumnezeu, zugrăvind chipul Lui. Căci cu trupeasca Lui rînduială, ne-am izbăvit de potopul cel sufletesc. Şi ca o altă corabie socotim omenirea Lui, prin care a purtat greutăţile noastre, a ridicat păcatele noastre şi, îndumnezeindu-ne cu a sa dumnezeire, ne-a înălţat la cer. Pe Hristos, care a fost văzut cu ochii trupeşti, Îl zugrăvim cu vopsele, închipuind asemănarea cea preacurată a omenirii Lui, şi, în umbra asemănării celei trupeşti, ne închinăm împreună şi Dumnezeirii Lui şi cinstim întru El, cu cuviincioasă închinăciune şi pe Tatăl şi pe Sfîntul Duh”.

Ervan a răspuns: „Mă minunez de basmele voastre creştineşti, de vreme ce ziceţi, că Dumnezeu dă darul Său chipurilor celor zugrăvite pe pereţi şi pe scînduri, care nici nu umblă, nici nu vorbesc”. Atunci l-a întrebat arhiepiscopul: „Spune-mi, Ervane, pentru ce a dat Dumnezeu darul Său cojocului lui Ilie, pe care deşi l-a dat lui Elisei, a cinstit mai mult cojocul cel neînsufleţit, decît pe proorocul cel viu? Căci apele Iordanului, pe care n-a putut să le treacă proorocul, pe acelea le-a despărţit cu cojocul şi a trecut ca pe uscat. Iar minunea pe care n-a făcut-o Elisei cel viu, pe aceea a făcut-o cojocul cel neînsufleţit.

Apoi şi lui Moise, care făcea minuni în pămîntul Egiptului, pentru ce nu lui, ci toiagului său a dat Dumnezeu puterea facerilor de minuni şi cu acela a prefăcut apele în sînge, a despărţit Marea Roşie şi a făcut alte înfricoşate şi slăvite minuni? Încă şi cortul mărturiei, sicriul Legii şi năstrapa cea de aur, care avea mana, tablele şi toiagul lui Aaron, masa, cădelniţa şi sfeşnicul, toate acestea oare nu aveau mare dar de la Dumnezeu, măcar că erau neînsufleţite, făcute de mîini omeneşti, din materiile acelea văzute şi pipăite? Însă erau strălucite cu mărirea lui Dumnezeu şi pline de dar. Deci, afară de preoţi şi de leviţi, erau neatinse de altcineva, ca sfinte şi dumnezeieşti.

Dacă acestea erau aşa în Legea cea veche, pentru ce te minunezi de darul lui Dumnezeu, care s-a dat în Legea cea nouă sfintelor icoane?” Ervan răspunse: Se scrie în psalmi: Idolii păgînilor, aur şi argint, lucruri de mîini omeneşti.

Arhiepiscopul zise: „Nu mă împotrivesc la aceasta, că idolii păgîneşti, care nu ştiu pe Dumnezeu, sînt asemănări ale celor care au vieţuit fără Dumnezeu întru toate nelegiuirile, vrăjitori, fermecători şi ucigaşi, care au pierit din viaţa aceasta şi spre a căror pomenire, unii din oameni le-au făcut idoli. Apoi neamurile, cele mai de pe urmă, înşelate şi orbite fiind de satana, au socotit acele chipuri, ca idolii lor, cărora s-au închinat, ceea ce şi voi aţi făcut, închinîndu-vă celor ciopliţi, jertfind pe fiii şi pe fetele voastre diavolilor şi aţi vărsat sînge nevinovat, adică sîngele fiilor şi fiicelor voastre, pe care le-aţi jertfit celor ciopliţi ai lui Hanaan. Asemănările ce le zugrăvim noi acum, ale sfinţilor lui Dumnezeu, acestea nu sînt idoli, ci icoane cinstite, pentru că zugrăvim asemănarea acelora care au cunoscut pe Dumnezeu şi au crezut în El, care au plăcut Lui în cuvioşie şi dreptate şi au fost cinstiţi ca sfinţi şi plăcuţi lui Dumnezeu. Apoi cu darul lui Dumnezeu au făcut multe minuni: morţi au înviat, bolnavi au vindecat, ochii orbilor au luminat, şchiopilor au dat umblare şi surzilor auzire; pe cei slăbănogi i-au îndreptat, pe leproşi i-au curăţat şi dracii din oameni i-au izgonit. Aceştia sînt al căror sfîrşit s-a făcut cinstit şi pomenirea lor este lăudată şi veşnică. Pentru că este cinstită înaintea Domnului moartea cuvioşilor Lui, iar pomenirea dreptului cu laude şi întru pomenire veşnică va fi dreptul.

Ervan iarăşi bîrfind sfintele icoane, de parcă n-ar fi auzit nimic pînă acum, arhiepiscopul a zis: „Haina ta, Ervane şi cortul mărturiei, amîndouă fiind de lînă şi de in, oare au deopotrivă putere? Toiagul tău şi toiagul lui Aaron, care a odrăslit, oare au cinste deopotrivă? Ulciorul cel din casa ta şi năstrapa în care este mana, oare deopotrivă sînt amîndouă? Sicriul tău, în care îţi pui cele de trebuinţă trupului şi sicriul Legii Domnului au deopotrivă mărire? Focul şi untdelemnul pe care îl arzi în casa ta pentru lumină, oare se aseamănă cu sfeşnicul de aur cel cu şapte lumini? Casa în care petreci şi biserica pe care a zidit-o Solomon, oare deopotrivă sînt? Nicidecum! Ci fără asemănare le cinsteşti pe acestea mai mult, de vreme ce prin acestea venea odinioară darul lui Dumnezeu. Deci în acest chip înţelege şi pe ale noastre: că alta este idolul unui nedrept şi afundat în iad şi alta este chipul sfîntului şi plăcutului lui Dumnezeu, căci prin acesta ni se dă darul Domnului, cu rugăciunile celui închipuit pe icoană”.

Apoi a zis Ervan şi despre îngeri, că sînt fără trupuri, după cum se scrie: Cel ce face pe îngerii săi duhuri, însă creştinii nu se ruşinează a-i zugrăvi pe icoane ca pe nişte trupuri”. La aceasta a răspuns arhiepiscopul: „N-ai ce să zici, Ervane, pentru că de la voi ne-am învăţat a zugrăvi pe îngerii lui Dumnezeu”. Ervan zise: „Nicidecum de la noi, căci n-a fost acest lucru niciodată la noi”. Iar arhiepiscopul zise: „Toată Legea cea veche ai învăţat şi aceasta n-ai ştiut”. Ervan zise: „Viu este Domnul, că nu ştiu să fi fost cîndva la noi zugrăvite chipurile îngereşti”.

Arhiepiscopul zise: „Cu adevărat voi aţi început acest lucru. Căci cînd a zidit Solomon biserică Dumnezeului Celui preaînalt, oare n-a făcut deasupra scăldătoarei heruvimii slavei, care umbreau altarul?

Asemenea şi deasupra uşilor celor dintîi şi celor de al doilea, au n-a făcut heruvimii? Încă şi în cortul mărturiei cel făcut de Moise, nu era asemănare de heruvimi peste chivotul legii? Asemenea şi pe catapeteasmă, oare nu erau închipuite cu cusătură, chipuri de heruvimi? Şi toate aceste asemănări îngereşti, nu erau cinstite de voi, împreună cu cortul şi cu biserica? De aceea şi voi aţi închipuit şi firea cea fără trup aţi cinstit-o. Apoi pentru ce ne defăimaţi pe noi, care închipuim şi cinstim feţele acelor sfinţi bărbaţi, care fiind în trup, au bineplăcut lui Dumnezeu?” Unele ca acestea şi altele asemenea acestora, precum se scrie în cartea cea deosebită, grăind, s-a scurtat ziua a patra şi s-a făcut seară.

Sculîndu-se împăratul şi arhiepiscopul, s-a risipit şi soborul, aşteptînd ca dimineaţa să fie sfîrşitul învingerii şi prăznuirea biruitorului. Deci jidovii, bucurîndu-se pentru Ervan, că era puternic la întrebări şi răspunsuri împotriva arhiepiscopului, îl numeau îndrăzneţ, zicînd: „Bine te nevoieşti, nu te teme, ci încă mai tare să stai, pentru că vedem că Dumnezeu este cu tine. Să nu se înfricoşeze inima ta, căci vedem că şi împăratul vă ascultă cu plăcere pe voi amîndoi”. Iar Ervan a zis către dînşii: „Fraţilor, bărbatul acesta, precum văd, mult mă covîrşeşte cu înţelegerea şi cu graiul şi nu este cu putinţă a-l birui. Aţi auzit cum toate graiurile gurii mele dezlegîndu-le, le-a făcut de nimic”. În ziua următoare, foarte de dimineaţă, iudeii cei mai înţelepţi, venind iarăşi la Ervan, acesta zise către dînşi: Vă mărturisesc vouă acum, fraţilor, fără minciună, că voi fi biruit de arhiepiscop; căci am avut vedenie în noaptea aceasta pe proorocul nostru Moise şi pe Iisus, despre care ne este întrebarea. I-am văzut pe ei stînd şi vorbind pe aripa unei biserici; apoi am văzut pe Moise, închinîndu-se lui Iisus, avîndu-şi mîinile sale strînse la piept, ca şi cum ar fi fost legate şi cu frică stînd înaintea lui Iisus, ca înaintea Domnului Dumnezeului său. Minunîndu-mă de acest lucru şi deschizînd gura mea, am zis: Domnul meu Moise, dar oare bune sînt acestea care le faci? El, întorcîndu-se, m-a certat, zicîndu-mi: Încetează! Eu nu greşesc închinîndu-mă Stăpînului meu, că nu sînt dintre cei asemenea ţie, pentru că cunosc pe Făcătorul meu şi Domnul! Şi tu, pentru ce faci atîta osteneală dreptului arhiepiscop, împotrivindu-te adevărului? Iată, în ziua viitoare vei fi biruit de dînsul şi te vei închina ca şi mine Domnului nostru Iisus Hristos. Acestea am văzut, fraţilor şi ce sînt acestea nu ştiu. Însă nu voi slăbi luptînd pentru legea noastră, pînă cînd va rîndui Dumnezeu ceea ce va voi”.

Acestea auzindu-le, mulţi s-au îndoit şi au fost întru nepricepere. Făcîndu-se ziuă şi iarăşi adunîndu-se soborul, a venit împăratul cu suita sa. Apoi arhiepiscopul cu clerul şi tot poporul adunîndu-se, Ervan, cu mulţi învăţători de lege care îl ajutau, au început din nou întrebările ca şi în celelalte zile. Un logofăt al arhiepiscopului, pe care îl adusese împreună cu dînsul din Alexandria, şi care scria foarte iute, stînd acolo, scria toate graiurile şi ale lui Ervan şi ale arhiepiscopului. Dar cu ajutorul Sfîntului Duh, care lucra prin gura arhiereului se biruia ceata potrivnicilor, iar a noastră se împuternicea întru Domnul. Arhiepiscopul se arăta biruitor în toate cuvintele, iar Ervan slăbea din ce în ce, ca şi mulţi învăţători de lege, care îi ajutau lui, însă îi orbise răutatea lor; căci cu urechile greu auzeau şi ochii lor se închiseseră împotriva adevărului. Acum era nevoie, ca la cuvintele arhiereului să-i urmeze puterea credinţei, cum şi lucrul cel cu minune, prin care să mustre răutatea celor împietriţi şi să ruşineze necredinţa lor, lucru care s-a şi făcut într-acest chip.

Slăbind Ervan cu totul, a strigat: „Pentru ce cheltuim vremea întru lungimea graiului şi a ghicitorilor? Eu să dezleg aceasta? De voieşti, o! arhiepiscope, ca fără de vicleşug să cred în Iisus al tău, cum că Acela este Dumnezeu adevărat, arată-mi-L pe El viu, ca să-L văd şi să vorbesc împreună cu El. „Atunci voi mărturisi, că voi, creştinii ne-aţi biruit pe noi!” Acestea zicînd Ervan, adunarea evreiască a strigat asupra lui: „Te rugăm învăţătorule, să nu te înşeli şi să nu te faci creştin; ci mai vîrtos te îmbărbătează şi te întăreşte pentru adevăr; pentru că ştii că nimic nu este mai adevărat, decît Însuşi Dumnezeul părinţilor noştrii”. Iar Ervan a zis către dînşii cu mînie: „Ce bîrfiţi voi? Ascultaţi acum, de mă va încredinţa că Acela este, de Care mai înainte au vestit proorocii, după aceea ce voiţi a mai aştepta?”

Văzînd arhiepiscopul că grăieşte cu adevărat, iar nu cu vicleşug, a zis către dînsul: „Mare ispită faci, o! Ervane şi o cerere mai presus de putere, căci nu oamenilor te împotriveşti, ci lui Dumnezeu. Dar pentru încredinţarea ta şi a celor ce sînt cu tine şi pentru ca şi inimile celor ce sînt cu credinţă să se întărească, puternic este Domnul, ca şi aceasta să o facă. Deci spune-mi clar, cum voieşti să te încredinţezi?” Ervan a zis: „Roagă pe Stăpînul tău, dacă este în cer, precum zici tu, să se pogoare aici şi să se arate mie ca să vorbesc cu El. Viu este Domnul, că îndată voi crede în El şi mă voi boteza”.

Acestea zicînd Ervan, au strigat toţi iudeii: „Cu adevărat, o! arhiepiscope, adevereşte-ne cu fapta meşteşugul cuvintelor tale; arată-ne pe Hristosul tău, ca neavînd după aceea ce mai răspunde, cu frică să credem în El”. Deci, a strigat Sfîntul Grigore ca să le arate pe Hristos simţitor, de este viu după răstignire şi după moarte. După aceea jidovii grăiau deosebit între dînşii: „Dar de ne va arăta nouă arhiepiscopul pe Hristos, apoi, ce va fi? Vai nouă, căci nevrînd ne vom face creştini?”. Unii ziceau: „De-L va arăta, apoi pentru ce să nu credem în El?”. Alţii ziceau: „Cum este cu putinţă să se arate Acela, Care, ca un om fiind ucis, a murit şi atîţia ani au trecut pînă astăzi de cînd s-a săvîrşit? Unde se va afla trupul şi duhul Lui? Căci de mult s-au risipit şi oasele Lui în mormînt?”

Arhiepiscopul, socotind mărimea lucrului şi văzînd lupta potrivnicilor, s-a ridicat cu toată mintea la Domnul şi cugeta în sine că, de nu va ruga pe Mîntuitorul Hristos, ca într-o împotrivire ca aceasta să împlinească cererea lor, apoi foarte mult se va bucura partea celor potrivnici şi se vor arăta evreii biruitori, iar creştinii, biruiţi şi vor batjocori şi vor defăima vrăjmaşii pe creştini. Deci, a zis cu nădejde către adunarea evreilor: „De va voi Hristosul meu, desăvîrşit Îl voi arăta vouă. Însă voi cu dinadinsul să ştiţi că, dacă Îl voi arăta şi nu veţi crede într-Însul, apoi îndată sabia vă va mînca pe voi toţi. Iar dacă, pentru necredinţa mea, nu voi putea să vi-L arăt pe Domnul meu, apoi mergeţi de aici după voia voastră”.

Auzind acestea, unii s-au întristat, iar alţii s-au bucurat, unii s-au întristat ca nu cumva să li se arate Hristos şi atunci vor crede într-Însul chiar nevrînd, iar alţii se bucurau, nădăjduind că nu le va putea arăta şi vor rămîne întru rătăcirea lor. Deci au plăcut lui Ervan cuvintele arhiepiscopului şi celorlalţi înţelepţi şi învăţători de lege care erau acolo, zicînd între dînşii: „Este cu neputinţă ca după cinci sute şi mai bine de ani să fie viu omul acela, care s-a omorît de părinţii noştri, s-a îngropat şi s-a pecetluit în mormînt, apoi s-a furat de ucenicii Săi”.

Sfîntul Grigore, părintele nostru, ştiind cuvintele Domnului cele zise în Evanghelie: Că de veţi avea credinţă cît un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acesta: treci de aici acolo şi va trece şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă. Aceste cuvinte ale Domnului avîndu-le în mintea sa şi avînd către Dumnezeu credinţă nestrămutată şi tare şi nădăjduind spre El, s-a sculat de pe scaunul său şi s-a depărtat puţin de dînşii la un loc lesnicios, puţin mai departe şi s-a rugat. Împăratul, cu tot poporul cel credincios, se minuna şi se înspăimînta de îndrăzneala şi de credinţa lui cea mare către Dumnezeu, căci spre un lucru înfricoşat ca acela îndrăzneşte.

Deci, cu spaimă luau aminte să vadă ce va fi, iar arhiereul, mergînd puţin mai departe de sobor şi însemnîndu-se cu semnul Sfinte Cruci, s-a rugat, plecîndu-şi genunchii cu smerenie şi cu umilinţă. Apoi, cu totul înălţîndu-şi mintea, s-a rugat mult în auzul tuturor. Atunci pomenea în rugăciune toate tainele întrupării Cuvîntului Lui Dumnezeu şi toată viaţa lui Hristos cea împreună cu oamenii, de la naştere pînă la patima cea de bună voie: crucea, moartea şi învierea cea de a treia zi, şi înălţarea cu trupul la cer. Iar la sfîrşit a zis: „Arată-Te, Stăpîne, de faţă acestor împietriţi şi orbiţi cu răutatea; arată-Te pentru slava numelui Tău celui sfînt şi cu ochii cei trupeşti să vadă omenirea Ta, cea făcătoare de viaţă, întru care Te-ai îmbrăcat pentru noi smeriţii şi cu care Te-ai înălţat la ceruri, pentru ca, văzîndu-Te, să creadă întru Tine, Dumnezeul cel adevărat şi întru Părintele cel adevărat Care Te-a trimis, cum şi întru Duhul Tău cel Sfînt”.

Săvîrşind el rugăciunea şi toţi căutînd la dînsul cu sîrguinţă, îndată s-a făcut cutremur mare şi fulger înfricoşat dinspre răsărit, încît şi pămîntul s-a cutremurat şi toţi au căzut de frică. După puţin timp, sculîndu-se şi ridicîndu-şi ochii spre răsărit, iată s-a deschis cerul şi un nor luminos, cu văpaie de foc şi cu raze de soare, cobora de acolo pe pămînt, iar în mijlocul focului se vedea un bărbat cu podoabă mai frumoasă decît fiii omeneşti. Acela era Domnul nostru Iisus Hristos, strălucind la faţă şi hainele se luminau ca de fulger, păşind în nor cu o mişcare preaminunată şi se apropia către cele de jos. Apoi a stat în dreptul arhiepiscopului, deasupra norului, atrăgînd către sine ochii şi inimile tuturor, prin podoaba Sa, pe care nu este cu putinţă a o spune limba omenească. Însă de frica slavei Lui, pe care nu sufereau să o vadă odinioară ucenicii în Tabor, au căzut toţi cu feţele la pămînt: împăratul, boierii şi tot poporul de la mare pînă la mic. Iudeii, fiind cuprinşi de mare cutremur se întorceau într-o parte şi într-alta şi căutau să fugă, pentru că-i ardeau razele strălucirii celei dumnezeieşti şi slava Domnului, pe care nu puteau să o vadă, căci mare frică căzuse peste dînşii şi nu le era cu putinţă a fugi, nici a păşi din loc înapoi, fiindcă erau ţinuţi cu putere nevăzută.

Arhiepiscopul, întărindu-se, a strigat cu glas mare către Ervan: „Iată, Ervane, Acela de Care multe cuvinte ai auzit, vezi-L şi te încredinţează: că unul este Sfînt, unul Domn Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin!” Ervan, ca un mort, nu putea să mai răspundă nimic. Şi a venit glas de la încuviinţata slavă a Domnului, zicînd: „Pentru rugăciunea episcopului, vă vindecă pe voi Cel ce S-a răstignit de părinţii voştri”. Iar de glasul acela mai vîrtos s-au cutremurat şi au căzut la pămînt, fiind cuprinşi de frică, precum odată Saul, mergînd către Damasc, l-a strălucit lumină din ceruri şi glas venind de sus, a căzut la pămînt, iar cu ochii deschişi nu vedea pe nimeni.

Săvîrşindu-se acestea astfel, s-a făcut înaintea Domnului un sunet dumnezeiesc şi norul cel mai luminos care era sub Dînsul, l-a ascuns de la vedere. Şi se strîngea acest nor din toate părţile în urma Lui, înălţîndu-se cu El în sus, pînă cînd toată slava Domnului a intrat în cer şi apoi toate cele văzute s-au ascuns de la ochii lor. Împăratul cu toată mulţimea creştinilor au luat îndrăzneală şi au început a striga în urma Domnului, multă vreme: Doamne miluieşte. Iar cinstitul arhiepiscop era cu faţa la pămînt, aducînd rugăciuni cu lacrimi către Domnul pentru popor.

După aceasta, toţi cei ce erau în sobor, cu împăratul şi tot poporul, cu multă cucernicie şi cu frică cinsteau pe Sfinţitul Arhiepiscop Grigore, minunîndu-se de atîta sfinţenie şi de puterea rugăciunilor lui. Iar iudeii se întrebau unul pe altul: „Oare vezi, frate?” Şi răspundeau unul către altul, că nu văd deloc. Atunci au strigat către Ervan: „Amar nouă, învăţătorul nostru, ce vom face?” Iar Ervan a zis: „Oare numai noi singuri am orbit, văzînd pe Dumnezeul creştinilor? Ori şi creştinii au pătimit aceasta?” Creştinii, auzind, au zis: „Noi cu darul Domnului nostru vedem bine şi mai sănătoşi sînt ochii noştri, decît mai înainte, dar numai voi sînteţi orbi pentru necredinţa voastră, pentru că Domnul Dumnezeul izbîndirilor a tăiat vederea ochiului vostru evreiesc, căci fiind nevrednici l-aţi văzut pe El”.

Atunci Ervan, cu mulţimea evreilor, ruga cu lacrimi pe arhiepiscop să deschidă ochii lor cei orbiţi şi să le dea Sfîntul Botez. Iar arhiepiscopul i-a întrebat dacă cu adevărat cred întru Domnul nostru Iisus Hristos şi toţi adevereau că cred fără îndoială. Învăţîndu-i pe ei episcopii care erau împreună cu dînsul, preoţii slujeau taina Sfîntului Botez. Cînd au intrat evreii în Sfînta baie a Botezului, îndată au căzut de pe ochii lor ca nişte solzi şi vedeau cu ochii cei trupeşti şi cu cei sufleteşti, cu inima crezînd întru dreptate, iar cu buzele mărturisind pe Domnul nostru Iisus Hristos, spre mîntuirea lor.

Deci s-au botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, începînd de la Ervan, căruia însuşi împăratul i-a fost naş şi i s-a pus numele din Sfîntul Botez, Leon, pe care l-a unit împăratul cu suita sa şi sfatul său, făcîndu-l patriciu, ca pe un om cu bună înţelegere şi vrednic de cinste. Atunci se căia Ervan foarte mult de rătăcirea sa cea mai dinainte şi se minuna cu spaimă, avînd totdeauna în mintea sa arătarea Domnului, căci zicea: „Viu este în ceruri Domnul nostru Iisus Hristos, pe Care părinţii noştri L-au răstignit şi L-au îngropat şi L-au socotit că este mort!” Apoi zicea cu lacrimi: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul Dumnezeului celui viu, iartă-mi cîte am greşit Ţie, întru neştiinţa mea”! Iar pe sfinţitul arhiepiscop îl cinstea ca pe îngerul Domnului, nevrînd a se despărţi de dînsul.

Astfel s-a luminat toată ţara Omiriţilor cu lumina sfintei credinţe, botezîndu-se prin toate cetăţile şi satele, nu numai iudeii ci şi elinii. Şi s-a făcut bucurie mare peste tot pămîntul acela, încît şi îngerii din cer se bucurau de întoarcerea şi de pocăinţa atîtor suflete şi slăveau pe Dumnezeu, Care voieşte ca toţi oamenii să se mîntuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină.

După aceasta, preasfinţitul arhiepiscop Grigore a sfătuit pe împărat să poruncească să nu fie casele şi locuinţele evreilor împreună, ci să locuiască printre creştini, pentru ca să nu facă pe ascuns între ei adunări şi sfaturi. Deci a poruncit să scrie carte împărătească într-acest chip, ca nimeni dintre evrei să nu dea fetei sale bărbat din neamul evreiesc, ci din fiii creştinilor să-şi ia soţ. Iar fiului evreiesc să nu i se dea mireasă dintre fetele evreice, ci din cele creştine să i se caute; şi cine ar îndrăzni a încălca acea poruncă, să fie tăiat cu sabia. Aceasta a făcut-o arhiepiscopul ca neamul evreiesc să se amestece cu creştinii, să-şi uite după oarecare vreme credinţa şi obiceiurile cele de demult ale legii vechi.

Apoi, făcîndu-se linişte şi pace adîncă şi dreaptă credinţă strălucind pretutindeni, împăratul şi cu preasfinţitul arhiepiscop Grigore slujeau lui Dumnezeu fără lenevire, înălţînd laude, toată noaptea, Stăpînului Hristos, îngrijindu-se pentru mîntuirea neamului creştinesc şi îndreptînd împărăţia cu mila şi cu adevărul.

Acest dreptcredincios împărat, Avramie, a domnit treizeci de ani în împărăţia Omiriţilor şi a adormit întru Domnul, avînd ziua sfîrşitului său vestită mai înainte de Sfîntul Grigore şi a fost îngropat cu mare cinste în împărăteasca cetate a Farului.

După mutarea împăratului, nu după multă vreme, cel întru sfinţi părintele nostru Grigore, bine păscîndu-şi turma şi întărind credinţa pe temelia apostolilor şi a proorocilor, făcînd multe semne şi minuni, întru slava lui Dumnezeu, a trecut din viaţa aceasta, în a nouăsprăzecea zi a lunii decembrie şi a fost aşezat cu cinste în aceeaşi cetate, în locul de îngropare al bisericii celei mari. Şi s-a tînguit pentru dînsul tot pămîntul omiriţilor, dar mai ales iudeii cei botezaţi, pentru că tuturor le era ca un părinte bun şi milostiv, iubit oamenilor şi bineplăcut lui Dumnezeu. Acum şade înainte în cetele sfinţilor ierarhi, cu care slăveşte împreună pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, în veci. Amin.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Ilie de Murom, Pesterile din Apropiere din Lavra Pecerska din Kiev.

Sfîntul Ioan de Kronstadt

Adaugat la ianuarie 2, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

ianuarie 2, 2024

Sfîntul Ioan Serghiev din Kronştadt s-a născut la 19 octombrie 1829 în sătucul Sura din îndepărtata gubernie nordică a Imperiului ţarilor de la Marea Albă, Arhanghelsk, ca fiu al sărmanului paracliser Ilia Mihailovici Serghiev şi al Fiodorei Vasilievna. La Botez a primit, după frumoasa datină creştinească păstrată în poporul rus, numele sfîntului în a cărui zi de pomenire se născuse, respectiv cel al Cuviosului ascet Ioan din Rila (Bulgaria, secolul XI), faţă de care va avea ulterior mare evlavie. în familie va primi educaţia religioasă ortodoxă de mare simplitate, profunzime şi sensibilitate, tradiţională în satul rus.

Tatăl, care descindea dintr-o familie de preoţi din tată în fiu de peste 350 de ani, era mereu bolnav, decedînd în 1851 în vîrstă de 48 de ani. Iernile însă, el obişnuia să citească mereu întregii familii din Scriptură şi din Vieţile Sfinţilor. Mama era un exemplu de devotament şi rugăciune fierbinte şi statornică. Ea va trăi pînă la adînci bătrîneţi fiind martora celebrităţii fiului ei, care o vizita şi consulta mereu cu respect şi veneraţie.

Tînărul copil va creşte sub dubla fascinaţie a slujbelor dumnezeieşti din biserica parohială a satului şi a maiestuoasei naturi a nordului Rusiei pe care o va îndrăgi pînă la sfîrşitul vieţii. Din pricina unei sănătăţi fragile, copilul a început să înveţe acasă abecedarul cu mari dificultăţi – învăţătura era pentru el un adevărat chin. Cu lacrimi în ochi mama sa se ruga la icoane pentru sănătatea copilului, îmboldit de pilda rugăciunii mamei, copilul a început să se roage şi el lui Dumnezeu să i se dezlege înţelegerea. Şi rugăciunea sa de copil i-a fost ascultată. în curînd a putut să citească fără nici un fel de dificultate. Micuţul Vania face deci la o vîrstă fragedă experienţa fundamentală şi care îi va marca întreaga sa existenţă, a puterii rugăciunii fierbinţi în credinţă şi simplitate. îşi înţelege şi vocaţia vieţii sale – aceea de a fi om al rugăciunii prin excelenţă, preot.

Ioan ajunge ultimul elev

La nouă ani este trimis la şcoala parohială din Arhanghelsk unde dificultăţile au reînceput. Separat de părinţi, ironizat de colegi pentru stîngăciile sale ţărăneşti, singur, Ioan ajunge ultimul elev. Deznădăjduit, cade în genunchi şi recurge din nou la rugăciune, iar efectele ei nu întîrzie să se facă simţite. Notele încep să crească, iar în 1851 absolvă şi seminarul din Arhanghelsk ca şef de promoţie.

Pe baza notelor bune primite este trimis cu o bursă la Academia duhovnicească (teologică) din Sankt Peterburg pe care o va absolvi în 1855 cu titlul de magistru (licenţiat), ca al 35-lea din 39 de candidaţi. Performanţele mai degrabă mediocre ale studentului Ioan Serghiev în studiul academic se explică în mare parte prin orientarea dominant scolastică a studiilor teologice în academiile Rusiei epocii, în ciuda eforturilor de reaşezare neopatristică întreprinse de mitropolitul Moscovei, Filaret Drozdov (1789-1867).

Taciturn, se ruga mult şi citea intens nu atît cursurile, manualele şi bibliografia academică aridă, cît Vieţile Sfinţilor şi Comentariile la Evanghelii ale Sfîntului Ioan Hrisostom, precum şi inspiratele predici teologice ale mitropolitului Filaret. În discuţii vorbea mult, mai ales despre smerenie şi iubirea atoateiertătoare. Însă, în ciuda firii sale interiorizate, viaţa monahală nu-l atrage. Îl înflăcărează în schimb zelul misionar, dorind să plece misionar în Siberia, China sau America.

Curînd înţelege că imperativele misionare sunt deopotrivă de valabile pentru societatea Rusiei vremii sale. în 1851, murind tatăl său şi rămînînd singurul sprijin al familiei, se angajează copist la Academie pentru a putea trimite întreg salariul acasă. După o scurtă criză spirituală însoţită de depresie şi deznădejde, biruite tot prin rugăciune, se hotărăşte să se facă preot. Într-un vis se vede preot slujind într-o biserică necunoscută. La o serbare după absolvirea Academiei o cunoaşte întîmplător pe fiica protoiereului Nesviţki din Kronştadt, Elisaveta Konstantinovna, cu care se va şi căsători la scurt timp.

La 12 noiembrie 1855 este hirotonit preot pe seama parohiei Sfîntul Andrei din Kronştadt – portul militar al Sankt Peterburgului – în locul socrului său, de către episcopul Hristofor, rectorul Academiei duhovniceşti. Păşind pragul bisericii în care avea să slujească vreme de 53 de ani, şi-a dat seama uimit că era tocmai biserica ce i se arătase în vis prin pronia lui Dumnezeu ca răspuns la neliniştile şi mîhnirile sale anterioare.

În fiecare zi se scula la patru dimineaţa pentru a pleca la biserică

Om simplu şi fire ţărănească dintr-o bucată, părintele Ioan nu era pentru jumătăţile de măsură. De aceea, el şi-a extrem de în serios vocaţia şi slujirea sacerdotală. Axată fundamental în jurul rugăciunii către Dumnezeu şi pentru oameni, aceasta lua forma slujirii active şi concrete a lui Dumnezeu şi a semenilor. Liturghia zilnică, predarea religiei în şcoala primară şi gimnaziu, predica, păstorirea sufletelor credincioşilor, milostenia şi caritatea activă faţă de cei săraci vor ocupa de acum neobosit, zi şi noapte, pentru peste o jumătate de secol, viaţa parohului din Kronştadt.

Îşi fixează regulile simple ale unei spiritualităţi sacerdotale exemplare, de la care nu se va mai abate. Hrănită din citirea şi meditaţia asiduă a Sfintelor Scripturi împletite însă strîns cu adîncirea în săvîrşirea zilnică a slujbelor dumnezeieşti, încununate de Sfînta Liturghie şi însoţite de o aprofundare a sensurilor teologice ale cărţilor de cult, şi, respectiv, cu intensificarea rugăciunii şi meditaţiei personale, a veghii interioare prin invocarea neîncetată a Numelui lui Iisus şi ţinerea unui „jurnal” – această spiritualitate simplă şi la îndemîna tuturor credincioşilor, fără eforturi şi cu obiective ascetice extraordinare, trebuia să susţină lucrarea istovitoare a împlinirii practice cu maximă conştiinciozitate a multiplelor îndatoriri şi responsabilităţi pastorale şi caritative.

În fiecare zi se scula la patru dimineaţa pentru a pleca la biserică întorcîndu-se acasă din vizitele pe la bolnavi şi săraci abia după ora zece seara. Curînd a descoperit că numai celebrarea zilnică a Sfintei Liturghii şi împărtăşirea regulată cu Sfintele Taine îi pot da energia duhovnicească necesară pentru susţinerea unei activităţi literalmente crucifiante (în ultimii 35 de ani, cu excepţia zilelor cînd era bolnav sau călătorea, a slujit zilnic Sfînta Liturghie).

După o scurtă ezitare, preoteasa Elisaveta a înţeles să accepte regimul de înfrînare impus de celebrarea zilnică a Sfintei Liturghii – soţii vor trăi toată viaţa ca frate şi soră -, precum şi retragerea discretă şi iubitoare în umbra celui care i-a adus aminte faptul ascetic elementar că, întrucît este preot, nu-şi mai aparţine luişi sau familiei, ci este prin excelenţă un „om pentru ceilalţi”.

Părintele Ioan îşi începe slujirea preoţească într-un moment extrem de defavorabil pentru Biserică. Viaţa religioasă a Rusiei la mijlocul şi în a doua jumătate a secolului XIX era profund marcată de consecinţele reformelor pe-trine menite să aducă Rusia pe calea modernizării. Practicînd cultul statului şi al naţiunii, regimul ţarist impusese o viziune reducţionistă, formalistă şi utilitarista despre religie şi Biserică, apreciate exclusiv din perspectiva contribuţiei lor la menţinerea moralităţii sociale şi susţinerea Imperiului. Educaţia religioasă şi practica liturgică erau dominate de formalism şi ritualism.

Cultul divin ortodox devenise un simplu decor ritualist

Spovedania o dată pe an (în Postul Mare) era obligatorie pentru toţi cetăţenii ortodocşi, iar preoţii trebuiau să raporteze la poliţie achitarea acestei obligaţii „civice” (aşa-numita govenie). împărtăşania era recomandată doar o dată pe an (de Paşti) chiar şi de Catehismul mitropolitului Filaret. Credincioşii trăiau practic izolaţi de viaţa sacramentală şi harică a unei Biserici oficiale degradate la rangul unui simplu sector în cadru departamentului afacerilor interne al statului (alături de poliţie şi jandarmerie).

Nu e nici o mirare că în aceste condiţii cultul divin ortodox devenise un simplu decor ritualist ce masca la oraşe materialismul cel mai cras şi indiferentismul spiritual al aristocraţiei şi elitelor, iar la sate obscurantismul şi superstiţiile de tot felul. Situaţia era, evident, agravată de decalajele economice şi sociale considerabile, şi de radicalizarea „intelighenţiei”, cîştigată tot mai mult de ideile materialiste, socialiste şi revoluţionare

Pe acest fond de insatisfacţie generată de formalismul şi etatismul religiozităţii publice, dar în acord cu linia generală a reducţiei utilitariste şi ideologice a creştinismului la moralisme, pietisme, gnoze sau utopii secularizate, se înscrie şi deriva unei părţi însemnate a aristocraţiei peter-burgheze ca şi a unor întinse pături rurale spre sectarismul de tip neoprotestant. Anii 1860-1870 vor marca astfel ascensiunea „ştundismului” în satele din sudul Rusiei, iar în capitala Imperiului de pe malurile Nevei a „schismei din înalta societate” (cum o va numi scriitorul N. Leskov).

E vorba de epidemia de „conversiuni” de tip „revivalist” protestant produsă în nobilimea capitalei de predicile lordului G.V. Redstock (1843-1913) din anii 1874,1875-1876 şi 1878. în 1876 adepţii lui Redstock au întemeiat „Societatea pentru promovarea gîndirii religioase şi morale” condusă de un bogat filantropist din Sankt Peterburg, colonelul Vasili A. Paşkov, care şi-a pus palatul la dispoziţia organizaţiei şi a reuniunilor ei. Cenzura şi poliţia secretă ţaristă însă nu vor tolera activismul predicatorial şi filantropic al „paşkovismului”, suprimînd reuniunile şi determinînd în 1884 exilarea din Rusia a liderilor mişcării.

Secularizat, acest pietism individualist, moralist şi nihilist, îşi va găsi expresia doctrinară şi literară în „tolsto-ism”. Contemporan al părintelui Ioan, Lev Tolstoi (1828-1910) îşi va alcătui între 1880-1896 propriul „creştinism” şi propria sa „Evanghelie”, formulată în polemică deschisă cu statul ţarist şi Biserica Ortodoxă. Premiza fundamentală este cea a contradicţiei pretins ireconciliabile dintre Evanghelie şi Biserică, dintre Evanghelie şi civilizaţie (stat, cultură, tehnică, ştiinţă). Toate acestea ar bloca accesul la „creştinismul” autentic. Vinovate în primul rînd de falsificarea Evangheliei prin „absurdităţile” dogmelor şi „superstiţiile” riturilor ar fi Bisericile. Ele ar „hipnotiza” masele prin seducţia estetică a cultului şi le-ar „idiotiza” prin violenţa ascetică a rugăciunii, posturilor şi supunerii oarbe faţă de autorităţi.

Tot efortul lui Tolstoi se va concentra în direcţia unei recreări a „creştinismului” ca religie morală şi umanitară, antistatală şi antiintelectuală. Ritualurile trebuie excluse, dogmele eliminate, Vechiul Testament desfiinţat, iar Noul Testament şi Evangheliile sever epurate de teologia („kabalistică”) paulină şi de miracole (naştere virginală, Înviere). Întreg „creştinismul” s-ar reduce la „morala” Predicii de pe Munte, concentrată şi ea în cinci prescripţii (afirmate sentenţios de prinţul Nehlindov în finalul romanului Învierea, 1899) culminînd în „neîmpotrivirea la rău”. În ultimă instanţă „sectarismul” educat al tolstois-mului ducea la o versiune nihilistă, gnostică, secularizată», a „creştinismului” constituit printr-un refuz nonviolent, dar nu mai puţin radical şi anarhic, al istoriei, Bisericii, statului, proprietăţii, serviciului militar şi culturii, dublat de o „trezire” morală de tip individualist şi întoarcerea la viaţa „simplă” şi nefalsificată a unui „popor” idealizat.

În criză în societatea Rusiei secolului XIX se afla deci însăşi înţelegerea naturii ecleziale a experienţei creştine, Biserica în specificul identităţii ei spirituale şi practica ei concretă, liturgic-sacramentală şi socială, mistică şi istorică. O revigorare a conştiinţei ecleziologice axată pe ideea „sobornicităţii” o declanşaseră, ca reacţie, gînditorii religioşi ruşi slavofili (mai cu seamă A. Homiakov). însă proiectul lor ecleziologic era unul tipic romantic, naţionalist, pur speculativ şi grevat de tendinţe utopice şi ideologice, fiind orientat în principal în direcţia unei demarcări critice faţă de creştinismul occidental individualist (decăzut), căruia îi contrapunea imaginea idealizată a unui creştinism comunitar, autentic, păstrat de „poporul” rus (Biserică şi popor se identificau periculos în viziunea slavofilă, în experienţa misticei şi integratoarei „sobornicităţi”, de-ghizament religios al noţiunii „atotunităţii” din idealismul german).

Îşi împărţea banii şi hainele săracilor şi cerşetorilor, cerceta zilnic pe bolnavi şi familiile nevoiaşe pline de copii flămînzi, degeraţi, bolnavi”¦

Pe acest fond al unei Biserici contestate şi falsificate, denigrate sau inadecvat exaltate, trebuie înţeleasă semnificaţia profund teologică şi profetică a activităţii şi gîndirii părintelui Ioan Serghiev din Kronştadt. Cu un remarcabil simţ al concretului, el a reuşit să reimpună în conştiinţa contemporanilor însăşi realitatea „pragmatică”, liturgică şi sacramentală, personală şi comunitară, mistică şi socială a Bisericii. în faţa reducţiei simplificatoare a creştinismului la morală, la etica şi pietatea individuală, Biserica reapare din nou ca realitate divino-umană întrupată în cult şi caritate, ca o comuniune vie („familie”) a oamenilor în Hristos şi Duhul Sfînt, cu Dumnezeu, cu sfinţii şi cu îngerii, ca loc al Adevărului şi Libertăţii autentice.

Doar Liturghia şi Tainele Bisericii aduc oamenilor eliberarea din sub sclavia torturantă a păcatului şi, astfel, adevărata pace şi bucurie în har şi libertate. Iar un rol hotărîtor în realizarea Bisericii ca realitate mistică şi socială îi revine preotului: om al rugăciunii arzătoare, al Duhului Sfînt şi al iubirii, el este înger în trup, profet şi slujitor al lui Dumnezeu în cultul divin şi păstor al credincioşilor în societate, deschis spre toate nevoile lor, pe calea împărăţiei lui Dumnezeu, al cărei pronaos e Biserica şi Liturghia ei.

Este greu de imaginat un contrast mai puternic ca acela existent iniţial între mentalitatea şi zelul eclezial şi liturgic al părintelui Ioan şi indiferenţa generalizată faţă de viaţa liturgică a Bisericii din Rusia epocii sale în general, din parohia sa în special. Kronştadtul ducea viaţa deloc virtuoasă, plină de patimi şi mizerii morale şi sociale a unui port militar şi loc tradiţional de exil intern pentru declasaţii capitalei Imperiului. Plin de marinari, militari şi lucrători portuari, de cîrciumi, vagabonzi şi prostituate, de cerşetori şi oameni sărmani, el era departe de a fi o cetate a pietăţii. Dimpotrivă. Mizeria făcea casă bună cu viciul. La început tînărul preot a încercat să întoarcă „oile pierdute” prin discuţii şi predici moralizatoare.

Nu numai că n-a avut nici un succes, dar s-a expus deriziunii şi umilinţelor de tot felul. A cîştigat mai mult prin exemplul personal, respectiv prin abnegaţia cu care-şi împărţea banii şi hainele săracilor şi cerşetorilor, şi prin cercetarea zi de zi a bolnavilor şi familiilor nevoiaşe pline de copii flămînzi, degeraţi, bolnavi, împreună cu care se ruga şi cărora le aducea şi ajutoare materiale. A ajuns foarte iubit de copii şi cerşetori („regimentul părintelui Ioan”, cum li se spunea). Coborîndu-se în cocioabele sărmanilor, nu ocolea nici sufletele celorlalte categorii sociale. Pe toţi îi compătimea, sfătuia, ajuta.

Trăia pe atunci în Kronştadt o văduvă evlavioasă, Paraskovia Ioanovna Kovrighina, care se mutase în Kronştadt cu binecuvîntarea duhovnicului ei, părintele Ilarion. Ucenic al Sfîntului Serafim din Sarov (t 1833), acesta a îndemnat-o înainte de a muri, în chip profetic, să meargă la Kronştadt pentru că acolo este un mare luminător al lui Hristos pe care să-l ajute şi să-l slujească. Aceasta a început să-i ceară părintelui Ioan – pe atunci încă necunoscut – să mijlocească în rugăciune pentru oamenii nevoiaşi pe care-i ştia.

Rugăciunea sa a început să lucreze minuni, mai cu seamă vindecări

La început părintele Ioan n-a îndrăznit, pretextînd nevrednicia sa personală. însă în cele din urmă şi nu de bunăvoie, s-a lăsat convins. Credinţa copilului în puterea rugăciunii a reînviat, şi acum preotul matur, cu studii academice, a început din nou să se roage cu aceeaşi încredere şi la fel de fierbinte pentru oameni, ca şi băieţelul de şase ani care se ruga pentru ca să înţeleagă semnele din abecedarul său.

Şi tot ca odinioară, rugăciunea sa din faţa sfîntului altar sau din casele oamenilor a fost ascultată şi a început să lucreze minuni, mai cu seamă vindecări. Esenţial în ce priveşte minunile părintelui Ioan – care era departe de a fi un taumaturg specializat sau şaman improvizat – e faptul că aceste vindecări erau numai şi numai efectul rugăciunii. Trebuia să se roage împreună nu numai preotul, dar şi rudele celui bolnav şi toţi cei prezenţi, pentru iertarea păcatelor, mîntuirea sufletului şi întoarcerea tuturor la Dumnezeu. Părintele Ioan ştia foarte bine – o arată „Jurnalul” său – că nu el, ci Dumnezeu lucrează minuni tot celui ce se roagă cu credinţă în făgăduinţa Domnului: „Toate cîte veţi cere rugîndu-vă cu credinţă, veţi primi” (Matei 21, 22).

Fapt elocvent şi demn de remarcat e că părintele loan nu refuza să se roage nici chiar pentru cei de alte credinţe şi străini. Deşi era ortodox, convins de Adevărul dumnezeiesc păstrat în întregimea lui în Biserica Ortodoxă, nu privea „de sus” la cei de alte credinţe şi nu făcea nici o deosebire în mijlocirile sale între ortodocşi şi neortodocşi.

Cînd slujea Sfînta Liturghie se auzeau mereu nume străine ce aparţineau evident unor oameni de alte credinţe. I se adresau pentru rugăciune nu numai creştini de alte confesiuni, catolici sau protestanţi, dar şi necreştini, musulmani, evrei, tătari. Părintele loan se ruga pentru toţi cei ce credeau sincer în Dumnezeu. într-o zi a venit la biserică o tătară. „Crezi în Dumnezeu?”, a întrebat-o părintele loan. „Da”, a răspuns ea. „Bine, îngenunchează şi roagă-te Dumnezeului tău şi eu mă voi ruga Dumnezeului meu.” Şi Dumnezeu a împlinit rugăciunea femeii.

Între anii 1870-1880 vestea despre neobişnuitul preot din Kronştadt, despre viaţa sa sfîntă, despre rugăciunile şi vindecările sale a început să se răspîndească în Rusia. O declaraţie de mulţumire publicată la 20 decembrie 1883 într-un ziar de mare tiraj avea să-l facă cunoscut întregului Imperiu, de la Baltica şi pînă în Siberia orientală.

Mii de pelerini vor începe să vină la Kronştadt pentru mărturisire şi împărtăşire, sute (uneori mii) de telegrame de mulţumire şi de cerere pentru rugăciune soseau zilnic şi mai cu seamă în Postul Mare.

Centrul vieţii părintelui loan era însă săvîrşirea slujbelor dumnezeieşti şi mai cu seamă a Sfintei Liturghii. Prin exemplul şi prin predica sa el arăta concret centralitatea definitivă şi de neînlocuit a vieţii sacramentale şi liturgice a Bisericii în viaţa creştină autentică, pentru fiecare credincios în parte. Există cîteva impresionante mărturii care ne descriu în detaliu felul unic în care părintele loan celebra cultul divin şi Dumnezeiasca Liturghie în biserica Sfîntul Andrei din Kronştadt, în faţa a mii de credincioşi veniţi din întreaga Rusie (pînă la 7000-8000 în Postul Mare).

Era aşteptat de zeci de oameni săraci care-i cereau milostenie

Sculat la ora 4 dimineaţa, îşi spunea rugăciunile de pregătire ale preotului pentru slujirea Sfintei Liturghii, plimbîndu-se prin grădina casei parohiale. La ieşirea din casă în drum spre biserică era aşteptat de zeci şi zeci de oameni săraci care cereau milostenie. După împărţirea milosteniei, însoţit de mulţime, părintele loan intra în biserică pe uşa laterală a altarului, căci nu era posibil să se pătrundă în biserică pe uşa mare. Deşi era înghiontit din toate părţile de popor, nu-şi pierdea sub nici un chip blîndeţea şi seninătatea feţei. Se îmbrăca în veşminte roşii (culoarea sa preferată) şi săvîrşea el însuşi slujba utreniei. Nu se lăsa afară nici o stihiră, nici un canon, se cînta şi se citea tot. Fire iute, nu-i plăcea slujirea întinsă, lungă. Cerea explicit cîntăreţilor şi diaconilor să cînte şi să citească vioi şi în acelaşi timp lămurit şi, mai ales, cu inimă, să lovească nu aerul ci inimile cu glasul lor. Canoanele de la utrenie le citea la strană el însuşi.

Nu citea, ci vestea cu înţeles, ca într-o convorbire directă cu Mîntuitorul, cu Maica Domnului şi cu toţi sfinţii. Pentru ectenii intra în sfîntul altar căzînd în genunchi în faţa jertfelnicului, rezemîndu-şi capul de mîinile încrucişate sub care se aflau hîrtiuţele cu numele viilor şi morţilor ce trebuiau pomeniţi. In timp ce la strană se citeau ceasurile, începea pregătirea pentru Dumnezeiasca Liturghie. Dădea o importanţă deosebită săvîrşirii proscomidiei, la care se aduceau în coşuri mari pînă la 5000 de prescuri. în timpul celebrării exclama către preoţii coliturghisitori: „Ce bune sunt toate la noi, părinte! Mare lucru este această pros-comidie! O întreagă lume e pe sfîntul disc! Dar la alţii [creştini] nu e nimic asemănător. Ei n-au proscomidie!” „Priviţi, părinţilor! Iată-l pe Hristos! E aici între noi, şi noi lîngă El ca Apostolii!”

Sfînta Liturghie părintele Ioan o celebra într-un ritm alert, interiorizat, cu cutremur mare, cu rugăciuni şi lacrimi, dar în acelaşi timp sobru şi plin de măreţie. Departe de orice pietism şi sentimentalism lacrimogen, încerca să sensibilizeze în toţi participanţii conştiinţa prezenţei misterului liturgic, ca dar neasemănat către oameni al iubirii lui Dumnezeu, şi intrare reală a credincioşilor la ospăţul împărăţiei Sale. „Liturghierul” aproape că nu-l mai deschidea, fiindcă ştia pe de rost toate rugăciunile. Rugăciunile le rostea cu jumătate de glas, concentrat, adăugînd însă foarte mult de la sine, uneori în taină alteori în auz (rugăciunile acestea adăugate pot fi citite în volumul de faţă). Ecfonisele le rostea cu ochii închişi, adîncit în sine, trăind parcă pe altă lume. întîia parte a Liturghiei era pentru el partea rugătoare, de mijlocire a sa pentru oameni, pentru a căror izbăvire şi mîntuire se ruga lui Dumnezeu cu patos, stăruinţă şi îndrăznire.

Odată cu cîntarea Heruvicului începea al doilea suiş al Sfintei Liturghii. Părintele Ioan se cufunda în meditaţie asupra adîncurilor tainei mîntuirii noastre în Hristos, retrăind parcă aievea odată cu Vohodul Mare patimile Domnului Hristos: Gheţimanii, pretoriul, Golgota, punerea în mormînt. Adeseori îşi scotea batista pentru a-şi şterge lacrimile ce i se scurgeau tăcut pe faţă din adîncul străpungerii inimii în faţa prezenţei reale, vii şi lucrătoare, în misterul liturgic a însuşi Domnului Iisus. înălţînd inimile tuturor spre cer laolaltă cu îngerii, se ridica odată cu ridicarea Sfintelor Daruri spre bucuria învierii şi venirii Lui pe sfîntul altar sub chipul Pîinii şi Vinului prefăcute prin Duhul Sfînt în Trupul şi Sîngele Domnului.

Toţi cei din biserică trebuiau să se roage împreună cu preotul chemînd pe Duhul Sfînt şi rostind alături de el troparul „Doamne, Cel ce pe Preasfîntul Tău Duh”¦”. îndată după minunea prefacerii euha-ristice îi plăcea să rostească cu glas tare: „Dumnezeu S-a arătat în trup! Cuvîntul trup S-a făcut!” Apropiindu-şi apoi faţa cînd de Sfîntul Disc, cînd de Sfîntul Potir, rostea, ca un prunc gîngurind spre maica sa, marea rugăciune de mijlocire a preotului pentru întreaga Biserică şi pentru toată lumea. în momentul împărtăşirii cu Sfintele Taine, părintele Ioan devenea tot flacără şi se umplea pînă la lacrimi de o intensă bucurie duhovnicească pe care căuta zadarnic să şi-o ascundă de coliturghisitorii săi.

Pe lîngă toate operele de binefacere şi slăvita slujire a Liturghiei, Părintele Ioan era binecunoscut pentru discernămîntul său duhovnicesc, în calitate de duhovnic, şi pentru rugăciunile sale vindecătoare. Multe minuni s-au făcut prin rugăciunile Părintelui Ioan, atît în timpul vieţii, cît şi după moarte.

În ultimii trei ani ai vieţii, Părintele Ioan a îndurat mari dureri din pricina bolii. Şi Matuşka Elisabeta era foarte bolnavă şi se necăjea că nu poate să-l îngrijească. Cu trei zile înainte de moartea lui, cînd i s-a spus despre supărarea ei, el a zis: „Spune-i soţiei mele ce este întotdeauna cu mine, şi eu sunt întotdeauna cu ea”. Aceste cuvinte i-au adus mare mîngîiere, atunci şi după moartea lui.

Cunoscînd de mai înainte ziua morţii sale, Sfîntul Ioan a trecut cu pace în lumea de dincolo, la 20 decembrie 1908, la vîrsta de 79 de ani. Întreaga Rusie a jelit pierderea celui mai iubit păstor al ei; douăzeci de mii de oameni i-au urmat sicriul în alai. Însuşi Împăratul Nicolae al II-lea a poruncit să se ţină o slujbă de pomenire la moartea lui.

Matuşka Elisabeta a jelit adînc plecarea iubitului ei soţ. Şi ea s-a pregătit cu grijă pentru moartea veşnică „“ căindu-se de toate păcatele şi primind zilnic Sfînta Împărtăşanie în ultimul an al vieţii. S-a împărtăşit pentru ultima oară la 21 mai 1909 şi a părăsit această viaţă cu pace în dimineaţa următoare, pe cînd i se citea rugăciunea de ieşire a sufletului.

După cum spunea nepoata ei, Mătuşka Elisabeta „nu şi-a îngăduit niciodată să se amestece în treburile Batiuşkăi; n-a încercat niciodată să iasă în faţă sau să treacă drept egala lui; rămînînd mereu în umbră, ea strălucea de razele slavei lui, ale minunatelor lui fapte creştineşti”. Deşi un asemenea rol este adeseori nu numai evitat în zilele noastre, ci chiar dispreţuit, trebuie să înţelegem că o parte din marea roadă adusă de Sfîntul Ioan a fost posibilă doar prin dragostea jertfelnică a soţiei sale, iar acea roadă a fost desigur vrednică de o aşa mare jertfă. Avînd în vedere roada la producerea căreia a ajutat acea jertfă, putem negreşit să înţelegem care a fost ecoul „neţărmuritei” recunoştinţe pentru însemnatul rol al Matuşkăi Elisabeta în slujirea soţului ei „“ chiar dacă acest rol a trecut cu totul neobservat.

Deşi această pereche a avut o viaţă de familie neobişnuită, prin vădita lor străduinţă întru mîntuire, înţelegînd viaţa aceasta ca pregătire pentru Împărăţia cerească, ca şi prin dragostea şi dăruirea lor unul faţă de altul şi faţă de toţi cei din jurul lor, ei pot fi pildă tuturor.

Sfîntul Mucenic Ignatie Teoforul

Adaugat la ianuarie 2, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

ianuarie 2, 2024

Traian, luînd sceptrul împărăţiei romanilor, episcop al Bisericii Antiohiei era Sfîntul Ignatie, cel cu numele şi cu lucrul purtător de Dumnezeu, care a primit scaunul după Sfîntul Evod şi care a fost după Sfîntul Clit sau Climent, cel dintîi episcop al Romei.

Se povesteşte despre acest sfînt Ignatie, de Dumnezeu purtătorul, cum că pe vremea cînd era prunc, iar Domnul nostru Iisus Hristos vieţuia într-acea vreme cu oamenii pe pămînt şi învăţa pe popoare despre împărăţia lui Dumnezeu, atunci şi părinţii acestui prunc, stînd acolo aproape în popor şi ascultînd cuvintele cele dumnezeieşti din gura Mîntuitorului şi avînd cu dînşii pe acest fiu, Domnul s-a uitat la dînşii şi, chemînd la sine pe pruncul Ignatie, l-a pus în mijloc şi, cuprinzîndu-l, l-a luat pe mîini zicînd: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra întru împărăţia cerurilor şi cine va primi pe un copil ca acesta întru numele Meu, pe Mine mă primeşte.

Pentru aceasta s-a numit Sfîntul Ignatie, purtător de Dumnezeu, că a fost purtat de mîinile întrupatului Dumnezeu. S-a numit purtător de Dumnezeu şi pentru aceasta că şi el purta pe Dumnezeu în inima şi în gura sa, fiind vas ales asemenea lui Pavel, care a purtat numele lui Dumnezeu înaintea limbilor şi împăraţilor.

Sfîntul Ignatiea fost mai întîi ucenic al Sfîntului Ioan, Cuvîntătorul de Dumnezeu, împreună cu Policarp, episcopul Smirnei. După aceasta cu sfatul tuturor Sfinţilor Apostoli s-a aşezat episcop al Antiohiei, unde a început a se spune mai întîi numele de creştin. Luînd el ocîrmuirea Bisericii, cu multe osteneli şi sudori semăna propovăduirea bunei-credinţe, arătînd întru totul rîvnă apostolească.

Acest sfînt ierarh a aşezat în biserică să se cînte dumnezeieştile cîntări în două cete, asemănîndu-le cetelor îngereşti. Fiind el întru vedenie şi învrednicindu-se de vederea dumnezeieştii descoperiri, a văzut cetele îngereşti cîntînd astfel. Adică atunci cînd cînta o ceată, cealaltă tăcea, iar cînd cînta cealaltă, cea dintîi asculta. După ce săvîrşea aceea cîntarea sa, începea cealaltă şi aşa neîncetat preamăreau pe Preasfînta Treime. Văzînd aceasta Sfîntul Ignatie întru descoperire, a pus orînduiala aceasta, mai întîi în Biserica Antiohiei şi de acolo au luat toate Bisericile acea orînduială frumoasă. Acest arhiereu era purtător de Dumnezeu, bun îndreptător al orînduielilor bisericeşti şi desăvîrşit slujitor al Tainelor lui Hristos; iar mai pe urmă s-a sfîrşit ca mucenic, fiind dat spre mîncarea fiarelor, despre care ne va arăta cuvîntul ce ne stă înainte.

Împăratul Traian avînd mare război cu sciţii, a dobîndit biruinţă asupra lor şi a voit pentru aceea să mulţumească necuraţilor idoli cu jertfe, prin toată împărăţia sa, părîndu-i-se că a biruit cu ajutorul lor şi-i ruga pe dînşii ca să chivernisească oştile sale şi împărăţia. Atunci s-a ridicat cu multă prigoană asupra creştinilor, pentru că a fost înştiinţat că aceştia nu mai aduc jertfă zeilor şi-i hulesc, arătînd înşelăciunea lor. Pentru aceea a poruncit ca pretutindeni să omoare pe creştinii care nu se supun poruncii lui.

Mergînd Traian la alt război împotriva perşilor, s-a întîmplat a trece prin Antiohia şi a fost pîrît către dînsul şi Sfîntul Ignatie, purtătorul de Dumnezeu, că cinsteşte ca pe un Dumnezeu, pe Hristos cel osîndit de Pilat spre moarte şi răstignit pe Cruce şi că aşează legi pentru păzirea fecioriei, pentru trecerea cu vederea a bogăţiilor şi a tuturor celor ce sînt spre dulceaţa vieţii.

Acestea auzindu-le Traian, a chemat pe Sfîntul Ignatie şi în faţa suitei sale i-a zis: „Tu eşti cel ce te numeşti purtător de Dumnezeu, care te împotriveşti poruncilor noastre şi răzvrăteşti toată Antiohia, ducînd-o pe urma Hristosului tău?” Dumnezeiescul Ignatie a zis: „Eu sînt”. Iar împăratul l-a întrebat: „Ce înseamnă purtător de Dumnezeu?”. Sfîntul i-a răspuns: „Cel ce poartă pe Hristos Dumnezeu în sufletul său, este purtător de Dumnezeu”. Dar împăratul a zis: „Oare tu porţi în tine însuţi pe Hristosul tău?”. Sfîntul a răspuns: „Cu adevărat îl port, că scris este: Mă voi sălăşui întru dînşii şi voi umbla„. Împăratul a zis: „Dar de noi ce crezi? Nu ţi se pare că purtăm întotdeauna întru pomenirea noastră pe zeii noştri şi-i avem pe aceia ajutători asupra vrăjmaşilor?” Purtătorul de Dumnezeu a răspuns: „Vai mie, că pe idolii cei răi îi numeşti dumnezei! Căci unul este Dumnezeu adevărat, Ziditorul cerului şi al pămîntului, al mării şi al tuturor celor dintr-însele, unul Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, cel Unul-Născut, a Cărui împărăţie nu va avea sfîrşit, pe Care de L-ai fi cunoscut şi tu, împărate, ţi-ar fi fost mai frumoase porfira, coroana şi scaunul împărăţiei tale”.

Împăratul a zis: „Lasă acestea ce grăieşti Ignatie şi ia seama la cuvintele mele de voieşti a te face plăcut mie şi a fi ridicat în cinstea prietenilor mei. Apoi să aduci împreună cu noi jertfă zeilor noştri şi îndată vei fi la noi arhiereu al marelui Die şi te vei chema părinte al suitei noastre”. Răspuns-a sfîntul: „Ce trebuinţă am eu a fi arhiereu al lui Die, cînd sînt arhiereul lui Hristos, Căruia în toată ziua îi aduc jertfă de laudă şi mă sîrguiesc să mă jertfesc cu totul Aceluia şi să mă asemăn morţii Lui celei de bună voie”. Zis-a împăratul: „Cui voieşti a te jertfi pe tine? Aceluia care a fost pironit pe cruce de Pilat din Pont?”

Sfîntul a răspuns: „Aceluia să-I fiu jertfă, Care a pironit păcatul pe cruce, a sfărîmat pe diavol, aflătorul păcatului şi a zdrobit cu crucea toată puterea lui”. Zis-a împăratul: „Mi se pare, o! Ignatie, că nu ai minte sănătoasă şi judecată dreaptă. Căci nu te-ai fi înşelat aşa cu scripturile cele creştineşti dacă ai fi priceput bine cît de bun lucru este a te supune poruncilor împărăteşti şi, împreună cu toţii, a aduce jertfă zeilor”. Purtătorul de Dumnezeu, luînd mai multă îndrăzneală, a zis: „Chiar de mă vei da fiarelor spre mîncare, chiar pe cruce de mă vei răstigni şi sabiei şi focului de mă vei da, niciodată nu voi jertfi diavolilor, nici nu mă tem de moarte, nici nu caut bunătăţile cele vremelnice ale vieţii acesteia de acum, ci numai pe cele veşnice le doresc şi în tot chipul mă îngrijesc ca să trec către Hristos, Dumnezeul meu, Care a voit a muri pentru mine”.

Atunci suita, vrînd să mustre pe Sfîntul Ignatie pentru rătăcire, a zis: „Iată, tu zici că Hristos a murit; deci cum poate cel mort a ajuta cuiva şi încă Acela care a murit cu moarte defăimată? Zeii noştri sînt fără moarte şi grăiesc”. Iar purtătorul de Dumnezeu a zis: „Domnul şi Dumnezeul meu Iisus Hristos S-a făcut om pentru noi şi pentru mîntuirea noastră. El a voit a pătimi pe cruce, moarte şi îngropare, apoi a înviat a treia zi, surpînd şi stricînd puterea vrăjmaşului şi S-a înălţat la cer, de unde S-a pogorît; iar pe noi din cădere sculîndu-ne şi iarăşi ducîndu-ne în rai, din care am fost scoşi, ne-a dăruit mai multe bunătăţi, decît cele ce am avut întîi. Însă dintre zeii cei cinstiţi de voi, niciunul n-a făcut ceva asemenea, fiind răi şi nelegiuiţi, făcînd multe fapte de pierzare şi lăsînd puţină credinţă oamenilor celor fără de minte. După aceea, luîndu-se acoperămîntul înşelăciunii, s-au cunoscut ce au fost, cum s-au dus rău din viaţa aceasta şi s-au dat morţii celei veşnice, pentru pierderea multora. Die, cel dintîi zeu al vostru, s-a îngropat în Creta, iar Asclipie, a pierit fiind lovit de fulger. Mormîntul Venerei se spune că este în Pafa, iar Eraclie a fost ars cu foc. Căci, fiind răi, au dobîndit acel sfîrşit de care au fost vrednici”.

Acestea fiind grăite de Sfîntul Ignatie şi împăratul cu suita temîndu-se ca să nu se dea de ruşine zeii lor cu mai multe cuvinte de ale lui, a poruncit să-l ducă în temniţă. Iar împăratul toată noaptea aceea n-a dormit, cugetînd cu ce fel de munci să-l pedepsească pe Sfîntul Ignatie. Şi a socotit să-l osîndească spre mîncarea fiarelor, căci i se părea acea moarte că este cea mai cumplită. Deci, dimineaţa a spus aceasta suitei şi toţi l-au sfătuit aşa, însă au zis să nu-l dea fiarelor în Antiohia, ca să nu se facă mai slăvit între cetăţenii săi, primind sfîrşit mucenicesc pentru credinţa sa, ca nu cumva şi alţii, privind la dînsul, să se întărească în credinţă. Pentru aceea ziceau că i se cade să fie dus la Roma legat şi acolo să se dea spre mîncarea fiarelor, ca astfel, ostenindu-se de lungimea drumului, mai grea pedeapsă să primească. Romanii să nu ştie cine este, ci, ca un tîlhar pierind, să nu rămînă după dînsul nici o pomenire.

Acest sfat a plăcut împăratului şi a dat asupra Sfîntului Ignatie hotărîre de moarte, ca să fie dat spre mîncarea fiarelor în Roma, în vreme de praznic, înaintea adunării poporului. Astfel s-a osîndit sfîntul de păgîni, ca să fie privelişte a îngerilor şi a oamenilor.

Luînd asupra sa acest răspuns, purtătorul de Dumnezeu Ignatie, cu glas mare a mulţumit lui Dumnezeu şi cu mulţumire primea lanţurile cu care îl legau. Împăratul a mers cu oştile sale la război, iar dumnezeiescul pătimitor, cu lanţuri grele fiind legat şi fiind dat la zece ostaşi aspri şi nemilostivi, era dus la Roma. Ieşind din Antiohia mult s-a rugat pentru Biserică şi şi-a încredinţat lui Dumnezeu turma sa. Plîngeau pentru dînsul credincioşii şi se tînguiau cu amar, iar alţii, care cu multă dragoste fiind legaţi de dînsul, mergeau cu el în cale.

Venind ostaşii cu sfîntul în Seleucia, s-au suit în corabie şi de acolo plutind au sosit în Smirna. Acolo a sărutat pe dumnezeiescul apostol, Sfîntul Policarp, episcopul Smirnei şi s-a mîngîiat împreună cu dînsul în vorbe de Dumnezeu insuflate, bucurîndu-se de legăturile sale şi înfrumuseţîndu-se cu lanţurile. Pentru că ce împodobire mai bună putea să-i fie lui, decît acele lanţuri, cu care era înfăşurat pentru Domnul său? Apoi s-a sărutat şi cu ceilalţi episcopi, preoţi şi diaconi, căci s-au adunat la dînsul mulţi de pe la bisericile Asiei şi de prin alte cetăţi, vrînd să-l vadă şi dorind să audă dumnezeieştile cuvinte care ieşeau din gura lui. Sfîntul le zise să se roage pentru dînsul, ca mai curînd să fie dezlegat prin dinţii fiarelor din legătura cea trupească şi să se arate Domnului său cel dorit.

Apoi, văzîndu-i pe dînşii foarte tulburaţi şi nerăbdînd despărţirea lui, s-a temut ca nu cumva şi credincioşii ce sînt în Roma să se tulbure şi să nu sufere a fi dat spre mîncarea fiarelor. Căci atunci îi vor face lui împiedicare, dacă cumva şi-ar pune mîinile asupra acelora cărora era poruncit ca să-l dea spre mîncarea fiarelor şi astfel îi vor închide lui uşa cea deschisă a muceniciei şi a morţii celei preadorite.

Deci a socotit să trimită la dînşii scrisoare, poftindu-i ca şi aceia să se roage pentru dînsul şi să nu i se facă împiedicare de la alegerea lui cea mucenicească, ci prin fiare să fie dezlegat şi să treacă la preaiubitul său Stăpîn. Şi a scris aşa: „Ignatie, care este şi purtător de Dumnezeu, scrie Bisericii celei miluite cu mărirea Tatălui celui Preaînalt şi a lui Iisus Hristos, a Unuia Născut Fiului Său, Bisericii iubite şi luminate cu voia Celui ce a voit toate după dragostea lui Iisus Hristos, Dumnezeului nostru; biserică ce este întîi în ţara romanilor şi care este vrednică de Dumnezeu, vrednică de cuviinţă, vrednică de fericire, vrednică de laudă, vrednică de dobîndire, vrednică de curăţenie, care mai întîi este în dragoste, numită cu numele lui Hristos, numită cu nume de Părinte, pe care o şi sărut întru numele lui Iisus Hristos, Fiul Părintelui ceresc, fiilor celor uniţi după trup şi după duh cu porunca Lui, celor plini de darul lui Dumnezeu fără îndoială şi păziţi de orice credinţă străină, fără de prihană întru Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, să se bucure:

1) Fiindcă m-am rugat lui Dumnezeu, am dobîndit a vedea feţele voastre cele vrednice de vedere. Legat fiind întru Iisus Hristos, nădăjduiesc a vă săruta, dacă va fi voia lui Dumnezeu, ca să mă învrednicesc aşa pînă în sfîrşit. Începutul este bine economisit, dacă voi dobîndi darul ca să-mi cîştig moştenirea fără împiedicare. Căci mă tem de dragostea voastră, să nu mă împiedice de la aceasta. Că vouă este lesnicios lucru a face ceea ce voiţi voi, iar mie greu îmi este a dobîndi pe Dumnezeu, dacă voi mă veţi cruţa.

2) Nu voiesc ca voi să plăceţi oamenilor, ci lui Dumnezeu, precum îi şi plăceţi. Eu niciodată nu voi avea o vreme bună ca aceasta pentru a cîştiga pe Dumnezeu, nici voi nu puteţi a arăta un lucru mai bun decît dacă veţi tăcea. Că dacă veţi tăcea şi nu veţi vorbi despre mine, eu mă voi face al lui Dumnezeu, iar dacă veţi iubi trupul meu, iarăşi voi fi alergînd. Mai mult nu puteţi a-mi da, decît a mă jertfi lui Dumnezeu, pînă încă jertfelnicul este gata. Cu dragoste să cîntaţi Tatălui întru Iisus Hristos, căci pe episcopul Siriei l-a învrednicit Dumnezeu a se afla la apus, fiind trimis de la răsărit. Bine este a apune eu din lume, ca întru Dumnezeu să răsar.

3) Niciodată n-aţi pizmuit pe nimeni, ci pe alţii aţi învăţat. Şi eu voiesc ca cele ce învăţaţi, să le şi faceţi. Deci mie să-mi cereţi putere şi dinlăuntru şi dinafară, ca nu numai să zic, ci să şi voiesc; ca nu numai să mă numesc creştin, ci să fiu şi în faptă. Că dacă mă voi afla aşa, voi putea fi credincios. Nimic din cele ce se arată este veşnic. Cele ce se văd sînt vremelnice, iar cele ce nu se văd sînt veşnice, pentru că Dumnezeul nostru Iisus Hristos, întru Tatăl fiind, este veşnic. Creştinătatea este lucru nu numai al sfătuirii, ci şi al mărimei de suflet. Cînd creştinul cu adevărat se urăşte de lume, atunci este iubit de Dumnezeu. Căci este scris: De aţi fi fost din lume, lumea ar fi iubit pe ai săi, iar fiindcă nu sînteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, pentru aceasta vă urăşte pe voi lumea. Petreceţi întru dragostea Mea.

4) Eu scriu Bisericilor şi poruncesc tuturor căci eu voind, mor pentru Dumnezeu, dacă voi nu mă veţi opri. Rogu-vă să nu aveţi către mine dragoste deşartă. Lăsaţi-mă să mă fac mîncare fiarelor, prin care îmi este cu putinţă a cîştiga pe Dumnezeu. Sînt grîu al lui Dumnezeu şi prin dinţii fiarelor să mă macin, ca să fiu pîine curată a lui Hristos. Mai bine aţîţaţi pe fiare ca să mi se facă mormînt şi nimic din trupul meu să nu lase. Atunci voi fi ucenic adevărat al lui Hristos, cînd nici lumea nu va vedea trupul meu. Rugaţi-vă lui Hristos pentru mine ca, prin uneltele acestea, jertfă să mă fac. Nu precum Petru şi Pavel vă poruncesc vouă, căci aceia sînt apostoli, iar eu osîndit; aceia slobozi, iar eu pînă acum sînt rob. Iar dacă voi pătimi, voi fi slobod pentru Hristos şi voi învia întru El. Acum învăţ cînd sînt legat, ca nimic lumesc sau deşert să poftesc.

5) De la Siria pînă la Roma cu fiare mă lupt pe pămînt şi pe mare, noaptea şi ziua, legat fiind cu zece leoparzi, care este o ceată de ostaşi şi care din ce în ce mai răi se fac. Însă în neîndreptăţirile lor mai mult mă învăţ, dar nu dintr-acestea mă îndreptez. O! de-aş dobîndi fiarele cele pregătite mie, pe care le voi zădărî, ca degrabă să mă mănînce, nu precum s-a întîmplat altora, de care, temîndu-se, nu s-au atins. Şi, deşi ele nu vor voi, eu le voi sili. Iertaţi-mă, eu cunosc ce-mi este de folos. Acum încep a mă face ucenic. Nimic din cele văzute şi din cele nevăzute să nu-mi pizmuiască, ca pe Iisus Hristos să-L dobîndească. Foc şi cruce adunării de fiare, tăieturi, despărţiri, risipiri ale oaselor, tăieri ale mădularelor, măcinături a tot trupul, munci rele ale diavolului să vină asupra mea, numai pe Iisus Hristos să-L dobîndesc.

6) Nimic nu-mi vor folosi cele înveselitoare ale lumii, nici împărăţiile acestui veac. Mai bine îmi este a muri pentru Iisus Hristos, decît a împărăţi peste toate marginile pămîntului. Căci ce va folosi omul, de ar cîştiga toată lumea, iar sufletul său îl va pierde? Pe Acela îl caut, care pentru noi a murit. Pe Acela îl voiesc, Care pentru noi a înviat. El dobîndă îmi este. Iertaţi-mă, fraţilor, să nu mă împiedicaţi de a trăi, căci viaţa este a fi cu Hristos. Să nu-mi doriţi a muri; căci moarte este viaţa cea fără de Hristos. Pe cel ce voieşte să fie al lui Dumnezeu, să nu-l despărţiţi. Lăsaţi-mă să iau lumină curată; acolo ducîndu-mă, voi fi om al lui Dumnezeu. Daţi-mi voie ca să mă fac următor al patimei Dumnezeului meu. Dacă cineva pe Dînsul în sine Îl are, să înţeleagă ceea ce voiesc eu şi să-mi fie milostiv, ştiind cele ce mă ţin pe mine.

7) Stăpînitorul acestui veac voieşte să mă răpească şi să-mi strice judecata mea cea pentru Dumnezeu. Deci nimeni din voi să nu-i ajute, ci mai vîrtos ai mei să vă faceţi, ca să fiţi fii ai Dumnezeului meu. Nu vă lăudaţi cu numele lui Iisus Hristos, iar lumea să o poftiţi. Zavistia între voi să nu locuiască. Chiar dacă aş fi de faţă, v-aş ruga să nu vă plecaţi mie, ci mai vîrtos pentru cele ce vă scriu să vă plecaţi. Viu fiind, vă scriu aceasta, dorind să mor. A mea dorinţă s-a răstignit şi nu este întru mine foc iubitor de materie, ci apă vie şi care grăieşte în mine, zicîndu-mi: Vino la Tatăl. Nu mă îndulcesc cu hrană stricăcioasă, nici cu dezmierdările acestei vieţi. Pîinea lui Dumnezeu voiesc, pîine cerească doresc, pîinea vieţii, care este trupul lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, al Celui ce a fost mai pe urmă din seminţia lui Avraam şi a lui David. Băutura lui Dumnezeu voiesc, adică sîngele Lui, care este dragoste nestricăcioasă şi viaţă de-a pururea vie.

8 ) Nu voiesc a trăi după om şi aceasta va fi dacă voi veţi voi. Voiţi ca şi voi să fiţi primiţi? Puţine cer de la voi: credeţi-mi mie. Iar Iisus Hristos vă va arăta aceasta, cu adevărat zis, căci El este gura cea nemincinoasă, prin care Tatăl a grăit cu adevărat. Cereţi pentru mine ca să dobîndesc acestea. Nu după trup am scris vouă, ci după voia lui Dumnezeu. Dacă voi pătimi, dovedeşte că aţi voit voi; dacă voi fi lepădat, apoi voi m-aţi urît.

9) Pomeniţi în rugăciunea voastră biserica cea din Siria, care în locul meu are ca păstor pe Dumnezeu. Singur Iisus Hristos şi dragostea voastră să o cerceteze pe dînsa. Iar eu mă şi ruşinez a mă numi dintre cei de acolo. Căci nu sînt vrednic, fiind cel mai de pe urmă al lor şi lepădătură, însă voi fi miluit, dacă pe Dumnezeu voi dobîndi. Vă sărută pe voi duhul meu şi dragostea bisericilor, care m-au primit în numele lui Iisus Hristos, căci toţi fraţii, în calea mea cea trupească, m-au petrecut din cetate în cetate.

10) Scriu vouă acestea din Smirna, prin efesenii cei vrednici de fericire. Şi este împreună cu mine, cu alţi mulţi şi Crocos, numele cel dorit. Pe cei ce au venit mai înainte de mine, de la Siria la Roma, spre slava lui Dumnezeu, cred că i-aţi cunoscut. Să le arătaţi că aproape sînt şi eu, că toţi sînt vrednici lui Dumnezeu şi vouă, pe care se cuvine ca întru toate să-i odihniţi. Am scris aceasta, în ziua cea mai înainte de nouă calende ale lui septembrie, care este în douăzeci şi trei ale lunii august. Fiţi sănătoşi pînă în sfîrşit, întru răbdarea lui Iisus Hristos. Amin”.

Această scrisoare a trimis-o înaintea sa în Roma şi, după puţină vreme, a ieşit şi el din Smirna, dus fiind de ostaşi. Şi, venind în Troada şi în Neapoli, au trecut pe jos prin Filipopoli şi Macedonia, cercetînd bisericile cele din cale, învăţînd, sfătuind şi întărind pe fraţii cei neputincioşi şi poruncind tuturor să fie deştepţi şi treji. După ce a trecut Epirul şi a plutit pe Marea Adriatică şi a Tirului, a sosit în Putioli, unde a fost primit cu dragoste de ostaşii şi de credincioşii ce erau acolo. De acolo a venit în Roma şi s-a dat în grija eparhului cetăţii, împreună cu scrisorile cele împărăteşti. Iar acela, văzînd pe purtătorul de Dumnezeu şi citind scrisoarea împărătească, îndată a poruncit să pregătească fiarele şi, sosind o zi de praznic, a adus pe sfîntul în privelişte, unde s-a adunat toată cetatea. Căci a străbătut vestea despre dînsul, cum că episcopul Siriei se va da să fie mîncat de fiare.

Sfîntul Ignatie adus în mijlocul priveliştii s-a întors către popor cu suflet bărbătesc şi cu faţa luminată şi binevoind acea moarte de ocară primită pentru Hristos, cu mare glas a strigat: „Bărbaţi romani, care priviţi la această nevoinţă a mea, să ştiţi că nu pentru oarecare facere de rău primesc această muncă, nici pentru oarecare nelegiuire sînt osîndit la moarte. Ci numai pentru singur Dumnezeul meu, de a cărui dragoste sînt cuprins şi pe Care fără de saţ Îl doresc, căci sînt grîu al Lui şi voiesc să mă macin prin dinţii fiarelor, ca să mă fac Lui pîine curată”. Acestea zicînd sfîntul, au venit asupra lui leii, care îndată l-au sfîşiat şi l-au mîncat rămînînd numai oasele.

Deci s-a împlinit dorinţa sfîntului care a voit ca fiarele să fie mormînt al trupului său, Dumnezeu voind aşa, după dorinţa plăcutului Său. Pentru că putea să astupe gurile fiarelor înaintea lui, ca şi înaintea lui Daniil în groapă şi înaintea Teclei în privelişte, pentru slava numelui Său cel sfînt. Însă n-a făcut aceasta, voind mai bine a împlini dorinţa şi cererea robului Său, decît a preamări puterea Sa cea mare.

În acest chip a fost sfîrşitul Sfîntului Ignatie, în acest fel nevoinţa lui, căci aşa a fost dragostea lui către Dumnezeu. Risipindu-se adunarea aceea, credincioşii care erau în Roma, către care el scrisese din Smirna şi cei ce veniseră cu dînsul, care se tînguiau nemîngîiaţi după dînsul, au adunat oasele lui cele rămase şi le-au pus cu cinste în loc însemnat, afară din cetate, în douăzeci de zile ale lunii decembrie. Apoi, multe zile plîngînd credincioşii pentru despărţirea lui, şezînd lîngă mormînt, lăudîndu-l cu psalmi şi cu cîntări, Sfîntul Ignatie li s-a arătat lor noaptea şi pe fiecare dintre ei, cuprinzînd-i, îi mîngîia în mîhnirea sufletului lor. Altora iarăşi li s-a arătat, rugîndu-se pentru cetate şi asudînd, ca şi cum ar fi fost întru multe nevoinţe şi osteneli.

Înştiinţîndu-se împăratul Traian de sfîrşitul Sfîntului Ignatie şi de tăria sufletului său cea cu bărbăţie, cum fără temere şi cu bucurie a mers la moarte pentru Dumnezeul său, i-a părut rău de dînsul. Şi, auzind de creştini că sînt oameni buni şi blînzi, vieţuind cu înfrînare, iubind curăţenia, ferindu-se de toate lucrurile cele rele şi avînd viaţă fără de prihană, iar împărăţiei lui cu nimic nu se împotrivesc – numai cu aceasta că nu voiesc să aibă mulţi dumnezei, ci numai singur pe Hristos cinstesc, a poruncit să nu-i mai caute ca să-i omoare, ci i-a lăsat să vieţuiască în pace. După aceasta, au fost aduse cinstitele moaşte ale Sfîntului Ignatie în Antiohia, cu mare cinste, spre apărarea cetăţii şi tămăduirea celor bolnavi, spre bucuria turmei sale şi întru slava lui Dumnezeu în Treime, Celui lăudat de toţi, în veci. Amin.

*

Povestesc oarecare despre acest Sfînt Ignatie, purtătorul de Dumnezeu şi acestea: Cînd era adus spre mîncarea fiarelor şi avea neîncetat în gura lui numele lui Iisus Hristos, l-au întrebat păgînii pentru ce pomeneşte neîncetat cu gura sa acel nume? Sfîntul a răspuns că are în inima sa scris acel nume al lui Iisus Hristos, iar cu buzele mărturiseşte pe Acela, pe Care de-a pururea Îl poartă în inimă. După aceasta, sfîntul fiind mîncat de fiare, lîngă oasele lui, ce rămăseseră din voia lui Dumnezeu, s-a găsit inima întreagă, nemîncată de fiare. Aflîndu-o necredincioşii şi aducîndu-şi aminte de cuvintele Sfîntului Ignatie, au despicat-o în două, vrînd să vadă dacă este adevărat ceea ce zicea Ignatie. Şi au aflat înăuntru pe amîndouă părţile scris cu litere de aur: Iisus Hristos.

Astfel Sfîntul Ignatie, cu numele şi cu fapta a fost purtător de Dumnezeu, avînd în inima sa de-a pururea pe Hristos Dumnezeu, cu mintea cea de Dumnezeu gînditoare, scris ca şi cu un condei.

Cuviosul Filogonie, patriarhul Antiohiei

Adaugat la ianuarie 2, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

ianuarie 2, 2024

Fericitul părintele nostru Filogonie a învăţat dumnezeieştile Scripturi şi din copilărie s-a dăruit lui Dumnezeu. Apoi a trecut prin toate ştiinţele şi le învăţa pe toate cu multă uşurinţă, din care pricină s-a făcut vestit în viaţă, ajungînd avocat. Apoi s-a căsătorit şi a avut o fică. Ca avocat, lua apărarea oamenilor nedreptăţiţi la judecată şi le întindea mînă de ajutor. Prin aceasta fericitul Filogonie a devenit strălucit, încît îndată s-a făcut vrednic de multă cinste. Căci mai înainte, apăra pe oameni şi îi făcea pe cei nedreptăţiţi mai puternici decît cei care îi nedreptăţeau. Iar mai pe urmă, a păstorit cu dreptate turma lui Hristos.

Pe vremea cînd s-a urcat Filogonie pe scaunul Antiohiei, era mare tulburare în Biserică. Căci abia se terminase prigoana împotriva creştinilor, dar încă se mai vedeau rămăşiţele cumplitei tulburări, deoarece au început ereticii să atace Biserica. Dar atacurile lor s-au lovit de înţelepciunea fericitului Filogonie şi s-a prăbuşit precum spune Sfîntul Ioan Gură de Aur în cuvîntul de laudă cu care l-a cinstit.

Sfîntul Filogonie, păstorind în chip bineplăcut lui Dumnezeu turma încredinţată lui şi ducînd viaţă îngerească pe pămînt ca episcop, s-a mutat cu pace la Domnul.

Tot în această zi, pomenirea Sfîntului Ierarh Daniil, arhiepiscopul Serbiei.

Sfîntul Mucenic Temistocle

Adaugat la ianuarie 3, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

ianuarie 3, 2024

Sfîntul mucenic Temistocle a trăit pe vremea împăratului Deciu, în Mira Lichiei, fiind păstor de oi. Ighemonul Asclipie, pornind prigoană împotriva creştinilor, îl căuta pe Sfîntul Dioscorid. Temistocle, care îl ascunsese, a spus că nu ştie unde este, dar s-a dat pe sine mărturisind că este creştin.

Fiind dus înaintea ighemonului Asclipie, a propovăduit pe Hristos. Grăind cu îndrăzneală, a fost atîrnat de un lemn şi lovit pîntece, pînă i s-a sfîşiat pîntecele. Apoi a fost tîrît pe piroane ascuţite de fier şi aşa şi-a dat duhul în mîinile lui Dumnezeu.

Sfînta Muceniţă Iuliana fecioara

Adaugat la ianuarie 3, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

ianuarie 3, 2024

Nicomidia, preamărita cetate a Bitiniei, se îndeletnicea foarte mult întru slujirea idolilor, pe vremea cînd domnea Diocleţian la apus şi Maximian la răsărit, amîndoi împăraţi păgîni. În acea cetate era atunci un om bogat şi cinstit, cu numele African, care foarte mult se ţinea de păgînătatea elinească. Acesta avea o fiică, cu numele Iuliana, care, după ce a început a veni în vîrstă, a înflori cu frumuseţea şi a-şi arăta înţelepciunea şi obiceiurile cele bune, a logodit-o cu un oarecare din suita împărătească, cu numele Elevsie. Dar a amînat nunta, pînă la vremea aceea cînd ar fi mai bine a se face.

În acea vreme, fecioara auzind propovăduirea Evangheliei pentru Hristos, a crezut în taină, pentru că văzînd cerul şi pămîntul, marea şi focul, căuta pe Cel ce le-a zidit şi din zidiri s-a învăţat a cunoaşte pe Ziditorul, precum grăieşte Sfîntul Pavel: Cele nevăzute ale Lui de la zidirea lumii, din făpturi sînt văzute. Deci grăia întru sine fecioara, cea cu bună cunoştinţă, unul este Dumnezeu cel adevărat, Căruia, se cuvine a ne închina, iar idolii, cei fără suflet nu sînt dumnezei, ci locaşuri drăceşti. Ea se nevoia în rugăciuni şi în citirea dumnezeieştii Scripturi, învăţînd legea Domnului, ziua şi noaptea, în taină de tatăl său, care era mare prieten al păgînilor şi vrăjmaş al creştinilor.

Iar mama ei, deşi era elină, nu se îngreţoşa de dreapta credinţă creştinească, însă de amîndouă nu ţinea seamă, căci nici nu slujea idolilor cu osîrdie, nici nu cinstea pe Hristos cu bună credinţă şi nici nu ţinea seamă ce credinţă are fiica ei. De aceea, cu greu putea fericita fecioară a tăinui de tatăl său credinţa cea întru Hristos şi a se îndeletnici în rugăciuni şi în citiri, mai ales că maica ei nu lua seamă de aceea. Avînd inima sa plină de dragostea lui Dumnezeu şi întărită întru buna credinţă, se gîndea cum ar putea să scape de logodnicul ei şi să se dezlege de însoţirea nunţii cu păgînul, apoi să-şi păzească fecioria curată de către închinătorul de idoli şi să-şi ferească trupul neatins de sluga diavolului.

Deci, venind vremea nunţii, a trimis Iuliana la Elevsie, logodnicul său, zicînd: „Nu te pregăti în zadar de nuntă căci să ştii că nu voi merge după tine, de nu te vei face mai întîi eparh laturii acesteia”. Aceasta a făcut-o sfînta, crezînd că este cu neputinţă lui Elevsie a cîştiga dregătoria eparhiei şi, cu acea pricină, va scăpa de însoţirea lui. Iar Elevsie, robit fiind de dragostea ei, a început în tot chipul a se îngriji de dregătoria eparhiei, pe de o parte prin rugăminţile cele cu sîrguinţă, iar pe de alta prin daruri mari şi prin mijlocitori foarte puternici.

Cerînd la împăratul Maximian ca să-l cinstescă cu acea dregătorie, abia după multă vreme şi după multă bogăţie a dobîndit ceea ce dorea, ajutîndu-i diavolul. Pentru că diavolul, vrînd să risipească gîndul cel bun al fecioarei a ajutat lui Elevsie, care, făcîndu-se eparh, îndată a trimis la logodnica sa, zicînd: „Bucură-te, Iuliano, că mă ai pe mine mirele tău, luminat cu slava, căci, iată, sînt eparh; deci, fii gata de nuntă”. Iuliana, văzînd că n-a reuşit cu acel meşteşug a scăpa din cursa lui, a descoperit ceea ce de mult tăinua în inima sa, răspunzîndu-i: „Bine este a te învrednici de a fi eparh, dar de nu te vei închina Dumnezeului meu şi de nu vei sluji Domnului Iisus Hristos, Căruia şi eu Îi slujesc, apoi caută-ţi altă soţie, pentru că eu nu voiesc să am bărbat necredincios”. Acestea auzindu-le Elevsie, s-a mirat de schimbarea logodnicei sale şi s-a mîniat foarte. Deci, chemînd pe tatăl ei, African, l-a întrebat: „Pentru ce fata ta se leapădă de zeii noştri şi pe mine mă urăşte?” Şi i-a spus lui toate cuvintele ei, pe care i le aduseseră trimişii.

African, auzind acestea şi minunîndu-se de lucrul cel neaşteptat, nu cu mai puţină mînie decît eparhul, s-a aprins asupra Iulianei, fiind asemenea mare rîvnitor pentru necuraţii zei. Deci, întorcîndu-se îndată la casa sa, mai întîi cu blîndeţe şi părinteşte a început a întreba pe fiica sa: „Spune-mi, fiica mea iubită şi lumina ochilor mei cea dulce, pentru care pricină te lepezi de nuntă şi te întorci de către eparh?” Ea, nerăbdînd a auzi numele lui, a răspuns: „Lasă, tată, căci mă jur pe nădejdea mea, pe Domnul meu Iisus Hristos, că de nu va primi Elevsie mai înainte credinţa mea, nu va fi părtaş nunţii mele. Căci ce este aceasta a fi cu trupul uniţi, iar cu duhul despărţiţi şi a fi vrăjmaşi unul cu altul?” Tatăl său, umplîndu-se de nesuferită mînie, a zis: „Oare ai nebunit, ticăloaso şi voieşti să fii muncită?” Fecioara a răspuns: „Munci voiesc pentru Hristos”. Tatăl său a zis: „Mă jur pe marii zei, Apolon şi Artemida, că fiarelor şi cîinilor voi da trupul tău spre mîncare”. Iar sfînta a răspuns: „Dar pentru ce zăboveşti? Să vină cîinii, să vină fiarele şi mai multe chinuri de se poate să-mi fie, pentru că mă voi bucura, murind pentru Hristos şi primind de la El mari răsplătiri”. Apoi iarăşi tatăl său, voind s-o vîneze, cu meşteşug a lăsat mînia şi, cu dragoste, vorbea către dînsa, rugînd-o şi sfătuind-o ca să nu-i fie neascultătoare.

Iar ea, fiind plină de nădejdea cea bună, cu glas tare zicea: „Oare şi tu eşti asemenea zeilor tăi celor surzi, urechi avînd şi neauzind? Nu ţi-am spus acestea mai înainte cu jurămînt, că nu voi avea parte cu Elevsie, dacă nu se va îndupleca mai întîi să se închine Hristosului meu?” Tatăl său, auzind acestea, a închis-o într-o cămară. Apoi iarăşi a scos-o şi se nevoia cu cuvinte bune, cu momeli, cu lacrimi fierbinţi, a întoarce pe sfînta către cinstirea zeilor şi către dragostea lui Elevsie. Iar fecioara cea plină de bărbăţie, iarăşi a strigat: „Nu voi jertfi zeilor, nu mă voi închina ciopliţilor, nu voi iubi pe păgînul Elevsie! Lui Hristos unuia mă închin, pe Hristos cinstesc, pe Hristos iubesc!”

Atunci tatăl său, mîniindu-se, a apucat-o şi a bătut-o fără cruţare, aruncînd-o la pămînt, trăgînd-o de păr şi călcînd-o cu picioarele, fiind nu ca un tată, ci ca un muncitor, nearătînd deloc milostivire părintească şi uitînd dragostea cea firească de tată, în cumplita sa iuţime şi mînie. Deci, a bătut-o pînă a obosit el, iar fericita fecioară a rămas de-abia vie. După aceasta a trimis-o la Elevsie eparhul, logodnicul ei, spunîndu-i să facă ce vrea cu dînsa. Iar el, fiind trecut cu vederea de dînsa, o! cît se iuţea, suflînd de mînie şi scrîşnind cu dinţii asupra ei şi nu puţină ocară socotea aceea, fiindcă s-a scîrbit de dînsul şi s-a lepădat de dragostea lui. Apoi se bucura foarte că a căzut în mîinile lui şi a dobîndit stăpînire asupra ei. Deci îndată a gîndit să o judece, fiind eparh, pentru că nu cinsteşte pe zei, iar cu fapta răzbunîndu-se pe ea căci nu-l voieşte.

Şezînd la judecată, a poruncit să aducă la întrebare pe mieluşeaua lui Hristos. Cînd s-a adus sfînta fecioară Iuliana la judecată înaintea lui Elevsie, logodnicul său, cu frumuseţea ei strălucea ca o rază de soare şi toţi, întorcîndu-şi ochii spre dînsa, s-au minunat de bunacuviinţa chipului ei. Atunci Elevsie, căutînd spre dînsa, s-a îmblînzit şi mînia lui, în dragoste s-a prefăcut. La început nu putea să zică către dînsa nici un cuvînt aspru, ci cu pace şi cu dragoste vorbea, legat fiind de frumuseţea ei feciorească. Deci a zis: „Crede-mă o! preafrumoasă fecioară, că de mă vei alege pe mine, ca să-ţi fiu bărbat, te vei izbăvi de toate muncile cele grele care au să ţi se întîmple, chiar de nu vei aduce jertfă zeilor, căci nu te voi sili, decît numai să voieşti nunta”. La acestea mireasa lui Hristos a răspuns: „Nici un cuvînt, nici o muncă, nici însăşi moartea nu mă va îndupleca să mă însoţesc cu tine, pînă nu te vei face creştin şi nu vei primi Sfîntul Botez”. Zis-a Elevsie: „Şi aceasta aş fi făcut-o, o, preaiubito, de nu m-aş fi temut de mînia cea împărătească; căci de va afla împăratul, nu numai această dregătorie mare, ci împreună cu dregătoria îmi va lua şi viaţa”.

Sfînta a zis: „Dacă tu astfel te temi de împăratul cel muritor şi vremelnic, care numai peste trup are stăpînire, iar nu şi peste suflet, apoi eu, avînd Împărat fără de moarte, Care stăpîneşte peste toţi împăraţii şi peste toată suflarea şi sufletul omenesc, nu mă voi teme? Şi cum mă voi uni cu vrăjmaşul Lui, prin legătura însoţirii? Dacă cineva din robii tăi s-ar fi însoţit cu vrăjmaşul tău, oare ai fi binevoit la aceasta? Oare nu te-ai fi mîniat asupra robului tău? Deci nu te înşela, nici nădăjdui, că mă vei îndupleca cu cuvinte dulci. Apoi, de voieşti, apropie-te şi tu de Dumnezeul meu, iar de nu, omoară-mă, în foc aruncă-mă, cu bătăi mă răneşte, fiarelor mă dă şi oricare munci voieşti, pune-le asupra mea, dar eu ţie nu mă voi supune. Căci tu îmi eşti urît şi însoţirea ta îmi este ca o împrietenire cu dracii, iar nunta ta ca o groapă întunecoasă, pusă înaintea ochilor mei!”

Auzind acestea, Elevsie, îndată i s-a adăugat peste focul dragostei, focul mîniei şi-i ardea faţa ca focul. Căci astfel este dragostea, cînd este trecută cu vederea şi nebăgată în seamă. Deci, a poruncit să o dezbrace şi s-o întindă în patru părţi, legînd-o cu frînghii de mîini şi de picioare şi s-o bată cu vine uscate şi cu vergi, foarte tare. Şi a fost bătută sfînta de şase ostaşi multă vreme, pînă cînd au ostenit. Iar ea, deşi era cu firea vas neputincios, răbda cu bărbăţie. Şi, poruncind eparhul ostaşilor să înceteze a o mai bate, a zis către ea: „Iată, o! Iuliano, acestea sînt începuturile muncilor tale şi încă fără de asemănare mai mari chinuri te aşteaptă, de nu vei aduce jertfă marei Artemida”. Iar muceniţa, mai cu înlesnire răbda bătăile cele date de ei, decît a auzi pe Elevsie grăindu-i şi aşteptînd încă a o îndupleca către voia sa. Apoi a răspuns: „O! cu adevărat nebun şi fără de minte, pentru ce nu mă munceşti mai mult, ce aştepţi încă? Căci mai gata sînt eu a răbda munci, decît tu a mă munci”.

Atunci, sfînta a fost spînzurată de părul capului şi a stat astfel o parte din zi, încît şi pielea capului şi faţa ei s-au ridicat în sus de la locul lor, iar sprîncenele s-au ridicat mai sus decît fruntea. Iar Elevsie, din dragostea ce o avea către dînsa, avînd încă nădejde, o sfătuia cu cuvinte bune ca să se cruţe. Deci, zicîndu-i multe cuvinte momitoare şi rugătoare, văzînd că nu sporeşte nimic, mai mult s-a mîniat şi a poruncit să-i ardă coastele cu ţepuşe de fier înroşite, apoi să-i ardă subţiorile şi mijlocul şalelor. După aceea, coborînd-o de la locul de muncă, i-au legat mîinile înapoi şi cu un fier ascuţit au străpuns mijlocul ei, apoi, abia vie fiind, au aruncat-o în temniţă.

Zăcînd sfînta, aruncată în temniţă pe pămînt, striga către Dumnezeu: „Doamne, Dumnezeul meu, Atotputernice, Cel ce eşti nebiruit în putere şi tare întru lucruri, ia de la mine necazurile acestea şi mă izbăveşte de durerile care m-au cuprins, precum pe Daniil de la lei, pe Tecla din foc şi de la fiare. Tatăl meu şi maica mea m-au lăsat, iar Tu, Doamne, nu Te depărta de la mine, ci precum ai păzit odată pe Israel, care fugea prin mare, iar pe vrăjmaşii lui i-ai înecat, astfel şi pe mine acum mă păzeşte. Iar pe Elevsie, care a ridicat război asupra mea şi împreună cu el şi pe satana, care se sîrguieşte să-mi facă împiedicare, sfărîmă-i, Împărate nebiruit”.

Astfel grăind sfînta către Dumnezeu şi încă rugăciunea fiind în gura ei, vrăjmaşul cel nevăzut, prefăcîndu-se în înger luminat, a venit la dînsa şi a zis: „O, Iuliano! rabzi munci grele, dar încă mai grele şi mai multe şi cu adevărat nesuferite ţi-a gătit Elevsie, iar tu, cînd vei fi scoasă, jertfeşte îndată, pentru că nu poţi mai mult să rabzi cumplitele munci”. Atunci sfînta l-a întrebat: „Cine eşti tu?” Iar diavolul i-a răspuns: „Îngerul lui Dumnezeu sînt şi de vreme ce mult se îngrijeşte de tine Dumnezeu, de aceea m-a trimis la tine, voind să te supui eparhului şi să nu piară trupul tău cel sfărîmat cu multe munci, căci mult îndurat este Domnul şi-ţi va ierta aceea pentru neputinţa trupului tău rănit”.

Acestea auzind, muceniţa s-a înspăimîntat şi s-a tulburat, căci vedea pe cel ce se arătase, cu chipul de înger, dar cu sfatul fiindu-i vrăjmaş. Apoi, suspinînd din adîncul inimii şi umplîndu-i-se ochii de lacrimi, a zis: „Doamne, Dumnezeul meu, ziditorule al tuturor, pe Care Te laudă puterile cereşti şi de Care se cutremură mulţimea dracilor, nu mă trece cu vederea pe mine, care pătimesc pentru Tine, ca nu cumva în loc de dulceaţă, să-mi dea mie amărăciune vrăjmaşul meu, ci arată-mi cine este acesta care grăieşte acum? Cine este cel ce zice că este robul Tău?”

Aşa a strigat sfînta şi îndată a fost auzită. Căci a venit din cer glas, zicînd: „Îndrăzneşte, Iuliano, Eu sînt cu tine, iar pe cel ce a venit la tine, prinde-l că ţi-am dat stăpînire şi putere asupra lui şi de la el însuşi te înştiinţează cine este şi pentru ce a venit la tine”. Astfel glasul a urmat rugăciunii, iar glasului, minunea, pentru că îndată s-au dezlegat legăturile şi a căzut lanţul de pe coapsele ei. Apoi s-a sculat sfînta de la pămînt sănătoasă şi tare cu trupul. Iar diavolul stătea nemişcat, fiind ţinut cu puterea lui Dumnezeu, legat fiind cu legături nevăzute. Şi l-a apucat muceniţa ca pe un rob netrebnic şi l-a întrebat ca la o judecată cine este, de unde şi de cine este trimis? Iar el, deşi plin de minciuni, însă fiind silit de puterea Ziditorului tuturor care îl muncea pe el, chiar nevrînd, a început a spune adevărul:

„Eu sînt un diavol din domnii cei mai dintîi ai întunericului, trimis de tatăl meu satana ca să te ispitesc şi să te înşel pe tine. Pentru că mare rană am primit prin rugăciunile tale de la întreaga înţelepciune feciorească şi de la răbdarea ta cea bărbătească. Eu sînt acela care, odată cu pierzarea, am sfătuit pe Eva în Rai ca să calce porunca lui Dumnezeu. Eu am îndemnat pe Cain să ucidă pe fratele său Abel. Eu am învăţat pe Nabucodonosor să pună chipul cel de aur în cîmpul Deira. Eu sînt acela care am înşelat pe evrei ca să se închine idolilor. Eu l-am înnebunit pe înţeleptul Solomon, făcîndu-l iubitor de femei. Eu am sfătuit pe Irod spre uciderea pruncilor şi pe Iuda la vînzarea Învăţătorului său, apoi şi pe el la spînzurare. Eu am ridicat pe evrei ca să-l ucidă pe Ştefan cu pietre şi pe Neron să spînzure pe Petru cu capul în jos, iar pe Pavel să-l taie cu sabia”.

Auzind acestea, Sfînta Iuliana a făcut altă minune, căci alte legături şi bătăi a pus asupra lui, afară de acele nevăzute cu care diavolul se legase de la Dumnezeu şi, el fiind legat, ea îl bătea. Şi o! minune, că pe duhul cel fără de trup şi nematerial, a putut sfînta a-l lega cu legături materiale şi a-l bate. Căci puterea lui Dumnezeu, care îl ţinea cu legături nescăpate şi cu nemincinoase răni îl muncea, l-a dat nevăzut în stăpînirea iubitei Sale mirese. Iar diavolul răbda dureri din mîinile cele fecioreşti, ca şi din mîinile lui Dumnezeu, pentru că cu biciul material i se dădeau răni nemateriale, adică din acelea cu care se munceşte de la Dumnezeu neamul diavolesc.

Atunci diavolul a început a striga: „Vai, mie, ce voi face acum şi cum voi scăpa? Pe mulţi am înşelat şi i-am aruncat în nevoi, iar acum singur înşelîndu-mă, am căzut în nevoie. Pe mulţi i-am înfăşurat cu legături şi cu răni, iar acum sînt singur legat şi cu bătăi rănit de mîinile fecioreşti. Pe mulţi i-am robit mie, iar acum singur sînt ţinut, ca un rob şi ca un prădat. O! tatăl meu satana, pentru ce m-ai trimis aici, cum n-ai ştiut ce mi se va întîmpla? Cum n-ai ştiut că nimic nu este mai puternic decît fecioria şi nimic nu este mai tare decît rugăciunile cele muceniceşti?” Astfel Sfînta Iuliana, muncind pe diavol toată noaptea, dimineaţa eparhul a poruncit s-o scoată din temniţă, dacă este vie.

Venind sfînta şi trăgînd după sine pe diavol, l-a aruncat la un loc de gunoaie ce s-a întîmplat în cale, apoi a venit înaintea lui Elevsie, strălucind cu frumuseţea feţei şi cu podoaba cea dintîi, fiind cu tot trupul sănătoasă, ca şi cum n-ar fi primit nici o muncă. Muncitorul minunîndu-se, a zis către dînsa: „Spune-mi, Iuliano, cînd şi cum ai învăţat această vrăjitorie şi cu ce meşteşug te-ai tămăduit aşa degrabă de răni, încît nimic nu se mai află pe tine?” Sfînta a răspuns: „Nu este în mine nici un meşteşug vrăjitoresc, ci puterea cea dumnezeiască negrăită şi atotputernică m-a tămăduit, care nu numai pe tine, ci şi pe tatăl tău satana l-a umplut de ruşine. Pe mine m-a făcut mai puternică decît voi amîndoi, că şi tu şi domnul tău, diavolul, sînteţi sub picioarele mele, pentru că am legat pe stăpînul tău, căruia îi slujeşti şi muncile tale în nimic le-am socotit. Astfel, Hristosul meu a sfărîmat aici puterea voastră, iar acolo, ţie şi tatălui tău şi slujitorilor voştri, v-a gătit focul cel veşnic, tartarul cel înfricoşat, întunericul cel dinafară şi viermii cei neadormiţi, pe care munci le vei moşteni degrabă”.

Tiranul, auzind din gura sfintei despre focul cel veşnic, îndată a poruncit să gătească un foc mare şi a ars un cuptor, unde a aruncat pe sfînta. Ea, stînd în văpaia focului nevătămată, se ruga către Domnul său cu lacrimi şi acele puţine lacrimi s-au făcut ca două rîuri mari, care au stins tot focul. Atunci poporul Nicomidiei a fost cuprins de mare spaimă şi a crezut în Hristos, ca la cinci sute de bărbaţi, iar femei o sută treizeci. Aceştia toţi au strigat: „Unul este Dumnezeu, unul este Acela pe Care Îl proslăveşte muceniţa Iuliana şi noi credem într-însul, iar de închinarea idolilor cea elinească ne lepădăm. Sîntem creştini, să vină peste noi sabia, focul şi orice fel de moarte cumplită, sîntem gata împreună cu Iuliana a muri pentru unul adevăratul Dumnezeu”.

Zicînd ei aceasta cu mare glas, îndată a poruncit eparhul să scoată ostaşii înarmaţi şi pe toţi cei ce au crezut, despărţindu-i din privelişte, să-i taie pînă la unul. Şi aşa s-a făcut. Apoi toţi cu bucurie îşi plecau grumajii sub sabie şi mureau pentru Hristos, botezîndu-se în sîngele lor. Muncitorul, cu neîmblînzită mînie, tulburîndu-se, a poruncit să arunce pe sfînta, goală, într-o căldare plină cu plumb topit şi s-o fiarbă mult timp, ca pe nişte bucate. Dar sfintei i s-a făcut căldarea aceea ca o baie caldă, după multe osteneli, nevătămînd deloc trupul ei cel curat, decît numai a o spăla ca o baie minunată, căci s-a pogorît la dînsa îngerul Domnului şi a păzit-o nevătămată. Iar focul s-a pornit asupra celor ce stau împrejur şi a făcut ceea ce altădată a făcut cuptorul haldeilor, căci pe toţi cîţi i-a ajuns, i-a făcut cenuşă. Apoi şi căldarea s-a sfărîmat şi a ieşit muceniţa întreagă, iar poporul, înspăimîntîndu-se, o înconjura ca pe o zidire înaltă căci sfînta era cu statul mai înaltă decît toţi.

Văzînd muncitorul toate acestea şi pe schingiuitorii săi mistuiţi de foc, s-a îndrăcit de mînie şi nu se pricepea ce va face mai mult, căci acum slăbiseră toate chinurile lui. Deci, fiind ruşinat şi batjocorit de o fecioară, a început a-şi smulge părul, a-şi zgîria faţa, a-şi rupe hainele de pe dînsul şi a vorbi multe hule şi cuvinte dosăditoare asupra zeilor săi, căci slujind lor, n-a putut să biruiască pe o fecioară. Apoi a osîndit pe Sfînta Muceniţă Iuliana la tăiere de sabie. Şi a venit iarăşi diavolul acela care fusese prins şi bătut de sfînta muceniţă în temniţă, dar stătea departe – că încă se temea şi pomenea bătăile – şi ca un om se bucura pentru osîndirea ei la moarte. Apoi îndemna pe gealaţi s-o ia mai degrabă şi s-o omoare. Sfînta fecioară, cînd s-a uitat asupra lui cu ochi groaznici, îndată diavolul a tremurat şi a strigat: „Vai, mie, că iarăşi vrea să mă apuce în mîinile sale această nemilostivă!” Zicînd acestea înaintea tuturor, a pierit dinaintea lor, iar ostaşii, luînd pe muceniţă, au dus-o la locul de ucidere.

Sfînta mergea ca şi cum ar merge la o nuntă şi se grăbea, bucurîndu-se şi veselindu-se. Apoi, rugîndu-se, şi-a plecat sub sabie sfîntul său cap şi a fost tăiat, unindu-se cu iubitul său Mire, Hristos Domnul, pentru Care a pătimit cu osîrdie. Iar o femeie oarecare, romană, cu numele Sofia, venind atunci în Nicomidia pentru o trebuinţă oarecare şi întorcîndu-se înapoi la Roma, a luat cu dînsa trupul muceniţei lui Hristos, Iuliana şi, ducîndu-l în casa sa, după o vreme a zidit o biserică frumoasă în numele ei, precum se cuvenea muceniţei şi a pus într-însa sfintele ei moaşte cu mare slavă. Iar pe Elevsie degrabă l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu, căci el, plutind pe mare, s-a ridicat o furtună care a spart corabia şi s-au înecat cei ce erau în corabie. Elevsie, spre mai mare pedeapsă, s-a izbăvit de înecare şi a fost aruncat într-un ostrov, unde a fost mîncat de fiare, pierind ticălosul păgîn şi primind vrednică răsplată pentru faptele sale, pentru uciderea nevinovată a Sfintei fecioare Iuliana.

Astfel a fost dragostea ei cea către Hristos, astfel a fost sfîrşitul pătimirii ei. A fost logodită cu Elevsie în al nouălea an de la naşterea sa, iar în al optsprezecelea cu sîngele său s-a făcut mireasă lui Hristos, a Mirelui celui fără de moarte, punîndu-şi pentru El sufletul său. Acum se veseleşte în cămările cele cereşti cu Hristos, Domnul cel lăudat de toată zidirea în vecii vecilor. Amin.

Sfîntul Petru, mitropolitul Moscovei şi a toată Rusia

Adaugat la ianuarie 3, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

ianuarie 3, 2024

Acest fericit Petru s-a născut din creştini dreptcredincioşi, în ţinutul Volinskiei. Fiind încă în pîntecele maicii sale, pe cînd se lumina spre o zi de duminică, maică-sa a avut o vedenie: i se părea că ţine în mîinile sale un miel, iar între coarnele lui a crescut un pom cu frunze frumoase şi cu multe flori şi roade. Între ramurile lui luminau multe lumînări şi ieşea frumoasă mirosire.

Născîndu-se sfîntul şi la şapte ani dîndu-se la învăţătura cărţilor sfinte, cu zăbavă învaţă fericitul copil, de care lucru nu puţină mîhnire aveau părinţii, însă aceasta s-a făcut ca să ia de la Dumnezeu înţelepciunea cărţii, mai mult decît de la oameni, pe care a primit-o în acest chip: a văzut în vis pe un oarecare om în veşminte arhiereşti, venind şi zicînd către dînsul: „Deschide-ţi, fiule, gura ta”. Iar el, deschizînd-o, cel ce i se arătase a atins cu mîna dreapă limba lui şi l-a binecuvîntat, apoi i-a umplut de dulceaţă gîtlejul lui. Deşteptîndu-se, copilaşul n-a văzut pe nimeni, decît numai şi-a simţit inima sa plină de dulceaţă şi de veselie. De atunci, cît îi dădea dascălul său să înveţe, degrabă primea şi în puţină vreme a învăţat toată Scriptura.

Cînd era de douăzeci de ani, s-a dus la o mănăstire şi a primit rînduiala monahicească, fiind ascultător în lucrurile mănăstireşti, aducînd în bucătărie apă şi lemne, spălînd hainele fraţilor şi iarna şi vara, iar din pravila sa nimic nu lăsa. Căci mai înainte decît toţi se afla la cîntarea bisericească şi mai pe urmă ieşea. În biserică, stătea cu frică, ascultînd dumnezeieştile scripturi, cu toată luarea-aminte, niciodată rezemîndu-se de perete. Totdeauna era ascultător şi fraţilor le slujea fără lenevire, întru smerenie şi în tăcere. Apoi, cu voia povăţuitorului, s-a hirotonisit diacon şi preot. După aceea a învăţat a zugrăvi sfinte icoane şi, zugrăvind închipuirea acestora, se depărta cu gîndirea de la cele pămînteşti şi cu totul făcîndu-se gînditor la Dumnezeu, cu mai multă dorire se ridica spre îmbunătăţita viaţă.

Luînd binecuvîntare de la povăţuitorul său, s-a dus la un loc liniştit şi şi-a făcut sălăşluire la rîul Raga, care acum se cheamă mănăstirea Dvorţi, zidind o biserică în numele Domnului nostru Iisus Hristos şi în scurt timp s-au adunat mulţi fraţi. Sfîntul era bun la obicei şi fără răutate, iar mai pe urmă învăţa în linişte şi cu blîndeţe pe toţi. Silindu-se spre milostenie, niciodată n-a lăsat în deşert pe sărac, pe cerşetor şi străin, încît pînă şi la voievod a mers vestea despre dînsul şi viaţa lui îmbunătăţită. Pentru aceasta, de toţi era cinstit şi toţi primeau cuvîntul învăţăturii de la dînsul.

În vremea aceea a venit prin locul acela, arhiereul Maxim de la Constantinopol, învăţînd pe oameni rînduiala lui Dumnezeu. Petru, mergînd cu fraţi săi, să ia binecuvîntare, i-a dat arhiereului icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care singur o zugrăvise. Iar arhiereul lui Dumnezeu l-a binecuvîntat pe el şi pe fraţi, iar sfînta icoană, primind-o, cu mare cinste o avea la dînsul. Nu după multă vreme, arhiereul Maxim murind, un oarecare egumen, anume Gherontie, îndrăznind, a luat arhierescul veşmînt, podoaba şi toiagul păstoresc, precum şi acea icoană zugrăvită de Petru şi dată arhiereului; şi s-a dus la Constantinopol, vrînd să se facă mitropolit al Rusiei. Atunci voievodul părţilor Volinskiei, silea pe fericitul Petru, uneori singur rugîndu-l, alteori prin boieri îndemnîndu-l, ca să meargă la Constantinopol pentru alegerea la scaunul mitropoliei Kievului, căci pe Gherontie nimeni nu-l voia, pentru îndrăzneala lui, fiindcă fără sfat şi alegere a alergat să răpească vrednicia, neintrînd pe uşă, ci sărind pe aiurea. Fericitul Petru multă vreme n-a voit. Apoi fiind înduplecat de voievod, de boieri şi de sfinţitul sobor, s-a dus, trimiţînd voievodul pentru dînsul rugăminte la preasfinţitul Patriarh şi la tot soborul lui, poftind ca să vadă pe Petru pe scaunul arhieresc.

Gherontie, mergînd pe mare, i s-a întîmplat vifor grozav şi vînturi potrivnice, încît a zăbovit nu puţină vreme oareunde. Iar fericitului Petru vîntul i-a fost lin şi prielnic şi ca în vis a plutit pe mare. Apoi lui Gherontie i s-a arătat, în vedenie, icoana Maicii Domnului, a Preasfintei de Dumnezeu Născătoare, despre care înainte s-a vorbit, zicîndu-i: „În deşert te osteneşti tu, bătrînule Gherontie, că nu vei sui treapta arhierească pe care o cauţi, ci cel ce m-a zugrăvit, Petru, egumenul, slujitorul Fiului meu şi Dumnezeu, acela va fi ridicat la scaunul arhieresc şi pe popor bine îl va paşte, pentru că Fiul meu, Hristos Domnul, Şi-a vărsat sîngele Său cel împrumutat din mine. Căci acela, cu dumnezeiască plăcere vieţuieşte şi bătrîneţi bune va trece bucurîndu-se la Stăpînul tuturor”. Gherontie, degrabă deşteptîndu-se, s-a înspăimîntat şi tuturor a spus cele ce văzuse. Iar cînd Cuviosul părintele nostru Petru a mers la Constantinopol, era atunci în sfînta biserică a înţelepciunii lui Dumnezeu, Sfînta Sofia, patriarhul Atanasie cel minunat, care cu bunătăţile sale împodobea scaunul a toată lumea.

Intrînd fericitul Petru la patriarh, s-a umplut de bună mireasmă biserica acea şi patriarhul a înţeles cu duhul, că pentru venirea lui Petru s-a făcut aceea bună mireasmă şi l-a binecuvîntat cu bucurie. Apoi, aflînd pricina venirii lui, a adunat sfinţitul sobor şi cercetare după obicei făcîndu-se, Petru s-a aflat vrednic de arhierie, fiind însemnat mai înainte de naşterea sa. Drept aceea, patriarhul săvîrşind dumnezeiasca slujbă, a sfinţit pe minunatul Petru, a cărui cinstită faţă în vremea sfinţirii atît de mult s-a luminat, încît toţi s-au minunat şi au zis: „Cu adevărat acest om, prin porunca lui Dumnezeu a venit la noi”. Deci, s-a făcut tuturor veselie duhovnicească.

După cîteva zile a venit şi Gherontie şi a spus toate cele ce i se întîmplaseră. Apoi, luînd patriarhul veşmintele arhiereşti cu cinstita icoană şi toiagul păstoresc de la Gherontie, a dat bisericeştile semne de dregătorie în mîinile adevăratului păstor, Petru. Şi aşa preasfinţitul patriarh, învăţînd multe zile pe Sfîntul şi fericitul Petru şi binecuvîntîndu-l cu slavă, l-a eliberat de la Constantinopol. Sfîntul, venind întru a sa Mitropolie, a dat pace şi binecuvîntare tuturor şi învăţa cu osîrdie turma cea de Dumnezeu încredinţată lui, mergînd din loc în loc. Acestea binefăcîndu-se n-a suferit vicleanul vrăjmaş, ci a făcut împiedicare sfîntului, îndemnînd pe unii ca să nu-l primească. Însă după aceea s-au pocăit şi au primit pe arhiereul, căruia supunîndu-se, au cerut iertare de la dînsul.

Apoi, după o vreme, iarăşi a pornit vrăjmaşul spre zavistie pe Andrei, episcopul Tferului, care ascuţindu-şi limba sa, a grăit fără de lege, scriind asupra dreptului multe cuvinte mincinoase şi hulitoare, pe care le-a trimis la preasfinţitul patriarh, Atanasie. Iar patriarhul, mirîndu-se, nu l-a crezut, ci, fiind cu multă pricepere, a trimis pe unul din clericii Bisericii în pămîntul Rusiei şi s-a adunat sobor în cetatea Pereiaslaviei, fiind acolo Simeon episcopul Rostovului şi Cuviosul Prohor, egumenul Pecerskăi, cum şi domni, boieri, preoţi, monahi şi mulţime mare. Acolo, fiind chemat şi Andrei, episcopul Tferului, s-a făcut cercetare şi tulburare mare, stînd înainte mincinoşii clevetitori ai Sfîntului Petru. Atunci lucrătorul de răutate nu s-a tăinuit, ci a venit înaintea tuturor, pentru că răutatea lui Andrei şi clevetirea lui s-au vădit, iar clevetitorul cel mincinos a fost ruşinat şi defăimat. Sfîntul Petru nimic rău nu i-a făcut, ci l-a iertat şi, din destul pe toţi învăţîndu-i, i-a eliberat întru ale lor. Dar el însuşi adăuga osteneli peste osteneli, înmulţind, pînă la sută, talantul cel dat lui, fiind şi sărmanilor tată.

În acea vreme s-a arătat un eretic oarecare, Seit, care nu se supunea învăţăturii sfîntului. Pe acela arhiereul lui Dumnezeu l-a dat blestemului şi a pierit rău. După aceasta a mers plăcutul lui Dumnezeu în slăvita cetate Moscova, stăpînind într-însa, atunci, binecredinciosul şi marele domn Ioan Daniilovici, cel bine împodobit cu toate lucrurile, milostiv spre săraci şi preoţi, iubitor de cinstea bisericilor şi de sfintele scripturi ascultînd. Deci foarte mult l-a iubit arhiereul şi a rămas mai mult decît în alte locuri întru acea cetate. Apoi a sfătuit pe binecredinciosul domn ca să zidească o biserică de piatră, în numele Preasfintei Stăpîne Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria, zicîndu-i aşa: „Dacă mă vei asculta şi vei ridica biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, apoi te vei preamări mai mult decît alţi domni, cetatea ta va fi slăvită şi arhierei vor locui într-însa. Apoi se vor birui vrăjmaşii şi Dumnezeu într-însa se va preaslăvi, iar oasele mele aici se vor pune”.

Voievodul, ascultînd sfatul sfîntului, a avut sîrguinţă către biserică şi punîndu-se temelie, din zi în zi se înălţa şi singur sfîntul se silea, ca în toate zilele să sporească lucrul. Şi, mai înainte văzîndu-şi ieşirea sa din viaţă prin descoperire dumnezeiască, şi-a făcut singur mormîntul, aproape de jertfelnic. După săvîrşirea mormîntului, i s-a făcut iarăşi vestire de la Dumnezeu despre moartea lui. Atunci, cu totul umplîndu-se de bucurie, a mers în biserică şi a săvîrşit Sfînta Liturghie, rugîndu-se pentru toţi credincioşii împăraţi şi domni şi pentru al său fiu sufletesc, drept-credinciosul domn Ioan, cum şi pentru toţi binecredincioşii creştini de pe pămîntul Rusiei. După aceea a făcut mare pomenire pentru cei răposaţi şi s-a împărtăşit cu Sfintele Taine. Venind din biserică, a chemat tot clerul şi, învăţîndu-i după obicei, i-a eliberat. În aceea vreme multă milostenie făcea la săraci, la scăpătaţi, la biserici, la mănăstiri, la preoţi, dar slăbea cu trupul.

Sosind ziua ducerii lui din viaţă, a chemat pe Protasie, mai marele cetăţii, neîntîmplîndu-se atunci a fi voievodul în cetate şi i-a zis lui: „Fiule, iată eu mă duc din viaţa aceasta şi las fiului meu, iubitului meu domn Ioan, milă, pace şi binecuvîntare de la Dumnezeu şi seminţiei lui pînă în veac”. Apoi, dînd alte aşezăminte, i-a încredinţat lui punga, ca să cheltuiască pentru săvîrşirea bisericii şi dîndu-le tuturor pace, a început a cînta Vecernia. Şi încă rugăciunea fiind în gura lui, sufletul său s-a dus către Domnul, ridicîndu-şi singur mîinile spre Dumnezeu. Voievodul, auzind despre moartea sfîntului, degrabă a mers mîhnit în cetate şi cu toţi boierii şi poporul, plîngeau şi se tînguiau pentru moartea Sfîntului Petru. Apoi, punînd pe pat cinstitul său trup, l-a dus în biserică precum este obiceiul.

În acea vreme um om, cuprinzîndu-se de necredinţă către sfînt, a mers în mijlocul poporului şi în gîndul său defăima, zicînd: „Cine este acesta căruia însuşi domnul cu poporul îi merge înainte şi îi urmează şi i se dă atîta cinste”? Acestea gîndindu-le, îndată a văzut pe sfînt pe pat şi binecuvîntînd poporul de amîndouă părţile, pînă ce a fost dus la mormînt şi s-a încredinţat omul acela de sfinţenia plăcutului lui Dumnezeu. Apoi cele văzute le-a spus poporului, iar sfintele lui moaşte ducîndu-le, le-a pus în mormîntul pe care singur şi l-a zidit, unde şi acum zac, făcînd felurite minuni celor ce cu credinţă se apropie de ele.

Un tînăr oarecare, din naşterea sa avea mîinile slăbănoage şi cu totul nemişcate, încît nici la gură nu-i era cu putinţă a le duce. Mergînd el la mormîntul acelui sfînt, rugîndu-se cu lacrimi, îndată i s-au întărit mîinile şi s-a însănătoşit. Apoi, pe un gîrbov şi pe un surd i-a făcut sănătoşi. Încă şi un orb de mulţi ani, care a venit şi s-a rugat, îndată i-a deschis luminile ochilor. Şi multe alte minuni, celor ce cu credinţă merg la dumnezeiasca raclă, izvorăsc şi pînă acum, întru cinstea şi slava Celui în Treime slăvit, Dumnezeu în veci. Amin.

Sfanta Muceniţa Teodota şi fii ei

Adaugat la ianuarie 4, 2007 de Victor
Categoria: Calendar

ianuarie 4, 2024

Sfînta Muceniţă Teodota era din Niceea Bitiniei. Auzind de faptele mari ale Sfintei Anastasia, s-a dus la ea şi petrecea împreună cu ea, cu cei trei copii ai ei. Mai înainte Teodota fusese cerută în căsătorie de un oarecare ighemon Levcadie, dar n-a primit. Vrînd să scape de el, i-a spus să mai aştepte puţin şi-i va face pe voie. Ighemonul a aşteptat. Ea şi-a dat averea la săraci şi slujea sfinţilor în închisori. Cînd împăratul Diocleţian a auzit că toate închisorile sunt pline de creştini, a poruncit ca toţi într-o singură noapte să fie ucişi: unii de foc, alţii de apă, alţii de sabie. Atunci Levcadie a dat pe Sfînta Teodota şi pe copiii ei lui Nichitie ighemonul Bitiniei ca să o cerceteze. Nichitie, înfruntat de Evod, copilul cel mai mare al ei, s-a înfuriat, a pus de a aprins un cuptor mare şi a poruncit să fie aruncaţi în el, Teodota şi cu fiii ei. Şi aşa s-au săvîrşit şi s-au înfăţişat purtători de cununi Stăpînului Dumnezeu, bucurîndu-se de fericirea cea veşnică şi neîmbătrînită.